SCRIPTURE
STUDIES
Batalia
Armaghedonului
((563))
STUDIUL XII
MAREA PROFEŢIE A DOMNULUI NOSTRU
MATEI 24; MARCU 13; LUCA 21:5-36; 17:20-37
Importanţa acestei profeţii — Condiţiile
şi cele trei întrebări care au determinat-o — Atenţie la
Cristoşii mincinoşi — O scurtă privire istorică la
cele optsprezece secole — Necazul de la sfârşitul Veacului Iudeu
şi cel de la sfârşitul Veacului Evanghelic, combinate în
cuvintele tuturor evangheliştilor — Urâciunea pustiirii — Fugiţi
la munte — Cele însărcinate etc. — Înainte de iarnă şi
de sabat — Iată-L aici! Iată-L acolo! Să nu-i credeţi
— Necazul din zilele acelea — Întunecarea soarelui şi a lunii ca
semne — Căderea stelelor — Împliniri simbolice de asemene —
Semnul Fiului Omului — Ce vor vedea seminţiile pământului —
Smochinul — „Generaţia aceasta” — Vegheaţi! — „Cum a
fost în zilele lui Noe, ei n-au ştiut nimic” — „Aduceţi-vă
aminte de femeia lui Lot” — Unul luat şi altul lăsat — Cei
aleşi vor fi adunaţi la Adevăr — Casa lui Satan va fi
stricată — Pregătiri pentru hrănirea casei credinţei
DOMNUL nostru a rostit una din cele mai remarcabile
profeţii din Sfintele Scripturi cu privire la „Timpul Sfârşitului”
— epoca de încheiere a acestui Veac Evanghelic. Aceasta a fost rostită
aproape de încheierea slujirii Sale pământeşti, când se străduia
să-Şi pregătească treptat ucenicii pentru noua
dispensaţie, care urma să fie deplin introdusă după
tragedia de la Calvar. El dorea ca ei să înţeleagă că
nu trebuiau să aştepte imediat onorurile şi gloriile Împărăţiei,
de care, potrivit făgăduinţei Sale, vor avea parte
credincioşii Săi. Înaintea acestor glorii şi binecuvântări
vor veni încercări şi suferinţe. El, Învăţătorul
((564)) lor, Împăratul, trebuia să fie respins de Israel
şi să fie răstignit, în armonie cu declaraţiile
profetice; apoi Israelul va fi predat vrăjmaşilor, iar cetatea
lor sfântă şi templul lor scump vor fi distruse complet: mai
mult, ucenicii Săi nu trebuiau să se aştepte să fie
mai presus de Învăţătorul lor, scutiţi de ocările
şi suferinţele care au căzut peste El; ci credincioşia
faţă de El şi de învăţăturile Lui îi va
face să fie urâţi de toţi oamenii din pricina Lui; dar că
în final, deşi după multă strâmtorare, cei credincioşi
până la moarte vor fi răsplătiţi, când El va veni
din nou să-i primească la Sine şi la o parte din gloria Sa.
Domnul nostru a păstrat învăţătura
în legătură cu acestea până aproape de încheierea
slujirii Sale. La început ucenicii au fost înclinaţi să se împotrivească
şi să insiste (cum fac unii astăzi) că această
cauză a Domnului trebuia să cucerească lumea ca rezultat al
propovăduirii lor; şi Petru a mers până acolo încât să
exprime dezacordul cu Domnul nostru zicând: „Să Te ferească
Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva! [moartea
şi risipirea poporului Tău şi triumful răului peste
tot]” (Mat. 16:22; Marcu 8:31, 32). Dar Domnul nostru l-a mustrat aspru
pe Petru; şi toţi ucenicii se pare că au ajuns treptat la
înţelegerea că gloriile Împărăţiei erau îndepărtate
şi că Învăţătorul trebuia să plece, şi
după ce-i va lăsa, va trimite Mângâietorul, Spiritul sfânt,
ca să-i conducă şi să-i păstreze până va
veni din nou în slava Împărăţiei Tatălui.
În această atitudine a minţii şi cu
ultimele cuvinte ale Domnului nostru în legătură cu Templul,
care le sunau încă în urechi, ucenicii au cerut de la Învăţătorul
informaţii clare asupra acestor puncte care nu erau încă desluşite
în mintea lor.
Cele trei întrebări
„Şi cum stătea El jos pe Muntele Măslinilor,
ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: «Spune-ne: (1) când
se ((565)) vor întâmpla aceste lucruri [dărâmarea Templului
etc.]? (2) Şi care va fi semnul prezenţei* Tale şi (3) al
sfârşitului veacului?»” Mat. 24:3.
*Cuvântul grecesc parousia, folosit aici, înseamnă
invariabil prezenţă, şi nu venire. Vezi Versiunea
Revizuită — margine (engleză — n. e.); de asemenea Emphatic
Diaglott.
Fără îndoială că ocazia şi întrebările
au fost prin providenţă divină; căci desigur profeţia
a fost destinată mai mult pentru instruirea poporului lui Dumnezeu
care trăieşte în acest timp de „seceriş”, decât a
acelora care au pus întrebările. Când studiem această profeţie
este foarte necesar să avem în minte întrebările al căror
răspuns este inspirat. Profeţia este dată foarte asemănător
de către trei dintre evanghelişti: Matei, Marcu şi Luca;
dar fiindcă a lui Matei este cea mai completă şi mai
sistematizată, urmăm relatarea ei în general, prezentând orice
modificări observate în celelalte relatări.
Atenţie la Cristoşii mincinoşi
„Vedeţi să nu vă înşele cineva!
Fiindcă vor veni mulţi în numele Meu, zicând: «Eu sunt
Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi.” Mat. 24:4, 5.
Gamaliel menţionează pe doi dintre aceşti
Cristoşi mincinoşi în vorbirea sa din Fapte 5:36, 37; şi
istoria ne spune despre alţii câţiva care au înşelat pe
mulţi evrei. Cel mai vestit dintre aceştia a fost Sabbathai Levi
din Smirna, care s-a prezentat în anul 1648 d. Cr. Acest Sabbathai Levi
sa numit el însuşi „Fiul întâi-născut al lui Dumnezeu,
Mesia, Mântuitorul lui Israel”, şi a promis o restabilire a împărăţiei
şi a prosperităţii. Sabbathai, spune istoricul, „a
triumfat acolo [în Smirna] în aşa măsură încât unii
dintre urmaşii lui profeţeau şi cădeau într-un extaz
straniu: patru sute de bărbaţi şi femei au profeţit
despre împărăţia lui în creştere. Oamenii s-au
purtat o vreme ca acei stăpâniţi de ((566)) spirite;
unii cădeau în transă, făceau spume la gură, vorbeau
de prosperitatea lor viitoare, de viziunile despre Leul lui Iuda şi
de triumfurile lui Sabbathai”. Fără îndoială că
aceasta a fost contrafacerea lui Satan a împlinirii profeţiei lui
Ioel (2:29) — o contrafacere a Spiritului sfânt văzută şi
în reînsufleţirile religioase din timpurile mai recente. Au existat
probabil în total cam cincizeci sau mai mulţi Cristoşi mincinoşi,
bărbaţi şi femei, şi mulţi dintre ei fără
îndoială demenţi — stăpâniţi de spirite rele. Dar
despre nici unul dintre aceştia, nici despre toţi împreună,
nu se poate spune că au „înşelat pe mulţi”. Dar împotriva
acestui fel de Cristoşi mincinoşi care „vor înşela pe
mulţi” ne previne Domnul nostru aici, şi apoi, mai târziu
în profeţia Sa, în legătură cu aceştia vom examina
mai în amănunt anticriştii care au înşelat pe mulţi.
Istoria a optsprezece secole prezisă pe scurt
— Matei 24:6-13; Marcu 13:7-13; Luca 21:9-19 —
„Veţi auzi de războaie şi veşti
de războaie [ameninţări, intrigi]: vedeţi să nu vă
tulburaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple.
Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un popor se va scula împotriva
altui popor şi o împărăţie împotriva altei împărăţii;
şi pe alocuri vor fi foamete, epidemii şi cutremure de pământ.
Dar toate acestea nu vor fi decât începutul durerilor.” Mat. 24:6-8.
Astfel Domnul nostru a rezumat pe scurt istoria laică
şi ia învăţat pe ucenici să nu aştepte foarte
repede venirea Sa a doua şi Împărăţia glorioasă.
Şi ce potrivit este: în mod sigur istoria lumii este tocmai aceasta
— un şir de războaie, intrigi, foamete şi epidemii — nu
prea este altceva. Domnul nostru separă istoria Bisericii adevărate
şi o declară cu o concizie similară astfel:
„Atunci [în aceeaşi perioadă, în Veacul
Evanghelic] vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă
vor omorî şi veţi fi urâţi de toate popoarele [neamurile]
pentru numele Meu. Atunci [în aceeaşi perioadă] mulţi se
vor poticni, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe
alţii. Se vor scula mulţi proroci [învăţători]
mincinoşi şi vor ((567)) înşela pe mulţi.
Şi din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea celor
mai mulţi se va răci”. Mat. 24:913.
În lumina istoriei, ar fi oare posibil să se
descrie în mai puţine cuvinte calea Bisericii adevărate a lui
Dumnezeu? În mod sigur nu. Asemănarea este perfectă. „Toţi
cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus
vor fi persecutaţi” este declaraţia apostolului; şi
oricine nu are parte de ea, are toate motivele să se îndoiască
de relaţia sa cu Dumnezeu ca fiu (Evr. 12:8). Şi la fel este cu
Biserica în ansamblu, când na fost persecutată de clasa Ismael
şi Esau, motivul a fost că a existat atât de mult din spiritul
lumii sau atât de mult din „dragostea rece” faţă de Domnul
şi faţă de adevărul Său încât n-a fost vrednică
de persecuţie. Dar judecate lucrurile după acest standard şi
după profeţia Domnului nostru, au existat unii credincioşi
până la moarte de-a lungul întregului Veac Evanghelic — o „turmă
mică”.
Evanghelia ca mărturie în toată lumea
— Matei 24:14; Marcu 13:10 —
„Evanghelia aceasta a împărăţiei va
fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate
popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul.”
Şi aici Domnul nostru le-a arătat clar
ucenicilor că sfârşitul veacului era mult mai departe decât au
presupus ei; că mesajul Împărăţiei Sale urma să
fie o veste bună, nu numai pentru Israel, ci pentru toate popoarele.
Dar aceasta nu însemna că alte popoare vor primi evanghelia pe care
Israelul o respinsese. Mai degrabă să ne aşteptăm
exact la ceea ce găsim, că aşa cum dumnezeul acestei lumi a
orbit pe Israel, la fel va orbi şi pe marea majoritate din celelalte
popoare, şi le va împiedica să vadă în Cristos puterea
lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu — şi el le-a
orbit (1 Cor. 1:24). Dacă numai o rămăşiţă
din Israel (în mod special instruit timp de secole sub Lege) a fost găsită
vrednică să fie din „preoţia împărătească”,
ce s-ar putea aştepta în mod raţional mai mult de la popoarele
păgâne, multă vreme „fără nădejde şi fără
Dumnezeu”?
((568))
Este bine să observăm cu atenţie
cuvintele Domnului nostru — că evanghelia nu trebuia să fie
propovăduită popoarelor pentru a converti popoarele, ci
ca mărturie pentru popoare, şi să cheme, să desăvârşească
şi să adune din toate popoarele pe „cei aleşi”. Mai târziu
„aleşii”, ca Împărăţie, vor binecuvânta
popoarele, deschizând urechile lor surde faţă de evanghelie
şi ochii lor orbi faţă de Lumina Adevărată.
Mărturia a fost dată deja: cuvântul
Domnului, evanghelia Împărăţiei a fost publicată
pentru toate popoarele pământului. Nu fiecare individ a auzit-o; dar
nu aceea este declaraţia profeţiei. Trebuia să fie, şi
a fost, o vestire naţională. Şi sfârşitul a venit!
„Secerişul este sfârşitul veacului” a explicat
Domnul nostru (Mat. 13:39). Unii sunt înclinaţi să pună
sub semnul întrebării dacă această prezicere a fost sau nu
împlinită deja, fiindcă misionarii care au mers în
ţările păgâne în mod foarte general au ştiut puţin,
sau n-au ştiut nimic despre veştile bune specificate în mod
deosebit de Domnul nostru — „veştile bune ale Împărăţiei”.
Dar noi răspundem: evangheliile tipărite ale lui Matei, Marcu,
Luca şi Ioan au mers la ei pline de veştile Împărăţiei,
întocmai cum le avem noi.
Astfel a rezumat Domnul nostru pe scurt cele
optsprezece secole de încercări şi persecuţii asupra
Bisericii Sale şi rodul muncii ei în mărturia reuşită
pentru toate popoarele, şi S-a grăbit să răspundă
la întrebarea importantă în privinţa modului în care cei în
viaţă vor şti despre timpul şi faptul prezenţei
Sale a doua. El a ignorat întrebarea în legătură cu
timpul când pietrele din templu vor fi răsturnate, ca nu cumva ei să
asocieze acel eveniment cu a doua venire a Sa, şi fiindcă El a
dorit să asocieze astfel necazul peste Israelul trupesc, prin răsturnarea
statului lor naţional, cu necazul peste Israelul spiritual nominal la
sfârşitul acestui veac, ca tip şi antitip.
Cu intenţie evidentă din partea lui Dumnezeu,
deşi necunoscută de către evanghelişti, mărturia
profeţiei ((569)) Domnului nostru la acest punct este dată
pe fragmente — aici o parte, dincolo alta; aici o referire la necazul
tipic asupra Israelului tipic la încheierea secerişului tipic,
dincolo o referire la necazul asemănător, dar mai general şi
mai mare la sfârşitul acestui veac asupra Israelului antitipic —
creştinătatea. Într-adevăr, profeţii au spus despre
Domnul nostru că vorbea în pilde şi cuvinte misterioase şi
„nu le vorbea deloc fără pildă”. Totuşi, în
armonie cu intenţia divină, cuvintele misterioase şi
pildele devin acum luminoase pentru toţi ai căror ochi sunt unşi
cu adevărata alifie pentru ochi.
Necazul de la sfârşitul veacului Iudeu
Relatarea lui Luca despre necazul asupra Israelului
trupesc care a culminat în anul 70 d. Cr. este cea mai clară, aşa
că o prezentăm aici:
„Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti,
să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci
cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul
Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin
ogoare să nu intre în el. Căci acelea vor fi zile de răzbunare,
ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile care vor
fi însărcinate şi de cele care vor alăpta în acele zile!
Pentru că va fi strâmtorare mare pe pământ şi mânie împotriva
poporului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul săbiei,
vor fi duşi captivi printre toate popoarele şi Ierusalimul va fi
călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile
neamurilor”. Luca 21:20-24.
Această parte a profeţiei Domnului nostru
evident se referă la evenimente venite asupra Israelului trupesc;
şi istoria ne spune că s-au împlinit exact în fiecare amănunt
în scenele tulburi cu care s-a sfârşit veacul şi statul naţional
iudeu. „Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească
tot ce este scris.”
Dar cuvintele Domnului nostru citate de Matei şi
de Marcu se deosebesc de cele de mai sus şi evident se aplică la
((570)) strâmtorarea asupra Israelului spiritual la sfârşitul
Veacului Evanghelic. Fără îndoială Domnul nostru a rostit
ambele declaraţii, dar evangheliştii neştiind că vor
fi două secerişuri şi două timpuri de strâmtorare,
le-au considerat practic repetări şi nu le-au consemnat pe
ambele — Domnul conducând astfel lucrurile cu scopul de a acoperi sau a
ascunde faptele în privinţa acestui seceriş până la
timpul potrivit să le descopere.
Necazul de la sfârşitul Veacului Evanghelic
Relatările lui Matei şi Marcu sunt aproape
identice aici. Matei spune:
„De aceea, când veţi vedea «urâciunea
pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în
locul sfânt» (cine citeşte să înţeleagă!) atunci,
cei care vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe
acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucrurile
din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi
ia haina. Vai de cele însărcinate şi de cele care vor alăpta
în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie
iarna, nici în sabat, pentru că atunci va fi un necaz aşa de
mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum
şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost
scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din cauza celor aleşi, zilele
acelea vor fi scurtate”. Mat. 24:15-22; Marcu 13:14-20.
Patru puncte din această relatare arată că
deşi ea poate să fi avut o aplicare tipică la necazul de la
sfârşitul Veacului Iudeu, aplicarea ei reală şi cea mai
importantă aparţine de necazul cu care se termină Veacul
Evanghelic. (1) Referirea la „urâciunea pustiirii” menţionată
în profeţia lui Daniel. (2) Declaraţia că necazul va fi cel
mai sever pe care l-a avut sau îl va avea lumea vreodată. (3) Că,
dacă acest măcel n-ar fi scurtat, nimeni n-ar scăpa.
(4) Contextul care urmează descrie desigur evenimentele de la sfârşitul
Veacului Evanghelic — evenimente care nar ((571)) putea fi
aplicate la sfârşitul secerişului Veacului Iudeu şi care
nu s-au împlinit atunci. Două din aceste puncte merită o
cercetare deosebită.
Profetul Daniel (9:27) a consemnat că după ce
Mesia va fi „stârpit” la jumătatea săptămânii a
şaptezecea a favorii legământului, El, prin stabilirea
jertfelor antitipice ale ispăşirii, va face să înceteze
jertfele şi darurile legii: şi că apoi, fiindcă urâciunile
vor predomina, va vărsa nimicire peste cel pustiit (naţiunea
respinsă), cum hotărâse Dumnezeu mai înainte.
Toate acestea şi-au avut împlinirea prin
nimicirea statului naţional al Israelului trupesc. De când Domnul
nostru a spus: „Iată, vi se lasă casa pustie” —
„nu Mă veţi mai vedea până veţi zice: «Binecuvântat
este Cel care vine în Numele Domnului!»”, religia lor a devenit o urâciune,
o formă goală, un semn al respingerii de către ei a acelei
jertfe pentru păcate pe care o pregătise Dumnezeu; şi rămânând
sub blestemul pe care l-au provocat asupra lor (orbire — Mat. 27:25),
calea lor spre nimicire a fost rapidă, aşa cum decretase şi
prezisese Dumnezeu.
Dar profeţia lui Daniel are multe de spus despre o
Urâciune care Pustieşte în Israelul spiritual nominal; care
a fost stabilită în putere în mod reprezentativ prin papalitate,
şi care a exercitat o mare şi dăunătoare influenţă
de pustiire spirituală în casa spirituală sau în Templul lui
Dumnezeu, Biserica lui Cristos. Acest sistem abominabil al erorii trebuia
să continue până la curăţirea clasei sfântului locaş;
şi în afară de aceasta trebuia să prospere mult şi să-i
facă pe mulţi din Israelul spiritual nominal să respingă
jertfa de răscumpărare, dată o dată pentru toţi;
şi rezultatul influenţei sale întinse va fi pustiirea creştinătăţii
respinse. Vezi Daniel 11:31; 12:11; Studii în Scripturi, Vol. III, cap.
4.
Marea urâciune a pustiirii, a cărei temelie este
doctrina Liturghiei (care pune realizările umane în locul marelui ((572))
sacrificiu de la Calvar, pentru curăţirea păcatului) este
acum suplimentată de teoriile ispăşirii prin sine, şi
aceste urâciuni care se întind pretutindeni sunt sprijinite de astfel de
influenţe şi sofisme care vor înşela pe mulţi — „dacă
ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”, şi
vor fi precursoarele nimicirii creştinătăţii.
Privind în urmă vedem în aceasta o altă
paralelă între sfârşitul secerişului iudaic şi sfârşitul
secerişului evanghelic. Respingerea de către Israelul trupesc a
adevăratului sacrificiu pentru păcate şi păstrarea
sacrificiilor tipice care nu mai erau plăcute lui Dumnezeu, ci o urâciune,
a fost un eveniment important în legătură cu căderea lor
naţională şi eclesiastică. La fel aici, respingerea
doctrinei răscumpărării şi acceptarea în locul
ei, fie a liturghiilor, fie a faptelor bune sau a penitenţelor, este
o urâciune în ochii lui Dumnezeu şi este un eveniment important în
legătură cu căderea creştinătăţii,
civile şi eclesiastice.
După cum s-a arătat deja, urâciunea
pustiirii care a pângărit locul sfânt sau adevăratul Templu al
lui Dumnezeu, Biserica, a fost cea papală, a cărei piatră
unghiulară este doctrina blasfematoare a Liturghiei. Urâciunea, pângărirea
şi pustiirea sunt vechi; dar atât de dens a fost întunericul erorii
în secolele trecute, încât puţini, sau nimeni n-a putut să
vadă. Că Liturghia n-a fost văzută că este urâciunea,
nici chiar de către reformatori, este evident: căci deşi
Biserica Angliei în Articolele ei neagă puterea preoţilor de
a-L crea pe Cristos din pâine şi vin, de a-L sacrifica din nou, totuşi
noi navem nici un indiciu că enormitatea acestei practici păcătoase
este văzută. Şi Luther, în timp ce a denunţat din
plin multele păcate şi falsităţi ale papalităţii,
n-a văzut că marea urâciune a pustiirii este Liturghia.
Dimpotrivă, Luther, la întoarcerea în biserica sa, după ce a
stat la palatul Wartburg, aflând că Liturghia, precum şi
icoanele ((573)) şi lumânările fuseseră scoase din
uz fiindcă erau fără autoritate scripturală, a
restabilit Liturghia.
Având în vedere această situaţie, există
o mare semnificaţie în cuvintele Domnului nostru — „Când veţi
vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit profetul
Daniel, «aşezată în locul sfânt» (cine citeşte să
înţeleagă!) atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă
la munţi”. Aici trebuie să ne amintim paralela între cele două
secerişuri, între cele două timpuri de strâmtorare şi între
cele două fugi; şi trebuie să ne gândim că Iudeea
reprezintă creştinătatea de astăzi.
Cuvântul grecesc tradus „munţi” poate fi
redat la fel de potrivit sau mai potrivit şi la singular — munte:
şi aşa este redat în majoritatea cazurilor în Versiunea Comună.
Întradevăr, a fugi din Iudeea (literală), fie la un
munte sau la mai mulţi munţi, pare un lucru ciudat, fiindcă
Iudeea este de fapt „o regiune deluroasă”, iar despre Ierusalim
se spune că este aşezat pe vârful munţilor. Dar dacă
aplicăm cuvintele Domnului nostru la prezent şi la poporul Său
din creştinătate, care acum în lumina adevărului prezent vede
Urâciunea aşezată unde n-ar trebui să fie — în locul sfânt
— în locul adevăratului sacrificiu, chestiunea este foarte simplă.
Ei ar trebui să fugă imediat de influenţa urâciunii şi
de sistemul care se numeşte el însuşi pe nedrept Împărăţia
(muntele) lui Cristos, la adevăratul munte sau Împărăţie,
pentru care Cristos S-a întors acum s-o stabilească în glorie
şi putere.
Dar părăsirea creştinătăţii,
respingând templele ei, formele ei de evlavie, farmecele ei sociale, măgulirile
şi onorurile ei, şi înfruntarea curajoasă a denunţărilor,
anatemelor şi diferitelor ei puteri de boicot, şi fuga la Domnul
şi la adevărata Împărăţie, respinsă,
ignorată şi negată de către cei înţelepţi
şi buni în felul lumii, este desigur o mare fugă, o mare călătorie;
şi puţini în afară de „sfinţi” se vor gândi măcar
să o înceapă. Pericolele căii sunt descrise de ((574))
Domnul nostru într-un mod care pare exagerat şi contrar felului Său
obişnuit dacă se aplică numai la suferinţele fizice
ale credincioşilor care au fugit din Iudeea la sfârşitul secerişului
iudaic: dar cuvintele Sale sunt în mod vădit potrivite pentru fuga
spirituală şi pentru încercările din acest timp de seceriş.
Într-un cuvânt, această poruncă să fugă şi
descrierea încercărilor fugii, pot fi înţelese în mod
potrivit numai în legătură cu porunca din Apocalipsa 18:4: „Ieşiţi
din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la
păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!”
„Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”
„Cine va fi pe acoperişul casei să nu se
coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la
câmp să nu se întoarcă săşi ia haina.” Mat. 24:17,
18.
Aceste afirmaţii arată că este potrivit
ca fiecare să fugă „din Babilon” imediat ce vede urâciunea
pustiirii. Cuvântul Domnului este că orice temporizare sau discuţie
sau argumentare umană vor fi periculoase; nu trebuie pierdut deloc
timp în privinţa ascultării imediat ce El ne face să
vedem urâciunea Babilonului şi relaţia acestuia cu toţi
cei care s-au numit cu numele Lui. Vai! câţi, nedând atenţie
cuvântului Învăţătorului, au îngăduit să fie
legaţi de mâini şi de picioare, aşa încât acum fuga este
aproape imposibilă. Dar Învăţătorul spune: „Oile
Mele ascultă glasul Meu ... şi ele vin după Mine”.
Există încă o lecţie în aceste versete:
ele arată că unii din poporul Domnului sunt într-un loc sau
stare, iar alţii în altele. Unii sunt în „câmp”, adică în
lumea din afara oricăror organizaţii umane: aceştia să
nu creadă că este potrivit să se alăture mai întâi
bisericilor nominale, ci folosindu-şi libertatea, să fugă
de la poziţia lor din lume, să devină una cu Domnul ca
membri ai Împărăţiei Sale — muntele Său.
((575))
Unii din poporul Domnului se află în casele sau
sistemele bisericii Babilonului — dar cum s-a dat aici de înţeles,
ei sunt sfinţi care se află pe acoperişul casei, care au o
viaţă, o experienţă şi o credinţă mai
înalte decât membrii bisericii doar nominale. Aceştia în fuga lor
să nu coboare în casă (sistemele bisericii nominale) să
caute să ducă cu ei „lucrurile”; ceea ce au de valoare în
ochii oamenilor, cum ar fi titlurile, demnităţile, respectul,
laudele în privinţa situaţiei lor bune şi regulate etc.,
ci să părăsească totul pentru Cristos şi să
fugă la adevărata Împărăţie.
Greutăţile fugii
„Vai de cele însărcinate şi de cele care
vor alăpta în zilele acelea!” Mat. 24:19.
Există „copii” spirituali şi copii trupeşti,
precum şi copii nelegitimi şi fii. Apostolul Pavel descrie
interesul său pentru lucrarea Evangheliei ca acela al unei mame în
durerile naşterii. El spune: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi
simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi!”
(Gal. 4:19). La fel toţi slujitorii credincioşi ai lui Cristos,
toţi care muncesc sârguincios pentru suflete sunt ca acei descrişi
în acest text, ca „însărcinate”. Sarcina spirituală după
exemplul apostolic este cea mai onorabilă slujire şi angajează
atenţia unora dintre cei mai devotaţi copii ai lui Dumnezeu.
Dar, vai! după cum dorinţa lui Avraam şi a Sarei de a ajuta
la împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu a dus la o metodă
neautorizată şi a produs o clasă Ismael, care, născut
după trup, a persecutat pe sămânţa născută
legitim, tot aşa este cu mulţi dintre aceştia care acum
sunt „însărcinaţi”; ei ajută la producerea „copiilor
lui Dumnezeu” nelegitimi. Toţi trebuie să-şi amintească
însă că numai mijloace legitime trebuie să fie folosite:
toţi copiii lui Dumnezeu sunt concepuţi prin cuvântul şi
spiritul adevărului, şi nu prin teorii umane şi prin
spiritul lumii.
((576))
Opiniile false despre planul divin (presupunerea că
toţi în afară de Biserica aleasă vor fi veşnic chinuiţi)
aşa au stimulat în unii dorinţele de a naşte „copii”,
încât au recurs la diferite planuri umane pentru a-i concepe — trecând
cu vederea faptul că toţi cei care nu sunt „concepuţi de
Dumnezeu”, toţi cei care nu sunt concepuţi „de cuvântul
adevărului” — (nu numai de litera Cuvântului, ci „concepuţi
de spiritul” adevărului) sunt falşi, şi nu sunt socotiţi
ca fiind ai lui Dumnezeu şi nu sunt trataţi ca fii (Evr. 12:8).
Ca o consecinţă, Biserica nominală de astăzi „oferă
un spectacol frumos în trup” — numeric, financiar, intelectual —
şi are mult din „forma de evlavie” fără adevăratul
ei spirit şi putere care să controleze inima. Este plină de
„copii”, unii întradevăr copii în Cristos, dar mulţi, mulţi
copii nelegitimi, nu fii ai lui Dumnezeu; concepuţi de eroare în
locul adevărului — „neghină”. Şi efortul constant
este să nască încă mai mulţi urmaşi falşi
— sperând astfel să-i salveze de la chinul veşnic, sentinţa
nedreaptă a unui presupus Dumnezeu nemilos.
Vai! ce greu este pentru aceşti copii dragi ai lui
Dumnezeu care, potrivit cuvintelor Mântuitorului nostru, sunt astfel în
mod figurat „însărcinaţi”, să fugă din sistemul
bisericii nominale cu feluritele lui mecanisme de concepere falsă
şi rapidă, cu care au învăţat să se mândrească
şi să se laude. Da, va fi greu pentru aceştia să lase
totul şi să fugă la Domnul şi la muntele Său (Împărăţie).
Va fi greu pentru ei să creadă că Domnul este într-adevăr
bun şi drept şi îndurător, şi că El are un plan
îndurător care face deplină pregătire pentru fiecare
membru al rasei lui Adam — toţi răscumpăraţi prin
marea „răscumpărare pentru toţi”.
Clasa care „alăptează” în aceste zile de
asemenea conţine mulţi copii ai lui Dumnezeu nobili, buni, bine
intenţionaţi. Ea cuprinde mulţi slujitori bisericeşti
şi învăţători în şcoala duminicală, a căror
lucrare religioasă constă în administrarea „laptelui”; însă
nu întotdeauna a „laptelui ((577)) curat al Cuvântului”, căci
în general ei îl diluează şi-l combină cu tradiţia,
cu filosofia şi cu narcoticele înţelepciunii lumeşti,
carei ţin pe „copiii” lor supuşi, somnoroşi, „buni”,
şi le împiedică creşterea în cunoştinţă
şi har, pe care au ajuns s-o considere periculoasă.
Unii dintre aceşti învăţători se
străduiesc într-adevăr să dea „laptele curat al cuvântului”
pentru ca „copiii” lor să poată creşte prin el şi
să înveţe să mănânce şi să asimileze hrana
tare şi să ajungă la starea de bărbat în Cristos, dar
ei declară că experienţele repetate le dovedesc
faptul că nici măcar „laptele curat al cuvântului” nu este
prielnic pentru majoritatea „copiilor” lor; şi de aceea ei
consideră ca o datorie să amestece laptele ca nu cumva „copiii”
lor să se îmbolnăvească şi să moară. O! ei
nu recunosc faptul că majoritatea „copiilor” lor, nefiind concepuţi
de spiritul adevărului, nu vor fi niciodată capabili să
asimileze „laptele” spiritual; fiindcă „omul natural nu
primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu ... nici nu le poate cunoaşte,
pentru că ele se înţeleg duhovniceşte” (1 Cor. 2:14,
12). Ei nu văd nici că această neputinţă de a
deosebi înfometează, opreşte dezvoltarea şi otrăveşte
pe adevăraţii „copii” spirituali aflaţi în grija lor
— care „de mult trebuiau să fie învăţători”.
Evr. 5:12.
Atâţia din această clasă care sunt adevăraţi
copii ai lui Dumnezeu vor auzi chemarea „ieşiţi din mijlocul
ei, poporul Meu”, şi de asemenea vor avea mare greutate în această
zi. Ajungând să vadă adevărul prezent, ei se vor teme nu
numai să-l dea celor aflaţi în grija lor, ci se vor teme şi
să se conformeze lui, ca nu cumva să-i separe de responsabilităţile
lor. Ei se vor teme să fugă în această zi, dându-şi
seama că numai puţini dintre „copiii” lor vor fi în stare
sau dispuşi să fugă şi ei; şi într-adevăr
numai cei spirituali vor putea îndura suferinţa. Unii vor trece în
siguranţă prin criză ca „biruitori”, în timp ce alţii,
temători, vor fi lăsaţi să treacă prin marea strâmtorare.
((578))
Fugiţi înainte de iarnă
„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu
fie iarna, nici în sabat, pentru că atunci va fi un necaz aşa
de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până
acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi
fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din cauza celor [prin cei] aleşi,
zilele acelea vor fi scurtate.” Mat. 24:20-22.
Adunarea Bisericii are loc în timpul numit „seceriş”,
la sfârşitul verii de favoare. Domnul nostru a explicat (Mat. 13:30,
37-43) că în acest seceriş El va aduna grâul Său şi
va arde neghina într-un timp de mare strâmtorare care va urma. Există
încă obiceiul în localităţile de la ţară să
se lase arderea resturilor până iarna. Înţelegem că
Domnul nostru vrea să spună deci, că trebuie să căutăm
ajutor şi putere să scăpăm din Babilon înainte de a
veni peste el iarna strâmtorării lui.
Să ne amintim că sunt două clase de grâu
mântuite în acest seceriş — oricât de contrar naturii ar fi. (1)
Cei „biruitori”, cei credincioşi şi care se supun prompt,
care ies înainte de „iarnă” şi sunt „socotiţi
vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla” (Luca
21:36). (2) Acei copii ai lui Dumnezeu loiali dar care nu se supun prompt,
care sunt îngreunaţi, care au zel dar nu potrivit cunoştinţei
şi sunt mai mult sau mai puţin contaminaţi de spiritul
lumii. Aceştia vor fi ajutaţi să iasă din Babilon când
acesta va cădea; şi vor fugi iarna, spunând în cuvintele
profetului: „Secerişul a trecut, vara s-a dus [a sosit iarna]
şi noi tot nu suntem mântuiţi!” (Ier. 8:20). Domnul foarte îndurător
arată că toţi cei loiali cu adevărat dintre aceştia
vor „veni din necazul cel mare” în cele din urmă, şi vor fi
în faţa tronului (nu pe tron cu „turma mică”, cei care moştenesc
Împărăţia ca moştenitori împreună cu Cristos),
după ce şi-au spălat hainele în sângele Mielului (Apoc.
7:14, 15). Să ne rugăm şi să lucrăm în consecinţă,
pentru a ne sfârşi fuga înainte de venirea „iernii” strâmtorării.
((579))
Trebuie să ne rugăm şi să ne străduim
ca fuga noastră să nu fie nici chiar în ziua de Sabat. Care
este ziua de Sabat? Nu este a Şaptea zi a săptămânii, nici
Prima zi a săptămânii; căci „lunile noi sau Sabatele”
desigur nu s-ar dovedi o piedică pentru creştini într-o fugă
fizică (Col. 2:16). Sabatul la care se face referire este marele
sabat antitipic — Mileniul, sabatul din a şaptea mie de ani. Dacă
am pornit în fuga noastră înainte de începerea acestuia din punct
de vedere cronologic, cu atât este mai favorabil pentru noi: şi cu cât
înaintăm mai mult în sabat, cu atât mai greu va fi să abandonăm
Babilonul, chiar la timpul când acesta va avea nevoie cel mai mult de
ajutor şi ne va solicita să-l susţinem. Dar Dumnezeu a
declarat că Babilonul trebuie să cadă şi nici o putere
nu-l poate susţine: şi nimeni care-şi dă seama ce
imperfectă este lucrarea lui şi ce bună şi îndurătoare
va fi lucrarea Domnului după ce Babilonul va fi îndepărtat iar
Biserica adevărată glorificată, n-ar putea dori să împiedice
lucrarea Domnului nici un moment.
Marea strâmtorare din acest timp de „iarnă”
va fi fără precedent; şi asigurarea Domnului nostru este că
nimic comparabil cu ea n-a mai venit şi nu va mai veni peste lume
vreodată. Aceasta identifică în mod clar cuvintele Lui cu strâmtorarea
de la sfârşitul acestui Veac Evanghelic despre care profetul spune:
„În timpul acela se va scula [va prelua controlul] marele prinţ
Mihail [Cristos] ... căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum
n-a mai fost de când sunt popoarele” (Dan. 12:1). Le identifică de
asemenea cu perioada menţionată în Apocalipsa (11:17, 18) când
„neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi
timpul ca cei morţi să fie judecaţi”. Atât de mare va fi
această strâmtorare, încât dacă n-ar interveni o putere ca să-l
oprească, toată rasa ar fi exterminată în cele din urmă.
Dar Dumnezeu a pregătit puterea care va interveni — Împărăţia
Sa, Cristos şi Biserica Sa — „cei aleşi”. Cei aleşi
vor interveni la timpul potrivit şi vor face ordine în confuzia de
pe pământ.
((580))
Mesia mincinoşi şi învăţători
mincinoşi
„Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată,
Mesia este aici sau acolo», să nu-l credeţi. Căci se vor
scula Mesia mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne
mari şi minuni până acolo încât să înşele, dacă
ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată,
v-am spus mai dinainte.” Mat. 24:23-25.
Înşelătorii descrişi aici nu sunt
desigur fanaticii care din când în când au pretins că sunt Cristos
şi care au înşelat doar puţini dintre cei care aveau o măsură
de bun simţ şi de judecată. Noi l-am indicat deja pe
Anticrist, marele înşelător, papalitatea*, care timp de secole
a şezut în templul spiritual, prezentându-se ca singurul
reprezentant al lui Cristos — locţiitorul Lui — despre care
Domnul nostru a prezis în mod corect, că toată lumea se va
minuna de el, cu excepţia celor ale căror nume sunt
scrise în cartea vieţii Mielului (Apoc. 13:8). În mod asemănător,
Biserica Angliei nu numai că este o biserică sau un „corp”,
ci ea are şi un cap pământesc în persoana suveranului civil,
regina. Biserica Greco-Catolică în mod foarte asemănător,
deşi nu atât de deosebit, îşi are capul în persoana ţarului
Rusiei — care exercită totuşi mai multă putere.
Dacă papalitatea este Anticrist, un pseudoCristos sau Cristos
mincinos, nu sunt celelalte corpuri mincinoase cu capete mincinoase de
asemenea Cristoşi mincinoşi sau Anticrişti — oricât de
mulţi sau de puţini dintre sfinţii adevăraţi ai
lui Dumnezeu ar putea fi în ele?
*Vol. II, cap. 9
Diferitele denominaţii protestante, chiar dacă
ele nu recunosc nici un cap decât pe Cristos, totuşi ele fac din
sinoadele, conferinţele şi conciliile lor capi, de la
care îşi iau legile, uzanţele şi confesiunile de credinţă,
în locul singurului Cap al adevăratei Biserici.
Pentru o lungă perioadă şi într-o măsură
mai mare sau mai mică, aceste sisteme ale oamenilor au falsificat pe ((581))
adevăratul Mesia (cap şi corp), aşa încât în parte au înşelat
pe mulţi. Dar acum, în ultimul secol, aceste înşelări îşi
pierd puterea. Puţini prezbiterieni, dacă mai sunt, cred acum că
biserica lor este acea unică Biserică adevărată;
nici metodiştii, baptiştii, luteranii şi alţii nu gândesc
aşa despre sistemele lor; chiar şi anglicanii, greco şi
romano-catolicii se eliberează de iluzia că Biserica lor este
singura adevărată, că în afara ei nu există aleşi.
Dar în profeţia pe care o analizăm, Domnul nostru ne previne
asupra pericolului Cristoşilor mincinoşi „atunci” — adică
acum. În armonie cu aceasta găsim în Apocalipsa (13:14-18) o
profeţie despre o combinaţie specială de influenţe
prin care denominaţiile protestante vor fi unificate şi, deşi
separate, vor fi totuşi aduse la o cooperare cu papalitatea, într-o
manieră care le va da ambilor puteri sporite şi-i va înşela
pe mulţi ca să creadă că noua combinaţie va fi
mijlocul lui Dumnezeu pentru îndeplinirea lucrării prezise despre
Mesia — şi că aceasta este astfel reprezentanta Lui.
„Soarele dreptăţii va răsări”
„Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în
pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe
interioare», să nu credeţi! Căci, aşa cum iese
fulgerul [Soarele] de la răsărit şi se arată până
la apus, aşa va fi şi la prezenţa [greceşte parousia]
Fiului Omului.” Mat. 24:26, 27.
Că amăgiri mari, „lucrări de rătăcire”
din partea lui Satan sunt acum chiar în faţa noastră este mărturisit
nu numai aici prin cuvintele Domnului nostru, ci şi de către
apostolul Pavel (2 Tes. 2:10-12). Dacă ar fi fost prezis exact ce
formă vor lua înşelările, aceasta ar fi împiedicat întrucâtva
puterea lor înşelătoare. Dumnezeu permite aceste înşelări
tocmai cu scopul de a separa pe „biruitori” de toţi ceilalţi,
şi doar ne garantează că „aleşii” vor fi păziţi
de cădere. Şi totuşi, este foarte posibil ca unele din
aceste încercări, cerneri şi înşelări să vină
cel mai sever asupra celor care posedă cea mai mare ((582))
măsură de lumină a adevărului prezent. Cât este de
important să „rămânem în dragostea lui Dumnezeu”, să
nu avem numai o cunoştinţă a adevărului care singură
ne-ar îngâmfa, ci să avem şi spiritul lui Cristos pe care cunoştinţa
trebuie să-l producă — iubire faţă de Dumnezeu
şi unul faţă de altul şi compătimire pentru toţi
oamenii; căci „dragostea zideşte” caracterul în asemănarea
Domnului nostru.
Pretenţia „Iată-L în cămăruţe
interioare” este deja ridicată de către spiritişti* — că
ei pot avea convorbiri faţă în faţă cu Domnul în
unele dintre şedinţele lor; şi că toţi cei care
sunt în acord cu vederile lor pot avea acelaşi privilegiu etc. Dar
dacă se va găsi că această prevenire, că ar înşela
chiar şi pe cei aleşi dacă ar fi cu putinţă, înseamnă
că chiar „cei aleşi” vor fi supuşi celor mai severe încercări
în această zi rea? Atunci „cine poate să stea în picioare?”
(Apoc. 6:17). Răspunsul prin profet este: „Cel care are mâinile
nevinovate [o viaţă onestă] şi inima curată [o
conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu
şi înaintea oamenilor] ... va putea să se suie la muntele [Împărăţia]
Domnului ... şi va sta în locul Lui cel sfânt”. Ps. 24:3, 4.
*Ce spun Scripturile despre spiritism? Dovezi că este demonism
Dar cum va şti poporul Domnului în mod sigur că
aceste manifestări nu sunt adevărate? El ne-a învăţat
că ziua Lui va veni ca un hoţ noaptea, că El va fi prezent
nevăzut de lume supraveghind lucrarea secerişului — adunând
pe aleşii Săi etc. Cum ştim că El nu Se va arăta
poporului Său veghetor, aşa cum pretind aşa-zişii
spiritişti creştini, în „camere interioare” — în şedinţele
lor?
Ştim că El nu ni Se va arăta aşa,
pentru că — (1) informaţia Sa este că vom fi „schimbaţi”,
„făcuţi ca El” şi astfel „Îl vom vedea aşa
cum este”; şi (2) El ne-a prevenit împotriva acestor înşelări
care ne vor propune să ni-L arate în starea noastră ((583))
neschimbată sau de carne, spunând: „Dacă vă vor zice: «IatăL
în pustie» ... «Iată-L în cămăruţe interioare», să
nu credeţi!” pentru că nu Se va arăta în nici un
astfel de mod. Dimpotrivă, „aşa cum iese strălucitorul [Soareleş
de la răsărit îşi nu poate fi limitat la un loc ascuns sau
într-o odaie] şi luceşte [pretutindeni] până la
apus [apusul îndepărtat], aşa va fi şi la prezenţa
Fiului Omului”.
Descoperirea Domnului nostru la a doua prezenţă
a Sa nu va fi într-o cameră, nici unei comunităţi într-o
pustie sau loc deşert; nici chiar unei naţiuni, ca la prima
venire, ci va fi o manifestare generală, în toată lumea — „Va
răsări Soarele dreptăţii şi vindecarea va fi sub
aripile Lui”. Raza pătrunzătoare a adevărului de la
marele Soare al Dreptăţii este cea care cauzează deja atâta
confuzie printre oameni, luminând în locurile întunecate şi
descoperind eroarea şi corupţia de orice fel. Lumina este cea
care descoperă. Şi marea Lumină a lumii, Cristos (şi
în cele din urmă şi Biserica Sa asociată), va binecuvânta
omenirea aducând la lumină toate lucrurile ascunse ale întunericului;
deoarece nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit. „Ziua va
face cunoscut”; şi n-ar putea fi ziuă fără Soarele
care să strălucească de la răsărit până la
apus. Aceasta este „adevărata lumină ... care, venind în lume,
luminează [la timpul potrivit] pe orice om”.
(Vom examina Matei 24:28, ca o concluzie a versetului
41 pentru a stabili corespondenţa între relatările lui Marcu
şi Luca.)
Întunecarea Soarelui şi a Lunii
„Îndată după acele zile de necaz, soarele
se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea
din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate” Mat. 24:29;
Marcu 13:24, 25.
Necazul din „acele zile” trebuie să fie
clar deosebit de necazul de la sfârşitul acelor zile, în care se
vor sfârşi acest ((584)) veac şi acest seceriş: dar
în relatările lui Matei şi Marcu acest lucru nu este atât de
clar vizibil ca în relatarea lui Luca — care pare să rezume pe
scurt evenimentele Veacului Evanghelic, şi omiţând „necazul
din acele zile” se referă numai la celălalt necaz cu care se
va încheia veacul. El spune:
„Vor cădea [evreii] sub ascuţişul
sabiei, vor fi duşi captivi printre toate popoarele şi
Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini
timpurile neamurilor. Vor fi semne în soare, în lună şi în
stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu
vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al
valurilor. Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea
celor ce vor veni pe pămînt”. Luca 21:24-26.
Este o realitate că tot Veacul Evanghelic a fost o
perioadă de strâmtorare despre care se vorbeşte în Matei
24:9-12, şi acum în versetul 29. (1) Biserica primară a fost
persecutată de Roma civilă, în timp ce mai târziu, când Roma
papală a preluat stăpânirea, toţi cei care au refuzat să
aprobe urâciunile ei au fost persecutaţi în mod direct de ea (Izabela),
sau în mod indirect prin puterile civile (Ahab) cu care a fost căsătorită.
Şi aceştia au fost predaţi puterii ei şi ea a zdrobit
pe sfinţii Celui Preaînalt un timp, timpuri şi jumătate de
timp — 1260 de ani — până în 1799 d. Cr. Şi această
persecuţie lungă, în care „mulţi au fost curăţiţi,
albiţi şi lămuriţi”, şi în care Mama Desfrânatelor
„a fost îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele
martorilor lui Isus” (Apoc. 17:6), s-a sfârşit, după cum am
arătat deja, practic în 1776 şi în realitate în 1799 când
papa cu autoritatea lui a fost umilit în faţa lumii.*
*Vol. II, cap. 9 şi Vol. III, cap. 4.
Înţelegând clar deci, că Domnul nostru Se
referă la semnele care urmează necazului „din acele zile”,
întrebăm în privinţa semnelor foarte clar descrise —
întunecarea soarelui şi a lunii ((585)) şi căderea
stelelor. Aceste semne trebuie să fie privite ca literale sau ca
simbolice? Şi au fost ele deja împlinite?
Răspundem că ele au avut o împlinire literală,
iar acum au o împlinire simbolică mult mai importantă.
La 19 mai 1780 (încă „în acele zile”, în
timpul celor 1260 de ani ai puterii papale, dar după ce acea putere
începuse să scadă şi greul strâmtorării trecuse) a
avut loc o întunecare fenomenală a Soarelui, pe care oamenii de
ştiinţă de atunci şi de atunci încoace n-au putut-o
explica. Că acesta n-a fost un eveniment obişnuit este suficient
stabilit de mărturia competentă care urmează —
Renumitul astronom Herschel spune:
„Ziua întunecoasă din America de Nord a fost
unul din acele minunate fenomene ale naturii despre care se va citi întotdeauna
cu interes, dar pe care filosofia nu-l poate explica”.
Dicţionarul Webster, ediţia din 1869, sub
titlul Vocabularul Numelor Renumite, spune:
„Ziua întunecoasă, 19 mai 1780 — numită
aşa datorită remarcabilei întunecimi din acea zi, care s-a lăsat
peste tot statul New England. În unele locuri oamenii nau putut vedea să
citească sub cerul liber timp de câteva ore texte tipărite obişnuit.
Păsările şi-au cântat cântecele lor de seară, au
dispărut şi au devenit tăcute; păsările de casă
au mers la culcare; vitele au căutat grajdurile şi în case s-au
aprins luminile. Întunecarea a început pe la ora zece dimineaţa
şi a ţinut până la miezul nopţii următoare, dar
cu deosebiri în gradul duratei în diferite locuri”.
Legislativul din Connecticut era în sesiune în ziua
aceea şi s-a suspendat. Jurnalul Camerei observă
chestiunea după cum urmează:
„O umbră solemnă de întuneric neobişnuit
înainte de ora zece — un nor încă mai întunecos rostogolindu-se
sub perdeaua neagră de la nord şi de la vest înainte de ora
unsprezece — a oprit lumina aşa încât nimeni din Cameră n-a
putut vedea să citească sau să scrie, nici chiar la
ferestre, ((586)) sau n-a putut distinge vreo persoană de la
mică distanţă, sau observa vreo deosebire în îmbrăcămintea
din cercul celor prezenţi; de aceea, la ora unsprezece Camera a fost
suspendată până la două dupămasă”. Vineri, 19
mai 1780.
Un predicator din timpul acela, şi martor ocular,
Rev. Elam Potter, predicând în data de 28 din acea lună, la nouă
zile după aceea, se spune că a folosit următoarele cuvinte:
„Dar eu menţionez în special uimitorul întuneric
de pe 19, luna în curs. Atunci, ca în textul nostru, Soarele s-a întunecat;
un astfel de întuneric cum probabil nu s-a cunoscut de la răstignirea
Domnului nostru. Oamenii şi-au lăsat lucrul în casă şi
în câmp; călătorii s-au oprit; şcolile sau închis la ora
unsprezece; oamenii au aprins lumânări ziua la amiază şi
focul strălucea ca noaptea. Unii oameni, mi s-a spus, s-au întristat
şi s-au gândit dacă nu venise Ziua Judecăţii. Mare
parte din noaptea următoare a fost de asemenea neobişnuit de întunecată.
Luna, chiar dacă era plină, n-a dat nici o lumină,
ca în textul nostru”.
Broşura nr. 379, publicată de Societatea
americană de Tratate, Viaţa lui Edward Lee, spune:
„În luna mai 1780 a fost o zi înspăimântător
de întunecată, când toate feţele păreau negre şi
oamenii erau plini de frică. Satul în care trăia Edward Lee era
cuprins de tulburare; oamenii îşi dădeau sufletul de groază
că Ziua Judecăţii era aproape; şi toţi vecinii
s-au adunat în jurul acestui om sfânt, căci lampa lui era curăţată
şi strălucea mai tare ca oricând în mijlocul întunericului
supranatural. Fericit şi vesel în Dumnezeu, el lea indicat singurul
refugiu de mânia viitoare, şi a petrecut ceasurile întunecate în
rugăciune serioasă pentru mulţimea tulburată”.
Cităm după cum urmează din cele spuse de
judecătorul R. M. Devins, în Primul nostru secol:
„Aproape, dacă nu cu totul unic, ca cel mai
misterios şi până acum cel mai inexplicabil fenomen de acest
fel, din şirul variat al evenimentelor naturii din ultimul secol, stă
ziua de 19 mai 1780; o întunecare cu totul inexplicabilă a ((587))
întregului cer şi atmosfere vizibile a statului New England, care a
produs alarmă intensă şi tulburare pentru multe minţi
umane, precum şi spaimă pentru creaţia inferioară —
păsările de curte fugind nedumerite în adăpostul lor, iar
vitele în grajdurile lor. Întradevăr, mii de oameni buni din ziua
aceea au ajuns să fie deplin convinşi că sfârşitul
tuturor lucrurilor terestre venise, mulţi au renunţat, pentru
acel timp, la scopurile lor laice şi s-au dedicat devoţiunilor
religioase. A fost o zi întunecată uimitoare”.
Judecătorul Samuel Tenney, LL. D., a scris în
1785 despre această „zi întunecoasă” pentru Societatea
istorică, spunând:
„Câţiva domni cu capacitate literară s-au
străduit să rezolve fenomenul, dar eu cred că veţi fi
de acord cu mine, că n-a apărut nici o soluţie satisfăcătoare”.
Noah Webster, LL. D., a scris în 1843, în Herald
de New Haven, în privinţa acestei zile întunecoase şi a spus:
„Am stat şi am privit fenomenul. Nu i s-a atribuit încă nici
o cauză satisfăcătoare”.
Rev. Edward Bass, D. D., prim-episcop de Vermont, în
jurnalul său pentru 19 mai 1780 scrie: „Această zi este cea
mai remarcabilă din câte îşi aminteşte omul, pentru întunecimea
ei”.
Întunecarea lunii pline în noaptea următoare
pare să fie ceva mai puţin remarcabilă decât această
întunecare a Soarelui; un martor, judecătorul Tenney, din Exeter, N.
H., este citat după cum urmează:
„Întunericul din seara următoare a fost
probabil aşa de mare cum nu s-a mai văzut de când
Atotputernicul a dat naştere luminii. N-am putut să nu mă gândesc
atunci că dacă fiecare corp luminos din univers ar fi fost învăluit
în întuneric impenetrabil, sau scos din existenţă, întunericul
nu putea fi mai complet. O foaie de hârtie albă ţinută la
distanţă de câţiva centimetri de ochi era la fel de
invizibilă ca o catifea neagră”.
Această zi care nu poate fi explicată altfel
decât ca un semn de la Domnul, se socoteşte că s-a întins
peste 320.000 de mile pătrate — o zonă cam de douăzeci
şi cinci de ori mărimea ((588)) Palestinei, la care au
fost limitate semnele primei veniri. Întradevăr, faptul că
aceste semne au fost în principal limitate la New England şi la
Statele Centrale nu trebuie să ne surprindă, când ne amintim că
prima mişcare printre „Fecioare”* (Mat. 25:1-5) a fost în
principal în acelaşi loc. Şi faptul că Dumnezeu a folosit
„ţara libertăţii” pentru trimiterea mesajului acestor
semne către lume, nu este mai uimitor decât faptul că El a
binevoit să trimită din aceeaşi parte multe din binecuvântările,
invenţiile şi lecţiile moderne, recunoscute de întreaga
lume şi în mod potrivit simbolizate prin darul marelui artist
francez, Bartholdi, făcut portului New York — statuia „Libertatea
luminând lumea”.
*Vol. III, pag. 87-90
Stelele căzătoare
A trecut o jumătate de secol până când a apărut
semnul următor, căderea stelelor din cer, ca atunci când
un smochin îşi scutură fructele necoapte când este clătinat
de un vânt puternic. Cuvintele Domnului nostru Isus şi-au găsit
împlinirea (deşi nu completa şi singura împlinire, după
cum vom vedea mai târziu) în minunata ploaie meteorică din zorii
zilei de 13 noiembrie 1833. Celor care sunt înclinaţi să găsească
vină susţinând că „n-au căzut stele fixe”,
le amintim că Domnul nostru n-a spus nimic despre căderea
stelelor fixe, şi că stelele fixe nu pot cădea; căderea
lor ar dovedi că n-au fost fixe. Scripturile nu fac deosebire
între stele şi meteori cum se face în mod obişnuit în zilele
noastre.
Stelele căzătoare, şi chiar ploile
meteorice, sunt obişnuite în fiecare an, şi în unii ani mai
mult decât în alţii. S-a calculat că pe pământul nostru
cad anual 400.000 de meteori mici. Dar aceştia nu sunt nimic în
comparaţie cu marea ploaie din 13 noiembrie 1833, când au căzut
milioane peste milioane.
Prof. Kirkwood, în lucrarea sa intitulată Meteorologia,
spune: „Până la sfârşitul ultimului secol, acestea [ploile
meteorice] n-au atras niciodată atenţia oamenilor de ştiinţă”.
((589))
Prof. Olmstead, LL. D., de la Colegiul Yale, a scris:
„Cei care au fost atât de norocoşi încât să
vadă minunata ploaie de stele din dimineaţa de 13 noiembrie
1833, probabil au văzut cel mai mare spectacol de foc de artificii
ceresc, văzut vreodată de la crearea lumii, sau cel puţin
în analele consemnate în paginile istoriei. ... Acesta nu mai trebuie
privit ca un fenomen pământesc, ci ca unul ceresc, iar stelele căzătoare
nu mai trebuie privite acum ca fenomene întâmplătoare din zonele
superioare ale atmosferei, ci ca vizitatori din alte lumi, sau din spaţiile
planetare”. New Haven Press.
D-nul Henry Dana Ward, pe timpul acela negustor în New
York, mai târziu autor şi predicator episcopal, a scris:
„Nici un filosof sau nici un învăţat n-a
spus sau n-a consemnat un eveniment, presupun eu, ca acela de ieri dimineaţă.
Cu o mie opt sute de ani în urmă un profet l-a prezis exact, dacă
vom avea dificultăţi să înţelegem că stele căzătoare
înseamnă stele căzătoare. ... Cu adevărat stelele din
cer au căzut pe pământ ca în Apocalipsa. Limbajul profetului a
fost întotdeauna acceptat ca metaforic; ieri a fost împlinit literal”.
Journal of Commerce, 14 noiembrie 1833.
Cităm relatarea următoare, din American
Cyclopaedia, Vol. XI, pag. 431:
„Anul 1833 este memorabil pentru cel mai magnific
spectacol cunoscut. Acesta a avut loc în noaptea de 12 noiembrie şi
a fost vizibil deasupra tuturor Statelor Unite şi deasupra unei părţi
a Mexicului şi a Insulelor Indiei de Vest. Împreună cu stelele
căzătoare mai mici, care au căzut ca fulgii de zăpadă
şi au lăsat în urma lor dâre fosforescente, erau amestecate
mingi de foc mari, care izbucneau la intervale, descriind în câteva
secunde un arc de 30 sau 40 de grade. Acestea lăsau în urmă
trene luminoase, care rămâneau vizibile câteva minute, iar uneori o
jumătate de oră sau mai mult. Una dintre ele, văzută
în Carolina de Nord, părea mai mare şi mai strălucitoare
decât Luna. Unele dintre corpurile luminoase aveau formă neregulată
şi rămâneau staţionare un timp considerabil, emiţând
şuvoaie ((590)) de lumină. La Niagara spectacolul a fost
în mod special strălucitor şi probabil nici un spectacol atât
de grozav de mare şi de sublim n-a fost privit vreodată de om ca
acela al firmamentului coborând în torenţi de foc peste cascada întunecoasă
şi mugindă. S-a observat că liniile tuturor meteorilor, dacă
erau trasate înapoi, erau convergente întro parte a cerurilor, care era Leonis
Majoris; şi acest punct însoţea stelele în mişcarea
lor aparentă spre apus, în loc să se mişte cu Pământul
spre răsărit. S-a văzut astfel că sursa din care au
venit meteorii era independentă de relaţia Pământului
şi exterioară atmosferei noastre”.
Prof. Von Humboldt dedică acestui fenomen
cincisprezece pagini în lucrarea sa, Istorie personală,
şi declară că a fost vizibil deasupra unei suprafeţe
de unsprezece milioane de mile pătrate.
D-nul Beupland, un savant francez, care a văzut
fenomenul în tovărăşia lui Humboldt, spune despre el:
„N-a existat pe firmament un spaţiu de mărimea a trei diametre
ale lunii care să nu fie umplut în fiecare moment cu bolizi şi
stele căzătoare”.
Fenomenul a fost repetat într-o măsură
limitată în 1866, dar evenimentul din 1833 pare să fi realizat
scopul semnului; şi într-adevăr, în legătură
cu semnul precedent, a avut evident mult de-a face cu prima mişcare a
Fecioarelor ca săL întâmpine pe Mire, profeţită în
capitolul următor. Mat. 25:15.
Împliniri simbolice
În timp ce aceste semne literale au servit scopului
intenţionat, atrăgând atenţia generală asupra
Timpului Sfârşitului, noi credem că împlinirile simbolice sunt
tot aşa de izbitoare şi chiar mai interesante pentru cei ale căror
capacităţi de percepţie mentală şi spirituală
sunt trezite aşa încât să-i ajute să le aprecieze.
Soarele ca simbol reprezintă lumina
Evangheliei, adevărul — şi astfel pe Cristos Isus. Luna
ca simbol reprezintă lumina Legii Mozaice. După cum Luna reflectă
lumina Soarelui, tot aşa Legea a fost o umbră sau o reflexie
anticipată a ((591)) Evangheliei. Stelele ca simboluri
reprezintă pe învăţătorii inspiraţi ai Bisericii
— pe apostoli. Cerurile, după cum s-a arătat deja,
reprezintă puterile eclesiastice ale creştinătăţii.
O combinaţie a acestor simboluri se află în Apocalipsa (12:1)
unde „femeia”, care simbolizează Biserica primară, este înfăţişată
ca fiind învăluită în Soare, adică, strălucitoare
în lumina deplină, clară a Evangheliei neacoperite. Luna
sub picioarele ei reprezintă faptul că Legea care o susţine
nu este totuşi sursa luminii ei. Cele douăsprezece stele din
jurul capului ei, ca o cunună, îi reprezintă pe învăţătorii
ei stabiliţi şi inspiraţi divin — cei doisprezece
apostoli.
Cu această schiţă a sensului acestor
simboluri în mintea noastră, să examinăm din nou acest
aspect al marii profeţii a Domnului nostru despre semnele care
trebuie să indice sfârşitul acestui veac.
Oriunde ne uităm putem recunoaşte faptul că
în timp ce oamenii consacraţi ai lui Dumnezeu sunt în mod special
hrăniţi şi luminaţi în prezent, totuşi cu
biserica nominală nu este aşa. Soarele ei se întunecă;
luna ei se preface în sânge; şi stelele ei cad. Centrul luminii
Evangheliei a fost de la început crucea lui Cristos, răscumpărarea;
şi oricât de îndrăzneţ a aşezat papalitatea jertfa
concurenţială a Liturghiei, sfinţii lui Dumnezeu s-au
ţinut strâns de acest centru binecuvântat al tuturor promisiunilor
lui Dumnezeu şi al tuturor speranţelor poporului Său. Ei au
stat lângă el, chiar dacă filosofia lui a fost aproape în întregime
ascunsă vederii lor.
Este adevărat, tot timpul au fost unii care, neînţelegând
răscumpărarea şi fiind incapabili s-o pună în armonie
cu alte adevăruri, şi în special cu erorile lor, au respins-o.
Aceştia însă au fost excepţii rare de la regulă. Dar
de la 1878 — chiar punctul timpului de încercare indicat în Scripturi
— paralela cu timpul respingerii lui Cristos la prima venire, când
crucea lui Cristos a devenit pentru evrei o piatră de poticnire —
poticnirea aici a făcut mare progres, până când astăzi
numai o mică minoritate de slujitori declaraţi ai crucii recunosc
valoarea ei şi o propovăduiesc. ((592)) Dimpotrivă,
mare parte din învăţătură ţinteşte acum să
nege şi să conteste că „am fost cumpăraţi
cu preţ”, „sângele scump al lui Hristos”, şi înlocuieşte
aceasta cu teoria Evoluţiei, pretinzând că valoarea lui Cristos
pentru păcătos constă numai în cuvintele şi în
exemplul Lui.
Astfel lumina soarelui Evangheliei devine tot mai întunecată;
şi chiar dacă această negare a valorii sângelui preţios
ca preţul nostru de răscumpărare nu s-a extins aşa de
general de la amvon la strană, totuşi, doctrine false de mult
considerate sacre, împreună cu reverenţa faţă de
conducători şi faţă de învăţătură,
au făcut calea atât de uşoară încât o mare majoritate a
celor care se trezesc suficient să analizeze subiectul cad pradă
uşoară acestei doctrine a Evoluţiei, care neagă
doctrina scripturală a unei căderi iniţiale şi a unei
răscumpărări din ea. Scripturile ne previn în diferite
moduri atât în legătură cu această mare cădere, cât
şi în legătură cu această întunecare a credinţei
Bisericii în timpul de acum; aşa încât Fiul Omului când
vine găseşte credinţa pe pământ foarte puţină
(Luca 18:8). Un psalm care descrie această perioadă spune: „O
mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta,
dar de tine [sfinţii credincioşi, membrii corpului lui Cristos,
membrii aleşi care se vor completa curând] nu se va apropia”. Ps.
91:7.
După cum lumina soarelui răscumpărării
se întunecă, tot aşa trebuie neapărat să se întunece
şi lumina lunii Legii Mozaice, care în sacrificiile ei a preumbrit răscumpărarea.
Nu mai este un lucru neobişnuit ca învăţătorii
publici să spună că sacrificiile sângeroase ale lui
Israel, cerute de Lege, au fost barbare. Odată, când au văzut
prin adevărata lumină a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au apreciat
declaraţia apostolului că sacrificiile lui Israel au fost
preumbriri ale „jertfelor mai bune” pentru păcat; dar acum, refuzând
antitipul, răscumpărarea, şi negând păcatul originar
şi prin urmare orice nevoie de sacrificii pentru el — sacrificiile
tipice sunt de asemenea respinse şi considerate barbare. Astfel ((593))
întunecarea luminii soarelui Evangheliei duce la întunecarea luminii
lunii. „Luna se va preface în sânge”. Şi Ioel (2:10)
adaugă: „stelele îşi pierd strălucirea”, ceea ce înseamnă
că atunci când lumina Evangheliei se va întuneca, iar Legea va
ajunge să fie privită numai ca o ceremonie sângeroasă, fără
sens şi barbară, atunci învăţăturile celor douăsprezece
stele ale Bisericii stabilite de Dumnezeu (apostolii) de asemenea vor dispărea
din vedere — vor înceta să mai fie recunoscute drept îndrumători
sau lumini.
După cum am văzut, Dumnezeu a recunoscut sau
a stabilit pentru Biserică douăsprezece stele apostolice. De la
acestea, de la lună şi de la soare urma să iasă toată
iluminarea Bisericii. Şi de la acestea a ieşit adevărata
lumină care a binecuvântat Biserica adevărată. Dar
papalitatea, asumându-şi stăpânirea eclesiastică a pământului,
a pus sau a „rânduit” diferite stele, lumini, „autorităţi”,
„teologi”, pe firmamentul ei; iar diferitele denominaţii
protestante au făcut la fel, până când mulţimea lor nu se
poate număra. Dar Dumnezeu, în timp ce a prevăzut ajutoare,
evanghelişti şi învăţători pentru Biserica Sa
adevărată, nu i-a rânduit cu autoritate de lumini sau stele.
Dimpotrivă, toţi urmaşii Săi credincioşi sunt
instruiţi să accepte ca lumină numai acele raze de adevăr
care sunt văzute că vin de la soare, de la lună şi de
la cele douăsprezece stele rânduite pentru acest scop.
Toţi ceilalţi din poporul lui Dumnezeu
trebuie să fie lumini aprinse şi strălucitoare şi să
nu-şi pună lumina sub baniţă, ci aşa să strălucească
încât să slăvească pe Tatăl lor din ceruri. Cuvântul
stea (greceşte aster) nu este folosit în privinţa
vreunuia dintre credincioşi (în afara apostolilor) când se referă
la ei în viaţa de acum; ci este folosit cu referire la cei care se
depărtează de adevăr şi devin „încrezuţi”,
învăţători mincinoşi, „umflaţi de mândrie deşartă”,
care aspiră să fie consideraţi autorităţi
în acelaşi sens ca apostolii ((594)) şi care sunt denumiţi
„stele rătăcitoare” şi „apostoli mincinoşi”. 2
Cor. 11:13; Apoc. 2:2; Iuda 13.
Dimpotrivă, Scripturile evidenţiază
peste tot făgăduinţa că luminătorii credincioşi,
smeriţi din timpul actual, vor fi în curând împreună cu
Cristos sămânţa glorioasă şi onorată a lui
Avraam — „ca stelele cerului”. Dar aceştia nu vor străluci
în „cerurile” actuale care vor trece curând cu mare zguduire — nu,
ci în „cerurile noi” — noua împărăţie eclesiastică
a Veacului Milenar. Despre această clasă şi despre acest
timp al învierii profetul Daniel (12:3) spune: „Cei înţelepţi
vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor îndruma pe
cei mulţi spre dreptate vor străluci ca stelele, în veac
şi în veci de veci”. Apostolul Pavel vorbeşte de asemenea
despre gloria viitoare a Bisericii la prima înviere, spunând că
gloria acestora se va deosebi după cum „o stea se deosebeşte
în strălucire de altă stea”.
Ei bine, dacă Dumnezeu a rânduit numai douăsprezece
stele ca lumini pentru Biserica Sa, după cum este reprezentat în
Apocalipsa (12:1), nu este oare o mare greşeală ca papii şi
episcopii să se considere succesorii apostolilor — de asemenea
stele? Şi nu este oare un fapt că unii dintre aşazişii
„critici radicali” se consideră şi sunt consideraţi de
alţii ca fiind egali sau chiar superiori apostolilor, ca luminători,
stele? Şi nu arată ei şi alţii acest lucru prin propovăduirea
propriilor idei, prin răspândirea propriilor lumini asupra
diferitelor subiecte, fără a considera necesar să consulte
sau să dea ca dovadă cuvintele apostolilor inspiraţi?
Şi dacă mai citează sau se mai referă cumva la lumina
adevăratelor stele, învăţăturile celor doisprezece
apostoli, nu este aceasta numai ca să-şi confirme
vederile sau lumina lor, mai degrabă decât să arate că învăţătura
este lumină de la stelele apostolice? Şi într-adevăr
lumina acestor stele false, „stele rătăcitoare”, este de
obicei atât de opusă celei ((595)) a celor doisprezece
apostoli inspiraţi, încât cu greu pot găsi în scrierile
acestora un text care să le convină.
În profeţia Domnului nostru aceste lumini adevărate
ale stelelor sunt socotite ca parte din Lumina Soarelui Evangheliei, care
s-a întunecat, şi-a pierdut strălucirea; în timp ce stelele
false, înţelepţii în felul lumii, luminile rânduite de
oamenii din cerurile actuale, sunt reprezentate ca făcând un mare
spectacol în coborârea lor la stările pământeşti —
abandonându-şi proeminenţa care odată a fost întrucâtva
spirituală, şi în coborârea învăţăturilor lor
la nivelul moraliştilor şi filosofilor pământeşti —
la nivelul politicii de cetăţenie creştină.
Clătinarea cerurilor eclesiastice simbolice
menţionată în aceeaşi relaţie contextuală, are
într-o măsură de-a face cu aceste lumini ale creştinătăţii
care coboară pe un plan de învăţare publică mai scăzut.
Această clătinare ar însemna tocmai ceea ce vedem în
toate părţile — o clătinare a crezurilor şi dogmelor
creştinătăţii, care, din cauza amestecului cu erori,
produc confuzie ori de câte ori se face referire la ele — ca, de
exemplu, doctrina copilaşilor aleşi şi nealeşi;
doctrina chinului veşnic pentru toţi cei care nu sunt sfinţi,
biruitori etc.
Ca o consecinţă, mulţi dintre cei înţelepţi
în felul lumii care strălucesc în faţa publicului fac deja
toate eforturile să distragă atenţia de la toate aceste
subiecte. Ce alte subiecte pot găsi ei decât fie adevărata, fie
falsa doctrină despre alegere, şi fie adevărata, fie falsa
idee despre prevederile lui Dumnezeu pentru viaţa viitoare a omenirii?
Necunoscând adevăratul plan divin al veacurilor şi nedorind să
trezească controversă în privinţa iadului şi a osândirii
pruncilor, ce pot predica aceşti predicatori-stele, ca să atragă
atenţia lumii asupra lor?
Ei pot abandona în întregime temele spirituale şi
să coboare la nivelul omului natural, la probleme de reformă ((596))
morală şi politică. Pot vizita cartierele sărace
şi să predice Evanghelia împotriva sărăciei. Se pot
alătura cruciadelor pentru cetăţenie creştină
etc. Iar aceste lucruri vor angaja tot mai mult pe aceste stele ale
amvonului; în timp ce alţii vor crea senzaţie întrecând pe
cei mai iluştri necredincioşi în declaraţii despre ceea ce
ei nu cred; ridiculizând relatarea Bibliei despre căderea adamică
în păcat şi despre ideea de a fi mântuit din ceva ce este un
mit, potrivit teoriei evoluţiei.
Cine nu poate vedea aceste semne împlinindu-se astăzi
peste tot! Dar soarele, luna şi cele douăsprezece stele sunt
numai parţial întunecate până acum; cu toate acestea, multe
din stelele false au căzut de la orice pretenţie a strălucirii
Evangheliei la nivelul înţelegerii maselor în faţa cărora
ele strălucesc.
În acelaşi timp, Luca (21:25, 26) adaugă
şi alte semne ale acestui timp: „Şi pe pământ va fi strâmtorare
printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul
urletului mării şi al valurilor [elementele agitate şi
nelegiuite]. Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea
celor ce vor veni pe pământ [în societate], căci puterile
cerurilor vor fi zguduite”.
Marea şi valurile urlânde simbolizează
masele agitate ale omenirii, strunite dar nu restrânse complet, prin
legile şi reglementările societăţii. În ultimii douăzeci
de ani fiecare a auzit ceva din acest „urlet”, cu ocazionale izbucniri
furtunoase izbind ca valurile seismice uriaşe pământul [ordinea
socială] şi căutând să-l înghită. Reţinute
un timp, aceste valuri cresc în greutate şi forţă; şi,
după cum este arătat profetic, este numai o chestiune de câţiva
ani până când toţi munţii [împărăţiile]
se vor „zgudui în inima mărilor”, în anarhie (Ps. 46:1, 2).
Toate ziarele, care nu sunt sub controlul bogăţiei, dau glas
urletului clasei „mării” agitate; iar celelalte, deşi fără
să vrea, trebuie să transmită ecoul urletelor, ca o
chestiune de ştiri. Aceasta este, într-o perioadă de pace
relativă, ((597)) ceea ce cauzează „strâmtorare
printre popoare, care nu vor şti ce să facă”.
Şi fiindcă oamenii încep să înţeleagă
că urletul mării şi neliniştea se datorează în
mare măsură declinului superstiţiei şi al influenţei
eclesiastice, şi pe măsură ce văd tot mai mult
puterile cerurilor (crezurile şi sistemele sectare) clătinându-se,
inimile lor sunt cuprinse de frică — de frica lucrurilor care vin
pe pământ (societate); dar sforţările încordate care se
fac acum pentru restabilirea şi unificarea puterii şi influenţei
sectare vor avea succes în mare măsură numai pentru un timp
scurt; pentru că în mod sigur acestea se vor dezintegra complet.
„Atunci [în acelaşi timp] se va arăta în
cer semnul [mărturia, dovada] Fiului Omului”, adică dovada sau
mărturia celei de-a doua veniri a Fiului Omului.
Să nu pierdem din vedere faptul că toată
această profeţie este dată ca răspuns la anumite întrebări,
una dintre ele fiind: „Care va fi semnul prezenţei
Tale” la a doua venire? Având în minte faptul că puţini L-au
recunoscut pe Mesia la prima Sa venire, şi că chiar aceia au
avut îndoieli şi temeri asupra acestui subiect o perioadă
considerabilă de timp, ei au dorit să ştie cum vor fi
siguri că Îl vor recunoaşte. La prima venire Domnul S-a arătat
şi a fost atestat prin semne — prin cuvintele şi lucrările
Sale minunate şi de către Ioan Botezătorul. Ce semn
trebuiau ei să aştepte ca indiciu al celei de-a doua prezenţe
ale Sale, a fost întrebarea lor punctuală.
Răspunsul Domnului nostru i-a asigurat că
poporul Său nu va fi lăsat fără un semn
potrivit şi suficient; dar despre caracterul acestui semn n-a zis
nimic. „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului.”
Acesta va fi suficient pentru cei credincioşi, veghetori ai lui
Dumnezeu, dar nu este intenţionat pentru alţii. Această
clasă a văzut şi a înţeles semnele sau dovezile
primei Sale veniri, în timp ce masele ((598)) Israelului nominal n-au
putut discerne semnele timpurilor lor; şi Dumnezeu n-a vrut ca alţii
să le discearnă; ca atare multe din cuvintele minunate ale vieţii
au fost spuse în pilde şi în limbaj tainic, pentru ca văzând
să nu poată vedea şi auzind să nu poată înţelege,
fiind nevrednici de lumina care atunci era cuvenită numai pentru cei
credincioşi. Tot aşa va fi şi în privinţa semnului
sau dovezii prezenţei a doua a Domnului. Nu va fi vădit
pentru toată omenirea: poate fi recunoscut numai de israeliţii
adevăraţi, şi ei trebuie să fie oneşti — fără
prefăcătorie.
Cuvântul semn (Matei 24:30) în greacă
este seemion şi are semnificaţia de dovadă
sau mărturie, aşa cum este ilustrat în următoarele
cazuri:
„Isus a mai făcut ... multe alte semne.”
Ioan 20:30.
„Domnul ... dând să se facă semne
şi minuni prin mâinile lor [Pavel şi Barnaba].” Fapt. 14:3.
„Limbile sunt un semn ... pentru cei
necredincioşi.” 1 Cor. 14:22.
„Într-adevăr, dovezile unui apostol le-aţi
avut printre voi în toată răbdarea, prin semne” etc. 2
Cor. 12:12.
Prin urmare, „Se va arăta ...semnul
Fiului Omului” nu înseamnă că ucenicii Domnului care vor fi
atunci în viaţă Îl vor vedea, ci ei vor avea un indiciu
sau o mărturie a prezenţei Sale la vremea aceea. Semnele
prezenţei a doua a Domnului nostru vor fi găsite în armonie cu
mărturia profeţilor* şi vor fi confirmate de ea, aşa
cum a fost cazul şi la prima venire. Luca 24:44-46.
*Vol. II. cap. 5, 6, 7.
„În cer”: Semnul sau dovada parousiei
Sale va fi dată în cer. Nu în cerul prezenţei Tatălui
şi în faţa sfinţilor îngeri, ci în cerul simbolic, cerul
eclesiastic, acelaşi cer despre care versetul precedent ne spune că
va fi atât de tare clătinat încât stele vor cădea din el. În
acest cer — clasa spirituală ((599)) declarată —
va fi vizibilă mai întâi mărturia prezenţei Domnului
nostru. Unii vor „vedea” împlinirea declaraţiilor
profetice în privinţa acestei zile a prezenţei a doua, în desfăşurarea
minunată a planului divin al veacurilor, şi o vor recunoaşte
ca unul din semnele prezenţei Sale (Luca 12:37). Judecata
Babilonului, a creştinătăţii, socială şi
eclesiastică, este încă un semn că Judecătorul a
venit şi Se socoteşte mai întâi cu cei cărora, în
calitate de administratori, le-a încredinţat averile Sale (Mat.
25:19; Luca 19:15). „Judecata începe de la casa lui Dumnezeu”; şi
aceasta înseamnă confuzie şi consternare printre doctorii
şi preoţii de seamă de acum, când încearcă să-şi
reconcilieze doctrinele, practicile şi credinţa, cum a însemnat
pentru fariseii, preoţii de seamă şi doctorii în Lege la
prima prezenţă a Domnului nostru — chiar dacă prezenţa
a fost negată atunci, ca şi acum.
Dar la prima prezenţă, umilii israeliţi
adevăraţi, pe care Dumnezeu i-a socotit vrednici, n-au fost încurcaţi,
ci luminaţi, aşa încât Domnul nostru le-a putut spune:
„Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile
voastre că aud! Adevărat vă spun că mulţi proroci
şi oameni drepţi au dorit să vadă lucrurile pe care le
vedeţi voi şi nu le-au văzut; şi să audă
lucrurile pe care le auziţi voi şi nu le-au auzit” (Mat.
13:16, 17). La fel acum în a doua prezenţă a Fiului
Omului, clarificarea Cuvântului divin, discernerea planului divin care
arată şi timpurile şi perioadele divine, şi confuzia
peste „Babilon”, sunt dovezi satisfăcătoare ale prezenţei
Împăratului.
„Atunci toate popoarele pământului se vor boci
şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului.” Mat. 24:30.
Popoarele pământului nu vor vedea semnul
sau dovada prezenţei Domnului dată numai în
„ceruri”, în acelea cel puţin nominal spirituale — în
biserici — şi apreciată numai de către cei fără
prefăcătorie dintre ei. Ele nici ((600)) nu-L vor vedea
pe Domnul Însuşi prin vederea naturală, căci El nu mai
este din carne şi să poată fi văzut de către
cei din carne*. Trebuie să ne amintim cuvintele Domnului nostru: „Încă
puţin şi lumea nu Mă va mai vedea” (Ioan 14:19).
Cuvintele apostolului către Biserică de asemenea trebuie reţinute
— că toţi trebuie să fim „schimbaţi” şi făcuţi
fiinţe spirituale ca Domnul nostru, înainte de a-L putea „vedea
aşa cum este” (1 Cor. 15:51-53; 1 Ioan 3:2). Popoarele pământului,
dimpotrivă, vor vedea norii strâmtorării şi
confuziei care vor însoţi clătinarea „cerului” şi îşi
vor da seama că este o furtună care va clătina şi „pământul”
(vezi Evr. 12:26, 27) şi în acel timp va fi şi o mare bocire a
tuturor, legată de acel mare timp de strâmtorare, iar în cele din
urmă toată omenirea, la terminarea furtunii, va discerne,
va recunoaşte pe noul Împărat cu ochii înţelegerii şi
oamenii vor plânge pentru păcatele lor, şi că în orbirea
lor L-au respins — mai întâi evreii. Vezi Zah. 12:10-12.
*Vol. II, cap. 5
„El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet
puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din
cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”
Mat. 24:31.
Această lucrare va fi în progres în acest
interval — în „seceriş”. Îngerii (mesagerii noului Împărat
al pământului), vor face o lucrare de separare, nu între biserică
şi lume, ci o lucrare de separare în biserica nominală —
printre cei mărturisiţi cu numele, „cerul” actual. Această
lucrare este reprezentată prin diferite descrieri simbolice —
adunarea în grânar a grâului dintre neghină (Mat. 13:30); adunarea
peştilor buni în vase şi aruncarea în mare a peştilor
nepotriviţi prinşi în năvodul Evangheliei (Mat. 13:47-49);
adunarea mărgăritarelor (Mal. 3:17); chemarea „poporului
Meu” afară din Babilon ((601)) (Apoc.18:4); strigătul
de la miezul nopţii către fecioare, care desparte pe cele înţelepte
de cele neînţelepte (Mat. 25:6); iar în această profeţie
este adunarea „celor aleşi” dintre toţi nealeşii din
creştinătate, din cele patru vânturi — din toate punctele
cardinale.
Noi nu trebuie să aşteptăm să apară
îngeri spirituali cu aripi şi să zboare prin aer sunând
dintr-o trâmbiţă mare, şi răpind de ici şi de
colo pe unii dintre sfinţi — aşa cum nu trebuie să aşteptăm
nici să devenim peşti literali şi să fim puşi în
coşuri literale, sau boabe literale de grâu care să fie puse în
grânar. Îngerii sau mesagerii folosiţi de Domnul nostru în această
adunare a secerişului vor fi, credem noi, mesageri aşa cum a
folosit în serviciul Său în tot veacul acesta — servitori pământeşti,
concepuţi de Spiritul Său sfânt — „creaţii noi în
Hristos Isus”.
Înţelegem că „trâmbiţa” răsunătoare
este „trâmbiţa jubileului” antitipică, „a şaptea trâmbiţă”,
tot atât de simbolică precum sunt şi cele şase precedente
(Apoc. 11:15-18), care n-au scos, nici una dintre ele, nici un sunet
literal. Aceasta sună simbolic începând din octombrie 1874 şi
va continua până la sfârşitul Mileniului. Cu începutul
acestei trâmbiţe a început „secerişul” şi adunarea
şi separarea, care trebuie să continue până când „cei
aleşi”, „grâul”, vor fi adunaţi toţi din cerurile
actuale (sistemele eclesiastice) — la Domnul. „Îngerii” (mesagerii)
sunt cei ce duc mesajul Cuvântului Domnului care produce separarea
şi adună pe aleşii Săi la El.
Privilegiul poporului credincios al lui Dumnezeu care
în prezent este transferat din întuneric în lumina minunată — al
celor cărora li se permite să vadă şi să audă
lucrurile pe care alţii nu le văd şi nu le aud, este să
fie lucrători împreună cu Domnul lor ca îngeri ai Săi —
mesagerii sau servitorii Săi — în acest aspect şi în toate
celelalte aspecte ale lucrării, de-a lungul veacului. Prin harul Său,
aceştia ((602)) au arat, au semănat, au grăpat
şi au udat, iar acum aceeaşi clasă poate să
şi secere cu Secerătorul Principal.
Cât de aproape este Împărăţia lui
Dumnezeu
„De la smochin învăţaţi pilda lui: când
îi frăgezeşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa,
ştiţi că vara* este aproape. Tot aşa şi voi, când
veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că El [Împărăţia
lui Dumnezeu — Luca 17:21] este aproape, la uşi. Adevărat vă
spun, nu va trece generaţia aceasta până nu se vor întâmpla
toate acestea. Cerul şi pământul [ordinea eclesiastică
şi socială de astăzi] vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece nicidecum.” Mat. 24:32-35.
*Evreii împărţeau anul lor în două sezoane: vara şi
iarna.
Necredincioşii s-au agăţat de acest
pasaj pretinzând că în mod evident n-a fost împlinit, şi ca
atare dovedeşte că Domnul nostru a fost un profet mincinos. Ei
aplică profeţia în întregime la necazurile legate de căderea
statului naţional Israel, în anul 70 d. Cr., şi remarcă
dispreţuitor că generaţia aceea şi multe altele
au trecut fără a vedea împlinirea „tuturor acestor
lucruri”. Răspunsul nostru la aceasta este, desigur, că profeţia
Domnului nostru nu este înţeleasă — că ea s-a referit
numai în parte la strâmtorarea asupra Israelului, care a culminat în
anul 70 d. Cr.
Dar pentru a răspunde la obiecţie, anumiţi
scriitori creştini au ajuns să susţină că
cuvintele „generaţia aceasta” înseamnă de fapt acest
neam, evreii, nu va trece până când toate aceste preziceri se
vor împlini.
Dar noi trebuie să contestăm această
interpretare din câteva motive:
(1) Deşi se poate spune că cuvintele
„generaţie” şi „neam” vin dintr-o rădăcină
sau punct de plecare comun, totuşi ele nu sunt identice; şi în
utilizare scripturală cele două cuvinte sunt cu totul distincte.
((603))
Să observăm că în Noul Testament, când
cuvântul generaţie este folosit cu sensul de neam sau urmaşi,
este întotdeauna din cuvântul grecesc gennema (ca în Matei 3:7;
12:34; 23:33; Luca 3:7) sau din genos (ca în 1 Petru 2:9). Dar în
cele trei relatări ale acestei profeţii, Domnului nostru I se
atribuie folosirea unui cuvânt grecesc cu totul diferit (genea),
care nu înseamnă neam, ci are aceeaşi semnificaţie ca
şi cuvântul nostru generaţie. Alte utilizări ale acestui
cuvânt grecesc (genea) dovedesc faptul că nu este folosit cu
semnificaţia de neam, ci cu referire la oameni care trăiesc în
acelaşi timp, contemporani. Cităm ca dovadă: Mat. 1:17;
11:16; 12:41; 23:36; Luca 11:50, 51; 16:8; Fapt. 13:36; Col. 1:26; Evr.
3:10.
(2) Domnul nostru nu S-a putut referi la neamul
evreiesc şi ar fi fost nepotrivit să folosească un cuvânt
grecesc cu semnificaţia de neam, deoarece neamul evreiesc n-a
fost subiectul întrebării apostolilor şi nici al profeţiei
Domnului ca răspuns la ea. Israelul de abia că este menţionat
în profeţie, şi dacă ar fi spus: Acest neam nu va
trece până nu se vor împlini toate, ar fi lăsat problema
deschisă pentru întrebarea la care sau la ce neam Se referea,
deoarece nu este indicat nici un neam anume. De aceea, dacă cuvântul
ar însemna neam, ar fi tot atât de potrivit să se spună
că se referă la neamul omenesc, cum ar fi şi să
se spună că se referă la neamul evreiesc.
Dar înţelegând că genea aici, ca
şi în alte locuri, înseamnă generaţie, şi
recunoscând că cuvintele Domnului nostru au fost o profeţie
care cuprinde tot Veacul Evanghelic, nu avem nici o dificultate să înţelegem
că declaraţia înseamnă: „Această generaţie
[care va fi martora semnelor de care sau interesat apostolii şi care
tocmai au fost enumerate de către Domnul nostru — şi anume: întunecarea
soarelui, a lunii şi căderea stelelor] — această
generaţie nu va trece până nu se vor împlini toate
acestea”. Cu alte cuvinte, semnele menţionate se vor întâmpla în
perioada unei generaţii la încheierea veacului.
((604))
Înmugurirea smochinului poate să fi fost o remarcă
întâmplătoare, dar noi înclinăm să credem că n-a
fost. Împrejurarea specială relatată, în care Domnul nostru a
blestemat un smochin care nu avea roade şi care s-a uscat imediat
(Mat. 21:19, 20), ne face să credem că se poate înţelege că
smochinul din această profeţie semnifică naţiunea
iudee. Dacă este aşa, acest semn se împlineşte vizibil;
pentru că, nu numai că mii de israeliţi se întorc în
Palestina, ci, aşa cum ştim cu toţii, mişcarea sionistă
a luat acum aşa proporţii încât să justifice convenţiile
reprezentanţilor din toate părţile lumii de a se întâlni
an de an pentru a pune într-o formă practică propunerea de
reorganizare a unui stat evreu în Palestina. Aceşti muguri vor
prospera, dar nu vor face roade perfecte înainte de octombrie 1914 — sfârşitul
deplin al „timpurilor neamurilor”.
O „generaţie” poate fi socotită ca
echivalentul unui secol (practic limita prezentă) sau o sută douăzeci
de ani, viaţa lui Moise şi limita scripturală (Gen. 6:3).
Socotind o sută de ani din 1780, data primului semn, limita ar ajunge
la 1880; şi, după înţelegerea noastră, fiecare punct
prezis a început să se împlinească la acea dată; timpul
„secerişului” sau strângerii începând din octombrie 1874;
organizarea Împărăţiei şi luarea de către Domnul
nostru a marii Sale puteri ca Împărat, în aprilie 1878; şi
timpul de strâmtorare sau „ziua mâniei” care a început în
octombrie 1874 şi se va sfârşi în jurul lui 1915; şi înmugurirea
smochinului. Cei care doresc pot spune fără a fi nepotrivit că
secolul sau generaţia s-ar putea socoti tot aşa de potrivit de
la ultimul semn, căderea stelelor, ca şi de la primul, întunecarea
soarelui şi a lunii: şi un secol care ar începe la 1833 ar fi
încă departe de a fi sfârşit. Mulţi sunt în viaţă
care au fost martorii semnului căderii stelelor. Cei care umblă
cu noi în lumina adevărului prezent nu aşteaptă să
vină lucrurile care sunt deja aici, ((605)) ci aşteaptă
terminarea evenimentelor care sunt deja în desfăşurare. Or,
deoarece Învăţătorul a spus, „Când veţi vedea toate
aceste lucruri”, şi deoarece „semnul Fiului Omului în cer”, înmugurirea
smochinului şi adunarea „aleşilor” sunt socotite printre
semne, n-ar fi nepotrivit să socotim „generaţia” de la 1878
până la 1914 — 36 de ani şi jumătate — cam media
vieţii umane astăzi.
„Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu
ştie nimeni, nici chiar îngerii din ceruri, ci numai Tatăl”
(Mat. 24:36, manuscrisul sinaitic. Compară cu Marcu 13:32, 33).
„Luaţi seama: vegheaţi şi rugaţi-vă căci
nu ştiţi când va fi timpul acela.”
Pentru mulţi, aceste cuvinte par să implice
mult mai mult decât exprimă ele: ei se gândesc la ele ca şi
cum ar pune un lacăt şi ar face inutile toate profeţiile
Bibliei — ca şi cum Domnul nostru ar fi spus: „Nimeni nu va
şti niciodată”, în timp ce El a spus doar, „Nimeni nu
ştie [acum]”, referinduSe numai la persoanele care-L
ascultau — cărora nu era potrivit să le fie revelate timpurile
şi perioadele exacte. Cine se poate îndoi că „îngerii din
cer” şi „Fiul” ştiu acum, pe deplin şi clar,
lucrurile care au înaintat atât de aproape de împlinire? Şi dacă
ei nu sunt acum împiedicaţi de a cunoaşte, după
declaraţia din acest verset, nici sfinţii Domnului acum
nu sunt împiedicaţi sau restrânşi de acest verset să
caute o înţelegere a întregului adevăr „scris mai înainte
pentru învăţătura noastră”. Într-adevăr,
deoarece în mare măsură n-a fost voinţa Tatălui ca
poporul Lui atunci, nici până la vremea când au fost rupte*
„peceţile”, să cunoască data, de aceea Domnul nostru a
descris mersul evenimentelor şi i-a asigurat că dacă vor
veghea şi se vor ruga şi vor continua astfel să fie
credincioşi, la timpul potrivit ei nu vor fi lăsaţi în întuneric,
ci vor vedea şi vor şti.
*Vol. II, cap. 2 şi 3
((606))
Dumnezeu, prin profetul Daniel, a arătat că
în acest timp „cei înţelepţi vor înţelege”
viziunea şi profeţia, şi „nici unul din cei răi nu
va înţelege” (Dan. 12:9, 10). Apostolul Pavel adaugă la
aceasta: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru
ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ”, deşi
în acest fel va veni peste toată lumea. „Vegheaţi deci tot
timpul [pentru ca la timpul cuvenit să puteţi şti]
şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să
scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla.”
Ca în zilele lui Noe, „n-au ştiut nimic”
„Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi
la prezenţa [greceşte parousia] Fiului Omului. Căci,
aşa cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau,
se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat
Noe în corabie şi n-au ştiut nimic ... tot aşa va fi
şi la prezenţa Fiului Omului.” Mat. 24:37-39.
Punctul real al acestei ilustraţii este trecut cu
vederea de către mulţi care, fără nici o autoritate
din cuvintele Învăţătorului, presupun că aici este
evidenţiată asemănarea între răutatea din
zilele lui Noe şi răutatea din zilele prezenţei lui
Cristos. Dar în timp ce o astfel de comparaţie ar putea fi admisă
şi potrivită, faptul este că o astfel de comparaţie
n-a fost făcută, ci evitată. Comparaţia făcută
este în privinţa neştiinţei.
Numai Noe şi familia lui au ştiut,
poporul n-a ştiut, ci a continuat ca de obicei — căsătorindu-se,
sădind, construind, mâncând şi bând. Tot aşa, în
timpul prezenţei lui Cristos la sfârşitul acestui veac
şi în timp ce marele timp de strâmtorare este iminent, singurii
care vor şti despre prezenţa Lui sau vor avea o înţelegere
clară despre ceea ce vine, sau de ce, sau despre rezultat, vor fi
poporul Domnului. Ceilalţi „nu vor şti”.
În Luca (17:26-29) se dă aceeaşi învăţătură;
şi atât cei din jurul lui Noe cât şi cei din jurul lui Lot
sunt indicaţi a fi fost ((607)) în neştiinţă
de strâmtorările iminente din zilele lui Noe şi din
zilele lui Lot, aşa cum oamenii de acum vor fi în neştiinţă
de strâmtorarea care vine în zilele Fiului Omului — după ce El a
venit şi este prezent. Noi vedem acest lucru împlinit astăzi în
jurul nostru. Lumea este fricoasă şi nedumerită, dar ea nu-şi
dă seama de prezenţa Fiului Omului şi de socotelile
„secerişului” care se desfăşoară acum. Chiar dacă
pot presupune cu aproximaţie strâmtorarea care vine, ei nu pot bănui
binecuvântarea care o urmează.
„La fel va fi şi în ziua când Se va arăta
[Se va face cunoscut — întâi «fecioarelor» veghetoare, mai târziu
în strâmtorare tuturor oamenilor] Fiul Omului [deja prezent]. În ziua
aceea, cine va fi pe acoperişul casei, iar bunurile lui în casă,
să nu se coboare să le ia; şi cine va fi la câmp, de
asemenea, să nu se mai întoarcă. Aduceţi-vă aminte de
soţia lui Lot. Cine va căuta să-şi scape viaţa
[prin compromisuri ale conştiinţei şi rămânere în
Babilon], o va pierde; şi cine o va pierde [va sacrifica interesele
vieţii actuale], o va păstra” — veşnic. Luca 17:30-33.
Astfel aplică Evanghelia lui Luca aceste cuvinte
(deja analizate mai sus) la încheierea Veacului Evanghelic — la „ziua
când Se va arăta Fiul Omului”.
„Aduceţi-vă aminte de soţia lui
Lot”, este prevenirea clară a Domnului nostru. Ce puţin
potrivit ar fi acest îndemn dacă s-ar aplica la cei care au fugit
din Iudeea în anul 70 d. Cr.; dar ce plin de forţă este ca o
prevenire pentru poporul lui Dumnezeu de acum, la încheierea Veacului
Evanghelic. Când aflăm că Babilonul este condamnat şi
auzim mesajul Domnului, „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu,
ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să
nu primiţi din pedepsele ei!”, este într-adevăr ca vocea
mesagerilor care i-au zorit pe Lot şi pe familia lui să iasă
afară din Sodoma, zicând: „Scapă-ţi viaţa; să
nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc
din Câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri!” Gen. 19:17.
((608))
Ilustraţia este întărită când ne
amintim că creştinătatea este „cetatea cea mare
[Babilonul], care în înţeles duhovnicesc se numeşte Sodoma”.
Apoc. 11:8.
Soţia lui Lot, după ce a început să fugă
aşa cum a fost îndrumată, „s-a uitat înapoi”, regretând
lucrurile lăsate în urmă: şi la fel este cu unii care fug
acum din Babilon la muntele (Împărăţia) Domnului; ei sunt
mai în armonie cu lucrurile din urmă decât cu lucrurile din faţa
lor. Numai aceia care îşi fixează afecţiunea pe lucrurile
de sus şi nu pe cele de jos vor alerga alergarea până la sfârşit.
Perseverenţa sfinţilor izvorăşte dintr-o deplină
consacrare a inimii; ceilalţi nu vor reuşi să alerge aşa
încât să obţină marele premiu.
Unul va fi luat şi altul va fi lăsat
„Vă spun că în noaptea aceea doi inşi
vor fi în acelaşi pat: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.”
Luca 17:34; omis de Matei.
Domnul ne informează prin profet că deşi
dimineaţa milenară se apropie, odată cu ea se apropie
şi o noapte (Isa. 21:12). Aceasta va fi o noapte de strâmtorare, iar
în prima parte a ei sfinţii vor fi scoşi din Babilon.
„Patul” de aici, în armonie cu folosirea acestui cuvânt de către
Isaia (28:20), poate fi interpretat că simbolizează crezurile
omeneşti care sunt destul de lungi pentru „pruncii” în Cristos,
dar prea scurte pentru ca un „bărbat” dezvoltat să se întindă
în el. Acest lucru este adevărat în legătură cu
diferitele „învăţături ale oamenilor”, care înlocuiesc,
dar care sunt foarte diferite de învăţăturile Cuvântului
lui Dumnezeu, ale căror lungimi şi lăţimi depăşesc
cunoştinţa omenească. De exemplu, doctrina Alegerii, aşa
cum este învăţată de prietenii noştri calvinişti,
este un „pat” cu totul suficient pentru odihna multora care sunt numai
„prunci” în Cristos, ale căror simţuri n-au fost niciodată
bine deprinse; dar cum în lumina cunoştinţei zilei prezente
pruncii se trezesc şi cresc în har şi cunoştinţă,
ei vor găsi cu siguranţă vechiul pat al crezului lor prea
scurt pentru confort; şi cum ((609)) fiecare încearcă să
se învelească în promisiunile lui Dumnezeu îngustate printr-o
teologie eronată, acesta nu se poate acoperi în mod satisfăcător;
îndoielile se strecoară şi-l înfioară de teamă că
la urma urmei nu este sigur că el şi toţi prietenii lui
sunt printre „aleşi”, şi curând astfel de creştini
dezvoltaţi găsesc o uşurare să iasă dintro astfel
de situaţie neplăcută; şi acestora Dumnezeu le trimite
în general lumina adevărului prezent ca să-i conducă la un
„loc larg” de odihnă adevărată, prevăzut cu învelitori
din abundenţă pentru toţi cei care caută să
cunoască şi să facă voia Tatălui. Alţii însă,
marea majoritate, rămân cu totul satisfăcuţi şi se
simt confortabil în diferitele lor pătuţuri, pentru că ei
sunt „prunci” şi nu „bărbaţi” în cunoştinţa
şi experienţa creştină. „Unul va fi luat, şi
altul lăsat.”
„Atunci, doi vor fi la câmp: unul va fi luat şi
altul va fi lăsat.” Mat. 24:40.
„Ţarina este lumea”, a explicat Domnul nostru;
şi în acest discurs reprezintă o stare din afara „casei”
nominale — din afara Babilonului. Astfel suntem învăţaţi
că nu toţi „care vor ieşi” vor fi „adunaţi”,
ci că „mărgăritarele” vor fi căutate oriunde s-ar
găsi ele — „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”,
şi în această strângere a secerişului El Îşi adună
mărgăritarele — strângând pe „aleşii” Săi,
pentru a fi comoştenitori în Împărăţia Sa.
„Două femei vor măcina la moară: una
va fi luată şi alta va fi lăsată.” Mat. 24:41; Luca
17:35.
O moară este un loc unde se pregăteşte
hrana: slujitorii bisericeşti şi şcolile teologice macină
hrana spirituală pentru „Babilon” şi produc un măciniş
foarte sărac — nu un „nutreţ sărat”. Este în creştere
plângerea că hrana furnizată este în mare măsură
coji şi pleavă, care nu vor susţine viaţa şi
puterea spirituală: şi fiecare măcinător este obligat
să prepare ceea ce i se dă lui de către propria sa denominaţie,
şi nu poate să-şi păstreze poziţia şi totuşi
să dea „hrană la timpul potrivit”, „nutreţ sărat”
pentru casa credinţei. În consecinţă, „adevărul pe
care-l avem” îi adună pe unii dintre măcinători şi-i
lasă pe ((610)) alţii — unul este luat, iar altul lăsat.
Cei care sunt loiali lui Dumnezeu şi turmei Sale vor fi luaţi;
toţi ceilalţi vor fi lăsaţi. În timp ce lumea şi
bisericile nominale declară că acesta este un timp de unire
şi de „alianţă”, Dumnezeu declară că acesta
este un timp de separare. Isa. 8:12.
Unde sunt adunaţi — atracţia
„Şi răspunzând, ucenicii I-au zis: «Unde,
Doamne?» [Unde vor fi luaţi aceştia?] Iar El le-a spus: «Unde
va fi trupul [stârvul, hrana], acolo se vor strânge şi vulturii».”
Mat. 24:28; Luca 17:37.
Lecţia este că în ziua aceea, când
Domnul va aduna pe „aleşii” Săi din cele patru vânturi ale
cerului — din toate părţile Bisericii — El îi va atrage aşa
cum vulturii sunt atraşi de hrană, pentru care ei au ascuţime
a văzului şi a apetitului; că la timpul cuvenit Domnul va
da hrana potrivită, şi poporul Său adevărat o va
recunoaşte şi se va aduna la ea; cei pregătiţi şi
vrednici vor fi luaţi, iar ceilalţi lăsaţi.
Hrana „adevărului pe care-l avem” dată
acum de Domnul nostru şi adunarea sfinţilor Săi prin ea
şi la ea, corespund exact cu descrierea acestei profeţii.
Chemarea actuală nu este să iasă dintr-o „moară”
pentru a intra în altă „moară”; nici să iasă
dintr-un „pat” pentru a intra în altul cam de aceeaşi mărime.
Nu este adunarea de către un om sau de către mai mulţi
oameni la el sau la ei, într-o nouă denominaţie; ci o strângere
împreună la Cristos Însuşi, adevăratul şi singurul
Stăpân şi Învăţător. Unde şi când a
existat vreodată înainte o astfel de recunoaştere publică
a tuturor celor care se încred în sângele preţios al lui Cristos
şi care sunt consacraţi Lui, ca o singură casă a
credinţei — toţi fraţi — şi un singur Legiuitor,
Cristos, indiferent de crezurile şi dogmele umane asupra altor
subiecte? Niciodată şi nicăieri, din zilele apostolilor, în
măsura în care putem noi judeca.
Mai mult, este vrednic de remarcat faptul că în
legătură cu alte mişcări a existat mare abilitate umană,
oratorie etc., dar nu cu actuala strângere la Domnul. Aici toată
atracţia este adevărul, hrana spirituală pe care o dă
Domnul; înfloriturile ((611)) şi oratoria umană îşi
găsesc puţin loc de exercitare aici; ele lipsesc dar nu este o
pierdere. Cei adunaţi şi cei care adună se strâng împreună
pentru că „flămânzesc şi însetează după
dreptate”: şi ei găsesc partea satisfăcătoare pe
care Însuşi Domnul a dat-o; şi fiecare mănâncă din
ea pentru sine.
Vegheaţi dacă vreţi să ştiţi
„Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi
în ce ceas vine Domnul vostru. Să ştiţi [să înţelegeţi
motivul pentru care timpul hotărât este atât de ascuns în
simboluri şi pilde] că, dacă ar şti stăpânul
casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi
n-ar lăsa să-i spargă casa.” Mat. 24:42, 43.
„Stăpînul casei” sau „gospodarul”
dispensaţiei actuale nu este Domnul nostru, ci Adversarul nostru,
diavolul, „dumnezeul veacului acestuia”, „domnul puterii văzduhului”,
„stăpânitorul lumii acesteia”, care stăpâneşte acum
pe fiii neascultării, orbind mintea tuturor celor care nu cred — ai
căror ochi pentru înţelegere n-au fost unşi cu alifia
pentru ochi a Domnului (2 Cor. 4:4; Efes. 2:2; Apoc. 3:18). Acest adversar
este viclean şi foarte iscusit; şi foloseşte prompt orice
cunoştinţă ar avea despre timpuri, perioade şi
aranjamente divine ca să se opună planului divin, după cum
spune Domnul nostru în declaraţia anterioară.
Metoda Tatălui ceresc faţă de Satan a
fost să-l lase să meargă pe calea lui, în afară de
cazurile în care ar veni în conflict cu planul divin, şi astfel să
stăpânească uneltirile lui rele încât să le folosească
pentru înaintarea planului divin. Ca atare Satan, deşi a cunoscut
Biblia de mult, doar puţin a înţeles din ea, pentru acelaşi
motiv pentru care n-a înţeleso nici omul; pentru că este scrisă
în pilde, simboluri şi figuri de stil. Iar acum că acestea îşi
au timpul să fie înţelese, înţelegerea lor este
limitată la cei ce au conducerea Spiritului sfânt, care, după
cum a promis Domnul nostru, „vă va călăuzi în tot
adevărul”, dar pe care lumea nu-l poate primi. Satan nu are
Spiritul sfânt şi nu este condus de el, şi, prin urmare, mare
parte din Cuvântul divin este o nebunie pentru el. Dar fără îndoială
el a învăţat, aşa cum a învăţat şi lumea
într-o oarecare măsură, că — „Prietenia Domnului este
cu cei care se tem de El” (Ps. 25:14). ((612)) De aceea, putem
presupune că reprezentanţii lui, îngerii decăzuţi,
sunt adesea prezenţi în micile adunări şi la studiile
biblice etc. ale poporului cu adevărat consacrat, ca să afle câte
ceva despre planul divin.
În ce mod şi-ar fi condus Satan afacerile diferit
dacă ar fi ştiut mai devreme mai mult despre planul divin, putem
numai presupune; dar avem mărturia clară a Domnului nostru că
astfel de cunoştinţă din partea lui Satan ar fi făcut
necesar un alt fel de sfârşit al Veacului Evanghelic şi un alt
fel de început al Veacului Milenar decât a intenţionat şi a
declarat Dumnezeu. Dar în loc să ştie şi să-şi
pună casa în ordine, el a fost luat prin surprindere de parousia
Domnului în 1874 şi de lucrarea „secerişului” începută
atunci; aşa că, cu toate vicleşugurile şi înşelările
lui, cu toate simulările luminii adevărate etc., „casa” lui,
instituţiile actuale, vor suferi o prăbuşire completă.
Pe măsură ce îşi dă seama de aceasta, el depune cele
mai încordate eforturi să înşele — chiar recurgând, prin
servitorii săi amăgiţi, la miracolele vindecării
fizice, deşi el este prinţul bolii, suferinţei şi morţii
(Evr. 2:14). Dar o casă dezbinată astfel împotriva ei înseşi
va cădea în mod sigur; şi mare va fi căderea Babilonului:
va cădea ca o mare piatră de moară aruncată în mare.
Apoc. 18:21.
„De aceea şi voi fiţi gata, căci Fiul
Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” Mat.
24:44.
Aici „şi voi”, cei care cred, credincioşii
Domnului, sunt menţionaţi în contrast cu Satan şi casa
lui. Timpul prezenţei Domnului n-a putut fi cunoscut dinainte nici
chiar de către sfinţi. Nici faptul prezenţei Domnului n-a
fost recunoscut până după aproape un an din octombrie 1874, când
bătaia Sa la uşă, prin cuvântul profeţilor şi
apostolilor, a fost recunoscută. De atunci există nenumărate
semne exterioare, dovezi ale prezenţei Fiului Omului; iar cei devotaţi
Lui, pe măsură ce sunt adunaţi din cele patru vânturi ale
cerului, sunt luaţi în casa Lui de ospăţ şi puşi
să se aşeze la o masă aşa cum lumea n-a mai cunoscut,
şi sunt serviţi, mai întâi de către Învăţătorul
Însuşi, şi suplimentar unii de către alţii. Vezi Luca
12:37.
((613))
Distribuirea hranei la casa credinţei
— Matei 24:45-51; Luca 12:42-46 —
„Care este deci robul credincios şi înţelept,
pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, să
le dea hrana la timp? Ferice de robul acela pe care stăpânul său,
la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă
spun că îl va pune peste toate averile sale.” Mat. 24:45-51; Luca
12:42-46.
Aluzia pare să fie aici că la timpul anumit
indicat de profeţie — şi anume în timpul prezenţei
Domnului, în timpul adunării celor aleşi — Domnul nostru,
marele Servitor al poporului Său, va alege un canal pentru a
distribui hrana la timpul cuvenit, chiar dacă şi alte canale sau
„robi împreună cu el” vor fi folosiţi pentru a duce hrana
la „casă”. Dar robul este numai un administrator, şi ar fi
posibil să fie îndepărtat în orice moment dacă n-ar
recunoaşte în mod deplin şi cuvenit, în toate amănuntele,
pe Stăpân — pe marele Servitor al lui Dumnezeu şi al
poporului Său — „Solul legământului” — Cristos.
Credincioşia din partea acestui administrator (atât
faţă de „Stăpân” cât şi faţă de
„robii împreună cu el” şi de „casă”) va fi răsplătită
prin menţinerea lui ca administrator; atâta timp cât serveşte
cu credincioşie poate continua şi poate servi casa credinţei
cu lucruri noi şi vechi — hrană la timp potrivit — până
la sfârşit, scoţând toate lucrurile preţioase din
proviziile divine. Dar dacă va fi necredincios, va fi destituit cu
totul şi trimis în întunericul de afară, în timp ce probabil
altul îi va lua locul, supus aceloraşi condiţii.
După înţelegerea noastră, aceasta n-ar
însemna că „robul acela” sau administratorul folosit drept canal
pentru distribuirea „hranei la timp”, ar fi autorul acestei
hrane, nici n-ar fi inspirat, nici infailibil. Dimpotrivă,
putem fi siguri că oricine ar fi acela pe care Domnul îl va folosi
ca agent de distribuire a adevărului, acesta va fi foarte umilit
şi modest, precum şi foarte zelos pentru gloria Stăpânului;
aşa că el nu se va gândi să pretindă calitatea de
autor sau de proprietar al adevărului, ci doar îl va distribui cu
zel, ca darul Stăpânului său, „servitorilor” Stăpânului
său şi „casei”.
((614))
Orice alt spirit şi curs ar duce desigur la
schimbarea administratorului. Acest lucru este arătat în detaliu de
către Domnul nostru după cum urmează:
„Dar dacă acel rob [devine] rău [pierzându-şi
credinţa] zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să
vină» şi va începe să bată pe cei care sunt robi împreună
cu el şi să mănânce şi să bea cu beţivii
[din doctrinele lor false], stăpânul robului aceluia va fi prezent
în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care
nu-l ştie, îl va tăia în două şi-i va da partea împreună
cu făţarnicii: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”.
Mat. 24:48-51.
* * *
Domnul nostru a fost cel mai mare dintre toţi
profeţii, şi profeţia Lui este de asemenea cea mai
remarcabilă. Profeţiile lui Moise, ale lui Ieremia şi alte
profeţii tratează mai ales despre respingerea şi readunarea
Israelului trupesc. Profeţiile lui Isaia, pe lângă faptul că
tratează despre Israelul trupesc, Îl arată pe Isus Cristos, Cel
care a suferit pentru păcatele noastre şi de asemenea Cel care
este o lumină pentru neamuri, şi despre deschiderea în final a
tuturor ochilor orbi ai omenirii faţă de „adevărata lumină”.
Daniel prezice venirea şi suprimarea lui Mesia, ungerea de la
Cincizecime a sfântului sfinţilor, istoria puterilor neamurilor până
la sfârşitul lor şi stabilirea Împărăţiei lui
Mesia sub toată întinderea cerului. El arată de asemenea
puterea persecutoare a micului corn papal, zdrobirea sfinţilor de către
el în decursul veacului şi zilele aşteptării Împărăţiei
etc. Dar nici un alt profet în afară de Domnul nostru nu ne-a dat
detaliile necesare despre acest timp de „seceriş”, legându-le pe
acestea de evenimentele proeminente observate de alţi profeţi.
Profeţia Domnului nostru, ca şi ale celorlalţi,
este sub vălul unui limbaj simbolic şi parabolic, şi pentru
acelaşi scop; ca „nici unul din cei răi să nu înţeleagă”,
ci numai cei blânzi, oneşti şi credincioşi din poporul lui
Dumnezeu — la timpul şi în modul cuvenit al lui Dumnezeu.
„Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi
tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi li se
vorbeşte în pilde [„lucruri ascunse”], ca «măcar că văd,
să nu vadă şi, măcar că aud, să nu înţeleagă».”
Luca 8:10.