Studies in the Scriptures

Tabernacle Shadows

 The PhotoDrama of Creation

 

SCRIPTURE STUDIES

Batalia Armaghedonului

((469))

STUDIUL X

REMEDII PROPUSE — SOCIALE ŞI FINANCIARE

Prohibiţia şi votul femeilor — Argintul liber şi tariful protector — „Comunismul” — „Aveau toate lucrurile în comun” — „Anarhismul” — „Socialismul” sau „Colectivismul” — babbitt şi edificarea socială — Herbert Spencer despre socialism — Exemplele a două comunităţi socialiste — „Naţionalismul” — Educaţia mecanică generală ca remediu — remediul „Taxei Unice” — Răspunsul lui Henry George către Papa Leon al XIII-lea cu privire la muncă — Dr. Lyman Abbott despre această situaţie — Sugestiile unui episcop m. e. — Alte speranţe şi temeri — Singura speranţă — „Fericita speranţă” — Atitudinea potrivită pentru poporul lui Dumnezeu care vede aceste lucruri — În lume dar nu din lume

„Nu este nici un balsam în Galaad? Nu este nici un doctor acolo?” „Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiţi-l şi hai fiecare în ţara noastră, căci pedeapsa lui a ajuns până la ceruri.” Ier. 8:22; 51:7-9.

MULTE sunt remediile propuse ca „leacuri universale” pentru alinarea creaţiei gemânde în actuala ei stare, care se admite că este gravă; şi toţi care au compătimire pentru corpul politic suferind trebuie să aibă compătimire şi pentru străduinţele diferiţilor lui doctori, care, după ce au diagnosticat cazul, sunt nerăbdători, fiecare la rândul lui, ca pacientul să le încerce prescripţiile. Încercările de a găsi un leac şi de a-l aplica sunt cu siguranţă lăudabile şi au aprecierea tuturor oamenilor buni la inimă. Cu toate acestea, judecata serioasă, iluminată de Cuvântul lui Dumnezeu, ne spune că nici unul din remediile propuse nu va vindeca boala. ((470)) Se va cere prezenţa şi serviciile Marelui Medic cu remediile Lui — medicamente, atele, bandaje, corsete şi bisturie; şi nimic altceva decât utilizarea lor eficientă şi constantă nu va aduce vindecarea bolnavului de egoismul şi depravarea umană. Dar să examinăm pe scurt prescripţiile altor doctori, ca să putem observa cum unii dintre ei aproximează înţelepciunea lui Dumnezeu şi totuşi cât sunt de deficitari în aceasta cu toţii — nu de dragul disputei, ci pentru ca toţi să poată vedea mai clar acea direcţie, şi unica direcţie de unde trebuie aşteptat ajutorul.

Prohibiţia alcoolului şi votul femeilor ca remedii

Cele două remedii sunt de obicei combinate, fiind recunoscut faptul că prohibiţia nu poate obţine niciodată sprijinul majorităţii decât dacă femeile au dreptul la vot — şi chiar şi atunci este îndoielnic. Susţinătorii acestui remediu arată statistici ca să dovedească faptul că mare parte din necazul şi sărăcia creştinătăţii îşi are cauza în comerţul cu alcool, şi ei susţin cu tărie că dacă acesta ar fi eliminat, pacea şi belşugul ar fi regula şi nu excepţia.

Noi suntem sincer de acord cu mare parte din ceea ce se susţine în această privinţă: beţia este cu certitudine unul din cele mai nocive roade ale civilizaţiei; ea se răspândeşte rapid şi printre cei semicivilizaţi şi printre barbari. Ne-am bucura să o vedem eliminatăacum şi pentru totdeauna. Suntem dispuşi să admitem de asemenea că eliminarea ei ar îndepărta mare parte din sărăcia actuală, şi că prin ea o avuţie în valoare de sute de milioane este mai rău decât risipită în fiecare an. Dar acesta nu este remediul pentru vindecarea relelor care provin din condiţiile sociale egoiste din prezent, şi pentru preîntâmpinarea şi evitarea presiunii chinuitoare a „Legii Cererii şi Ofertei”, care ar progresa tot atât de necruţător ca întotdeauna, storcând vitalitatea din masele de oameni.

De fapt, cine risipeşte milioanele de bani cheltuiţi anual pe alcool? — cei săraci? Nu, nicidecum; cei bogaţi! Bogaţii în ((471)) special, şi apoi clasa de mijloc. Dacă traficul cu alcool ar fi abolit mâine, departe de a uşura presiunea financiară care este asupra celor foarte săraci, ar avea efectul contrar. Mii de fermieri care cultivă acum milioane de buşeli de orz şi de secară şi de struguri şi de hamei, folosite în fabricarea băuturilor alcoolice, ar fi obligaţi să cultive alte plante şi astfel ar scădea mai mult preţurile la produsele agricole în general. Marea armată a zecilor de mii de distilatori, dogari, ambalatori, sticlari, căruţaşi, cârciumari şi barmani, angajaţi acum în acest trafic, ar fi obligaţi să-şi găsească altă slujbă şi ar adânci criza pieţei muncii şi în consecinţă balanţa de plată zilnică. Milioane şi milioane de capital investit acum în acest trafic ar intra în alte ramuri şi ar forţa concurenţa în afaceri.

Toate acestea n-ar trebui să ne împiedice a dori îndepărtarea blestemului, dacă ar fi posibil să se obţină o majoritate care să consimtă la aceasta. Dar niciodată nu se va găsi o majoritate (decât în localităţi excepţionale). Majoritatea este formată din robi ai acestei patimi şi din cei interesaţi financiar în aceasta, direct sau indirect. Prohibiţia nu va fi stabilită până când va fi stabilită Împărăţia lui Dumnezeu. Noi doar arătăm aici că îndepărtarea acestui blestem, chiar dacă ar fi realizabilă, n-ar vindeca boala socialfinanciară actuală.

Argintul liber şi tariful protector ca remedii

Noi admitem fără rezerve că demonetizarea argintului de către creştinătate a fost o lovitură de maestru în politica egoistă a cămătarilor, pentru a scădea volumul banilor standard şi astfel a creşte valoarea împrumuturilor lor; pentru a le permite menţinerea unor rate ridicate a dobânzilor la astfel de datorii din cauza reducerii banilor legali, în timp ce toate celelalte investiţii în afaceri, precum şi munca, suferă depreciere continuă ca rezultat al cererii şi concurenţei în creştere. Mulţi bancheri şi cămătari sunt ((472)) oameni „cinstiţi” potrivit standardului legal de cinste; dar, vai! standardul unora este prea jos. El spune: Noi bancherii şi cămătarii să ne vedem de interesele noastre, iar fermierii, nu atât de ageri, să-şi vadă de ale lor. Să-i înşelăm pe cei mai săraci şi mai puţin ageri, numind aurul „bani cinstiţi” şi argintul „bani necinstiţi”. Mulţi dintre cei săraci doresc să fie cinstiţi, şi astfel pot fi intimidaţi şi amăgiţi spre a ne susţine planurile, care însă vor merge greu cu „secerătorii”. Influenţaţi de ceea ce spunem noi despre „banii cinstiţi” şi de prestigiul nostru ca oameni onorabili, de poziţia noastră ca oameni ai finanţelor şi ai bogăţiei, ei vor trage concluzia că orice vederi contrare cu ale noastre trebuie să fie greşite; vor uita că banii de argint au fost etalonul lumii din cele mai vechi timpuri, şi că aurul, ca şi pietrele preţioase, a fost înainte marfă, până când a fost adăugat la argint ca să satisfacă cererea crescândă de bani suficient pentru a susţine afacerile lumii. Aşa cum este acum, rata dobânzii scade în centrele noastre monetare; cu cât mai mică ar fi rata dobânzii dacă tot argintul ar avea valoare monetară şi banii ar fi astfel mai din belşug! Următoarea noastră mişcare trebuie să fie retragerea tuturor banilor de hârtie şi astfel sprijinirea ratei dobânzii.

Sub legea cererii şi ofertei, fiecare debitor este interesat să aibă mulţi bani — de argint, de aur şi de hârtie; sub aceeaşi lege fiecare bancher şi cămătar este interesat în desfiinţarea banilor de hârtie şi în discreditarea argintului; pentru că, cu cât sunt mai puţini bani de o valoare care să anuleze o datorie, cu atât sunt ceruţi mai mult. De aceea, în vreme ce munca şi valorile comerciale scad, cererea de bani există şi dobânda se menţine aproape constant.

După cum s-a arătat deja, profeţia pare să indice că argintul nu va fi restabilit la privilegii egale cu aurul ca etalon pentru bani în lumea civilizată. Dar, chiar dacă ar fi pe deplin restabilit, este clar că uşurarea n-ar fi decât ((473)) temporară: ar îndepărta imboldul deosebit dat acum fabricanţilor din Japonia, India, China şi Mexic; ar uşura elementul agricol al creştinătăţii şi astfel ar îndepărta o parte din presiunea actuală sub care fiecare trudeşte „s-o scoată cumva la capăt”; şi astfel s-ar putea amâna căderea pentru o vreme. Dar se pare că Dumnezeu nu vrea să amâne astfel „ziua cea rea”; şi ca atare egoismul uman, orb faţă de orice raţiune, va stăpâni şi va ruina cu atât mai repede; după cum este scris: „înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri” şi „argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, în ziua mâniei Domnului”. Ţef. 1:18; Ezec. 7:19; Isa. 14:4-7; 29:14.

Protecţia, dirijată cu înţelepciune aşa încât să evite crearea monopolurilor şi să dezvolte toate resursele naturale ale unei ţări, are fără îndoială un avantaj în prevenirea nivelării rapide a muncii din toată lumea. Totuşi, în cel mai bun caz nu este decât un plan înclinat pe care salariile vor merge până la nivelul cel mai de jos, în loc să fie o zdruncinătură mai violentă ca să cadă în prăpastie. Mai curând sau mai târziu, sub sistemul competitiv care stăpâneşte acum, bunurile şi salariile vor fi forţate până la un nivel aproape egal în toată lumea.

Prin urmare, nici „Argintul Liber”, nici Tariful Protector nu pot pretinde a fi remedii pentru relele actuale şi iminente, ci numai paleative.

Comunismul ca remediu

Comunismul propune un sistem social în care bunurile să fie în comun; în care toată proprietatea să fie comună şi să fie administrată în interesul general, şi toate profiturile muncii să fie dedicate binelui general — „fiecăruia potrivit cu nevoile lui”. Tendinţa comunismului a fost ilustrată în Comuna din Franţa. Definiţia lui, dată de Rev. Joseph Cook, este: „Comunismul înseamnă abolirea moştenirii, abolirea familiei, abolirea naţionalităţilor, abolirea religiei, abolirea proprietăţii”.

((474))

Noi am aproba anumite aspecte ale comunismului (vezi Socialismul), dar ca întreg este irealizabil. Un astfel de aranjament ar fi probabil foarte bun în cer, unde toate sunt perfecte, curate şi bune, şi unde domneşte dragostea; dar o clipă de gândire ar dovedi oricărui om cu judecată şi cu experienţă că un astfel de plan este cu totul irealizabil în starea prezentă a inimilor oamenilor. Înclinaţia ar fi ca toţi să devină nişte trântori. Curând am avea o întrecere cine să lucreze mai puţin şi mai prost; şi societatea ar cădea degrabă în barbarie şi imoralitate, tinzând spre stingerea rapidă a speciei.

Dar unii îşi imaginează că comunismul este învăţat de Biblie şi ca atare trebuie să fie adevăratul remediu — remediul lui Dumnezeu. Pentru mulţi, acesta este cel mai puternic argument în favoarea lui. Este foarte comună presupunerea că acesta a fost instituit de Domnul nostru şi de apostoli, şi că de atunci încoace ar fi trebuit să fie regula şi practica printre creştini. De aceea prezentăm în cele ce urmează un articol din revista noastră, Turnul de Veghere, asupra acestui punct al subiectului:

„Aveau toate în comun”

„Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun. Îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi; şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă, lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi înaintea întregului popor.” Fapt. 2:44-47.

Acesta era sentimentul spontan al Bisericii timpurii: egoismul a dat locul iubirii şi interesului general. Binecuvântată experienţă! Şi fără îndoială că un sentiment asemănător, mai mult sau mai puţin clar definit, vine în inima tuturor acelora care sunt cu adevărat convertiţi. La început când am înţeles dragostea şi mântuirea lui Dumnezeu, când ne-am predat complet Domnului şi ne-am dat seama de darurile Lui pentru noi, care aparţin nu numai vieţii de acum ci şi celei viitoare — am simţit o exuberanţă a bucuriei, care a găsit în fiecare peregrin spre Canaanul ceresc un frate sau o soră în ((475)) care am avut încredere, fiindcă erau înrudiţi cu Domnul şi aveau spiritul Lui; şi am fost dispuşi să tratăm cu toţi ca şi cum am trata cu Domnul şi să împărţim cu ei tot ce aveam ca şi cum am împărţi cu Răscumpărătorul nostru. Şi în multe cazuri am fost treziţi de un şoc aspru la faptul că nici noi, nici alţii nu suntem perfecţi în carne; şi că, indiferent cât de mult din spiritul Învăţătorului posedă acum poporul Său, ei „poartă această comoară în vasele de lut” ale slăbiciunii şi defecţiunii umane.

Apoi am aflat nu numai că trebuie să ţinem seama de slăbiciunile cărnii altor oameni, ci şi că slăbiciunile cărnii noastre necesită supraveghere constantă. Am aflat că deşi toţi au fost părtaşi decăderii lui Adam, nu toţi au decăzut la fel, sau exact în aceleaşi amănunte. Toţi au decăzut de la asemănarea cu Dumnezeu şi de la spiritul iubirii, la asemănarea cu Satan şi la spiritul egoismului; şi după cum iubirea are o varietate de moduri de a acţiona, tot aşa are şi egoismul. Prin urmare, egoismul care lucrează a produs într-unul o dorinţă după tihnă, lene, nepăsare; într-altul a produs energie, străduinţă după plăcerile acestei vieţi, mulţumire de sine etc.

Printre egoiştii activi, unii sunt mulţumiţi de ei înşişi atunci când strâng avere şi se spune despre ei, este bogat; alţii îşi satisfac egoismul căutând onoarea oamenilor; alţii în îmbrăcăminte, alţii în călătorii, alţii în desfrâu şi în cele mai josnice şi mai ordinare forme ale egoismului.

Fiecare conceput la viaţa nouă în Cristos, cu noul ei spirit de iubire, află că a început un conflict, lupte interioare şi exterioare; pentru că spiritul nou se luptă cu orice formă de egoism şi depravare care ne stăpânea înainte. Noua „gândire a lui Hristos”, ale cărei principii sunt dreptatea şi iubirea, se afirmă cu putere; şi îi reaminteşte voinţei că a consimţit şi s-a obligat la această schimbare. Dorinţele cărnii (dorinţele egoiste, oricare ar fi tendinţa lor), ajutate de influenţa exterioară a prietenilor, dispută şi discută chestiunea, insistând că nu trebuie luată nici o măsură radicală — că un astfel de curs ar fi nechibzuit, nebunesc, imposibil. Carnea insistă că vechiul curs nu poate fi schimbat, dar va fi de acord cu unele modificări şi să nu facă nimic atât de radical ca înainte.

((476))

Marea majoritate a poporului Domnului pare să fie de acord cu acest parteneriat, care de fapt este tot domnia egoismului. Dar alţii insistă ca spiritul sau mintea lui Cristos să aibă stăpânirea. Lupta care urmează este grea (Gal. 5:16, 17); dar voinţa nouă trebuie să cucerească, iar eul împreună cu egoismul lui, sau cu dorinţele lui depravate, să fie socotit mort. Col. 2:20; 3:3; Rom. 6:2-8.

Dar oare aceasta sfârşeşte lupta pentru totdeauna? Nu —

„Nu gândi că ai biruinţa
Şi nu-ţi înceta silinţa;
Lucrarea terminată nu-ţi va fi
Până când coroana ţi-o vei dobândi.”

O, da, noi trebuie să ne reînnoim zilnic lupta, să implorăm şi să primim ajutorul divin, ca să ne putem încheia cursul cu bucurie. Noi trebuie nu doar să ne cucerim eul, ci, aşa cum a făcut apostolul, trebuie să ne ţinem corpul în stăpânire (1 Cor. 9:27). Şi această experienţă a noastră, că trebuie să fim continuu în alertă împotriva spiritului egoismului şi să susţinem şi să promovăm în noi înşine spiritul iubirii, este experienţa tuturor acelora care „s-au îmbrăcat cu Hristos” şi au luat voinţa Lui ca să fie a lor. De aici vine temeiul remarcii apostolului: „De acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni îîn Cristosş după starea firească”. Noi îi cunoaştem pe cei în Cristos după spiritul lor nou, şi nu după carnea lor decăzută. Şi dacă uneori, sau întotdeauna într-o anumită măsură, îi vedem greşind, şi totuşi vedem dovezi că mintea cea nouă se luptă pentru supremaţie, în mod cuvenit suntem dispuşi să simpatizăm cu ei mai degrabă decât să-i mustrăm pentru micile neajunsuri; „luând seama la noi înşine, ca să nu fim ispitiţi şi noi îde vechea noastră natură spre încălcarea unora dintre cerinţele legii desăvârşite ale iubiriiş”.

De aceea, sub „strâmtorarea de acum”, în timp ce fiecare trebuie, cât poate de mult, să-şi ţină corpul supus şi spiritul iubirii în control, judecata sănătoasă, precum şi experienţa şi Biblia ne spun că am face mai bine să nu complicăm lucrurile încercând planuri comuniste; ci fiecare să facă pentru picioarele sale cărări cât se poate de drepte, pentru ca ceea ce şchioapătă în carnea noastră decăzută să nu fie pe de-a-ntregul scos de pe cale, ci să fie vindecat.

((477))

(1) Judecata sănătoasă spune că dacă sfinţii care primesc ajutor divin au o luptă constantă pentru a menţine egoismul supus iubirii, o colonie sau o comunitate amestecată desigur nu va reuşi să se conducă după o lege cu totul străină spiritului majorităţii membrilor ei. Şi ar fi imposibil să se stabilească un comunism numai din sfinţi, pentru că noi nu putem citi inimile — numai „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Şi dacă o astfel de colonie de sfinţi ar putea fi formată, şi dacă aceasta ar prospera cu toate lucrurile în comun, tot felul de persoane rele ar căuta să le ia posesiunile sau să se împărtăşească din ele; şi dacă ar reuşi să excludă acele persoane, ele ar spune tot felul de lucruri rele împotriva lor; şi astfel, dacă ar rezista cumva, iniţiativa n-ar fi un succes real.

Unii sfinţi, precum şi mulţi din lume, sunt atât de căzuţi în nepăsare egoistă încât numai necesitatea îi va ajuta să nu fie „leneşi în activitate”, ci să fie „fierbinţi în duh, slujind Domnului”. Şi mulţi alţii sunt atât de ambiţioşi într-un mod egoist, încât au nevoie de loviturile eşecului şi împotrivirii ca să-i înmoaie şi să-i facă în stare să simpatizeze cu alţii, sau chiar să-i facă să trateze drept pe alţii. Pentru amândouă aceste clase „comunitatea” ar servi numai să împiedice învăţarea lecţiilor potrivite şi necesare.

Astfel de comunităţi, dacă ar fi lăsate să fie stăpânite de majoritate, ar coborî la nivelul majorităţii; pentru că minoritatea progresistă, activă, aflând că prin energie şi cumpătare nu se poate câştiga mai mult decât prin nepăsare şi lene, ar ajunge şi ea nepăsătoare şi indolentă. Dacă ar fi conduse de organizatori cu voinţă puternică, în calitate de Împuterniciţi şi Manageri ai vieţii, după un principiu paternal, rezultatul ar fi mai favorabil din punct de vedere financiar; dar masele, lipsite de responsabilitate personală, ar degenera în simple unelte şi sclavi ai Împuterniciţilor.

După judecata sănătoasă reiese deci că metoda individualismului, cu libertatea şi responsabilitatea ei, este cea mai bună pentru dezvoltarea fiinţelor inteligente; chiar dacă de multe ori ea poate produce greutăţi pentru toţi, şi uneori pentru mulţi.

Judecata sănătoasă poate vedea că dacă Împărăţia Milenară ar fi stabilită pe pământ, cu stăpânitorii divini făgăduiţi, susţinuţi de ((478)) înţelepciunea infailibilă şi de putere deplină pentru a o folosi, făcând din „judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb” şi stăpânind nu prin consensul majorităţii, ci prin judecată dreaptă, cum ar fi cu un „toiag de fier” — atunci comunismul ar putea reuşi; probabil că ar fi cea mai bună condiţie, şi dacă e aşa, aceasta va fi metoda aleasă de Împăratul împăraţilor. Dar noi aşteptăm aceasta; şi neavând puterea sau înţelepciunea să folosim o astfel de putere teocratică, spiritul unei minţi sănătoase aşteaptă pur şi simplu timpul Domnului, rugându-se între timp: „Vie Împărăţia Ta, facăse voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Şi, după ce Împărăţia lui Cristos va fi adus pe toţi cei doritori înapoi la Dumnezeu şi la dreptate, şi va fi nimicit pe toţi cei nesupuşi, atunci, Iubirea fiind regula pământului aşa cum este a cerului, putem presupune că oamenii se vor împărtăşi în comun din binecuvântările pământului, aşa cum îngerii se împărtăşesc din darurile cerului.

(2) Experienţa dovedeşte eşecul metodelor comuniste în prezent. Au existat câteva astfel de comunităţi; şi rezultatul a fost întotdeauna un eşec. Comunitatea Oneida din New York a fost una al cărei eşec a fost recunoscut de mult. Alta, Societatea Armonia din Pennsylvania, a dezamăgit repede speranţele fondatorilor ei, pentru că atât de multă discordie domnea încât s-a dezbinat. Filiala cunoscută ca Economiţii, aşezată lângă Pittsburgh, Pennsylvania, a înflorit o vreme, într-un anumit fel, dar acum este foarte slabă; şi posesiunea proprietăţii ei este acum disputată în Societate şi în tribunale.

Acum încep alte comunităţi de tip comunist, care vor avea mult mai puţin succes decât acestea pentru că timpurile sunt diferite; independenţa este mai mare, respectul şi reverenţa sunt mai mici, majorităţile vor conduce şi fără conducători supraomeneşti eşecul va fi sigur. Conducătorii înţelepţi lumeşti îşi văd de ale lor, în vreme ce creştinii înţelepţi sunt ocupaţi în alte direcţii — ascultând porunca Domnului: „Duceţi-vă ... şi predicaţi Evanghelia”.

(3) Biblia nu învaţă comunismul, ci învaţă individualismul iubitor, plin de consideraţie, cu excepţia comunismului din familie — fiecare familie acţionând ca o unitate, în care tatăl este capul, iar soţia una cu el, moştenitoare împreună cu el ((479)) a harului vieţii, partenera lui în fiecare bucurie şi beneficiu, precum şi în fiecare adversitate şi necaz.

Este adevărat, Dumnezeu a permis un aranjament comunist în Biserica primară, la care ne-am referit la începutul acestui articol; dar acesta se poate să fi fost cu scopul de a ne ilustra neînţelepciunea acestei metode; şi ca nu cumva unii, gândindu-se acum la acest plan, să tragă concluzia că apostolii n-au poruncit şi n-au organizat comunităţi din cauză că le-a lipsit înţelpciunea de a întocmi şi a duce la bun sfârşit astfel de metode; căci nu poate fi citat nici un cuvânt din partea Domnului nostru sau din partea apostolilor care să susţină principiile comuniste, dar multe pot fi citate care susţin contrariul.

Este adevărat, apostolul Petru (şi probabil şi alţi apostoli) a ştiut despre acel prim aranjament comunist şi a cooperat la el, chiar dacă n-a învăţat pe alţii acest sistem. S-a dedus de asemenea că moartea lui Anania şi a Safirei a fost un indiciu că predarea tuturor bunurilor credincioşilor era obligatorie; dar nu este aşa: păcatul lor a fost păcatul minciunii, după cum a declarat Petru recapitulând cazul. Fiindcă aveau bucata de pământ, n-ar fi fost nimic rău în a o păstra dacă au obţinut-o onest; şi chiar după ce au vândut-o nau făcut nici un rău: greşeala a fost în prezentarea falsă că suma de bani predată era tot ce aveau, când nu aceasta era tot ce aveau. Ei au încercat să-i înşele pe ceilalţi luând o parte din tot ce era al altora, fără ca ei să dea tot ce era al lor.

De fapt, comunitatea creştină din Ierusalim a fost un eşec. „Murmurau ... pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele.” Deşi la inspecţia apostolică Biserica era curată, fără „neghină”, şi toţi aveau comoara spiritului nou sau „gândirea lui Hristos”, totuşi era clar că această comoară se afla doar în vase deformate şi strâmbe care nu puteau merge bine împreună.

Apostolii au aflat repede că lucrarea de conducere a comunităţii împiedica adevărata lor lucrare — propovăduirea Evangheliei. Aşa că au lăsat altora acele lucruri. Apostolul Pavel şi alţii călătoreau din cetate în cetate propovăduindu-L pe Cristos şi pe El răstignit; dar, după cum arată relatarea, ei n-au menţionat niciodată comunismul şi n-au organizat niciodată o comunitate; şi totuşi sf. ((480)) Pavel declară: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”. Aceasta dovedeşte că comunismul nu este parte din Evanghelie, nici din planul lui Dumnezeu pentru acest veac.

Dimpotrivă, apostolul Pavel a îndemnat şi a învăţat Biserica să facă lucruri care ar fi fost imposibil să fie făcute în calitate de membri ai unei societăţi comuniste — fiecare „să poarte grijă de ai săi”; „în ziua întâi a săptămânii, fiecare să pună deoparte” bani pentru serviciul Domnului, după cum i-a favorizat Domnul; ca robii să asculte de stăpânii lor, făcând slujba cu bunăvoinţă îndoită dacă stăpânul ar fi şi frate în Cristos; şi cum ar trebui stăpânii săşi trateaze robii, ca unii care trebuie să dea şi ei socoteală marelui Stăpân, Cristos. 1 Tim. 5:8; 6:1; 1 Cor. 16:2; Efes. 6:5-9.

Domnul nostru Isus nu numai că n-a întemeiat o comunitate în timpul vieţii Sale, dar nici n-a învăţat vreodată că ar trebui întemeiat aşa ceva. Dimpotrivă, în pildele Sale El a învăţat că nu tuturor li s-a dat acelaşi număr de mine sau de talanţi, ci fiecare este un administrator şi trebuie în mod individual (nu colectiv, ca o comunitate) să-şi conducă propriile sale afaceri şi să dea propria sa socoteală (Mat. 25:14-28; Luca 19:12-24. Vezi şi Iacov 4:13, 15). Când a murit, Domnul nostru Şi-a încredinţat mama în grija ucenicului Său Ioan, şi relatarea lui Ioan (19:27) este: „Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă”. Prin urmare, Ioan avea o casă, tot aşa aveau şi Marta, Maria şi Lazăr. Dacă Domnul nostru ar fi întemeiat o comunitate, fără îndoială ar fi încredinţat-o pe mama Sa acestei comunităţi în loc să i-o încredinţeze lui Ioan.

Mai mult, formarea unei comunităţi de credincioşi este contrară scopului şi metodelor Veacului Evanghelic. Scopul acestui veac este de a-L mărturisi lumii pe Cristos şi astfel „să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său”; şi în acest scop toţi credincioşii sunt îndemnaţi să fie o lumină arzândă şi strălucitoare înaintea oamenilor — a lumii în general — şi nu numai unul înaintea celuilalt şi unul către altul. Aşadar, după ce a permis întemeierea primei comunităţi creştine, pentru a arăta că eşecul întemeierii comunităţilor în general n-a fost o neglijenţă, Domnul a defiinţat-o şi a împrăştiat pe credincioşi pretutindeni, ca să propovăduiască Evanghelia fiecărei creaturi. Citim: „În ziua aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva ((481)) bisericii care era la Ierusalim. Şi toţi, în afară de apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei”, şi s-au dus pretutindeni ca să propovăduiască Evanghelia. Fapt. 8:1, 4; 11:19.

Şi acum lucrarea poporului lui Dumnezeu este să lumineze în calitate de lumini în mijlocul lumii, şi nu să se închidă în mănăstiri şi sihăstrii sau în comunităţi. Promisiunile Paradisului nu se vor realiza intrând în astfel de comunităţi. Dorinţa de a intra în astfel de „confederaţii” nu este decât spiritul general al zilelor noastre, împotriva căruia suntem preveniţi (Isa. 8:12). „Taci înaintea Domnului şi aşteaptă-L cu răbdare.” „Vegheaţi deci tot timpul şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului.” Luca 21:36.

Anarhia ca remediu

Anarhiştii doresc libertatea până la măsura lipsei de lege. Se pare că ei au ajuns la concluzia că toate metodele de cooperare umană s-au dovedit a fi un eşec, şi ei îşi propun să nimicească orice constrângeri de cooperare umană. Anarhia este aşadar exact opusul comunismului, deşi unii le confundă. În vreme ce comunismul ar nimici orice Individualism şi ar obliga întreaga lume să aibă parte egală, Anarhia ar nimici toate legile şi constrângerile sociale, astfel încât fiecare individ să poată face ceea ce-i place. Anarhismul este numai distructiv: după câte putem noi înţelege, nu are trăsături constructive. El consideră probabil că acum are pe mâini o sarcină suficientă în nimicirea lumii, iar bătălia sa în ceea ce priveşte reconstrucţia s-o lase mai bine pentru viitor.

Extrasele care urmează, dintr-o broşură de şaisprezece pagini publicată de anarhiştii londonezi şi distribuită la marea lor paradă din mai, ne dă o idee despre concepţiile lor sălbatice şi disperate:

„Credinţa că trebuie să existe undeva autoritate şi supunere la autoritate stă la rădăcina întregii noastre nefericiri. Ca remediu, noi sfătuim o luptă pe viaţă şi pe moarte contra oricărei autorităţi — autoritate fizică, aşa cum este întruchipată de Stat, sau doctrinară, rezultatul secolelor de ignoranţă şi ((482)) superstiţie, cum este religia, patriotismul, supunerea la legi, credinţa în utilitatea guvernării, supunerea faţă de bogaţi şi de cei în funcţie — pe scurt, o luptă împotriva tuturor şi a oricărei înşelătorii făcute să buimăcească şi să înrobească pe muncitori. Muncitorii trebuie neapărat să nimicească autoritatea: cei care beneficiază de pe urma ei în mod sigur n-o vor face. Patriotismul şi religia sunt sanctuare şi bastioane ale ticăloşilor; religia este cel mai mare blestem al rasei umane. Dar se vor găsi oameni care pângăresc nobilul cuvânt «muncă», combinându-l cu termenul dezgustător «biserică» în expresia «Biserica Muncii». La fel de bine s-ar putea vorbi despre «Poliţia Muncii».

Noi nu împărtăşim aceste vederi ale celor care cred că Statul poate fi convertit într-o instituţie benefică. Schimbarea ar fi tot atât de dificilă ca şi cum ai converti un lup în miel. Nici nu credem în centralizarea întregii producţii şi a consumului, spre care ţintesc socialiştii. Aceasta n-ar fi nimic altceva decât Statul din prezent sub o altă formă, cu autoritate crescută, o adevărată monstruozitate de tiranie şi robie.

Ceea ce doresc anarhiştii este libertate egală pentru toţi. Talentele şi înclinaţiile tuturor oamenilor diferă de la unul la altul. Fiecare ştie mai bine ce poate face el şi ce vrea el; legile şi reglementările sunt numai piedici, iar munca forţată nu este niciodată plăcută. În statul dorit de anarhişti, fiecare va face munca pe care o va agrea mai mult şi îşi va satisface nevoile din magazia comună aşa cum îi place mai mult”.

S-ar părea că până şi cea mai slabă judecată şi cea mai mică experienţă n-ar vedea în această propunere decât cea mai mare nebunie. În ea nu există nici un remediu, nici propus, nici aşteptat: nu este decât scrâşnirea din dinţi a celor lipsiţi de speranţă şi disperaţi; totuşi este extrema spre care sunt mânate mulţimile prin forţa împrejurărilor, stimulate de egoism.

Socialismul sau colectivismul ca remediu

Socialismul ca guvernare civilă propune asigurarea reconstrucţiei societăţii, creşterea bogăţiei şi o distribuire mai egală a produselor muncii prin proprietatea colectivă, publică a pământului şi a capitalului (altă bogăţie decât ((483)) proprietăţile imobiliare), şi conducerea tuturor industriilor de către public în mod colectiv. Deviza sa este: „Fiecăruia după faptele sale”.

Se deosebeşte de „naţionalism” prin aceea că nu-şi propune să răsplătească la fel pe toţi indivizii. Se deosebeşte de „comunism” prin aceea că nu susţine o comunitate de bunuri sau de proprietate. Astfel, după părerea noastră, acesta evită erorile ambelor şi ar fi o teorie foarte practică dacă ar putea fi introdusă treptat şi de către oameni înţelepţi, moderaţi, lipsiţi de egoism. Acest principiu a realizat deja mult la o scară mică în diferite localităţi. În multe oraşe din Statele Unite aprovizionarea cu apă, îmbunătăţirea străzilor, şcolile şi departamentele de pompieri şi de poliţie sunt conduse în acest mod, spre binele general. Dar Europa este înaintea noastră în aceste privinţe; căci multe din căile ferate şi telegrafele lor sunt conduse astfel. În Franţa, industria tutunului cu toate profiturile ei aparţine guvernului, poporului. În Rusia, industria băuturilor alcoolice a fost confiscată de guvern şi de acum încolo va fi condusă de acesta spre beneficiul public din punct de vedere financiar, şi se susţine că şi moral.

Următoarele statistici sunt din

„Edificarea socială”

de E. D. Babbitt, LL. D., de la College of Fine Forces, New Jersey:

„Şaizeci şi opt de guverne au în proprietate liniile lor de telegraf.

Cincizeci şi patru de guverne au în proprietate căile ferate în întregime sau în parte, în timp ce numai nouăsprezece nu au, printre care şi Statele Unite.

În Australia o persoană poate călători o mie de mile (la clasa întâi) de-a curmezişul ţării pentru 5,50 $, sau şase mile pentru 2 cenţi, iar muncitorii de la căile ferate sunt plătiţi pentru opt ore de muncă mai bine decât în Statele Unite pentru zece ore. Oare aceasta sărăceşte ţara? În Victoria, unde predomină aceste rate, venitul net pentru 1894 a fost suficient pentru a plăti taxele federale.

((484))

În Ungaria, unde căile ferate sunt în proprietatea statului, o persoană poate călători şase mile pentru un cent, şi de când guvernul a cumpărat căile ferate, salariile s-au dublat.

În Belgia, taxele de călătorie şi de transport au fost micşorate la jumătate şi salariile s-au dublat. Dar cu toate acestea, căile ferate aduc la guvern un venit anual de 4.000.000 $.

În Germania, administraţia guvernamentală a căilor ferate transportă o persoană patru mile pentru un cent, în vreme ce salariile angajaţilor sunt cu 120 de procente mai mari decât atunci când erau în proprietatea corporaţiilor. Sa dovedit falimentar un astfel de sistem? Nu. În timpul ultimilor zece ani profiturile nete au crescut cu 41 de procente. Anul trecut (1894), căile ferate au adus guvernului german un profit net de 25.000.000 $.

S-a estimat că deţinerea căilor ferate de către guvern ar scuti populaţia Statelor Unite de un miliard de dolari în bani şi ar da salarii mai bune angajaţilor, care atunci fără îndoială ar fi necesari 2.000.000 în loc de 700.000 câţi sunt în prezent.

Berlinul, în Germania, este numit cel mai curat, cel mai bine pavat şi cel mai bine administrat oraş din lume. Are în proprietate gazul, lumina electrică, uzinele de apă, liniile de tramvai, telefoanele şi chiar şi asigurarea împotriva incendiilor, şi scoate astfel un profit anual de 5.000.000 de mărci sau 1.250.000 $, peste toate cheltuielile. În acest oraş cetăţenii pot călători cinci mile de câte ori vreau pe zi, tot timpul anului, pentru 4,50 $, în timp ce două călătorii pe zi cu tramvaiul suspendat costă în New York 36,50 $.

D-nul F. G. R. Gordon a dat în The Twentieth Century statisticile cu privire la iluminatul unui număr de oraşe americane şi a aflat că preţul mediu al fiecărui arc electric pe an, dacă este sub control municipal, este de 52,125 $, în timp ce preţul mediu plătit de către diferite oraşe companiilor private este de 105,13 $ pe sursă de lumină anual, sau cu puţin mai mult decât dublul sumei plătite când este administrat de către oraşe.

Preţul mediu pentru telegrame în Statele Unite în 1891 a fost de 32,5 cenţi. În Germania, unde telegraful este în proprietatea ((485)) guvernului, trimiterea mesajelor de câte zece cuvinte în toată ţara costă cinci cenţi. Aici, din cauza distanţelor mai mari şi a preţurilor mai mari pentru muncă, ar trebui să plătim probabil de la cinci la douăzeci de cenţi, după distanţă. Avantajul remarcabil ca fiecare municipalitate să aibă sub control gazul, apa, cărbunele şi liniile de tramvai, a fost demonstrat de Birmingham, Glasgow şi alte oraşe din Marea Britanie”.

Până aici foarte bine, răspundem noi. Dar nici un om normal n-ar susţine totuşi că săracii Europei se bucură de binecuvântările milenare, chiar cu toate aceste teorii socialiste care sunt în acţiune în mijlocul lor. Nici un om bine informat nu va încerca să spună că clasele muncitoare din Europa sunt măcar pe aproape la acelaşi nivel cu muncitorii din Statele Unite în general. Acesta este totuşi Paradisul lor, şi chiar acum sunt formulate legi pentru a limita miile de oameni care doresc să vină să aibă parte de acest Paradis.

Dar în timp ce ne bucurăm de orice ameliorare a condiţiilor săracilor din Europa, să nu uităm că mişcarea de naţionalizare, cu excepţia Marii Britanii, rezultă nu dintr-o mai mare înţelepciune din partea oamenilor, nici din bunăvoinţă sau nepăsare din partea capitalului, ci dintr-o altă cauză care nu operează în Statele Unite — chiar de la guverne. Ele le-au luat pe acestea în stăpânire pentru a evita falimentul. Ele sunt sub cheltuieli uriaşe pentru a susţine armatele, marina, fortăreţele etc., şi trebuie să aibă o sursă de venit. Preţurile mici pentru călătorii sunt pentru a plăcea oamenilor şi pentru a încuraja afacerile; pentru că, dacă preţurile n-ar fi mici, cei mulţi care au salarii mici n-ar putea călători. Aşa cum este, vagoanele de categoria a patra din Germania sunt numai vagoane de marfă, fără nici un fel de scaune.

În lumina deplină a acestor fapte, să nu ne înşelăm presupunând că astfel de măsuri ar rezolva Problema Muncii, sau măcar ar uşura lucrurile pentru un timp mai lung de şase ani, şi aceasta doar în mică măsură.

Avem motive să credem că Socialismul va face un mare progres în următorii câţiva ani. Dar adesea nu va fi promovat ((486)) cu înţelepciune şi moderaţie: succesul va îmbăta pe unii dintre susţinătorii lui, iar eşecul va duce pe alţii la disperare, şi ca rezultat nerăbdarea va duce la nenorocire. Capitalismul şi monarhismul văd în Socialism un duşman, şi deja i se opun în măsura în care îndrăznesc, având în vedere opinia publică. Biserica nominală, deşi plină de neghină şi de spirit lumesc, rămâne un factor important în acest caz; pentru că ea reprezintă şi controlează în mare parte clasele de mijloc în ale căror mâini se află echilibrul puterii între clasele de sus şi cele de jos ale societăţii. Acestora Socialismul le-a fost prezentat până acum în mod considerabil într-o lumină falsă de către prietenii lui, care până acum au fost în general necredincioşi. Conducătorii, capitaliştii şi clerul, cu puţine excepţii, se vor repezi la primele extreme ale Socialismului ca să-l asalteze şi să-l stigmatizeze cu infamie, şi să-l sufoce temporar, încurajându-se cu argumentele ipocrite pe care propriul interes şi frica le vor sugera.

Noi nu putem decât să ne bucurăm văzând principiile echităţii puse în acţiune, chiar dacă numai temporar şi parţial. Şi toţi cei ale căror interese vor fi afectate de aceasta ar trebui să se străduiască să adopte o vedere largă şi să renunţe la o parte din avantajele personale pentru binele general.

Aşa cum am sugerat, mişcarea va fi zdrobită sub puterea unită a Bisericii, a Statului şi a Capitalului, şi mai târziu va duce la marea explozie a anarhiei, în care, aşa cum se arată în Scripturi, toate instituţiile actuale se vor prăbuşi — „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”.

Dar chiar dacă Socialismul ar face în întregime ce ar vrea, s-ar dovedi a fi doar o alinare temporară, atâta timp cât egoismul este principiul conducător în inimile majorităţii oamenilor. Există „uneltitori înnăscuţi” care ar găsi repede mijloace de a lua pentru ei crema din activităţile şi compensaţiile publice; paraziţii structurii sociale s-ar înmulţi şi ar înflori, şi „grupurile de interes” ar fi pretutindeni. Atâta timp cât oamenii vor recunoaşte şi vor venera un principiu, ei se vor conforma lui mai mult sau mai puţin: de aceea, ((487)) Socialismul ar putea fi la început relativ curat şi reprezentanţii lui în funcţie ar putea fi slujitori credincioşi ai publicului pentru binele public. Dar numai să ajungă Socialismul popular, şi aceiaşi uneltitori şmecheri, egoişti, care acum i se împotrivesc, vor intra şi îl vor controla pentru propriile lor scopuri egoiste.

Comuniştii şi naţionaliştii văd că atât timp cât vor fi permise diferenţe de compensaţie, egoismul va denatura şi va perverti adevărul şi dreptatea; şi pentru a mulţumi mândria şi ambiţia, acesta va trece peste orice barieră împotriva sărăciei pe care oamenii ar putea-o ridica. Ca să rezolve această dificultate, ei merg la extremele nepractice pe care le prezintă pretenţiile lor — nepractice pentru că oamenii sunt păcătoşi, nu sfinţi; egoişti, nu iubitori.

Opinia lui Herbert Spencer asupra socialismului

D-nul Herbert Spencer, renumitul filosof şi economist englez, observând declaraţia că socialistul italian Ferri îi sprijină teoriile, a scris: „Afirmaţia că vreuna din vederile mele favorizează Socialismul îmi produce mare iritare. Cred că venirea Socialismului este cel mai mare dezastru pe care l-a cunoscut lumea vreodată”.

În timp ce marii gânditori sunt de acord că competiţia sau „individualismul” îşi are relele sale care cer remedii drastice, ei critică aspru înrobirea individului organizaţiei sociale: sau mai degrabă îngroparea întregii individualităţi în Socialism, ca fiind în cele din urmă un dezastru şi mai mare; deoarece va crea armate de funcţionari publici, va face guvernarea încă mai negociabilă decât în prezent, şi ca urmare va deschide calea mai mult decât oricând spre grupuri de interes şi corupţie generală.

Cele ce urmează, din Literary Digest (10 aug., 1895), au legătură cu subiectul în curs, arătând că principiile socialiste nu vor rezista decât dacă vor fi susţinute de un oarecare fel de forţă — atât de puternic este egoismul în toată omenirea:

((488))

„Două comunităţi socialiste”

„Două încercări practice ale socialismului atrag atenţia studenţilor economiei sociale de peste tot. În ambele cazuri promotorii iniţiali ai comunităţilor socialiste o duc destul de bine, în una din ele sunt chiar prosperi. Dar încercarea de a trăi la înălţimea învăţăturilor teoriilor socialiste a eşuat în ambele cazuri. Foştii comunişti s-au întors la metode care nu prea diferă de cele ale burghezilor din jurul lor. Cu ceva mai bine de doi ani în urmă, un partid al muncitorilor australieni, sătui de o viaţă de robi salariaţi uşurată numai de greutăţile unei inactivităţi forţate, au pornit spre Paraguay, unde au obţinut pământ potrivit pentru fermierii care nu au maşini mari la dispoziţie. Ei au numit proaspăta lor aşezare Noua Australie şi au sperat s-o transforme într-o Utopie pentru muncitori. Ministerul de Externe britanic, în ultimul raport oficial, dă o istorie scurtă a mişcării care a făcut pe mulţi oameni să schimbe Australia, «Eldorado-ul muncitorilor», cu America de Sud. Luăm cele ce urmează din raportul menţionat:

Scopurile coloniei au fost stabilite în constituţie, în care unul dintre articole sună după cum urmează: «Intenţia noastră este să formăm o comunitate în care întreaga muncă va fi spre beneficiul fiecărui membru şi în care va fi imposibil ca unul să tiranizeze pe altul. Datoria fiecărui individ va fi să privească bunăstarea comunităţii ca scopul său principal, asigurând astfel un nivel de confort, fericire şi educaţie care este imposibil întrun tip de societate unde nimeni nu este sigur că nu va muri de foame».

Acest ideal n-a fost realizat. Optzeci şi cinci de colonişti s-au săturat repede de restricţiile impuse asupra lor de majoritate şi au refuzat să se supună. Noi sosiri din Australia au completat pierderea produsă de această separare; dar noii-sosiţi, nemulţumiţi de liderul mişcării, şi-au ales un conducător propriu, aşa încât acum erau trei partide în colonie. Împărţirea egală a câştigului muncii lor i-a nemulţumit curând pe unii dintre muncitori, care, contrar regulilor socialiste, au cerut o parte proporţională cu munca pe care o făcuseră. Impunerea strictă a prohibiţiei a fost o altă cauză de nemulţumire, mai ales că încălcarea ei se pedepsea cu expulzarea fără şansa de a ((489)) recupera capitalul iniţial pus în întreprindere. Colonia era pe punctul de a se prăbuşi, când conducătorul de dinainte al mişcării a reuşit să fie numit judecător de către autorităţile paraguaiene, şi s-a înconjurat de o forţă poliţienească. Există speranţa ca această colonie să devină acum prosperă, dar s-a renunţat la reglementările socialiste.

Experienţa minerilor din Monthieux este cumva diferită. În cazul lor prosperitatea a făcut să fie puse deoparte teoriile socialiste. Gewerbe Zeitung, din Berlin, ne spune povestea lor după cum urmează:

«La Monthieux, lângă St. Etienne, există o mină care a fost părăsită de compania care o avea în proprietate cu doi ani în urmă, şi minerii au fost concediaţi. Deoarece nu erau şanse de angajare prin împrejurimi, muncitorii au cerut companiei să le dea lor mina, şi fiindcă proprietarii n-au crezut că mina poate deveni rentabilă, au acceptat. Minerii n-aveau maşini, dar au lucrat cu hotărâre şi au reuşit să găsească noi filoane. Au făcut eforturi aproape supraomeneşti şi au reuşit să economisească suficient din câştiguri ca să cumpere maşini, şi minele părăsite din Monthieux au devenit o sursă de bogăţie pentru noii proprietari. Foştii proprietari s-au străduit atunci să-şi recâştige proprietatea, dar au pierdut procesul, şi presa muncii n-a scăpat ocazia de a pune în contrast avariţia capitaliştilor şi nobleţea minerilor care au împărţit în mod egal câştigurile muncii lor. Minele din Monthieux au fost arătate ca un exemplu de triumf al colectivismului asupra exploatării capitalului privat.

Între timp minerii şi-au extins operaţiunile până când nau mai putut face toată munca fără ajutor. Au fost chemaţi şi alţi mineri şi s-au străduit să continue munca. Dar oamenii care preluaseră mina la început şi o făcuseră rentabilă au refuzat să împartă în mod egal cu cei nou-veniţi. Ei ştiau că bogăţia de sub picioarele lor fusese descoperită de ei cu eforturi aproape supraomeneşti; ei făcuseră, ca să zicem aşa, ceva din nimic, atunci de ce ar împărţi rezultatele muncii lor cu cei nou-veniţi, care de fapt lucraseră în tot acest timp, dar în altă parte? De ce le-ar da noilor tovarăşi de seceriş ceva ce ei nu semănaseră? Cei nou-veniţi ar trebui să fie ((490)) bine plătiţi, mai bine decât în alte mine, dar n-ar trebui să devină coproprietari. Şi când cei nou-veniţi au creat dezordine, muncitorii «capitalişti» au adus poliţia şi i-au dat afară din sala de consiliu».”

Naţionalismul ca remediu

Naţionalismul este o dezvoltare mai târzie a teoriei în privinţa socialismului. El pretinde că toate industriile trebuie conduse de naţiune, în baza obligaţiei comune de a lucra şi a garantării generale a mijloacelor de trai; toţi muncitorii să facă acelaşi volum de muncă şi să primească aceleaşi salarii.

Naţionaliştii pretind că:

„Federaţiile, trusturile şi sindicatele, de care se plâng oamenii în prezent, demonstrează posibilitatea realizării principiului nostru de bază în privinţa asocierii. Noi căutăm doar să împingem ceva mai departe acest principiu şi să facem ca toate industriile să funcţioneze în interesul tuturor, prin naţiune — prin poporul organizat — unitatea organică a întregului popor.

Sistemul industrial actual se dovedeşte greşit prin greşelile imense pe care le produce; se dovedeşte absurd prin risipa imensă de energie şi material care se admite că-l însoţeşte. Împotriva acestui sistem ridicăm protestul nostru; pentru abolirea sclaviei pe care el a produs-o şi vrea s-o continue, promitem eforturile noastre cele mai bune”.

Anumite puncte favorabile, comune ambelor, au fost menţionate de noi în mod favorabil sub titlul „Socialismul sau Colectivismul ca remediu”; totuşi, ca întreg, Naţionalismul nu poate fi practicat; obiecţiile la acesta fiind în general aceleaşi cu cele pe care le-am arătat mai înainte împotriva comunismului. Deşi Naţionalismul nu ameninţă, asemenea comunismului, în mod direct cu distrugerea familiei, tendinţa lui ar fi desigur în acea direcţie. Printre susţinătorii lui sunt multe minţi luminate, suflete filantropice, dintre care unii au ajutat, fără nădejdea vreunui avantaj personal, la fondarea coloniilor unde principiile ((491)) Naţionalismului urmau să se realizeze ca exemple publice. Unele dintre acestea au fost eşecuri totale, iar cele care practic au avut succes au fost forţate să ignore principiile naţionaliste când au avut de-a face cu lumea din afara coloniilor lor: şi, după cum s-ar putea aştepta, toate au avut destule frecuşuri interne. Dacă având „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez” sfinţii lui Dumnezeu găsesc dificilă „păstrarea unirii Duhului în legătura păcii”, şi au nevoie să fie îndemnaţi să se îngăduie unii pe alţii în iubire, cum s-ar putea aştepta ca grupe amestecate, care nu pretind un astfel de spirit ca legătură, să reuşească în învingerea spiritului egoist al lumii, al cărnii şi al diavolului?

Pe acest plan naţionalist au început şi au eşuat câteva colonii în Statele Unite în ultimii câţiva ani. Unul dintre cele mai remarcabile eşecuri este cel cunoscut sub numele de Colonia Altruria, din California, fondată de Rev. E. B. Payne, în baza teoriei „Unu pentru toţi şi toţi pentru unu”. A avut multe avantaje asupra altor colonii prin aceea că şia ales membrii şi n-a acceptat toate soiurile. Mai mult, a avut ca formă de conducere Loja, cu un control foarte amănunţit. Fondatorul ei, arătând motivele eşecului în San Francisco Examiner din 10 decembrie 1896, a spus:

„Altruria n-a fost un eşec total; ... noi am demonstrat că încrederea, bunăvoinţa şi sinceritatea — care au predominat un timp — au făcut o viaţă comunitară fericită, şi că, pe de altă parte, motivele de suspiciune, invidie şi egoism înrăiesc natura umană şi fac ca viaţa să nu aibă valoare. ... N-am continuat să avem încredere şi să ne considerăm unul pe altul ca la început, ci am căzut înapoi în căile restului lumii”.

Ceea ce unii oameni demonstrează prin experienţă, alţii cunosc prin gândire inductivă, bazată pe cunoaşterea naturii umane. Oricine doreşte o lecţie despre zădărnicia speranţei venite din astfel de sursă atâta timp cât egoismul controlează inima oamenilor, îşi poate primi experienţa ieftin, stând câte o săptămână la trei sau patru „pensiuni” de clasa a doua.

((492))

Educaţia generală a mecanicilor ca remediu

În The Forum cu câţiva ani în urmă a apărut un articol de dnul Henry Holt, în care el s-a străduit să arate că educaţia ar trebui să fie în mare măsură industrială ca să-l facă potrivit pe un mecanic să poată schimba repede un loc de muncă cu altul — că el ar trebui „să înveţe o duzină” de meserii. Deşi aceasta ar putea ajuta pentru un timp câteva persoane, este clar că o astfel de măsură n-ar rezolva problema. Este destul de rău aşa cum este, când tencuitorii şi zidarii pot fi ocupaţi, în vreme ce pantofarii şi ţesătorii sunt fără lucru; dar care ar fi efectul dacă şi aceştia din urmă ar cunoaşte tencuitul şi zidăria? Ar creşte concurenţa în fiecare meserie dacă toţi şomerii ar putea concura pentru locurile de muncă ocupate. Domnul susmenţionat tratează bine două adevăruri cuprinzătoare, în privinţa cărora este necesară educaţia. El a spus:

„Adevărul mai simplu dintre acestea este inevitabil, chiar dacă este crud — necesitatea Selecţiei Naturale. Eu nu spun că este dreptate. Natura nu ştie nimic despre dreptate. Mecanismul ei continuă să funcţioneze necruţător într-un grup de condiţii grele, dar la urma urmei scoate din acele condiţii ceea ce vor da ele mai bun. Adevărat, ea a dezvoltat în noi inteligenţă ca să-i îndreptăm puţin cursul; şi folosind-o apare funcţia dreptăţii. Dar noi o putem îndrepta numai în canale potrivite propriilor ei curenţi; altfel suntem copleşiţi. Ei bine, nici una din căile naturii nu este mai largă şi mai clar marcată decât cea a Selecţiei Naturale, şi în exercitarea micilor noastre libertăţi şi alegeri nu suntem niciodată atât de înţelepţi ca şi atunci când ne aliniem ei — când, de exemplu, ridicăm un Lincoln din casa lui. Dar până acum suntem cu mult mai apţi să preferăm demagogul şi apoi să suferim. Socialismul propune să extindă pericolul acestei suferinţe la câmpul producţiei. Magnaţii industriei sunt aleşi acum doar prin selecţie naturală — cel puţin cu o foarte moderată abatere în acţiunea eredităţii, care se vindecă rapid: dacă fiul nu moşteneşte sănătatea, încetează curând să supravieţuiască. Dar cu libertatea crescândă a competiţiei şi cu facilităţile crescânde acordate ((493)) oamenilor capabili să poată împrumuta capital dacă nu au, este substanţial adevărat că industria este în prezent condusă de Selecţia Naturală. Pentru aceasta, socialistul propune să înlocuiască selecţia artificială, şi aceasta prin vot popular. O cunoaştere generală a superiorităţii căii Naturii ar vindeca această nebunie.

Celălalt adevăr atât de greu de împărtăşit clar, dar nu imposibil a se da o anumită concepţie despre el, este cel mai important. Este dificil, nu atât de mult pentru că necesită o anumită educaţie preliminară, cât pentru că dogma a luptat împotriva lui mii de ani şi încă mai luptă. Pentru cei mai mulţi care citesc acestea, fiecare din aceste afirmaţii li se va părea probabil ciudată, când adevărul este numit în expresia familiară — Domnia Universală a Legii. Totuşi există faptul că mulţimile de oameni care gândesc că cred în aceasta, se roagă zilnic să nu fie aşa — să se facă excepţii în cazurile lor. Oamenii în general — şi legiuitorii în general — într-o chestiune fiziologică ar trimite după doctor; sau într-o chestiune mecanică după inginer; sau în chimie după chimist; şi ar urma opinia lui cu credinţa unui copil; dar în economie nu vor alte opinii decât ale lor proprii. Habar n-au că astfel de chestiuni sunt, asemenea celor fizice, sub controlul legilor naturale — că, pentru a descoperi acele legi sau a le învăţa pe cele deja descoperite, se cere studiu deosebit; şi a merge contra lor, în ignoranţă, trebuie să aducă dezastru la fel de fatal ca şi în corupţie. ...

Aşa că muncitorii au nevoie nu numai de instruire în şcolile de meserii şi în anumite fapte economice, ci şi de felul de instruire în ştiinţe şi istorie care să le dea o anumită concepţie despre Legea Naturală. Pe baza astfel dată, ar putea fi construită o anumită noţiune despre controlul ei în lumea socială şi în cea materială; precum şi o înţelegere că legea umană este zadarnică, sau mai rău, afară de cazul când prin studiu atent şi printr-un experiment precaut este făcută să se conformeze Legii Naturale. De aici vine credinţa că nici o lege omenească nu poate să-l facă pe cel necorespunzător să supravieţuiască, decât pe cheltuiala ((494)) altcuiva; şi că singura modalitate de a-l face în stare să supravieţuiască pe cont propriu este să-l facă sănătos”.

Da, este bine ca toţi să afle că aceste două legi controlează sistemul nostru social din prezent, şi că nu este în puterea omului să schimbe natura sau legile naturii; şi de aceea este imposibil ca el să facă mai mult decât să cârpească condiţiile sociale prezente şi temporar să le îmbunătăţească puţin. Legile noi şi mai de dorit, necesare societăţii perfecte, ideale, vor cere puteri supranaturale pentru introducerea lor. Învăţarea acestei lecţii va ajuta la aducerea „evlaviei însoţite de mulţumire” (în locul nemulţumirii care se agravează), în timp ce aşteptăm Împărăţia lui Dumnezeu şi ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta; facăse voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”.

Remediul taxei unice

Fără îndoială, fiindcă a văzut efectele Comunismului, Naţionalismului şi Socialismului, aşa cum sunt arătate mai sus, d-nul Henry George a întocmit un plan care are oarecare merit, cunoscut ca „Teoria Taxei Unice”. Se poate spune că acesta este reversul Socialismului în anumite privinţe. Este Individualism în multe aspecte importante. Lasă individul pe seama resurselor propriului său caracter, a propriilor sale eforturi şi mediu; decât că ar rezerva pentru fiecare un drept inalienabil de a folosi în comun aerul, apa şi pământul — ca binecuvântări comune ale Creatorului. Planul propune o foarte mică schimbare de la sistemul social actual. Pretinzând că inegalităţile actuale în privinţa averii, în măsura în care acestea sunt opresive şi dăunătoare, sunt cu totul rezultatele proprietăţii private asupra pământului, această teorie propune ca tot pământul să devină încă o dată proprietatea rasei lui Adam în ansamblu; şi pretinde că în acest fel relele sistemului nostru social din prezent se vor îndrepta rapid. Propune ca această redistribuire a pământului să fie îndeplinită, nu împărţindu-l proporţional în familia umană, ci considerându-l ca un ((495)) vast domeniu şi permiţându-i fiecărei persoane ca arendaş să folosească atât cât doreşte din ceea ce posedă acum, şi să se colecteze o taxă pentru pământ sau o chirie de la fiecare ocupant, proporţională cu valoarea pământului (afară de valoarea clădirilor sau a altor amenajări de pe el). Astfel, un lot neocupat ar fi evaluat la o chirie sau taxă la fel de mare ca şi un lot alăturat pe care s-a construit, şi un câmp nelucrat ca şi unul rodnic învecinat. Taxa astfel colectată ar constitui un fond pentru toate scopurile în vederea bunăstării generale — pentru şcoli, străzi, drumuri, apă etc., şi pentru guvernul local şi general; de aceea şi numele de teoria „Taxei Unice”.

Efectul ar fi desigur să se deschidă pentru o locuire reală mii de loturi intravilane şi terenuri virane ţinute acum pentru scopuri speculative; deoarece, toate taxele fiind contopite întruna, şi fiind desfiinţate taxele pe vite, maşini, afaceri şi amenajări de toate felurile, şi toate concentrate asupra pământului, ar face taxa pe pământ foarte importantă; gradată însă aşa încât să nu arate nici un favoritism, terenurile agricole sărace sau departe de mijloacele de transport fiind taxate proporţional mai puţin decât terenurile mai bune şi decât cele mai aproape de mijloacele de transport. Loturile intravilane ar fi la fel evaluate potrivit valorii, aşezării şi împrejurimilor luate în considerare.

O astfel de lege, făcută să devină operativă după zece ani de la adoptarea ei, ar avea ca efect imediat reducerea valorii proprietăţilor imobiliare, şi până la timpul când ar deveni operativă, milioane de acri şi mii de loturi intravilane ar fi la îndemâna oricui le-ar putea folosi şi ar putea plăti chiriile stabilite. D-nul Henry George a profitat de faptul că Papa Leon al XIII-lea a emis o enciclică privind Munca, pentru a publica o broşură ca răspuns, intitulată: „O scrisoare deschisă către Papa Leon al XIII-lea” etc. Deoarece aceasta conţine unele idei bune în privinţa subiectului nostru, şi pe lângă aceasta este încă o declaraţie a teoriei în discuţie, extragem pe larg următoarele:

((496))

Un extras din scrisoarea deschisă a d-lui Henry George către Papa Leon al XIII-lea, ca răspuns la ultima enciclică privind chestiunea complicată a muncii

„Nouă ni se pare că Sfinţiei Voastre îi scapă semnificaţia reală atunci când sugeraţi că Cristos, devenind fiul tâmplarului şi El Însuşi lucrând ca tâmplar, a arătat doar că «nu este nimic ruşinos în a-ţi câştiga pâinea prin muncă». A spune aceasta este aproape ca şi cum ai spune că prin faptul că n-a jefuit poporul, a arătat că în onestitate nu este nimic ruşinos. Dacă v-aţi gândi cât de adevărată este, într-o viziune oricât de largă, clasificarea tuturor oamenilor în muncitori, cerşetori şi hoţi, aţi înţelege că era imposibil din punct de vedere moral ca Cristos, în timpul şederii Sale pe pământ, să fie altceva decât un muncitor, deoarece Acela care a venit să împlinească legea trebuia prin faptă şi prin cuvânt să Se supună legii lui Dumnezeu privind munca.

Vedeţi cât de deplin şi de frumos a ilustrat viaţa lui Cristos pe pământ această lege. Intrând în viaţa noastră pământească în slăbiciunea copilăriei, aşa cum este stabilit că trebuie să intrăm cu toţii, El a preluat iubitor ceea ce se face în ordinea naturală, întreţinerea, asigurată prin muncă, pe care o generaţie o datorează urmaşilor ei imediaţi. Ajuns la maturitate, El Şi-a câştigat existenţa prin acea muncă obişnuită prin care majoritatea oamenilor trebuie să o câştige şi o câştigă. Apoi, trecând la o mai înaltă — la cea mai înaltă — sferă de muncă, El Şi-a câştigat existenţa învăţând pe alţii adevărurile morale şi spirituale, primind răsplata materială prin ofertele iubitoare ale ascultătorilor recunoscători şi nerefuzând parfumul scump cu care Maria I-a uns picioarele. Aşa că, atunci când Şi-a ales ucenicii, El nu S-a dus la proprietarii de pământ sau la alţi monopolişti care trăiau din munca altora, ci la muncitorii de rând. Şi când i-a chemat la o sferă de muncă mai înaltă şi i-a trimis să înveţe adevăruri morale şi spirituale, lea spus să ia, fără condescendenţă pe de o parte, sau în sensul înjosirii pe de altă parte, răsplata iubitoare a unei astfel de munci, spunându-le că „vrednic este lucrătorul de plata lui”, arătând astfel, ceea ce noi susţinem, că nu toată munca constă în ceea ce noi numim muncă manuală, dar că oricine ajută la ((497)) împlinirea vieţii materiale, intelectuale, morale sau spirituale este de asemenea un lucrător.*

Susţinând că muncitorii, chiar muncitorii manuali obişnuiţi, sunt săraci din punct de vedere natural, ignoraţi faptul că munca este producătorul bogăţiei şi atribuiţi legii naturale a Creatorului o nedreptate care vine din încălcarea necuviincioasă de către om a intenţiei Sale binevoitoare. În starea cea mai simplă a meşteşugurilor este posibil, unde domneşte dreptatea, ca toţi oamenii sănătoşi să-şi câştige existenţa. Cu mijloacele mecanice de muncă ar fi posibil ca toţi să câştige mult mai mult. Şi astfel, spunând că sărăcia nu este o ruşine, transmiteţi o implicaţie neraţională. Pentru că sărăcia ar trebui să fie o ruşine, deoarece într-o stare de dreptate socială ea ar implica, acolo unde nu este impusă de condiţii potrivnice de neînlăturat, nechibzuinţă sau lene.

Compătimirea Sfinţiei Voastre pare îndreptată exclusiv către săraci, către muncitori. Ar trebui să fie aşa? Oare leneşii bogaţi nu trebuie şi ei deplânşi? După cuvântul Evangheliei, bogatul, mai degrabă decât săracul, are nevoie de milă. Şi pentru oricine care crede într-o viaţă viitoare, condiţia celui care se trezeşte să-şi afle îndrăgitele sale milioane lăsate în urma sa trebuie să pară vrednică de milă. Dar chiar şi în această viaţă, ce vrednici de milă sunt într-adevăr bogaţii. Răul nu constă în bogăţia propriu-zisă — în stăpânirea lucrurilor materiale; constă în posedarea bogăţiei în timp ce alţii sunt afundaţi în sărăcie; în

*„Nu trebuie să fie uitat că cercetătorul, filosoful, profesorul, artistul, poetul, preotul, deşi nu sunt angajaţi în producerea bogăţiei, sunt nu numai angajaţi în producerea serviciilor şi a satisfacţiilor pentru care producerea bunurilor este doar un mijloc, dar prin dobândirea şi difuzarea cunoştinţei, prin stimularea puterilor mentale şi prin înălţarea simţului moral, pot face să crească mult capacitatea de a produce bogăţie. Pentru că omul nu trăieşte numai cu pâine. ... Cel care prin efortul minţii sau al trupului adaugă la cantitatea de bogăţie plăcută, creşte cantitatea cunoştinţelor umane, sau dă vieţii umane un sens mai înalt şi o împlinire mai mare — acela este, în sensul larg al cuvântului, «un producător», «un muncitor», «un lucrător», şi în mod cinstit îşi câştigă o plată cinstită. Dar cel care fără să facă ceva pentru ca lumea să fie mai bogată, mai înţeleaptă, mai bună, mai fericită, trăieşte din truda altora — acesta, indiferent cu ce nume de onoare este numit, sau cu câtă pasiune preoţii lui Mamon îşi cădelniţează tămâia în faţa lui, nu este în ultimă analiză decât un cerşetor sau un hoţ.”

((498))

a fi ridicat deasupra contactului cu viaţa omenirii, de la munca şi străduinţele ei, de la speranţele şi temerile ei, şi mai presus de toate, de la iubirea care îndulceşte viaţa, şi de la blânda simpatie şi faptele generoase care întăresc credinţa în om şi încrederea în Dumnezeu. Gândiţi-vă la modul în care văd bogaţii latura mai slabă a naturii umane; cum sunt înconjuraţi de linguşitori şi paraziţi; cum găsesc imediat instrumente gata nu numai să le mulţumească impulsurile vicioase, dar şi să le trezească şi să le stimuleze; cum trebuie să fie tot timpul în alertă ca nu cumva să fie traşi pe sfoară; cât de adesea trebuie să suspecteze un motiv ascuns în spatele unei fapte amabile sau a unui cuvânt prietenos; cum, dacă încearcă să fie generoşi, sunt asaltaţi de cerşetori neruşinaţi şi de impostori uneltitori; cât de adesea sentimentele familiale au răcit faţă de ei, iar moartea lor este anticipată cu bucuria prost ascunsă în aşteptarea averii. Cel mai mare rău al sărăciei nu constă în lipsa lucrurilor materiale, ci în nedezvoltarea şi distorsionarea calităţilor mai înalte. Astfel, chiar dacă în alt mod, posedarea bogăţiei necâştigate de asemenea împiedică şi distorsionează ceea ce este mai nobil în om.

Poruncile lui Dumnezeu nu pot fi ocolite fără pericol de consecinţe. Dacă este porunca lui Dumnezeu ca omul să-şi câştige pâinea prin muncă, bogatul trândav trebuie să sufere. Şi suferă. Uitaţi-vă la vidul total din vieţile celor care trăiesc pentru plăcere; uitaţi-vă la viciile detestabile care se nasc într-o clasă care, înconjurată de sărăcie, este sătulă de bogăţie. Uitaţi-vă la teribila pedeapsă a plictiselii, despre care săracul ştie atât de puţin încât n-o poate înţelege; uitaţi-vă la pesimismul care creşte printre clasele bogate — care exclude pe Dumnezeu, care dispreţuieşte pe oameni, care consideră existenţa în sine un rău, şi temându-se de moarte tânjeşte totuşi după anihilare.

Când Cristos i-a spus tânărului bogat care-L căutase, să vândă tot ce are şi să dea săracilor, El nu Se gândea la săraci, ci la tânăr. Şi nu mă îndoiesc că printre bogaţi, şi mai ales printre bogaţii care s-au îmbogăţit prin propriile puteri, sunt mulţi care uneori, cel puţin, simt puternic nebunia bogăţiilor lor şi se tem de pericolele şi ispitele la care îşi expun copiii. Dar puterea obiceiului îndelungat, impulsurile mândriei, plăcerea de a face şi a deţine ceea ce pentru ei au devenit piese într-un joc de cărţi, aşteptările familiei care şia ((499)) asumat rolul drepturilor şi dificultatea reală pe care o întâmpină în a-şi folosi bine bogăţia, îi leagă de povara lor, asemenea unui măgar ostenit de povara lui, până când se prăbuşesc în prăpastia care limitează această viaţă.

Oamenii care sunt siguri că primesc mâncare atunci când au nevoie de ea, mănâncă doar ceea ce le dictează apetitul. Dar pentru triburile răzleţe care există până la marginea globului locuit, viaţa este fie o foamete fie un ospăţ. Îndurând foamea zile întregi, frica de ea îi face să înfulece ca anacondele atunci când reuşesc în căutarea vânatului. Şi astfel, ceea ce dă bogăţiei blestemul ei este ceea ce-i împinge pe oameni s-o caute, ceea ce o face atât de invidiată şi admirată — frica de lipsă. După cum bogaţii pe nedrept sunt corolarul săracilor pe nedrept, tot aşa şi însuşirea distrugătoare de suflet a bogăţiilor nu este decât reflexul lipsei care abrutizează şi degradează. Răul adevărat zace în nedreptatea din care izvorăşte atât posesiunea cât şi lipsa nenaturală.

Dar această nedreptate cu greu poate fi pusă în sarcina indivizilor sau claselor. Existenţa proprietăţii private asupra pământului este o mare greşeală socială de care suferă societatea în ansamblu, şi ale cărei victime sunt cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci deopotrivă, chiar dacă sunt la extreme opuse. Văzând aceasta, nouă ni se pare ca o încălcare a carităţii creştine a vorbi despre bogaţi ca şi cum ei ca indivizi ar fi răspunzători de suferinţele săracilor. Totuşi, în timp ce faceţi aceasta, dumneavoastră insistaţi să nu se aducă atingere cauzei monstruoasei bogăţii şi degradantei sărăcii. Să luăm un om cu o umflătură care-l desfigurează şi care este periculoasă. Un medic ar scoate-o cu blândeţe, cu atenţie, dar cu fermitate. Un altul ar insista că nu trebuie scoasă, dar în acelaşi timp ar expune biata victimă urii şi ridicolului. Care are dreptate?

Căutând să restabilim pe toţi oamenii la drepturile lor egale şi naturale, noi nu căutăm beneficiul unei clase, ci al tuturor. Pentru că amândoi ştim prin credinţă şi vedem prin fapt că nedreptatea nu poate folosi nimănui şi că dreptatea trebuie să folosească tuturor.

Noi nu căutăm nici o «egalitate inutilă şi ridicolă». ... Egalitatea pe care vrem s-o realizăm nu este egalitatea norocului, ci egalitatea oportunităţii naturale...

((500))

Şi luând pentru foloasele societăţii ceea ce vedem clar că în ordinea divină este marele fond destinat societăţii, nu vom percepe nici cea mai mică taxă de la posesorii bogăţiei, indiferent cât de bogaţi ar putea fi ei. Nu numai că socotim astfel de taxe o violare a dreptului de proprietate, dar vedem că în virtutea frumoasei adaptări la legile economice ale Creatorului este imposibil ca cineva să dobândească bogăţie în mod cinstit, fără ca în acelaşi timp să adauge la bogăţia lumii. ...

Sfinţia Voastră dă un astfel de exemplu în Enciclică. Negând egalitatea dreptului la baza materială a vieţii şi fiind totuşi conştient că există dreptul de a trăi, susţineţi dreptul muncitorilor la un loc de muncă şi dreptul lor de a primi de la angajatori un anumit salariu nedefinit. Nu există astfel de drepturi. Nimeni nu are dreptul să ceară angajarea altuia, sau să ceară salarii mai mari decât este dispus celălalt să dea, sau în vreun fel să facă presiuni asupra altuia ca să-l facă să crească salariul împotriva voinţei sale. Nu poate fi mai bună justificare morală pentru astfel de cereri din partea muncitorilor către angajatori, decât ar fi ca angajatorii să ceară ca muncitorii să fie obligaţi să lucreze pentru ei când aceştia nu vreau şi să accepte salarii mai mici decât sunt dispuşi să primească. Orice astfel de justificare izvorăşte dintr-un rău anterior, privarea muncitorilor de drepturile lor naturale. ...

Cristos l-a îndreptăţit pe David, care, împins de foame, a comis ceea ce în mod obişnuit era un sacrilegiu, luând din templu pâinile pentru punere înainte. Dar prin aceasta era departe de a spune că jefuirea templelor ar fi un mod potrivit de a-ţi câştiga existenţa.

Totuşi, în Enciclică, dumneavoastră lăudaţi aplicarea în relaţiile obişnuite ale vieţii, în condiţii normale, a principiilor care în etică trebuie să fie tolerate numai în condiţii excepţionale. Sunteţi mânat spre această susţinere a drepturilor false de negarea drepturilor adevărate. Dreptul natural pe care-l are fiecare om nu este acela de a cere loc de muncă sau salariu de la alt om; ci acela de a se angaja singur — acela de a recurge prin propria sa muncă la magazia inepuizabilă pe care Creatorul o are în pământul pregătit pentru toţi oamenii. Dacă acea magazie ar fi deschisă, aşa cum am deschide-o noi prin taxa unică, cererea naturală de muncă ar ţine pasul cu oferta, omul care ar vinde munca şi omul care ar cumpăra-o ar face schimb liber pentru avantaj reciproc, şi orice ((501)) pricină de dispută între muncitor şi angajator ar dispărea. Pentru că atunci, toţi fiind liberi să se angajeze, simpla ocazie de a munci ar înceta să fie un dar; şi fiindcă nimeni n-ar munci pentru altul, toate lucrurile fiind luate în considerare, pentru mai puţin decât ar putea el câştiga muncind pentru sine, salariile ar creşte obligatoriu la valoarea lor adevărată, şi relaţiile dintre muncitor şi angajator s-ar regla pe bază de interes reciproc şi de comun acord.

Acesta este singurul mod în care acestea pot fi reglementate în mod satisfăcător.

Sfinţia Voastră pare să presupună că există o anumită rată justă a salariilor pe care angajatorii ar trebui să fie dispuşi s-o plătească şi pe care muncitorii ar trebui să fie mulţumiţi s-o primească, şi pare să-şi închipuie că dacă aceasta ar fi asigurată s-ar pune capăt conflictului. Această rată la care evident vă gândiţi ar fi aceea care ar da muncitorilor un trai modest şi poate le-ar permite prin muncă grea şi economie strictă să pună ceva deoparte.

Dar cum poate fi fixată o rată justă a salariului fără „tocmeala pieţei”, mai mult decât poate fi fixat preţul just al porumbului sau al porcilor sau al vapoarelor sau al tablourilor? Şi oare reglementarea arbitrară într-un caz ca şi în celălalt nu controlează această interdependenţă care promovează în modul cel mai eficient ajustarea economică a forţelor de producţie? De ce să li se ceară cumpărătorilor forţei de muncă mai mult decât cumpărătorilor confortului să plătească preţuri mai mari decât sunt obligaţi să plătească pe o piaţă liberă? De ce să fie mulţumiţi vânzătorii forţei de muncă cu mai puţin decât pot obţine pe o piaţă liberă? De ce să fie mulţumiţi muncitorii cu o plată modestă când lumea este atât de bogată? De ce să fie satisfăcuţi cu o viaţă întreagă de trudă şi economie când lumea este atât de îmbelşugată? De ce să nu dorească şi ei să-şi satisfacă instinctele mai înalte, gusturile mai rafinate? De ce să fie mulţumiţi pentru totdeauna să călătorească la comun când alţii găsesc mai plăcută cabina?

Nici nu se vor mulţumi. Fermentul timpului nostru nu provine doar din faptul că muncitorii găsesc că este mai greu să trăiască la acelaşi nivel de confort. Se datoreşte de asemenea, şi poate chiar mai mult, creşterii dorinţei lor după un grad mai ridicat de confort. Această creştere a dorinţei trebuie să continue; pentru că muncitorii sunt oameni, iar omul este animalul nemulţumit.

((502))

El nu este bou, despre care se poate spune: atâta iarbă, atâtea cereale, atâta apă şi puţină sare, şi va fi mulţumit. Dimpotrivă, omul, cu cât primeşte mai mult, cu atâta râvneşte mai mult. Când are hrană destulă, doreşte hrană mai bună. Când obţine un adăpost, atunci doreşte unul mai comod şi mai cu gust. Când îi sunt satisfăcute nevoile animale, atunci se trezesc dorinţele mentale şi spirituale.

Această nemulţumire continuă se găseşte în natura omului — în acea natură mai nobilă care îl ridică mai sus de animale printr-o prăpastie atât de nemăsurată şi arată că a fost creat cu adevărat în asemănarea lui Dumnezeu. Nu poţi să i te împotriveşti, deoarece este motorul întregului progres. Ea este aceea care a înălţat domul Sf. Petru, iar pe pânza simplă, neînsufleţită, a făcut să strălucească chipul angelic al Madonei; ea este aceea care a comparat sori şi a analizat stele, şi a deschis, pagină după pagină, lucrările minunate ale inteligenţei creatoare; ea este aceea care a îngustat Atlanticul până la un feribot oceanic şi a dresat fulgerul ca să ne ducă mesajele până în cele mai îndepărtate ţări; ea este aceea care ne deschide posibilităţi alături de care tot ceea ce a realizat până acum civilizaţia noastră modernă pare neînsemnat. Nici nu poate fi reprimată decât degradând şi abrutizând pe oameni; reducând Europa la Asia.

De aceea, în afară de salariile care pot fi câştigate când toate restricţiile asupra muncii sunt îndepărtate, iar accesul la oportunităţile naturale asigurat în termeni egali pentru toţi, este imposibil a se fixa o cotă a salariilor care să fie socotită dreaptă, sau o cotă a salariilor care să-i poată împiedica pe muncitori să lupte pentru mai mult. Departe de a-i face pe muncitori mai mulţumiţi că li s-ar îmbunătăţi puţin starea, este sigur că i-ar face mai nemulţumiţi.

Nu cereţi dreptate când cereţi patronilor să plătească muncitorilor mai mult decât sunt obligaţi să plătească — mai mult decât altora pe care i-ar putea găsi să facă acea muncă. Dumneavoastră cereţi caritate. Pentru că surplusul pe carel dă astfel patronul bogat nu este în realitate salariu, este de fapt pomană.

Vorbind despre măsurile practice pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pe care le sugerează Sfinţia Voastră, ((503)) n-am menţionat-o pe aceea pe care puneţi mare accent — caritatea. Dar în astfel de recomandări nu se află nimic practic ca tratament pentru sărăcie, şi nimeni nu le va considera astfel. Dacă ar fi posibil ca darea pomenilor să elimine sărăcia, n-ar mai fi sărăcie în creştinătate.

Caritatea este într-adevăr o virtute nobilă şi frumoasă, apreciată de om şi aprobată de Dumnezeu. Dar caritatea trebuie să fie zidită pe dreptate. Ea nu poate înlocui dreptatea.

Ceea ce este greşit în condiţia muncii din lumea creştină este faptul că munca este jefuită. Şi în timp ce dumneavoastră justificaţi continuarea acestui jaf, este inutil să îndemnaţi la caritate. A face astfel — a recomanda caritatea ca înlocuitor al dreptăţii, este într-adevăr ceva înrudit în esenţă cu acele erezii, condamnate de predecesorii dumneavoastră, care învăţau că Evanghelia a înlocuit legea şi că iubirea lui Dumnezeu i-a scutit pe oameni de obligaţii morale.

Tot ce poate face caritatea acolo unde există nedreptate este să îndulcească pe ici pe colo efectele nedreptăţii. Ea nu le poate vindeca. Şi nici chiar acest puţin pe care-l poate face ca să îndulcească efectele nedreptăţii nu este lipsit de rău. Pentru că ceea ce s-ar putea numi virtuţi secundare, suprapuse, ca în cazul acesta, lucrează spre rău acolo unde lipsesc virtuţile fundamentale sau primare. Astfel seriozitatea este o virtute şi hărnicia este o virtute. Dar un hoţ serios şi harnic este cu atât mai periculos. Astfel răbdarea este o virtute. Dar răbdarea sub rău înseamnă scuzarea răului. Astfel este o virtute a căuta cunoştinţa şi a te strădui să cultivi puterile mentale. Dar omul rău devine mai capabil de rău datorită inteligenţei sale. Despre diavoli ne gândim întotdeauna că sunt inteligenţi.

Şi astfel, această pseudocaritate care înlătură şi neagă dreptatea produce rău. Pe de o parte ea demoralizează pe primitorii ei, ultragiind demnitatea umană, pe care, aşa cum d-voastră spuneţi, «Dumnezeu Însuşi o tratează cu respect», şi transformă în cerşetori şi calici oameni care, pentru a deveni independenţi, cetăţeni respectabili, au nevoie numai de restituirea a ceea ce le-a dat Dumnezeu. Pe de altă parte acţionează ca un anestezic asupra conştiinţelor acelora care trăiesc din jefuirea semenilor, şi nutreşte acea înşelăciune morală şi mândrie spirituală ((504)) pe care fără îndoială a avut-o Cristos în minte atunci când a spus că este mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechea acului decât pentru un bogat să intre în împărăţia cerurilor. Pentru că ea îi face pe oameni, afundaţi în nedreptate şi folosindu-le banii şi influenţa ca să sprijine nedreptatea, să creadă că dând pomeni fac ceva mai mult decât ar fi datoria lor faţă de oameni şi merită să fie văzuţi bine de Dumnezeu, şi într-un sens vag să atribuie propriei lor bunătăţi ceea ce aparţine de fapt bunătăţii lui Dumnezeu. Pentru că, gândiţi-vă: Cine este Atotdătătorul? Cine este Cel care, aşa cum spuneţi d-voastră, «îi datorează omului o magazie care nu se epuizează niciodată» şi pe care «el o găseşte doar în inepuizabila fertilitate a pământului»? Nu este Dumnezeu? Şi prin urmare, când oamenii, privaţi de bunătatea lui Dumnezeu, sunt făcuţi dependenţi de bunătatea semenilor lor, nu sunt oare aceşti semeni, cum ar fi, puşi în locul lui Dumnezeu, să-şi ia cinstea pentru împlinirea obligaţiilor, cinste care, chiar dumneavoastră spuneţi, o datorează lui Dumnezeu?

Dar poate şi mai rău decât toate celelalte, este modul în care această substituire a cerinţelor clare ale dreptăţii cu îndemnurile neclare spre caritate deschide o cale uşoară pentru învăţătorii pretinşi ai religiei creştine din toate ramurile şi comuniunile, să împace pe Mamona în timp ce ei se conving pe ei înşişi că servesc lui Dumnezeu. ...

Nu, Sfinţia Voastră, aşa cum credinţa fără fapte este moartă, deoarece omul nu-I poate da lui Dumnezeu ceea ce-I datorează în vreme ce refuză să le dea semenilor săi drepturile pe care le-au primit de la El, tot aşa caritatea, nesusţinută de dreptate, nu poate face nimic pentru a rezolva problema stării actuale a muncii. Chiar dacă bogaţii ar fi «să-şi împartă toată averea pentru hrana săracilor ... şi şi-ar da trupul să fie ars», sărăcia ar continua atâta timp cât ar continua proprietatea asupra pământului.

Luaţi cazul unui om bogat din prezent care este sincer doritor să-şi dăruiască averea pentru a îmbunătăţi condiţia muncii. Ce poate face el?

Să-şi dea averea celor care au nevoie de ea? Ar putea ajuta pe unii care merită, dar nu va îmbunătăţi condiţiile generale. Şi împotriva binelui pe care l-ar putea face, ar fi pericolul de a face rău.

((505))

Să construiască biserici? La umbra bisericilor sărăcia macină, iar viciul care se naşte din ea creşte.

Să construiască şcoli şi colegii? Cu excepţia că poate duce pe oameni să vadă inechitatea proprietăţii private asupra pământului, creşterea educaţiei nu poate face nimic pentru muncitorii simpli, pentru că pe măsură ce educaţia se răspândeşte, plata pentru educaţie scade.

Să fondeze spitale? Ei bine, muncitorilor deja li se pare că există prea mulţi care caută de lucru, iar a salva şi a prelungi viaţa înseamnă a creşte presiunea.

Să construiască apartamente model? Dacă nu ieftineşte locuinţele nu face decât să îndepărteze clasa care ar vrea să beneficieze, iar dacă ieftineşte locuinţele aduce mai mulţi care caută lucru şi scad salariile.

Să înfiinţeze laboratoare, şcoli ştiinţifice, ateliere pentru experimente fizice? Nu face decât să stimuleze invenţiile şi descoperirile, chiar forţele care, acţionând asupra unei societăţi bazate pe proprietatea privată asupra pământului, zdrobesc munca aşa cum ar fi între două pietre de moară.

Să promoveze emigrarea din locurile unde salariile sunt mici spre locuri unde acestea sunt cu ceva mai mari? Dacă face acest lucru, chiar aceia pe care i-a ajutat prima dată să emigreze se vor întoarce curând asupra lui să-i ceară să oprească emigrarea, deoarece le reduce salariile.

Să renunţe la pământul pe care-l are, sau să refuze să ia chirie pentru el, sau să-l lase la chirie mai mică decât preţul pieţei? Va face pur şi simplu noi proprietari de pământ sau proprietari parţiali; i-ar putea îmbogăţi pe unii, dar n-ar face nimic pentru îmbunătăţirea condiţiei generale a muncii.

Sau amintindu-şi de acei cetăţeni preocupaţi de binele obştesc din timpurile clasice care au cheltuit mari sume pentru îmbunătăţirea oraşelor lor natale, să încerce să înfrumuseţeze oraşul lui natal sau pe cel care l-a adoptat? Să lărgească şi să îndrepte străzile înguste şi strâmbe, să construiască parcuri şi să înalţe fântâni, să deschidă linii de tramvai şi să aducă în el căi ferate, sau în vreun fel să facă frumos şi atractiv oraşul pe care şi l-a ales, şi care ar fi rezultatul? Oare cei care şi-au însuşit darul lui Dumnezeu nu-l vor lua şi pe al lui? Nu va urca valoarea ((506)) pământului, iar rezultatul net al binefacerilor sale nu va fi o creştere a chiriilor şi un dar pentru proprietarii de pământ? Ei bine, până şi simplul anunţ că urmează să facă astfel de lucruri va porni speculaţia şi va urca valoarea pământului în salturi.

Ce poate face atunci bogatul ca să îmbunătăţească condiţia muncii?

Nu poate face absolut nimic decât să-şi folosească puterea pentru abolirea marelui rău primar care-i jefuieşte pe oameni de dreptul lor prin naştere. Dreptatea lui Dumnezeu râde de încercările oamenilor de a pune orice altceva în locul lui”.

* * *

„Deşi în limite înguste sindicalismul promovează ideea intereselor mutuale şi adesea ajută la creşterea curajului şi la promovarea educaţiei politice, şi deşi a ajutat corpuri limitate de muncitori să-şi îmbunătăţească într-un fel starea şi să câştige timp să respire, ca să zicem aşa, totuşi acesta nu observă cauzele generale care determină condiţiile de muncă, şi se străduieşte pentru ridicarea doar a unei părţi mici din marele corp, prin mijloace care nu pot ajuta restul. Având drept scop limitarea competiţiei — limitarea dreptului la muncă, metodele lui sunt ca şi cele ale unei armate, care, chiar şi într-o cauză dreaptă sunt subversive pentru libertate şi predispuse la abuz, în timp ce arma lui, greva, este distructivă prin natura ei, atât pentru combatanţi cât şi pentru necombatanţi, fiind o formă de război pasiv. Ca să aplici principiul sindicatelor la toată industria, după cum visează unii să facă, ar însemna să subjugi oamenii unui sistem de castă.

Sau să luăm chiar astfel de măsuri moderate cum ar fi limitarea orelor de muncă şi a muncii femeilor şi copiilor. Ele sunt superficiale prin aceea că nu privesc mai departe de dorinţa bărbaţilor, a femeilor şi a copiilor mici de a lucra peste ceea ce prevede legea, şi că îşi propun să restrângă prin forţă exploatarea, în timp ce ignoră cu totul cauza ei, ghimpele sărăciei care obligă fiinţele umane la ea. Iar metodele prin care aceste restricţii trebuie să fie impuse înmulţesc oficialităţile, vin în opoziţie cu libertatea personală, tind spre corupţie şi sunt expuse abuzului.

Cât priveşte întreprinzătorul socialism, care este cu atât mai demn de onoare fiindcă are curajul propriilor convingeri, ar duce ((507)) aceste vicii la expresia lor deplină. Sărind la concluzii fără efortul de a descoperi cauzele, nu reuşeşte să vadă că opresiunea nu vine de la natura capitalului, ci de la răul care jefuieşte munca de capital despărţindu-l de pământ, şi care crează un capital fictiv care este de fapt monopol capitalizat. Nu vede că acelui capital i-ar fi imposibil să asuprească munca dacă munca ar avea acces la resursele naturale de producţie; că sistemul de salarizare în sine izvorăşte din înţelegerea mutuală, fiind o formă de cooperare în care una din părţi preferă un rezultat cert unuia probabil; şi că ceea ce el numeşte «legea de fier a salarizării» nu este legea naturală a salarizării, ci doar legea salarizării în acea stare nenaturală în care oamenii ajung să fie neajutoraţi, fiind privaţi de resursele necesare vieţii şi muncii. Nu vede că ceea ce ia drept rele ale competiţiei sunt de fapt relele competiţiei limitate — datorate unei competiţii unilaterale la care oamenii sunt obligaţi când sunt privaţi de pământ; în timp ce metodele lui, organizarea oamenilor în armate industriale, dirijarea şi controlul întregii producţii şi al întregului schimb de către birourile guvernamentale sau semiguvernamentale, ar însemna, dacă ar fi duse la expresia lor deplină, despotism egiptean.

Noi ne deosebim de socialişti în diagnosticarea răului, şi ne deosebim de ei şi în privinţa remediilor. Nu ne temem de capital, privindu-l ca sluga naturală a muncii; noi privim dobânda în sine ca naturală şi justă; nu vom pune limite acumulării, nici nu vom pune asupra bogaţilor o sarcină care să nu fie pusă în egală măsură asupra săracilor; nu vedem nici un rău în concurenţă, ci socotim că o concurenţă nelimitată este la fel de necesară pentru sănătatea organismului social şi industrial cum este libera circulaţie a sângelui pentru sănătatea organismului fizic — că este mijlocul prin care să se asigure cea mai deplină cooperare. Noi doar vom lua pentru comunitate ceea ce aparţine comunităţii; valoarea care i se atribuie pământului prin creşterea comunităţii; vom lăsa cu sfinţenie individului tot ce-i aparţine individului; şi, tratând monopolurile necesare ca funcţiuni ale statului, vom aboli orice restricţii şi prohibiţii, afară de cele cerute pentru sănătatea, siguranţa, moralitatea şi convenienţa publică.

Dar deosebirea fundamentală — deosebirea pe care eu cer Sfinţiei Voastre s-o remarce în special, este aceasta: ((508)) Socialismul în toate fazele lui priveşte relele civilizaţiei noastre ca avându-şi originea în nepotrivirea sau nearmonia relaţiilor naturale, care trebuie să fie organizate artificial sau îmbunătăţite. Ideea lui este că statului îi revine sarcina organizării în mod inteligent a relaţiilor industriale ale oamenilor; construirea, cum sar zice, a unei maşinării uriaşe ale cărei părţi complicate să lucreze împreună cum se cuvine sub conducerea inteligenţei umane. Acesta este motivul pentru care socialismul tinde spre ateism. Nevăzând ordinea şi simetria legii naturale, nu-L recunoaşte pe Dumnezeu.

Pe de altă parte, noi care ne autointitulăm Adepţii Taxei Unice (un nume care exprimă doar propunerile noastre practice) vedem în relaţiile sociale şi industriale ale oamenilor nu o maşină care necesită construire, ci un organism care are nevoie doar să fie lăsat să crească. Vedem în legile naturale, sociale şi industriale o armonie pe care o vedem în adaptările din corpul uman, şi este în aşa măsură în afara puterii de inteligenţă a omului să le ordoneze şi să le îndrume, cum este în afara inteligenţei omului să ordoneze şi să îndrume mişcările vitale ale organismului său. Vedem în aceste legi sociale şi industriale o relaţie atât de apropiată cu legea morală încât ele trebuie să vină de la acelaşi Autor, şi aceasta dovedeşte că legea morală este îndrumătorul sigur al omului, acolo unde inteligenţa lui s-ar rătăci şi ar apuca pe căi greşite. Astfel, în ceea ce ne priveşte, tot ce este necesar pentru remedierea relelor din timpul nostru este să se facă dreptate şi să se dea libertate. Acesta este motivul pentru care concepţiile noastre tind, ba mai mult, sunt de fapt singurele concepţii compatibile cu o credinţă fermă şi reverenţioasă în Dumnezeu, şi cu recunoaşterea legii Sale ca lege supremă pe care oamenii trebuie s-o urmeze dacă vreau să-şi asigure prosperitatea şi să evite nimicirea. Acesta este pentru noi motivul pentru care economia politică serveşte numai ca să arate adâncimea înţelepciunii din adevărurile simple pe care oamenii simpli le-au auzit de pe buzele Celui despre care s-a spus cu mirare: «Nu este acesta Tâmplarul din Nazaret»?

Şi fiindcă în ceea ce ne propunem — asigurarea pentru toţi oamenii a unor şanse naturale egale în exercitarea puterilor lor şi îndepărtarea tuturor restricţiilor legale în privinţa exercitării legitime a acestor puteri — vedem conformarea legii umane după legea morală, pe care o susţinem cu încredere, nu ((509)) numai pentru că acesta este remediul suficient pentru toate relele pe care d-voastră le înfăţişaţi atât de remarcabil, ci pentru că acesta este singurul remediu posibil.

Şi nici nu există altul. Organizarea omului este astfel, relaţiile lui cu lumea în care se găseşte sunt astfel — adică, legile neschimbătoare ale lui Dumnezeu sunt astfel — încât este peste puterea ingeniozităţii omeneşti să întocmească o cale prin care relele născute din nedreptatea care jefuieşte pe oameni de dreptul lor prin naştere să poată fi îndepărtată altfel decât făcând dreptate, deschizându-le tuturor darul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru toţi.

Deoarece omul poate trăi numai pe pământ şi din pământ, deoarece pământul este rezervorul materiei şi forţei din care este luat însuşi corpul omului, şi pe care trebuie să scoată tot ce poate el produce, nu înseamnă aceasta în mod evident că a da pământul în proprietatea unor oameni şi a le nega altora orice drept la el înseamnă a împărţi omenirea în bogaţi şi săraci, în privilegiaţi şi neajutoraţi? Nu înseamnă aceasta că acei care n-au drepturi de folosire a pământului pot trăi numai vânzându-şi puterea de muncă acelora care posedă pământul? Nu înseamnă aceasta că ceea ce socialiştii numesc «legea de fier a salarizării», ceea ce economiştii politici numesc «tendinţa spre minimum a salariilor», trebuie să ia de la masele fără pământ — muncitorii simpli, care de la ei înşişi nu au putere să-şi folosească munca — toate beneficiile oricărei posibile înaintări sau îmbunătăţiri care nu schimbă această împărţire nedreaptă a pământului? Deoarece, neavând nici o putere să se angajeze pe ei înşişi, ei trebuie, fie ca vânzători ai muncii fie ca arendaşi ai pământului, să concureze unul cu altul pentru permisiunea de a munci. Această concurenţă a oamenilor unul cu altul, excluşi de la magazia inepuizabilă a lui Dumnezeu, nu are nici o limită decât înfometarea, şi trebuie în cele din urmă să forţeze salariile până la cel mai jos punct, punctul la care viaţa poate fi doar menţinută şi reproducerea continuată.

Aceasta nu vrea să spună că toate salariile trebuie să scadă până la acel punct, ci că salariile acelui strat de muncitori, fără îndoială cel mai mare care au numai cunoştinţă, pregătire şi aptitudini obişnuite, trebuie să scadă astfel. Salariile claselor speciale, care sunt în afara competiţiei prin cunoştinţă ((510)) deosebită, pricepere sau alte cauze, pot rămâne deasupra acelui nivel obişnuit. Astfel, unde abilitatea de a citi şi a scrie este rară, posesiunea ei îi permite unui om să obţină salariu mai mare decât muncitorul obişnuit. Dar pe măsură ce răspândirea educaţiei generalizează abilitatea de a citi şi a scrie, acest avantaj se pierde. Deci, când o vocaţie cere pregătire sau calificare specială, sau este greu accesibilă prin restricţii artificiale, controlul concurenţei tinde să păstreze salariile la un nivel mai înalt. Dar pe măsură ce progresul invenţiei nu mai are nevoie de calificare specială, sau restricţiile artificiale sunt înlăturate, aceste salarii mai mari scad la nivelul obişnuit. Şi astfel, numai atâta timp cât astfel de calităţi ca hărnicia, chibzuiala şi cumpătarea sunt speciale, pot permite muncitorului obişnuit să-şi menţină o stare peste cea care permite doar supravieţuirea. Unde acestea devin generale, legea concurenţei trebuie să reducă la nivelul general câştigurile sau economiile de pe urma unor astfel de calităţi — nivel care, pământul fiind monopolizat şi munca neajutorată, poate fi numai urmat de punctul cel mai de jos, încetarea vieţii.

Sau, ca să spunem acelaşi lucru în alt mod: pământul fiind necesar vieţii şi muncii, proprietarii lui vor putea, în schimbul permisiunii de a-l folosi, să obţină de la muncitorii simpli tot ceea ce poate produce munca, în afară de suficient cât să le permită acelora dintre ei care sunt doriţi de proprietari şi celor dependenţi de ei să-şi menţină viaţa.

Astfel, unde proprietatea privată asupra pământului a divizat societatea în clasa proprietarilor de pământ şi a celor fără pământ, nu există nici o invenţie sau mijloc posibil de îmbunătăţire, fie ele industriale, sociale sau morale, care, atâta timp cât nu afectează proprietatea pământului, să poată împiedica sărăcia sau uşura condiţia generală a muncitorilor simpli. Căci, fie că efectul oricărei invenţii sau îmbunătăţiri este să crească ceea ce poate produce munca, sau să descrească ceea ce se cere pentru a sprijini pe muncitor, acesta, imediat ce devine general, poate duce numai la creşterea profitului proprietarilor de pământ, fără ca muncitorii simpli să aibă vreun beneficiu. În nici un caz nu pot cei care posedă doar puterea obişnuită de a munci, o putere cu totul nefolositoare fără mijloacele necesare muncii, să păstreze din câştigurile lor mai mult decât le este de ajuns ca să le permită să trăiască.

((511))

Cât de adevărat este acest lucru putem vedea din faptele de astăzi. În timpul nostru invenţia şi descoperirea au crescut enorm puterea productivă a muncii şi în acelaşi timp au redus mult costul multor lucruri necesare întreţinerii muncitorului. Aceste îmbunătăţiri au crescut undeva câştigurile muncitorului simplu? N-au mers beneficiile lor în principal la proprietarii de pământ — crescând enorm valoarea pământului?

Spun în principal, pentru că o parte din beneficiu a intrat în costul enormelor armate permanente şi al pregătirilor de război, în plătirea dobânzii pe marile datorii publice, şi în mare măsură mascat ca dobândă pe capital fictiv, către alţi proprietari de monopoluri afară de cel asupra pământului. Dar de îmbunătăţirile care ar elimina aceste pierderi n-ar beneficia munca; ele ar creşte pur şi simplu profiturile proprietarilor de pământ. Dacă toate armatele permanente şi tot ceea ce ţine de ele ar fi desfiinţate, dacă s-ar pune capăt tuturor monopolurilor afară de cel asupra pământului, dacă guvernele ar deveni modele de economie, dacă profiturile speculanţilor, ale intermediarilor, ale agenţilor de schimb de tot felul ar fi reţinute, dacă fiecare ar deveni atât de cinstit încât să nu mai fie necesare nici poliţist, nici tribunal, nici închisoare, şi nici o măsură împotriva necinstei n-ar fi de trebuinţă — rezultatul nu s-ar deosebi de cel care a urmat creşterii puterii de producţie.

Ba mai mult, chiar aceste binecuvântări n-ar aduce oare foametea pentru mulţi din cei care acum reuşesc să supravieţuiască? Nu este oare adevărat că dacă s-ar propune astăzi, ceea ce toţi creştinii ar trebui să ceară în rugăciune, dizolvarea completă a tuturor armatelor Europei, cele mai mari temeri ar fi stârnite de consecinţele aruncării atâtor şomeri pe piaţa muncii?

Explicaţia acestui paradox şi a altora asemănătoare care în timpul nostru produc nedumerire în toate părţile poate fi uşor văzută. Efectul tuturor invenţiilor şi mijloacelor care cresc puterea de producţie, care elimină risipa şi scutesc de efort, este diminuarea muncii necesare pentru un rezultat dat şi astfel economisirea forţei de muncă, aşa că noi vorbim despre acestea ca despre invenţii sau mijloace care economisesc forţa de muncă. Într-o stare naturală a societăţii unde drepturile tuturor la folosirea pământului sunt recunoscute, mijloacele pentru economisirea forţei de muncă ar putea merge oricât de departe se poate imagina, fără a diminua ((512)) cererea de oameni, deoarece în astfel de condiţii naturale cererea de oameni rezidă în propria lor plăcere de a trăi şi în instinctele puternice pe care Creatorul le-a sădit în pieptul omului. Dar în starea nenaturală a societăţii, în care masele de oameni sunt dezmoştenite de tot în afară de puterea de a munci, când ocazia de a munci le este dată de alţii, acolo cererea pentru ei devine pur şi simplu cerere pentru serviciile lor de către cei care deţin această oportunitate, şi omul însuşi devine o marfă. Aşadar, deşi efectul natural al mijloacelor de economisire a forţei de muncă este să crească salariile, totuşi în condiţia nenaturală pe care o crează proprietatea privată asupra pământului, efectul, chiar şi al acelor mijloace morale cum ar fi desfiinţarea armatelor şi recuperarea forţei de muncă cerute de acel viciu, este, prin diminuarea cererii comerciale, să scadă salariile şi să reducă pe muncitorii simpli la foamete sau pauperizare. Dacă invenţiile şi mijloacele pentru economisirea forţei de muncă ar putea fi duse până la abolirea necesităţii muncii, care ar fi rezultatul? N-ar fi acela că proprietarii de pământ ar putea să obţină toată bogăţia pe care o poate produce pământul şi n-ar avea deloc nevoie de muncitori, care ar trebui atunci fie să moară de foame, fie să trăiască ca întreţinuţi din mărinimia proprietarilor de pământ?

Astfel, atâta timp cât proprietatea privată asupra pământului continuă — atâta timp cât unii oameni sunt trataţi ca proprietari ai pământului, iar alţi oameni pot trăi din el numai prin îngăduinţa lor — înţelepciunea umană nu poate născoci nici un mijloc prin care relele stării noastre actuale să poată fi evitate”.

Această teorie a pământului liber (afară de taxele de pe el) este o teorie largă şi dreaptă pe care am dori s-o vedem pusă în aplicare imediat, chiar dacă noi personal n-am profita de ea. Fără îndoială s-ar dovedi o uşurare temporară pentru societate, deşi distrugerea valorii pământului ar crea un şoc tot atât de mare, dacă nu mai mare decât propunerile socialiste, afară de cazul că sar introduce treptat, aşa cum s-a sugerat mai sus, prin înştiinţare prealabilă. Ea s-ar combina imediat cu aspectele mai moderate ale Socialismului şi le-ar da o calitate mai durabilă; pentru că pământul, o sursă de bogăţie, fiind în mâinile tuturor oamenilor în astfel de condiţii, n-ar trebui niciodată ca oamenii sănătoşi, harnici să flămânzească: toţi ar putea cel puţin să producă suficient ((513)) ca să se hrănească. Deşi aceasta, credem noi, ar fi o măsură înţeleaptă şi dreaptă şi în acord cu legea divină, aşa cum a arătat foarte bine d-nul George, totuşi n-ar fi leacul universal pentru toate relele omenirii. Creaţia gemândă ar continua să geamă până când dreptatea şi adevărul ar fi pe deplin stabilite pe pământ şi toate inimile ar fi aduse în acord cu ele, iar egoismul ar continua să găsească ocazia să ia toată smântâna şi să lase lapte smântânit numai cât să fie destul pentru cele mai stricte necesităţi ale altora.

Ca dovadă că numai taxa unică pentru pământ nu va satisface exigenţele strâmtorării sociale şi financiare, nici nu va evita dezastrul care vine şi naufragiul social, cităm un exemplu de eşec vizibil al ei. India, de secole, a avut taxă unică, o taxă numai pe pământ — terenul fiind deţinut în comun şi lucrat sub controlul satului. Ca rezultat, aproape două treimi din populaţia ei sunt agricultori — o proporţie mai mare decât a oricărui alt popor din lume. Numai în ultimii ani a fost introdusă acolo de către englezi proprietatea privată asupra pământului, şi până acum numai pe o zonă foarte limitată. Despre oamenii din India se poate spune că sunt mulţumiţi şi tihniţi; dar cu siguranţă nu fiindcă sunt bogaţi şi aprovizionaţi cu lux şi comodităţi. Maşinile moderne revoluţionează rapid afacerile lor şi reduc deja slabele lor economii şi îi obligă să trăiască din mai puţin, sau să moară de foame. Am citat deja o bună autoritate care arată că masele sărace îşi pot permite numai arareori să mănânce chiar cea mai simplă mâncare ca să se sature. Vezi pagina 381.

Când admitem că propunerea taxei unice sau a pământului liber s-ar dovedi a fi numai un factor de uşurare temporară, aceasta este tot ce putem admite; deoarece dacă te împotriveşti egoismului într-o direcţie, va izbucni într-alta: nimic nu va folosi în mod eficient decât „inimi noi” şi „spirite drepte”; iar acestea nu le poate produce nici teoria Taxei Unice, nici vreo altă teorie umană.

Să presupunem, de exemplu, că oamenii ar avea pământul; ar fi o chestiune uşoară ca o combinaţie de capital să nu accepte să cumpere produsele agricole decât la propriile lor preţuri — abia suficient pentru a permite producătorilor să trăiască — şi pe de altă parte să controleze şi să fixeze preţuri mari la tot ce este necesar agricultorilor să cumpere — de la îngrăşăminte şi unelte agricole la îmbrăcămintea familiei sale şi la mobilarea casei.

((514))

Cu siguranţă că tocmai această stare de lucruri se apropie — Legea Cererii şi Ofertei operează prea încet ca să satisfacă astăzi lăcomia după bogăţie. Munca nu poate opri acţiunea acestei legi şi este presată atât de mecanizare cât şi de populaţia în creştere; dar Capitalul o poate contracara cel puţin parţial, formând Trusturi, Uniuni, Sindicate etc., controlând parţial sau total stocurile şi preţurile. Uniunea Cărbunelui este un exemplu.

Noi întrebăm, ce va putea face Taxa Unică împotriva acestui spirit al egoismului? Va fi neputincioasă!

Dar să presupunem că propunerea pământului liber şi a taxei unice ar urma să fie pusă în aplicare mâine; să presupunem că pământurile lucrate ar fi scutite de orice taxă; că fiecare fermă ar fi prevăzută cu o casă, un cal, o vacă, un plug şi alte necesităţi; să presupunem că aceasta ar înseamna dublarea ariei cultivate din prezent şi dublarea recoltelor actuale. S-ar asigura din belşug porumb, grâu şi legume ca hrană pentru cei sănătoşi şi chibzuiţi; dar marele surplus ar aduce un preţ atât de mic încât n-ar merita să-l trimită pe piaţă, decât în condiţii favorabile. Uneori este aşa chiar în condiţiile actuale: mii de buşeli de cartofi şi de varză fiind lăsate să putrezească, pentru că nu merită să te ocupi de ele. Primul an ar putea atrage de la oraşe la fermele mai sus menţionate mii de oameni puternici şi doritori, nerăbdători să lucreze: aceasta ar elibera piaţa muncii din oraşe şi ar ridica temporar salariile acelora care ar rămâne în oraşe, dar ar dura numai un an. Fermierii, aflând că nu-şi pot asigura din porumb şi din cartofi, direct sau prin schimb, îmbrăcămintea şi cele necesare într-o gospodărie, ar părăsi agricultura şi s-ar întoarce în oraşe şi ar concura cu dârzenie pentru orice ar putea obţine, care să le asigure mai mult decât simpla supravieţuire; pentru orice le-ar acorda o parte din comodităţile şi luxul vieţii.

Nu; pământul liber este bun pentru a preveni foametea, şi este o condiţie potrivită având în vedere faptul că bunul nostru Creator a dat pământul lui Adam şi familiei sale ca moştenire comună; şi ar fi de mare ajutor în greutăţile noastre actuale dacă toată lumea ar avea un Jubileu de restabilire a pământului şi de iertare a datoriilor la fiecare cincizeci de ani, aşa cum au ((515)) avut evreii. Dar astfel de lucruri ar fi numai paliative acum, aşa cum au fost şi pentru evrei şi cum sunt încă în India. Singurul leac adevărat este marele Jubileu antitipic, care va fi stabilit de către viitorul Împărat al pământului — Emanuel.

Alte speranţe şi temeri

Am urmărit în fugă principalele teorii propuse pentru îmbunătăţirea condiţiilor actuale, dar este evident că nici una din ele nu este potrivită pentru necesităţile cazului în speţă. În afară de acestea, există mulţi oameni care propovăduiesc şi se roagă necontenit în legătură cu ceea ce văd ei că este greşit, şi care vreau ca cineva să oprească mersul lumii, dar care nici nu văd, nici nu propun nimic ce ar imita măcar ceea ce este realizabil.

Dar în legătură cu aceasta să nu uităm să menţionăm unele suflete oneste dar în întregime nerealiste care îşi imaginează în zadar că bisericile, dacă ar fi trezite în legătură cu situaţia, ar putea evita catastrofa socială iminentă, ar putea revoluţiona societatea şi ar putea-o reaşeza pe baze noi şi mai bune. Ei spun: numai dacă bisericile ar putea fi trezite, ele ar putea cuceri lumea pentru Cristos şi ar putea stabili pe pământ o Împărăţie a lui Dumnezeu pe baza iubirii şi loialităţii faţă de Dumnezeu şi a iubirii egale faţă de semeni. Unii dintre ei chiar pretind că acesta, spiritul lui Cristos în biserici, ar fi a doua venire a lui Cristos.

Cât de imposibil de realizat este această teorie, nu prea trebuie arătat. Ceea ce consideră ei a fi puterea acesteia este de fapt slăbiciunea ei — numărul. Ei se uită la cifra de 300.000.000 de creştini şi spun: Ce putere! Noi ne uităm la aceleaşi cifre şi spunem: Ce slăbiciune!

Dacă acest număr mare ar fi sfinţi, mişcaţi şi stăpâniţi de iubire, ar exista într-adevăr forţă în spatele argumentului şi ar părea cu totul practic a spune că dacă aceştia ar fi treziţi în privinţa adevăratei situaţii, ar putea şi chiar ar revoluţiona imediat societatea. Dar, vai! „neghina” şi „pleava” predomină, iar clasa „grâului” este mică. După cum a spus ((516)) marele Păstor, turma Lui este numai o „turmă mică”, asemenea Învăţătorului lor, „fără faimă” sau influenţă, iar printre ei „nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” (1 Cor. 1:26). „Ascultaţi, preaiubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care a făgăduito celor care Îl iubesc?” Iac. 2:5.

Nu, nu! Spiritul lui Cristos din turma Sa mică nu este suficient ca să le dea Împărăţia! Biserica n-a fost niciodată fără de aceia care au avut acest spirit. Cum a spus Domnul nostru înainte de a ne părăsi, că El va fi cu noi până la sfârşitul veacului, aşa s-a împlinit. Dar El a făgăduit şi aceea că, aşa cum a plecat (personal) la sfârşitul Veacului Iudeu, tot aşa va veni iarăşi (personal) la sfârşitul acestui veac. El ne-a asigurat că în timpul absenţei Sale toţi aceia care Îi vor fi credincioşi vor „fi persecutaţi” — că moştenitorii împreună cu El în Împărăţia Sa vor „suferi violenţă” până când El va veni iarăşi şi-i va primi la Sine. Atunci El le va răsplăti credincioşia şi suferinţele cu slavă, cinste şi nemurire, şi cu o parte la tronul Său şi la puterea Sa de a binecuvânta lumea cu un guvern drept şi cu cunoştinţa adevărului, şi în cele din urmă de a nimici pe făcătorii nelegiuirii dintre făcătorii dreptăţii. Pentru aceasta nu numai creaţia gemândă, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale spiritului (Rom. 8:23) trebuie să suspinăm şi să aşteptăm — timpul Tatălui şi felul de răsplată al Tatălui. El a arătat în mod clar că timpul pentru aceste binecuvântări este acum aproape, şi că ele vor fi introduse prin pedepsirea lumii cu un timp de strâmtorare îngrozitor, de care sfinţii, turma mică, vor scăpa fiind schimbaţi şi glorificaţi în Împărăţie.

Dar ca nu cumva unii să spună vreodată că avantajele bogăţiei şi educaţiei le-ar fi permis să cucerească lumea, Dumnezeu i-a dat bisericii nominale — „creştinătăţii” — tocmai aceste avantaje. Totuşi se pare că aceste oportunităţi operează invers, cultivând mândria, aerul de superioritate ((517)) şi necredinţa numită „critica radicală” — şi se va sfârşi prin naufragiul societăţii. „Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare îunicaş credinţă pe pământ?”

Singura nădejde — „fericita noastră nădejde”

„Aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” „îNădejdeş pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită.” „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos.” Tit 2:13; Evr. 6:19; 1 Pet. 1:13.

Analizând această controversată chestiune a Cererii şi Ofertei care face atât de mult ca să împartă omenirea în două clase, bogaţii şi săracii, noi am evitat pe cât posibil criticarea aspră a ambelor părţi; crezând cu tărie, aşa cum ne-am străduit să arătăm, că aceste condiţii actuale sunt rezultatele legii organice a egoismului (rezultatul căderii adamice) care domină marea majoritate a familiei umane, bogaţi şi săraci deopotrivă. Aceste legi adânc înrădăcinate ale egoismului organic sunt detestate de un număr mic de oameni (în special de săraci) care, găsindu-L pe Cristos şi venind cu sinceritate sub spiritul şi sub legea Lui de iubire, ar lepăda bucuroşi tot egoismul, dar nu pot. Aceste legi îi presează adesea pe micii comercianţi şi antreprenori, precum şi pe angajaţi. Totuşi, atât de sigură este acţiunea lor, încât dacă astăzi ar muri toţi bogaţii şi bogăţia lor s-ar împărţi proporţional, aceste legi ar reproduce în câţiva ani chiar condiţiile de astăzi. Într-adevăr, mulţi dintre milionarii de astăzi au fost băieţi săraci. Şi orice sistem de legi pe care majoritatea oamenilor l-ar putea adopta, care i-ar priva pe oameni de oportunităţile exercitării înclinaţiilor spre acaparare şi egoism, ar stoarce viaţa de progres şi ar întoarce rapid civilizaţia înapoi la nechibzuinţă, indolenţă şi barbarie.

Singura speranţă pentru lume este Împărăţia Domnului nostru Isus Cristos — Împărăţia Milenară. Ea este remediul ((518)) de mult făgăduit al lui Dumnezeu, amânat până la timpul cuvenit, şi, slavă Domnului, acum aproape, chiar la uşă. Încă o dată situaţia extremă a omului va fi ocazia lui Dumnezeu — „Va veni dorinţa tuturor neamurilor”, la un punct când ingeniozitatea şi priceperea umană se vor fi epuizat căutând zadarnic ajutor. Într-adevăr, metoda divină ar părea să fie aceea de a învăţa lecţii mari în şcolile experienţei. Astfel evreii în mod direct (iar noi şi ceilalţi oameni în mod indirect) au fost învăţaţi de Legământul Legii lor marea lecţie că prin faptele Legii nici o fiinţă de carne (decăzută) n-ar putea fi îndreptăţită înaintea lui Dumnezeu. Astfel le-a indicat Domnul elevilor Săi spre Noul Legământ al Harului, mai bun, prin Cristos.

Timpul de necaz, „ziua răzbunării”, cu care se va încheia acest veac şi se va deschide Veacul Milenar, nu numai că va fi o răsplătire dreaptă pentru privilegiile folosite greşit, ci şi va lucra spre a umili aroganţa oamenilor şi ai face „săraci în duh”, şi gata pentru marile binecuvântări pe care Dumnezeu este gata să le reverse peste toată carnea (Ioel 2:28). Astfel El răneşte ca să vindece.

Dar unul care nu este familiar cu programul divin ar putea întreba: Cum poate fi stabilită Împărăţia lui Dumnezeu dacă toate aceste metode umane eşuează? Ce plan diferit propune ea? Dacă planul ei este menţionat în Cuvântul lui Dumnezeu, de ce oamenii n-o pot pune în aplicare imediat şi astfel să evite strâmtorarea?

Noi răspundem: Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi stabilită prin votul poporului, nici prin votul aristocraţiei şi al stăpânitorilor. La timpul cuvenit, Cel „care are dreptul la ea”, Cel care a cumpărat-o cu sângele Său preţios, va „lua Împărăţia”. El „Îşi va lua puterea Sa cea mare şi va începe să împărăţească”. Va fi folosită forţa: „Le va păstori îpe naţiuniş cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut” (Apoc. 2:27). El va „strânge popoarele, va aduna ((519)) împărăţiile, ca să-Şi verse ... aprinderea mâniei Sale; căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Sale. Atunci îdupă ce vor fi umilite şi pregătite să asculte şi să ia aminte la sfatul Luiş va da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând”. Ţef. 3:8, 9.

Nu numai că Împărăţia va fi stabilită prin forţă şi va fi o putere căreia omul nu i se va putea împotrivi, ci ea va şi continua astfel de-a lungul întregului Veac Milenar; deoarece întreaga domnie are ca scop specific învingerea vrăjmaşilor dreptăţii. „Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale.” „Vrăjmaşii lui vor linge ţărâna.” „Şi oricine nu va asculta înu se va supuneş de Prorocul acela îCristosul glorificat — Moise cel antitipicş, va fi nimicit din mijlocul poporului”, în Moartea a Doua.

Satan va fi legat — orice influenţă amăgitoare şi înşelătoare a lui va fi restrânsă — aşa încât răul nu-i va mai apărea omului ca bun, nici binele nu-i va apărea ca indezirabil, rău; adevărul nu-i va mai apărea omului neadevărat, nici minciunile nu vor fi făcute să pară adevărate. Apoc. 20:2.

Dar aşa cum s-a arătat până acum, domnia nu va fi doar o domnie a forţei; alături de forţă va fi ramura de măslin a milei şi păcii pentru toţi locuitorii lumii, care, atunci când judecăţile Domnului vor fi pe pământ, vor învăţa dreptatea (Isa. 26:9). Ochii orbiţi de păcat se vor deschide; şi lumea va vedea ce este corect şi greşit, ce este drept şi nedrept, într-o lumină foarte diferită de acum — o lumină „de şapte ori mai mare” (Isa. 30:26; 29:18-20). Ispitele exterioare ale prezentului vor fi înlăturate în mare măsură, relele nu vor fi nici autorizate nici permise: ci o pedeapsă sigură şi rapidă va cădea asupra răufăcătorilor, aplicată cu dreptate exactă de către judecătorii glorificaţi şi competenţi din acel timp, care vor avea şi compasiune faţă de cei slabi. 1 Cor. 6:2; Ps. 96:13; Fapt. 17:31.

((520))

Judecătorii nu vor judeca după auzul cu urechea, nici după văzul cu ochiul, ci vor exercita o judecată dreaptă (Isa. 11:3). Nu se va face nici o greşeală; nici o faptă rea nu va scăpa de dreapta ei răsplătire: chiar şi încercările de a comite nelegiuiri vor trebui să înceteze rapid în astfel de condiţii. Fiecare genunchi se va pleca (puterii atunci conducătoare) şi fiecare limbă va mărturisi (dreptatea acelui aranjament) (Fil. 2:10, 11). Apoi, probabil treptat în cazul multora, noua ordine de lucruri va începe să atragă inimile unora, şi ceea ce la început a fost ascultare prin forţă va deveni ascultare din iubire şi din apreciere a dreptăţii. Şi în cele din urmă toţi ceilalţi — toţi cei care s-au supus numai fiindcă au fost obligaţi prin forţă — vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua. Apoc. 20:7-9; Fapt. 3:23.

Domnia şi legea Iubirii vor fi astfel întărite; nu prin consensul majorităţii, ci contrar acestuia. Va fi întoarcerea civilizaţiei înapoi de la ideile ei republicane şi punerea omenirii temporar sub o guvernare autocrată — pentru o mie de ani. O astfel de putere autocrată ar fi îngrozitoare în mâinile unui conducător vicios sau incompetent; dar Dumnezeu ne eliberează de orice temere când ne informează că Dictatorul din acel veac va fi Prinţul Păcii, Domnul nostru Isus Cristos, care aşa de mult ţine la binele omului, încât Şi-a dat viaţa ca preţul nostru de răscumpărare, ca să poată avea autoritatea de a ne ridica din contaminarea păcatului şi a restabili la perfecţiune şi favoare divină pe toţi cei care vor accepta harul Său prin supunere faţă de Noul Legământ.

Devreme în Mileniu, tuturor le va deveni clar că acest curs pe care l-a schiţat Dumnezeu este singurul potrivit exigenţelor cazului lumii bolnave de păcat, egoiste. Întradevăr, unii văd deja că lumea are mare nevoie de un guvern puternic şi drept: ei încep să vadă tot mai mult că singurele persoane cărora li se poate încredinţa fără risc libertate absolută sunt aceia care au fost convertiţi complet — care au voinţă reînnoită, inimă reînnoită, spiritul lui Cristos.

((521))

Atitudinea potrivită pentru poporul Domnului

Dar unii ar putea întreba: Ce trebuie să facem noi cei care vedem aceste lucruri în adevărata lor lumină acum? Dacă avem pământ în plus, să-l dăm sau să-l abandonăm? Nu; aceasta n-ar sevi la nimic bun decât dacă l-aţi da unui vecin sărac care într-adevăr ar avea nevoie de el: şi apoi, dacă nu l-ar folosi bine, ar ajunge fără îndoială să vă acuze ca autorul nenorocului său.

Dacă suntem fermieri sau negustori sau manufacturieri, să încercăm să facem afaceri după regulile din Mileniu? Nu; deoarece, aşa cum s-a arătat deja, a face astfel ar aduce asupra voastră dezastru financiar, dăunător pentru creditorii voştri şi pentru cei care depind de voi, precum şi pentru angajaţii voştri.

Sugerăm că tot ce se poate face acum este să lăsăm ca moderaţia noastră să fie cunoscută de toţi: să evităm a zdrobi pe cineva; să plătim un salariu sau o parte rezonabilă din profituri, ori altfel să nu angajăm pe nimeni; să evităm necinstea de orice fel; „să urmărim ce este bine înaintea tuturor oamenilor”; să fim un exemplu de „evlavie însoţită de mulţumire”, şi întotdeauna prin cuvânt şi prin exemplu să descurajăm nu numai violenţa, ci chiar şi nemulţumirea; şi să căutăm să conducem pe cei osteniţi şi împovăraţi la Cristos şi la Cuvântul harului lui Dumnezeu — prin credinţă şi consacrare deplină. Iar dacă tu, prin harul lui Dumnezeu, ai fi administratorul unei bogăţii mai mari sau mai mici, n-o venera, nici nu căuta să vezi cât poţi aduna pentru ca moştenitorii să se certe pentru ea şi s-o întrebuinţeze greşit; ci foloseşte-o, potrivit legământului tău, în serviciul lui Dumnezeu şi sub îndrumarea Lui; amintindu-ţi că nu este a ta ca s-o păstrezi, nici so foloseşti pentru tine, ci este a lui Dumnezeu, încredinţată în grija ta spre a fi folosită în serviciu bucuros spre slava Împăratului nostru.

Ca sugestie pentru aplicarea practică a acestor remarci la afacerile vieţii, redăm în cele ce urmează o scrisoare trimisă de un cititor al revistei noastre bilunare, Turnul de ((522)) Veghere, şi răspunsul nostru la ea, aşa cum a fost publicat acolo. Ar putea fi de folos unora.

În lume dar nu din lume

Pennsylvania

Dragă frate: În ultima duminică la adunarea noastră am avut o învăţătură din Romani 12:1, şi printre multe gânduri scoase dintr-un subiect atât de bogat au fost câteva despre felul cum folosim timpul nostru consacrat. Eu sunt angajat în comerţul cu alimente; dar condiţia comerţului în general cere aproape „eternă vigilenţă” în prezent.

Întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori este: ar trebui eu, în calitate de consacrat, să depun astfel de eforturi pentru a face şi a menţine obiceiul aşa cum este necesar să fac acum? Scot săptămânal liste de preţuri, de multe ori oferind produse ca momeli la mai puţin decât costul real, şi dau multe „daruri” cu produse mai rentabile; nu fiindcă prefer acest fel de proceduri, ci pentru că toţi concurenţii mei fac la fel, şi, ca să-mi menţin afacerea şi traiul (deoarece nu sunt bogat), sunt obligat să procedez la fel.

Un alt aspect la care se poate obiecta în legătură cu acest fel de metode este că presează pe fratele meu mai slab din aceeaşi linie de afaceri. Cunosc pe mulţi dintre ei; unele sunt văduve care încearcă să trăiască cinstit vânzând bunuri: dar sunt obligat să-mi calc în picioare cele mai bune sentimente şi să „intru în acţiune” indiferent cui îi dăunează. Aceasta este o mărturisire tristă pentru unul care licitează pentru poziţia de a ajuta Domnului să ridice omenirea din prăpastia egoismului din care trebuie salvată în veacul despre care credem că este atât de aproape. Nu încerc să te fac să-mi justifici acţiunile în acestă chestiune, ci doresc opinia ta în privinţa cursului care ar fi de dorit pentru copiii declaraţi ai lui Dumnezeu angajaţi în afaceri în timpul prezent, când peştele cel mare îi mănâncă pe cei mici.

Al vostru în Cristos, ______

((523))

Ca răspuns: Condiţiile pe care le descrii sunt comune aproape tuturor formelor de afaceri şi predomină crescând peste tot în lumea civilizată. Este parte din „strâmtorarea” generală a timpurilor noastre. Creşterea capacităţii mecanice şi creşterea familiei umane contribuie deopotrivă la reducerea salariilor şi fac angajarea stabilă mai nesigură. Tot mai mulţi oameni caută să se implice în afaceri; iar concurenţa şi profiturile mici, în timp ce sunt folositoare pentru săraci, ucid din punct de vedere comercial magazinele mici şi preţurile mari. În consecinţă, magazinele mici şi fabricile mici dau locul celor mai mari care, datorită aranjamentelor mai bune şi mai economice, permit servire mai bună şi preţuri mai mici. Stocurile mai mari de produse proaspete la preţuri mai mici şi cu servire mai bună sunt spre avantajul general al publicului în comparaţie cu micile magazine de altădată cu produse stătute, cu preţuri mari şi cu servire neatentă; chiar dacă temporar nişte văduve sărace sau nişte oameni de treabă ar putea suferi din cauza neputinţei mentale, fizice sau financiare de a ţine pasul cu noua ordine de lucruri. Şi chiar şi aceştia, dacă ar putea adopta o vedere largă, binevoitoare asupra situaţiei, s-ar putea bucura de binele general, chiar dacă acesta impune o schimbare nefavorabilă în propriile lor afaceri. Ei ar putea să se bucure cu cei care beneficiază şi să aştepte cu răbdare venirea Împărăţiei care va face ca binecuvântările lui Dumnezeu să fie mai obişnuite pentru toţi decât în prezent. Dar numai de la cei care au „natura cea nouă” şi iubirea ei se poate aştepta să vadă lucrurile atât de neegoist. De aceea, concurenţa comercială din prezent nu este un rău neamestecat. Este una din marile lecţii care i se dau lumii ca un studiu pregătitor înainte de a intra în marele Veac Milenar, când afacerile lumii vor fi în mare parte, dacă nu în întregime, pe baze socialiste — nu pentru bogăţia sau avantajul individului, ci pentru bunăstarea generală.

Între timp însă, încordarea concurenţială egoistă creşte tot mai supărător pentru cei care au motivaţii nobile, generoase, fie ei creştini sau nu. Suntem bucuroşi să ((524)) observăm aprecierea ta asupra subiectului şi nemulţumirea ta faţă de condiţiile din prezent.

Sfatul nostru este să fii foarte atent, şi, dacă vezi altă ramură de afaceri mai puţin asaltată de concurenţă şi de aceea mai favorabilă, fă o schimbare. Dacă nu, sau până găseşti o afacere mai favorabilă sau condiţii mai favorabile, noi te sfătuim să continui acolo unde eşti şi să-ţi schimbi într-o anumită măsură felul de a proceda; adică, să împarţi lucrurile în mod egal între cele trei interese aflate în conflict — interesele tale, ale concurenţilor şi ale clienţilor sau ale vecinilor tăi. Dacă afacerea ta îţi acoperă cheltuielile şi îţi permite un profit rezonabil, străduieşte-te să te menţii acolo, dar nu o forţa în strădania de a deveni „bogat”; pentru că „cei care vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în cursă” (1 Tim. 6:9). Noi trebuie să evităm orice concurenţă necinstită sau asprime faţă de concurenţi şi orice prezentare în lumină falsă a produselor către clienţi. Dreptatea şi onestitatea trebuie păstrate atent cu orice preţ: apoi adaugă toată „cumpătarea” pe care o sugerează iubirea şi pe care o permit împrejurările, în favoarea concurentului tău.

Noi nu uităm porunca „Să nu te iei după mulţime ca să faci rău” (Exod. 23:2), nici nu sfătuim la vreun oricât de mic compromis cu nedreptatea. Întrebarea ta, socotim, nu este dacă poţi face nedreptate, ci dacă iubirea îţi permite să faci toate la câte nar obiecta dreptatea şi pe care le-ar aproba obiceiul. Inima lumească nu-şi face scrupule în legătură cu astfel de „fleacuri”: „noua natură” a ta, a cărei lege este iubirea, este cea care va prefera săşi vadă concurentul prosperând şi va dori să facă bine tuturor oamenilor după cum are ocazia — mai ales casei credinţei. Cultivă această „natură nouă” ascultând de legea ei de iubire în orice mod posibil. „Dacă este cu putinţă, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” — tratându-i generos şi potrivit iubirii. Cel care este plin de spiritul iubirii nu se gândeşte ((525)) la rău faţă de concurentul său şi nu caută numai bunăstarea sa proprie, şi nu se va bucura de eşecul concurentului.

Greutatea este că lumea întreagă funcţionează pe baza depravată a egoismului, care este cu totul incompatibilă cu iubirea. La unii planul este mai înalt, iar la alţii mai jos: unii îşi limitează egoismul până la nivelul dreptăţii, alţii coboară în egoism până la nedreptate şi necinste, iar tendinţa este mereu în jos. „Creaţia Nouă” în Cristos nu trebuie să coboare niciodată sub dreptate şi onestitate, şi trebuie să caute, cât se poate, să se ridice deasupra celui mai înalt standard lumesc, spre iubirea perfectă. Faptul că interesele cumpărătorului şi cele ale vânzătorului sunt mereu în conflict este greşeala sistemului concurenţial din prezent. Nici o putere nu poate corecta, controla şi schimba toate acestea, decât singura putere pe care a promis-o Dumnezeu — Împărăţia Milenară, care va aplica regula iubirii şi va elibera de slăbiciunile şi legăturile egoismului pe toţi aceia care, atunci când vor vedea şi vor cunoaşte calea mai bună, vor accepta ajutorul prevăzut atunci.

*** *** ***

Am văzut că sub legea socială din prezent este inevitabilă, fie strivirea maselor de oameni în mocirlă, ca robi ai bogăţiei şi ai intelectului, fie prăbuşirea ordinii sociale actuale sub domnia anarhiei, şi am văzut declaraţia scripturală că va fi cea de-a doua; şi că aceasta va aduce o îngrozitoare răsplătire asupra tuturor oamenilor, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi ignoranţi, şi prin demonstraţie reală va arăta oamenilor nebunia egoismului şi-i va ajuta în viitor să aprecieze înţelepciunea legii de iubire a lui Dumnezeu; şi că „marea strâmtorare” va învăţa pe toţi o lecţie înfricoşătoare, dar în cele din urmă folositoare. De aceea suntem pregătiţi să examinăm în capitolul nostru următor ce au de spus Scripturile despre căderea „Babilonului” — „creştinătatea” — în marea luptă cu care se va încheia acest veac.

((526))

Deoarece am examinat nereuşita creştinătăţii în a adopta spiritul învăţăturilor lui Cristos, şi am văzut cum cunoştinţa şi libertatea dobândite din învăţăturile Sale au fost amestecate cu spiritul răului, al egoismului, şi cum din prevestirile actuale înţelegem apropierea sigură a catastrofei îngrozitoare — anarhia şi orice lucrare rea — vedem dreptatea permiterii ei şi citim în ea legea divină a răsplătirii. Şi deşi deplângem relele care atrag răsplătirea, totuşi înţelegând necesitatea şi dreptatea ei şi aflând de asemenea scopurile îndurării care vor fi atinse tocmai prin aceste mijloace, inimile noastre exclamă: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” Apoc. 15:3.

————

Aşteaptă dimineaţa — negreşit va veni
La fel de sigur cum noaptea arată că se va sfârşi;
Ochii dornici de lumină se vor strânge-n fine
De strălucirea razei care vine.
Privirea lor de lacrimi nu va fi oprită,
Ca întunericul de frică şi de spaimă să-l străbată,
Ci-n roua înmiresmată şi-n raza dimineţii fiind scăldată,
Peste întunericul topit zâmbi-va încântată.

Aşteaptă dimineaţa, o, tu copil lovit,
Dispreţuit, biciuit, persecutat, batjocorit,
Însetat şi flămând, de nimeni mângâiat,
Cu spinii împletiţi ai agoniei încununat —
Fără nici cea mai slabă lucire de soare,
Care prin densul infinit al tristeţii să te conducă afară.
Aşteaptă dimineaţa — negreşit va veni,
La fel de sigur cum noaptea arată că se va sfârşi.”

James Whithcomb Riley

 

 

Prefaţa -- Studiul 1 -- Studiul 2 -- Studiul 3 -- Studiul 4 -- Studiul 5 -- Studiul 6 -- Studiul 7 -- Studiul 8 -- Studiul 9 -- Studiul 10 -- Studiul 11

 
Illustrated 1st Volume
in 31 Languages
 Home Page Contact Information