SCRIPTURE STUDIES

„Vie Imparatia Ta”

((C68)) Versetul 32 şi o parte din 31: „Şi cu linguşiri el va ademeni la nelegiuire pe cei ce s-au lepădat de legămînt”. Membrii bisericii cari nu vieţuiau potrivit legămîntului lor cu Domnul fură uşor ademeniţi, se lăsară atraşi de onorurile, titlurile ce le oferea ierarhia papală, a cărei influenţă începea să se facă simţită. Un mare număr fură biruiţi de puterea rătăcirii, însă nu toţi căzură, căci citim: „Dar poporul care cunoaşte pe Dumnezeul său, va fi tare şi va face lucruri mari (fr. «va lucra«). Şi înţelepţii poporului vor învăţa mulţimea”. Aceasta arată împărţirea bisericii în două clase distincte, numite în Dan. 8:11-14 ca sanctuar şi oştire: o clasă coruptă prin linguşirile şi oamenii lumeşti, care frînge legămîntul ei cu Dumnezeu, pe cînd cealaltă este adevărat întărită prin persecuţiunile la care o expune credincioşia sa faţă de Dumnezeu. In această din urmă clasă se găsiră unii care înţeleseră situaţia şi care învăţară pe credincioşi că, după Scripturi, antichristul, sau omul păcatului, se va dezvolta prin o mare apostazie în biserică.

((C69)) Cei ce părăsiră legămîntul cîştigară mulţimea şi puterea şi se alăturară imperiului; iar cei cîţiva credincioşi fură persecutaţi, alungaţi, întemniţaţi, torturaţi, omorîţi în mod revoltător, aşa cum mărturiseşte istoria şi cum a prezis profetul: „Dară vor cădea de sabie şi de flacără, de captivitate şi de răpire, mai multe zile”. O paranteză explicativă formată din v. 34 şi o parte din v. 35 taie citaţiunea care sfîrşeşte prin aceste cuvinte: „pînă la timpul sfîrşitului, căci aceasta va fi numai pentru un timp hotărît”. Durata acestei perioade de persecuţie nu e indicată aici, decît că ea va înceta la timpul hotărît, la timpul sfîrşitului. Alte texte ne învaţă că ea fu de 1260 de ani şi că luă sfîrşit în 1799, dată citată cu deosebire de Daniel şi de Ioan în Apocalipsul, şi scoasă în relief de istorie.

((C70)) Versetele 34 şi 35: „Şi cînd vor cădea, vor fi ajutaţi cu puţin ajutor”. Perioada puterii persecutoare a papalităţii, 1260 de ani, nu trebuie să se termine decît în 1799; dar înainte de sfîrşit, Dumnezeu dete puţin ajutor prin mişcarea Reformaţiunii. Dacă la început această mişcare aduse o agravare a persecuţiunilor, mai tîrziu ea îmbărbătă şi sprijini pe cei ce cădeau victime ale credincioşiei lor faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu. Graţie Reformaţiunii, adevărul nu fu complet înnăbuşit. Dar vai! odată cu ajutorul, reapărură şi luinguşitorii. Indată ce persecuţia slăbi, adversarul a recurs, pentru a învinge miscarea reformatoare, la acelaşi vicleşug prin care izbutise înainte să corupă şi să ruineze biserica. Regi şi prinţi începură să împartă titluri şi demnităţi protestanţilor şi se uniră cu protestantismul. Aceasta avu deplorabile urmări şi îndepărtă pe mulţi creştini de la legămîntul lor cu Dumnezeu; citim încă: „Mulţi se vor uni cu ei prin linguşiri. Şi dintre înţelepţi (conducători, reformatori, învăţători cari arătaseră altora erorile papalităţii) cîţiva vor cădea, pentru ca (cei cîţiva credincioşi) să fie din nou încercaţi şi curăţiţi şi înălbiţi”.

((C71)) Versetele precedente au descris astfel cu minuţiozitate personalităţile istorice principale în de-aproape legătura cu transferarea dominaţiei la Grecia, apoi la Roma; ele au arătat după aceea dezvoltarea treptată, dibace şi ascunsă a papalităţii care creştea în putere la sînul Romei civile. Apoi se ajunge la punctul important care arată dominaţia papală înfrîntă.

((C72)) Se poate spune că dominaţia papală dispăru la începutul veacului trecut, căci după Revoluţia franceză, autoritatea ei asupra stăpînirilor şi regatelor (chiar şi asupra propriului ei teritoriu, în Italia) nu mai fu decît nominală şi nu reală. Să ne amintim deopotrivă că pînă atunci, dintre toate naţiunile, Franţa fusese cea mai fidelă şi cea mai supusă autorităţii papale. Doar regii ei, nobilimea ei şi poporul ei fură aceia cari se supuseră mai repede poruncilor papei--care organizară cruciade, merseră la războiu etc. Zelul lor a mers atît de departe încît după măcelul din noaptea sfîntului Bartolomeu niciunui protestant nu i-a mai fost îngăduit să trăiască pe teritoriul lor. Prin urmare nici o altă naţiune afară de Franţa n-ar fi putut da papalităţii o lovitură atît de fulgerătoare şi ne nimicitoare.

((C73)) Este deci logic ca, ajunsă aici, profeţia să scoată în relief personalitatea lui Napoleon care aduse tocmai acest prodigios eveniment, nu prin o descriere a persoanei lui, ci prin cea a trăsăturilor sale caracteristice, cum fu în cazul lui August şi Tiberiu Cezar. Caracterul lui Napoleon Bonaparte corespunde întocmai acestei descrieri. Versetele 31 pînă la 35 descriu deci papalitatea, erorile şi urîciunile ei, Reformaţiunea şi „puţinul ajutor” pe care îl aduce; ele ne duc la „timpul sfîrşitului” şi ne arată că, cu tot „puţinul ajutor”, unii vor cădea în persecuţiunea pînă la timpul sfîrşitului. Şi aşa s-a şi întîmplat: Grozava Inchiziţie pustiii toate ţările supuse papei--Spania, Franţa etc., pînă în momentul cînd ea fu desfiinţată în mod definitiv de către Napoleon.

((C74)) Versetele următoare descriu pe Napoleon, unealta întrebuinţată de Providenţă pentru a zdrobi puterea papalităţii şi a începe chinul ei care va sfîrşi prin o nimicire completă cînd „Domnul o va nimici prin strălucirea prezenţei Sale”.--2 Tes. 2:8.

((C75)) Cariera lui Napoleon Bonaparte, recunoscut de însăşi contemporanii săi ca „omul destinului”, e atît de clar descrisă de naraţiunea profetică încît aceasta fixează în mod pozitiv pînă şi data „timpului hotărît”. Această metodă de a fixa o dată e corectă. Dacă evenimentele menţionate aici în profeţie concordă cu cariera lui Napoleon relatată în istorie, atunci vom putea determina şi data lor cu tot atîta precizie ca şi în cazul lui Cezar August, Tiberiu sau Cleopatrei. Cariera lui Napoleon, în lumina profeţiei, marcă anul 1799 ca sfîrşitul celor 1260 de ani ai puterii papale şi începutul perioadei numită „timpul sfîrşitului”. Descrierea profetică continuă astfel:

((C76)) Versetul 36: „Impăratul va face ce vavoi, se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii, şi va spune lucruri ne mai auzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece mînia, căci ce este hotărît se va împlini”. Napoleon nu avea titlul de rege, însă cuvîntul rege, în profeţie, e un termen general pentru a arăta un cîrmuitor puternic. El făcu „ce voi” poate ca niciun alt om pe pămînt. Puterea sa de voinţă şi caracterul său hotărît, graţie cărora învingea dificultăţi de neînvins pentru alţii, erau cunoscute de toţi. Pentru a înţelege adevărata semnificaţie a versetului de mai sus, trebuie să ne amintim că cuvîntul „dumnezeu” înseamnă „un puternic” şi că în Scripturi el arată adesea regi şi cîrmuitori; ca în „Dumnezeul dumnezeilor”, de pildă, cuvîntul „dumnezei” se aplică la cîrmuitori, regi şi prinţi, iar expresiunea „dumnezeul dumnezeilor”, sau cîrmuitorul cîrmuitorilor, se referă la papa. Cea mai mare parte a oamenilor au recunoscut oarecare autoritate religioasă, însă Napoleon nu recunoscu nici una. Numai voinţa sa, planurile sale existau şi-l ridicau deasupra oricărui alt cîrmuitor. Chiar faţă de „dumnezeul dumnezeilor” (cîrmuitorul cîrmuitorilor--papa) se comportă într-un mod care uimi, pretinzîndu-i supunere ca unui servitor, tratîndu-l într-un mod care zgudui superstiţiile lumii de atunci precum şi demnitatea ierarhiei papale. Apoi, cum se declară aici, va propăşi pînă ce-şi va împlini misiunea, aceea de a pedepsi papalitatea şi de a frînge influenţa ei asupra spiritului popoarelor. Iată ce spune istoria:Campaniile lui Napoleon, pag. 89, 95, 96.

((C77)) „In timp ce prinţii seculari care încheiaseră tratate cu Francezii aderau cu bună credinţă şi plăteau contribuţiunile stipulate, suveranul pontif se făcu vinovat de o imprudentă violare a angajamentelor sale. Inconjurat de preoţi cari erau singurii săi sfătuitori, el a recurs la tertipurile lui obişnuite, la vechile lui vicleşuguri şi înşelăciuni pioase; şi eforturi mari s-au făcut pentru a aţîţa spiritul poporului împotriva Francezilor . . . Preoţii pretinseră că cerul intervenise şi că diferite minuni fuseseră săvîrşite în diferite biserici pentru apărarea sfintei credinţe catolice în supremaţia papală şi a arăta prin aceasta dezaprobarea cerească faţă de purtarea Francezilor. Bonaparte, văzînd că toate strădaniile lui pentru pace vor eşua în faţa îngîmfării curţii din Roma, luă imediat măsurile necesare pentru a aduce pe «Sanctitatea Sa« la cuminţenie.

((C78)) „El porunci Generalului Victor să invadeze statele pontificate. Oştirile papei fură împrăştiate ca pleava de vînt; o panică generală cuprinse Statele Bisericii . . . Sanctitatea Sa văzînd că Sfîntul Petru nu-i dădea niciun ajutor, trimise soli către Bonaparte pentru a-l ruga să facă pace. El o obţinu, însă în condiţiuni foarte umilitoare: în afară de obligaţiunile tratatului încheiat mai înainte şi violat de papa, acesta mai fu constrîns să cedeze o parte din teritoriul său şi să plătească o sumă de circa 30 milioane de livre franceze ca despăgubire şi reparaţiune pentru ultima sa ruptură de angajament”.

((C79)) Această impunere, adăugată la prima, făcea un total de peste 50 milioane de franci pe care papa trebui să-i plătească Franţei în aur şi argint; afară de aceasta el trebui să mai livreze şi alte valori, statui, picturi, etc. Un scriitor catolic declară că „satisfacerea acestor condiţiuni duse pe papa aproape de ruină”. Tratatul fu încheiat la 19 Februarie 1797.

((C80)) S-ar putea crede că această promptă răsturnare a puterii papale ar fi trebuit să fie suficientă pentru a dovedi lumii că pretenţiunile sale la dreptul divin de a guverna regii, şefii de stat, etc., nu erau decît simple prezumţiuni; dar trebui ceva mai mult, şi lovitura finală fu dată anul următor: generalul francez Berthier intră în Roma, organiză acolo o republică la 15 Februarie 1798 şi, cinci zile mai tîrziu, duse pe papa prizonier în Franţa unde şi muri în anul următor. De atunci. dominaţia papală asupra regatelor pămîntului nu mai fu decît o umbră faţă de ceea ce fusese odinioară, şi papalitatea făcu arareori aluziune la pretinsul ei drept de a numi şi detrona pe regi. Papa care urmă lui Pius VI în 1800 sub titlul de Pius VII publică o enciclica în care declara că, potrivit învăţăturii Evangheliei, „toţi trebuie să se supună cîrmuirilor existente”, ceea ce fireşte se aplica şi lui însuşi.

((C81)) Versetul 37: „Şi nu va ţine seamă nici de dumnezeii (domnitorii) părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvînt, nu va ţinţe seamă de niciun dumnezeu (domnitor), ci se va sumeţi pe sine mai sus de toţi”.

((C82)) Napoleon nu numai că nu respectă pe dumnezeul părinţilor săi, papalitatea, dar nici sectele protestante, reprezentate aici ca femei, nu erau privite de el cu ochi favorabili. In realitate, nimic nu-l conducea decît ambiţia sa personală.

((C83)) (După cum adevărata Biserică se numeşte simbolic mireasa lui Christos, şi după cum biserica Romei în alianţa ei nelegiuită cu împărăţiile pămînteşti e numită de Scripturi „desfrînată”, tot astfel diferitele secte protestante sînt numite „femei”.)

((C84)) Versetul 38: „In schimb, (în locul unuia din aceşti dumnezei), va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor (forţa, puterea militară); acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ”.

((C85)) Alţi mari războinici recunoscură mai presus de ei puteri supranaturale cărora le-au adus omagiu pentru victoriile cîştigate. Alexandru cel Mare se duse în templele păgîne pentru a-şi sărbători pe ale sale; Cezarii făcură la fel; şi în timpurile mai noi, sub papalitate, beligeranţii se rugau lui Dumnezeu, sfinţilor, Fecioarei şi papilor pentru a obţine binecuvîntări şi victorii. Dar Napoleon nu făcu de loc aşa ceva; el atribuia succesele sale lui însuşi şi geniului său propriu. Nădejdea lui era în oştirile sale; şi încrederea şi-o punea în vitejia oamenilor săi, în iscusite şi prompte manevre şi în capacitatea generalilor săi; acestora le adresa el rugăciunile sale. Formula jurămîntului său către „Consiliul bătrînilor” la înapoierea sa din Egipt, cînd luă comandamentul armatelor franceze, arată că el nu avea încredere decît în el însuşi şi în armatele sale. El nu jură nici pe Dumnezeu, nici pe Biblie, nici pe papa, nici pe Franţa, ci zise: „Jur! Jur în numele meu şi în numele vitejilor mei camarazi!” Cu toate că servea propriei sale ambiţiuni, el pretindea că serveşte poporului; tezaurele din Roma şi din alte oraşe şi ţări pe care le despuie fură, în adevăr, predate poporului Francez, din care soldaţii săi şi el însuşi făceau parte.

((C86)) Versetul 39: „Cu ajutorul acestui dumnezeu străin (cel nou, puterea militară) va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi, şi le va împărţi moşii ca răsplată”.

((C87)) Napoleon distribui prietenilor săi şi credincioşilor săi generali poziţii foarte înalte în ţările Europei pe care le cucerise. Erau acestea darurile sale care nu erau acordate decît cu condiţia de a-i rămîne credincios. Ele erau „gratuite”, fiind totuşi răsplata credincioşiei faţă de el. In Istoria Universală de Willard găsim următoarele (pag. 452):

((C88)) „Scopurile ambiţioase ale lui Napoleon deveniră din ce în ce mai vădite. Anul precedent Olanda fusese constituită în regat peste care fratele său, Ludovic Bonaparte fusese pus rege. Neapole fu apoi dăruit lui Iosif Bonaparte, fratele său mai mare, care primi de asemeni titlul de rege al celor două Sicilii. Mai multe provincii fură constituite în ducate sau mari feude ale imperiului şi dăruite rudelor şi favoriţilor împăratului. Sora sa Paulina deveni prinţesă de Guastalia; cumnatul său Murat mare duce de Berg şi de Cléves, în timp ce Eugen Beauharnais, fiul împărătesei Josefina din prima sa căsătorie, fu trimis ca vicerege în Italia. Patrusprezece provincii din sudul şi vestul Germaniei fură organizate în Confederaţia Rinului. Ele fură despărţite de corpul germanic şi recunoscuseră pe Napoleon ca şeful lor sub titlul de protector . . . Elveţia căzu deasemeni sub dominaţia Franţei, Napoleon declarîndu-se «mediatorul« ei.”

((C89)) Politica lui Napoleon îl aduse deasemeni să înfiinţeze diferite ordine onorifice printre ofiţerii şi soldaţii săi: Legiunea de onoare, Ordinul Crucii de fier, etc.

((C90)) Permiţînd astfel a identifica acest caracter (Napoleon) ale cărui fapte marchiază începutul „timpului sfîrşitului”, profeţia arată apoi care este evenimentul deosebit ce arată data exactă a acestui început. Acest eveniment fu invadarea Egiptului de către Napoleon; ea dură aproape un an şi cinci luni. El se îmbarcă în Mai 1798 şi se întoarse în Franţa la 9 Octombrie 1799. Această campanie e descrisă pe scurt în versetele 40 pînă la 44.

((C91)) Versetul 40: „La timpul (fixat al) sfîrşitului, regele de la miazăzi (Egiptul) se va ciocni cu el, şi regele de la miazănoapte (Anglia) se va năpusti ca o furtună peste el, cu cară şi călăreţi (mamelucii egipteni etc.), şi cu multe corăbii (flota engleză comandată de Nelson). Şi el (Napoleon) va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un rîu şi le va îneca (le va învinge)”.

((C92)) Istoria ne informează că după o luptă din cele mai înverşunate, armata egipteană condusă de Mourad Bey fu înfrîntă, . . . succesul Francezilor răspîndi groaza departe în Asia şi în Africa şi triburile indigene se supuseră cuceritorului . . . Destinul îi pregătea totuşi o groaznică întorsătură. Flota lui, alcătuită din treisprezece vase de linie şi din cîteva fregate, fu surprinsă în rada de la Abukir de către Nelson, amiralul englez care îl urmărise mult timp; atacul avu loc în seara zilei de 1 August 1798 cu o furie şi o înverşunare ca o furtună, cum nu s-a mai văzut în nici-o altă luptă navală.

((C93)) Versetele 41-43: „Va intra şi în ţara cea minunată (Palestina) şi multe ţări vor cădea; dar acestea vor scăpa din mîna sa: Edomul, Moabul şi fruntaşii fiilor lui Ammon. (Napoleon în adevăr merse de-a lungul coastei şi nu pătrunse în interiorul ţării). Işi va întinde mîna peste felurite ţări, şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpîn pe vistieriile de aur şi de argint, şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi Etiopienii vor veni în alai după el”.

((C94)) Versetele 44,45: „Işi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel măreţ şi sfînt”. Aceasta se poate referi la muntele Tabor sau la muntele Sinai--ambii pot fi numiţi măreţi şi sfinţi. Muntele Tabor este măreţ şi sfînt pentru că fu martorul schimbării la faţă a Domnului nostru; el e numit de apostolul Petru „muntele cel sfînt”; Napoleon îşi întinse pe el corturile şi dete aici una din cele mai importante bătălii ale sale. Muntele Sinai e sfînt şi măreţ pentru că aici fu încheiat legămîntul Legii între Dumnezeu şi Izrael. Napoleon îl cercetă întovărăşit de garda sa şi de un „corp ştiinţific”.

((C95)) „Dar nişte svonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor înspăimînta, şi atunci va porni cu o mare mînie, ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvîrşire pe mulţi (multe popoare). Apoi îşi va ajunge sfîrşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor”.

((C96)) Pe cînd era încă în Egipt, Napoleon află că o nouă alianţă fusese încheiată împotriva Francezilor şi plecă numaidecît în această ţară. Cu privire la aceasta, istoria de Willard zice: „Veşti din Europa îl îndemnară să părăsească Egiptul lăsînd comanda armatelor sale lui Kléber şi se înapoie în Franţa în grabă şi pe ascuns . . . Nenorociri se abătuseră asupra Franţei şi o a doua coaliţie se formase împotriva ei, compusă din Anglia, Rusia, Neapole, Turcia şi Austria”. Să comparăm aceste fapte ale istoriei cu cuvintele profeţiei: „Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor înspăimînta, şi atunci va porni cu o mare mînie, ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvîrşire pe mulţi (multe naţiuni)”. Marea mînie a lui Napoleon şi încercarea lui de a nimici toate naţiunile Europei sînt prea cunoscute pentru a mai fi repetate aici. Se părea că planurile sale ambiţioase i-au reuşit; totuşi, după cum prezisese profetul, el muri în exil cîţiva ani mai tîrziu părăsit de toţi, el, marele om, geniul epocei.

((C97)) Versetul 40 declară că această invazie a Egiptului va avea loc „la timpul sfîrşitului”, la „timpul hotărît”, (versiunea engleză de Douay); versetele 29 şi 30 despre care am vorbit mai înainte ca despre o paranteză şi care se referă la acelaşi eveniment arată aceasta de asemenea. Să ne amintim că versetele 25-28 vorbesc despre prima invazie a Egiptului; în versetele 29 şi 30 ni se dă să înţelegem că marea invazie următoare a Egiptului va avea loc „la timpul hotărît”, adică la „timpul sfîrşitului”, cum aceasta este descris în versetele 40-45.

((C98)) „La timpul hotărît va porni iarăşi spre miazăzi; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte (ultima expediţie nu va mai fi ca prima)”. Invazia Egiptului de către Napoleon nu avu acelaşi rezultat ca cea îndreptată contra Cleopatrei, nici ca cea împotriva reginei Zenobia. Cu toate că victorios în Egipt ca general, Napoleon nu repurtă aceleaşi victorii ca înaintaşii săi; şi motivul este arătat în versetul următor: „Căci corăbiile din Chitim (ale romanilor) trad. de Saci, vor veni împotriva lui”. De fapt, flota engleză blocă pe Napoleon şi împiedecă cucerirea Egiptului. Deoarece Anglia ca şi Franţa făceau parte din vechiul imperiu roman şi în momentul campaniei din Egipt, Franţa era în războiu cu restul acestui imperiu, pe care încerca să-l cucerească, este admisibil să se spună „corăbiile romane”. „Iar el (Napoleon), deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mînios împotriva legămîntului sfînt, nu va sta cu mîinile în sîn”.

((C99)) La înapoierea sa din Egipt, Napoleon părăsi politica sa anterioară de dîrză opoziţie împotriva papalităţii şi semnă un concordat sau contract cu papa, prin care religia romano-catolică era introdusă din nou în Franţa. Acest act fu desigur o manifestaţie contra adevărului. Napoleon credea fără îndoială că va reuşi, graţie acestei politici, să răstoarne mai uşor republica şi să se proclame pe sine împărat; şi el „nu stete cu mîinile în sîn”. Totuşi, după ce a dobîndit puterea imperială, el nu mai continuă mult timp această politică, căci în curînd se împotrivi sistemului religios numit „omul păcatului”, întocmai cum se arat. aceasta în profeţie: „ci, (Napoleon) la întoarcere (se va schimba), se va înţelege cu cei ce vor părăsi legămîntul sfînt”, adică va începe să elaboreze noi planuri şi să lucreze împotriva bisericii apostate a Romei. Aici deasemeni „unelti” cu dibăcie. Capitolul 11 din Daniel trasează deci pe scurt istoria lumii scoţînd în relief personajele istorice de la împărăţia Persiei pînă la căderea dominaţiei papale. Aceasta fu o perioadă de 24 de veacuri fixată într-un scop hotărît, acela de a marca în mod precis chiar anul începutului timpului sfîrşitului--1799. Şi chiar în acel an se terminară cei 1260 de ani ai puterii asupritoare a papalităţii. Să nu se piardă din vedere că acesta fu deasemeni ultimul an al mileniului papal sau al domniei de o mie de ani, care începu în anul 800, după cum am arătat în volumul precedent. Dar 1799 nu era decît începutul perioadei cunoscută sub numele de „timpul sfîrşitului” în care va dispărea orice urmă a acestui sistem.

((C100)) Am văzut, în cîteva cuvinte, în versetele 34 şi 35 declinul Reformaţiunii şi cauzele lui. Iubirea de lume, dorinţa de a domni, de-a avea influenţă, funcţiuni înalte, fură capcanele care seduseră mai întîi biserica şi provocară formarea papalităţii; şi aceleaşi dorinţe, aceleaşi năzuinţe împiedecară dezvoltarea Reformaţiunii. Printre alte rătăciri papale, Luther şi tovarăşii săi denunţară, la început, cu mare cutezanţă unirea bisericii cu Statul. Cu toate acestea, după cîţiva ani de curajoasă rezistenţă împotriva unei puternice opoziţii, cînd Reformaţiunea dobîndi o oareşcare influenţă datorită numărului adepţilor ei, cînd regii şi prinţii începură să linguşească pe reformatori şi cînd căi de promovări sociale şi politice se deschiseră înaintea lor, ei pierdură din vedere nenorocirile pricinuite prin unirea bisericii cu Statul, nenorociri pe care la început le-au recunoscut şi combătut în papalitate. Bisericile reformate din Germania, Elveţia, etc., merseră pe înseşi căile Romei, se uniră cu partidul politic, cu domnitorul sau guvernul care binevoia să le primească şi să le recunoască. Astfel căzură unii înţelepţi conducători spirituali care, din promotori ai reformelor deveniră promotori ai ispitei. Şi în acest chip mişcarea reformatoare, atît de bine începută, fu în mare măsură oprită.

((C101)) Dar toate acestea nu puteau stingheri planul divin. In înţelepciunea Sa, Dumnezeu făcu ca totul să conlucreze spre cel mai mare bine. Aceste evenimente ca şi rătăcirea papalităţii, serviră să încerce pe adevăraţii sfinţi, să dovedească dacă ei serveau în adevăr lui Dumnezeu sau urmau oamenilor. Acest mijloc a fost întrebuinţat de atunci pînă astăzi „ca să fie astfel încercaţi, curăţiţi şi albiţi”.--Dan. 11:35; 12:10.

((C102)) Dacă pe bun temeiu am stabilit începutul timpului sfîrşitului în 1799, atunci ar trebui să ne aşteptăm a vedea că de la această dată eroarea săvîrşită prin unirea bisericii cu Statul începe să dispară treptat, deşi poate vor trebui încă mulţi ani pentru a ieşi complet din această cursă a diavolului. Aruncînd o privire înapoi, vedem că faptele confirmă pe deplin aşteptarea noastră. De la 1799 încoace au avut loc separaţiuni între guverne şi biserici, dar niciodată noi uniri; în realitate, această dată marchează o nouă reformaţiune pe o bază mai solidă. Influenţa papalităţii asupra regatelor Europei fusese odinioară atît de mare încît blestemele ei erau temute de naţiuni şi erau privite ca o pată copleşitoare, iar binecuvîntările ei erau dorite pentru buna propăşire naţională. Cînd protestanţii se separară de papalitate, lumea îi considera doar ca un sistem mai puţin corupt substituit papalităţii, şi favoarea lor, sfatul lor, sancţiunea lor fură deopotrivă căutate adesea. Dar se întîmplă că Napoleon nesocoti cu neruşinare atît binecuvîntările cît şi blestemele papei şi cu toate acestea prospera peste măsură de mult. Acest fapt slăbi considerabil influenţa papală asupra guvernamentelor civile şi nu numai atît, dar ea stingheri deasemeni mult influenţa diferitelor sisteme protestante, în materie civilă şi politică--influenţă care se desfăşurase din plin timp de două veacuri şi jumătate (începînd din anul 1517).

((C103)) Noua reformaţiune, care datează din ziua lui Napoleon, nu fu mai puţin hotărîtoare decît cea adusă de Luther şi colegii săi, cu toate că ea nu fu o mişcare religioasă, nici chiar o mişcare datorită zelului religios: autorii ei nu ştiau că dînşii împlineau o faptă înscrisă pentru ei în profeţie multe veacuri înainte. Napoleon şi colaboratorii săi erau oameni nelegiuiţi, călăuziţi de ambiţii egoiste, de setea de dominaţie. Dar Dumnezeu, pe care ei nu-l cunoşteau, dirija activitatea lor şi făcea ca totul să conlucreze la împlinirea planurilor Sale proprii. Dacă reformaţiunea pe care mai întîi Dumnezeu o făcuse să se nască în însăşi sînul bisericii ar fi continuat, dacă reformatorii şi urmaşii lor ar fi rămas credincioşi adevărului, marile planuri ale lui Dumnezeu s-ar fi înfăptuit prin ei. Dar cînd ei fură biruiţi de amăgirile lumii, Dumnezeu arată că El avea alte căi, alte mijloace pentru împlinirea planurilor Sale.

((C104)) Opera lui Napoleon, în unire cu Revoluţiunea franceză, spulberă farmecul superstiţiunilor religioase, umili trufia aristocraţiei religioase, deşteptă lumea şi-i dete o noţiune mai clară despre drepturile şi privilegiile ei. Ea frînse dominaţia papală pe care odinioară Reformaţiunea religioasă o rănise de moarte, dar pe care mai tîrziu noua ei atitudine faţă de ea, o vindecase. (Apoc. 13:3.) Perioada istorică care se termină în 1799 şi fu marcată prin campania din Egipt a lui Napoleon, văzu sfîrşitul dominaţiei papale asupra naţiunilor. In acel moment timpul fixat (1260 ani de putere) fiind expirat, judecata prezisă împotriva acestui sistem începu; ea trebuie în cele din urmă „s-o nimicească şi s-o facă să piară pînă la sfîrşit”.--Dan. 7:26.

((C105)) Această dată (1799) marchează clar deasemeni începutul unei noi ere de libertate a conştiinţei, de recunoaştere a drepturilor şi privilegiilor individuale şi această eră s-a distins deja prin progrese rapide în direcţia unei complete împliniri a operei în perspectivă pentru acest timp al sfîrşitului. Ca simplă ilustraţie, să observăm numeroasele societăţi biblice înfiinţate--„Societăţile biblice ciumate” după cum le numea Roma, care nu poate stăvili opera lor. Cartea sfîntă care fu păstrată în lanţuri, ţinută ascunsă sub haina limbilor moarte, şi a carei citire o interzise Roma supuşilor ei rătăciţi, este acum răspîndită cu milioanele la toate naţiunile şi în toate limbile. Societatea biblică britanică şi străină fu fondată în 1803; Societatea biblică din New York în 1804, Societatea biblică din Berlin în 1805, Societatea biblică din Filadelfia în 1808 şi Societatea biblică americană în 1817. Opera înfăptuită de aceste societăţi vreme de un secol este strălucită. Milioane de Biblii sînt tipărite anual şi vîndute ieftin sau chiar distribuite gratuit cu miile, celor săraci. E greu a ne da seama de imensa influenţă a acestei opere. Dacă este evident că o mare parte a acestei munci este inutilă, rezultatul general este totuşi că se frîng legăturile robiei şi superstiţiei în domeniul politic şi bisericesc. Prin paşnica ei învăţătură, Biblia a arătat că toţi, papi, preoţi şi laici, precum şi regi, generali şi cerşetori vor avea să dea socoteală unui singur Domn, şi această cunoştinţă contribuie mai mult decît orice la nivelarea, la egalizarea diferenţelor sociale.

((C106)) Mişcarea de reformă religioasă din Europa zguduise serios influenţa papală. Totuşi bisericile reformate imitaseră atît de bine politica ei de afiliere la împărăţiile pămînteşti, cum şi pretenţiunile ei de autoritate clericală asupra poporului, încît primul efect al acestei reformaţiuni fu mult modificat şi lăsă poporul şi guvernamentele civile sub teama superstiţioasă şi sub dependinţa a tot ceea ce se numeşte autoritatea bisericii. Multe superstiţii şi credinţe nesănătoase, ce domneau înainte numai în papalitate, se răspîndiră acum în sînul diferitelor secte protestante. In schimb, reforma politică ce se săvîrşi în al nouăsprezecelea veac, datînd în special de la 1799, „timpul sfîrşitului” fu o adevărată reformaţiune cu toate că foarte diferită de precedenta. Revoluţiunea şi proclamarea independenţei coloniilor din America, fericita instituire a unei republice prosperă cu un guvern numit de popor şi pentru popor, fără amestecul vreunei regalităţi sau a vreunei preoţimi--toate acestea dăduseră o nouă lecţie popoarelor care se deşteptau după un somn de veacuri, necunoscătoare a drepturilor date lor de Dumnezeu. Popoarele crezuseră într-adevăr că biserica fusese întemeiată pentru a exercita autoritatea supremă pe pămînt, că ele trebuiau să fie supuse regilor şi împăraţilor consfinţiţi de ea--oricît de nedrepte ar fi cerinţele lor--numai pentru că ea mărturisea că ei sînt aleşi de Dumnezeu pentru această funcţiune.

((C107)) America deveni o sursă de uimire pentru poporul atît de mult timp asuprit şi subjugat de preoţime. Aceasta fu cu adevărat „libertatea care luminează lumea”. In cele din urmă, asuprit de cler, de risipele nebuneşti ale regilor săi, copleşit în plus de slabele recolte succesive care-l sărăciau şi-l înfometau, poporul Franţei se ridică în disperarea lui şi dezlănţui cumplita revoluţie care ţinu 14 ani, de la 1789 pînă la 1804.

((C108)) Oricît de înfiorătoare au fost scenele de anarhie şi de violenţă, ele nu fură decît fructul legitim, efectul reacţionar al deşteptării unui popor mult timp asuprit, care ajunse la conştiinţa ruşinei şi degradării sale. Aceasta fu recolta unei furtuni pentru puterile civile şi religioase care orbiseră şi aserviseră în interesul lor, oamenii pentru cari a murit Christos.

((C109)) O reacţiune provenind dintr-o asemenea cauză trebuia inevitabil să ducă la necredinţă. Sub influenţa lui Voltaire şi a discipolilor săi, ale căror scrieri năpădiră ţara şi aruncară dispreţul şi ridicolul asupra creştinătăţii--sau mai bine zis asupra bisericii apostate a Romei, singurul creştinism cunoscut de popor--Franţa deveni deodată cu totul necredincioasă. Aceşti scriitori deteră în vileag rătăcirile catolicismului, absurdităţile lui, făţărniciile lui, imoralităţile lui, cruzimile şi toată răutatea lui; de aceea poporul dovedi un mai mare zel în exterminarea catolicismului şi a oricărei religiuni, de cum dovedi odinioară în a le susţine. Şi biata Franţă care fusese timp de o mie de ani sub influenţa absolută a papalîtăţii şi care îşi închipuia că adevăratul Christ şi nu antichrist fusese mîrşavul ei stăpîn, striga împreună cu Voltaire: „Jos mizerabilii!” Strădaniile depuse pentru doborîrea execrabilului antichrist aduseră toate grozăviile revoluţiei, care, pusă în paralelă cu înfiorătoarele masacre din noaptea sfîntului Bartolomeu şi cu alte atrocităţi încurajate de papalitate apăreau ca un minunat exemplu al dreptăţii răsplătitoare.

((C110)) Franţa necredincioasă se ridică deodată cu toată puterea ei, distruse Bastilia, proclamă declaraţiunea drepturilor omului, execută pe regele şi pe regina, declară război tuturor regilor şi simpatiză cu revoluţionarii din lumea întreagă. In acest timp monarhii din celelalte ţări, ţinuţi în mare încordare, înspăimîntaţi că epidemia revoluţionară s-ar putea întinde şi în ţările lor şi, temîndu-se de anarhia universală, formară alianţe pentru a se apăra reciproc împotriva supuşilor lor pe care de fapt îi stăpîniau cu teamă. Francezii lepădară creştinismul, confiscară toate marile state şi venituri ale bisericii romano-catolice, cum şi bunurile regelui şi ale nobilimei. Străzile Parisului văzură din nou curgînd sîngele, însă de data aceasta nu mai era sîngele protestanţilor, ci al preoţilor, al nobililor şi al partizanilor lor. Numărul celor executaţi se evaluează la 1.022.000; ei fură nimiciţi în fel şi fel de chipuri născocite pentru această împrejurare. In decursul urmăririlor şi masacrelor, preoţii primiră insulte care trebuiau să le amintească de vechea lor atitudine faţă de protestanţi, cum şi de propria lor doctrină: „Scopul scuză mijloacele”. Revoluţionarii pretindeau că scopul pe care-l urmăreau era libertatea politică şi religioasă, şi că moartea celor ce se împotriveau acestui obiectiv era unicul şi singurul mijloc de a ajunge la aceasta.

((C111)) Ca toate lucrurile de acest fel, Revoluţia franceză fu un mare rău care aruncă în strîmtorare şi mizerie milioane de oameni. Ea fu totuşi un remediu parţial pentru mari nenorociri şi ca multe alte evenimente, ea fu dirijată de Dumnezeu pentru cel mai mare bine, pentru înmulţirea cunoştinţei şi executarea planurilor Sale, astfel cum este arătat în profeţie. Remarcăm aici că Revoluţia franceză e clar arătată în Apocalipsul; e dovedit că această domnie a teroarei ilustrează strîmtorarea finală ce trebuie să vină peste toate naţiunile „creştinătăţii”. Această epidemie de necredinţă şi de anarhism care, din Franţa, se întinse peste lumea întreagă, fu întreţinută şi înlesnită de falsele doctrine şi obiceiuri antiscripturale ale „creştinătăţii” reprezentată nu numai de papalitate, ci şi de „ortodoxie” în general. Creştinătatea nominală nu e vindecată de această maladie; ea nu poate evita apropiata criză, prezisă în Scripturi ca fiind cea mai mare strîmtorare ce a cunoscut lumea vreodată.

((C112)) Influenţa Francezilor necredincioşi se răspîndi în Europa odată cu armatele lui Napoleon şi contribui mult la dărîmarea puterii prin Napoleon care uneltea ca şef şi reprezentant al Franţei necredincioase; ea fu culmea şi ajută mai mult decît tot restul la ruperea lanţurilor superstiţiei religioase prin care „clerul” ţinuse atît de mult timp „masele” sub dependenţa lui. Cînd neînfricatul Napoleon sfidă anatemele papei Pius VI, cînd îi impuse chiar anumite pedepse pentru faptul de a-i fi violat ordinele, îl sili în cele din urmă să predea Franţei teritoriul papal care-i fusese dăruit în urmă cu o mie de ani de către Carol Magnu (al cărui urmaş Napoleon pretindea că este), ochii poporului se deschiseră ca şi cei ai monarhilor Europei şi toţi înţeleseră minciuna pretinsei autorităţi papale. O mare schimbare în opinia publică din acea epocă privind această autoritate fu provocată de faptul că Napoleon, atunci cînd se proclamă singur împărat roman şi urmaş al lui Carol Magnu (marile războaie europene ale lui Napoleon avură ca scop să redea imperiului întinderea ce-o avea sub Carol Magnu), nu se duse la Roma pentru a fi încoronat de papa cum făcuse Carol Magnu şi alţii, ci porunci el papei să vină în Franţa ca să asiste la încoronarea lui. Acest conducător victorios care de mai multe ori jefuise, sărăcise şi umilise papalitatea, nu consimţi să fie încoronat de papa, nevoind să primească de la el demnitatea-i imperială şi să-i recunoască prin aceasta autoritatea; Pius VII fu de faţă doar pentru a consfinţi şi recunoaşte oficial ceremonia, pentru a binecuvînta coroana pe care Napoleon şi-o luă singur de pe altar şi şi-o aşeză pe cap. Istoria spune: „Apoi, ca pentru a arăta că autoritatea lui era fiica faptelor sale, rezultatul succeselor sale civile şi militare, luă diadema şi o aşeză pe capul împărătesei”. De atunci niciodată mai mult papa n-a fost chemat să dispună de coroana imperiului roman. Un scriitor catolic zice cu privire la încoronarea lui Napoleon:

((C113)) „Napoleon se comportă deosebit de Carol Magnu şi de alţi monarhi cari, în împrejurări similare, se îndreptară spre Roma; în trufia lui, stărui, ca Sfîntul Părinte să vie să-l încoroneze la Paris. Papa simţi un extrem dezgust să se abată astfel de la vechile uzanţe. De fapt el consideră aceasta ca o înjosire pentru gradul său înalt”.

((C114)) Şi privitor la umilinţele îngrămădite asupra papalităţii de către Napoleon, istoria citează următoarele fapte:

((C115)) „Un armistiţiu fu încheiat la 23 Iunie 1796 cu papa Pius VI; termenii acestui armistiţiu erau umilitori pentru şeful bisericii, altădată cel mai puternic suveran al Europei. Pontificele care călcase în picioare regi, întronase şi detronase suverani, hotărîse soarta statelor şi împărăţiilor, care-şi însuşise o autoritate extraordinară ca mare arhiereu şi vicar al Atotputernicului pe pămînt, pontificele, zicem, fu silit să bea pînă la fund paharul umilenţei. Dacă beutura fu amară, ea era însă aceeaşi pe care înaintaşii săi o dăduseră din belşug altora s-o bea. Pontificele fu obligat să deschidă porţile sale vaselor franceze şi să îndepărteze pavilioanele tuturor naţiunilor care se aflau în războiu cu această republică; să permită armatei franceze să ia în păstrare bunurile din Bolonia şi Ferara; să predea cetăţuia Ancona; să dea Franţei 100 de tablouri, busturi, vase sau statui alese de comisari trimişi de la Paris la Roma şi 500 de manuscripte vechi şi de mare valoare, alese în acelaşi chip. Sanctitatea sa trebui în plus să plătească Republicii 21.000.000 de franci în lingouri de aur şi de argint”.

((C116)) Condiţiunile tratatului nefiind împlinite, despăgubirea fu urcată la 50.000.000 de franci, şi pe lîngă aceasta unele părţi din teritoriul papal au trebuit să fie cedate Franţei. In cele din urmă, papa fu făcut prizonier şi deportat în Franţa unde şi muri.

((C117)) Chiar şi Pius VII, care fusese repus în funcţiunile pontificale şi care asista în 1804 la încoronarea lui Napoleon, fu despuiat de orice putere în 1808-1809 prin decretul împăratului. Monumentele şi tezaurele artistice ale Romei fură puse sub protectoratul Franţei. Napoleon declară că „teritoriile (Urbin, Ancona, Macerata) dăruite Sfîntului Scaun de către ilustrul său înaintaş, Carol Magnu, trebuiau să fie reunite pentru totdeauna cu regatul Italiei”.

((C118)) Un scriitor romano-catolic spune între altele cu privire la aceasta:

((C119)) „S-a adăugat la condiţiunile premergătoare că papa va rămîne şi pe mai departe episcop al Romei, exercitînd funcţiunile sale spirituale cum făcuseră înaintaşii săi de-a lungul veacurilor care au precedat domnia lui Carol Magnu. Anul următor, încurajat de succesele armatelor sale, împăratul decise că papa să fie despuiat de suveranitatea sa nominală care nu mai era decît umbra puterii temporale pe care o exercitase asupra capitalei sale şi asupra districtelor învecinate. (Papalitatea poseda această suveranitate din anul 539, aşadar cu mult timp înainte de Carol Magnu.) In conformitate cu aceste deciziuni, Napoleon promulgă din palatul împăratului Austriei un nou decret decizînd că Roma va fi un oraş imperial liber: că administraţia lui civilă va fi condusă de un consiliu numit de împăratul; că monumentele şi tezaurele lui artistice vor fi puse sub protecţia Franţei şi că Sanctitatea sa încetînd de a mai domni, o rentă i se va acorda”.

((C120)) In urma acestui decret, Pius VII lansă o bulă de excomunicare împotriva lui Napoleon, acesta din urmă îl făcu prizonier şi-l duse la 25 ianuarie 1813 în Franţa unde semnă în sfîrşit concordatul de la Fontainebleau. Acest act conferea lui Napoleon dreptul de a numi pe arhiepiscopi şi pe episcopi şi anula în mod virtual autoritatea papală în acest domeniu. Napoleon dobîndi astfel autoritatea unui papă, ceea ce şi dorea el de multă vreme.

((C121)) Scriitorii romano-catolici n-au scăpat din vedere să noteze importanţa evenimentelor care inaugurară cel de la nouăsprezecelea veac. Ei nu numai că admit umilinţele şi pagubele suferite de papalitate, dar mărturisesc că domnia milenară papală (începută în anul 800 cînd Carol Magnu dăduse în dar papalităţii statele menţionate mai sus) se termină odată cu deposedarea acestor state de către Napoleon; căci de la acest timp papalitatea n-a mai avut decît o ombră de putere. Aceasta pretinde în schimb că ea împlini domnia lui Christos asupra naţiunilor, prezisă şi menţionată în Apoc. 20:1-4, şi că perioada actuală de strîmtorare prin care trece este „puţinul timp” (ver. 7 şi 9), în care Satan este dezlegat. Numai acei care cunosc adevărata Biserică şi adevărata domnie, care văd în papalitate falsificarea adevăratului Christos de către Satan, pot să înţeleagă pe deplin aceste lucruri.

((C122)) Credem că cititorul s-a putut convinge din cele premergătoare că perioada Revoluţiei franceze şi a puterii lui Napoleon fu o perioadă însemnată în istoria papalităţii şi că influenţa papală, zdrobită atunci, n-a mai fost redobîndită niciodată de atunci. Micile succese obţinute de la un timp la altul au fost de scurtă durată. In 1870, Victor Emanuel luă papei orice autoritate temporală; soldaţii lui Napoleon puseră capăt Inchiziţiei, făcură să înceteze torturile şi execuţiunile publice pentru convingeri religioase.

((C123)) Efectul distrugerii parţiale a clericalismului şi a superstiţiei a condus la o necredinţă făţişă; în schimb răsturnarea veneraţiei superstiţioase faţă de nişte oameni a adus copiilor lui Dumnezeu consacraţi (dintre care mulţi înainte abia cutezau să cugete sau să studieze înseşi Scripturile) idei mai nobile, mai înţelepte. Această revoluţie fu deci favorabilă dezvoltării adevărului şi a adevăratului creştinism, încurajînd studiul Bibliei. Ea continuă în realitate lucrarea cea bună începută în timpul Reformaţiunii din ziua lui Luther şi care fusese întreruptă prin ignoranţa şi slugărnicia masselor, prin iubirea de putere, de onoare, de autoritate din partea „clerului”.

((C124)) Am arătat pînă aici că perioada numită „timpul sfîrşitului” a început în 1799; că în acest timp papalitatea trebuie să fie nimicită bucată cu bucată; că Napoleon luă înapoi nu numai donaţiile de teritorii făcute de Carol Magnu (cu o mie de ani în urmă), ci mai tîrziu şi jurisdicţiunea civilă în oraşul Roma, jurisdicţiunea recunoscută nominal prin promulgarea decretului lui Justinian în anul 533, dar după lege numai cu începere de la răsturnarea monarhiei Ostrogoţilor în anul 539--exact 1260 de ani înainte de 1799. Aceasta fu limita exactă a timpului, timpurilor şi jumătăţii de timp a puterii papale, cum se dovedeşte aceasta adeseori în profeţie. Cu toate că a pretins, întrucîtva, contrariul, papalitatea nu posedă astăzi nici-o urmă de autoritate temporală sau civilă. Ea a fost „mistuită pentru totdeauna”. Omul păcatului, lipsit de puterea civilă, se laudă şi se mîndreşte încă; dar civilmente neputincios, îşi aşteaptă nimicirea completă într-un viitor foarte apropiat, prin mîinile masselor furioase (agenţii inconştienţi ai lui Dumnezeu), potrivit indicaţiunilor precise ale Apocalipsului.

((C125)) Acest „timp al sfîrşitului” (sau „ziua pregătirii” lui Iehova--de la 1799 la 1914) caracterizat prin o mare creştere a cunoştinţei comparat cu veacurile dinainte (se va termina într-un timp de strîmtoare extremă. El pregăteşte şi introduce totuşi acel timp binecuvîntat, promis de-atîta vreme, cînd adevărata împărăţie a lui Dumnezeu, sub conducerea adevăratului Christos, va statornici o cîrmuire cu totul deosebită de cea a lui antichrist. Deoarece această perioadă pregăteşte împărăţia şi conduce acolo, ea duce de asemenea spre marele conflict dintre vechea şi noua ordine de lucruri prin care aceasta din urmă va fi inaugurată. Cu toate că vechea ordine de lucruri trebuie să treacă şi să fie înlocuită prin noua ordine, schimbarea nu se poate face fără să întîlnească opoziţia violentă a celor ce trag folos din prezenta ordine. O revoluţie universală va rezulta din aceasta care va distruge complet şi pentru totdeauna vechea ordine şi va introduce şi stabili pe cea nouă.

((C126)) Descoperirile, invenţiunile şi avantajele care fac epoca noastră superioară oricărei alte epoci sînt tot atîtea elemente conlucrînd împreună la pregătirea inaugurării Mileniului, în decursul căruia reformele adevărate şi salutare, progresele reale şi rapide în toate domeniile vor fi regula tuturor şi pentru toţi.