((47))
STUDIUL III
NECESITATEA ŞI DREPTATEA ZILEI DE RĂZBUNARE
Asupra acestei generaţii, tip şi antitip
— Marea strâmtorare un efect legitim al cauzelor anterioare —
Responsabilitatea „creştinătăţii” şi
atitudinea ei faţă de ele — A autorităţilor civile,
a conducătorilor religioşi, a diferitelor clase ale maselor de
oameni din ţările civilizate — Relaţia naţiunilor
păgâne cu creştinătatea şi cu strâmtorarea —
Judecata lui Dumnezeu — „«Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti»,
zice Domnul.”
„Adevărat vă spun că toate acestea vor
veni peste generaţia aceasta.” Mat. 23:34-36; Luca 11:50, 51.
CELOR care nu sunt obişnuiţi să cântărească
principiile din punctul de vedere al unei filosofii morale exacte, ar
putea să li se pară straniu ca o generaţie următoare
de oameni să sufere pedeapsa nelegiuirilor acumulate de câteva
generaţii precedente; totuşi, deoarece aceasta este judecata
clar indicată a lui Dumnezeu, care nu poate greşi, ar trebui să
aşteptăm ca gândirea matură să arate dreptatea
deciziei Sale. În cuvintele de mai sus, Domnul nostru a spus că aşa
trebuia să fie cu generaţia Israelului trupesc căreia i Sa
adresat la sfârşitul Veacului Iudeu tipic. Asupra lor trebuia să
vină tot sângele drept vărsat pe pământ, de la sângele
lui Abel cel drept până la sângele lui Zaharia, care a fost omorât
între templu şi altar. Mat. 23:35.
Aceasta a fost o profeţie teribilă, dar a căzut
în urechi neatente şi necredincioase; şi adevărat, după
literă şia ((48)) avut împlinirea cam cu treizeci şi
şapte de ani mai târziu, când conflictul civil şi invadatorii
ostili au împlinit temuta recompensă. Despre acel timp citim că
locuitorii Iudeii erau dezbinaţi de gelozii în multe facţiuni
care se războiau şi că neîncrederea reciprocă
ajunsese la cea mai mare dezvoltare. Prietenii erau înstrăinaţi,
familiile erau destrămate şi fiecare om suspecta pe fratele său.
Furtul, impostura şi asasinatul erau răspândite şi viaţa
nimănui nu era sigură. Nici chiar templul nu era un loc sigur.
Marele preot a fost înjunghiat în timp ce făcea serviciul public de
închinare. Apoi, împinşi la disperare din cauza masacrării fraţilor
lor din Cezareea, şi se pare sortiţi măcelului în toate părţile,
întreaga naţiune s-a unit în revoltă. Iudeea a fost astfel
adusă la răscoală deschisă împotriva Romei şi la
sfidarea întregii lumi civilizate.
Vespasian şi Titus au fost trimişi să-i
pedepsească, şi grozavă a fost răsturnarea lor. Cetăţile
lor au fost măturate una după alta, până când în sfârşit
Titus a asediat Ierusalimul. În primăvara anului 70 d. Cr., când
cetatea era aglomerată de mulţimile venite la sărbătoarea
Paştelui, el şi-a condus legiunile în faţa zidurilor ei
şi locuitorii captivi au ajuns repede pradă foametei şi săbiei
invadatorilor şi conflictului civil. Când cineva reuşea să
se strecoare afară din cetate era răstignit de către romani;
şi atât de înspăimântătoare era foametea încât părinţii
îşi ucideau şi îşi mâncau propriii lor copii. Numărul
celor care au pierit este declarat de către Iosefus ca fiind peste un
milion, iar cetatea şi templul au fost prefăcute în cenuşă.
Acestea au fost faptele, ca împlinire a profeţiei
de mai sus asupra răzvrătitului Israel trupesc la sfârşitul
veacului lor de favoare specială ca popor ales al lui Dumnezeu. Iar
acum, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, potrivit semnificaţiei
mai largi a profeţiei, trebuie să vină ((49))
paralela acelei strâmtorări peste Israelul spiritual nominal, care,
în sensul lui cel mai larg, este creştinătatea — „un timp
de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, şi ca
atare, într-un sens chiar mai teribil decât acela care a fost peste
Iudeea şi peste Ierusalim. Cu greu ne putem imagina o strâmtorare
mai severă decât aceea descrisă mai sus, decât în sensul că
va fi mai generală, mai larg răspândită şi mai
distructivă, după cum sugerează grăitor echipamentele
moderne de război. În loc de a fi limitată la o naţiune
sau provincie, năvala ei va fi peste toată lumea, în special
peste lumea civilizată, creştinătatea, Babilonul.
De aceea putem privi acea pedeapsă a mâniei peste
Israelul trupesc ca o preumbrire a indignării şi a mâniei mai
mari care vor fi vărsate peste creştinătate la sfârşitul
acestui veac. Cei care, în graba lor, înclină să vadă că
acest procedeu al Atotputernicului cu această generaţie este
nedrept, numai n-au înţeles legea perfectă a răsplătirii,
care desigur, deşi adesea înceată, produce rezultatele ei
inevitabile. Dreptatea, da, necesitatea şi filosofia ei, sunt foarte
evidente pentru cei chibzuiţi şi reverenţioşi, care,
în loc să fie înclinaţi să-L acuze pe Dumnezeu de
nedreptate, îşi apleacă inima asupra instrucţiunilor Cuvântului
Său.
Marea strâmtorare un efect legitim al cauzelor
precedente
Astăzi ne aflăm într-o perioadă care
este culminarea veacurilor de experienţă care ar trebui să
fie, şi este în anumite privinţe, în mare măsură
spre profitul lumii; în special pentru acea parte a lumii care a fost,
direct şi indirect, favorizată cu lumina adevărului divin
— creştinătatea, Babilonul — a cărei responsabilitate
pentru această administrare a avantajului este în consecinţă
((50)) foarte mare. Dumnezeu îi face pe oameni răspunzători,
nu numai pentru ceea ce ştiu, ci şi pentru ceea ce ar putea
şti dacă şi-ar apleca inima asupra instrucţiunilor —
asupra lecţiei pe care experienţa (a lor şi a altora) este
intenţionată so dea ca învăţătură; şi
dacă oamenii nu dau atenţie lecţiilor din experienţe,
sau neglijează sau dispreţuiesc cu voia învăţăturile
ei, trebuie să sufere consecinţele.
În faţa aşa-zisei creştinătăţi
stă istoria deschisă a tuturor timpurilor trecute, precum şi
revelaţia divină inspirată. Şi ce lecţii conţin
ele! — lecţii de experienţă, de înţelepciune, de
cunoştinţă, de har şi de avertizare. Dând atenţie
experienţelor generaţiilor trecute în diferitele aspecte ale
industriei umane, ale economiei politice etc., lumea a făcut progres
foarte lăudabil în lucrurile materiale. Multe din comodităţile
şi avantajele civilizaţiei actuale ne-au venit în mare măsură
din aplicarea lecţiilor observate în experienţele generaţiilor
trecute. Arta tiparului a adus aceste lecţii la îndemâna fiecărui
om. Generaţia actuală numai în acest punct are mare avantaj în
toate felurile: toată înţelepciunea şi experienţa
acumulată a trecutului este adăugată la a ei proprie. Dar
marile lecţii morale pe care oamenii ar trebui de asemenea să le
fi studiat şi învăţat au fost în mod foarte general
nesocotite, chiar şi atunci când ele au fost în mod accentuat
impuse atenţiei publice. Istoria este plină de asemenea lecţii
pentru mintea gânditoare înclinată spre dreptate; iar oamenii din
prezent au mai multe asemenea lecţii decât cei din oricare generaţie
trecută. Minţile gânditoare, din când în când, au observat
şi au atras atenţia asupra acestui fapt. Astfel, Profesorul
Fisher, prefaţându-şi relatarea despre ridicarea, progresul
şi căderea imperiilor, cu adevărat spune: „Că există
o domnie a legii în succesiunea evenimentelor umane, este o convingere
garantată de faptele observate. Evenimentele nu vin în existenţă
fără legătură cu antecedentele care duc la ele. Ele
sunt înţelese ca rezultate naturale ale ((51)) timpurilor
care au trecut înaintea lor. Evenimentele precedente leau preumbrit”.
Acest lucru este de fapt adevărat: legea cauzei
şi efectului nu este nicăieri mai proeminent marcată decât
în paginile istoriei. Potrivit acestei legi, care este legea lui Dumnezeu,
seminţele semănării trecute trebuie în mod necesar să
încolţească, să se dezvolte şi să producă
roadă; şi de aceea, un seceriş vine în mod inevitabil cândva.
În Volumul II am arătat că timpul secerişului Veacului
Evanghelic a venit deja; că a început în 1874, când sosise timpul
ca Domnul secerişului să fie prezent, şi că în timp
ce de la acea dată încoace este în desfăşurare o mare
lucrare de seceriş, acum ne apropiem în grabă de sfârşitul
perioadei de seceriş, când îşi au timpul cuvenit arderea
neghinei şi adunarea şi călcarea ciorchinilor deplin copţi
ai „viei pământului” (roadele coapte ale viei false —
„Babilonul”). Apoc. 14:18-20.
Responsabilităţile creştinătăţii
şi atitudinea ei faţă de ele
Babilonul, creştinătatea, a avut un lung
termen de încercare a puterii şi a avut multe ocazii atât de a învăţa
şi a practica dreptatea, cât şi multe avertizări în
privinţa unei judecăţi viitoare. În tot acest Veac
Evanghelic a avut în mijlocul ei pe sfinţii lui Dumnezeu — devotaţi,
sacrificatori de sine, bărbaţi şi femei asemenea lui
Cristos — „sarea pământului”. A auzit mesajul mântuirii de pe
buzele lor, a văzut principiile adevărului şi dreptăţii
exemplificate în vieţile lor, şi ia auzit reflectând despre
dreptate şi despre judecata viitoare. Dar ea a nesocotit aceste
epistole vii ale lui Dumnezeu; şi nu numai atât, dar aşazisele
naţiuni creştine ale ei, în lăcomia lor după câştig,
au adus ocară peste numele lui Cristos printre păgâni, urmând
pe misionarul creştin cu blestematul trafic de rom şi cu alte
rele „civilizate”; şi în mijlocul ei şi prin autoritatea ei,
((52)) adevărata împărăţie a cerurilor în
embrion (compusă numai din sfinţi, ale căror nume sunt
scrise în ceruri) a suferit violenţă. Ea i-a urât şi i-a
persecutat chiar până la moarte, aşa încât, prin decretele ei,
de-a lungul secolelor, mii dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu
sângele lor. Ca şi Învăţătorul lor, ei au fost urâţi
fără pricină; au fost respinşi ca gunoiul pământului
pentru dreptate; şi lumina lor a fost tot mereu înăbuşită,
pentru ca întunericul care era preferat, împreună cu ocaziile lui
de a face nelegiuire, să poată domni. O, cât de întunecoasă
este această mărturie a creştinătăţii!
Sistemul-mamă este „îmbătat de sângele sfinţilor şi
de sângele martorilor lui Isus”; iar ea şi fiicele ei, încă
oarbe, sunt gata încă să-i persecute şi să-i
decapiteze (Apoc. 20:4), deşi întrun mod mai rafinat, pe toţi
cei care sunt loiali lui Dumnezeu şi adevărului Său, şi
care încearcă, oricât de blând, să le arate clar Cuvântul
Domnului care le mustră.
Puterile civile ale creştinătăţii
au fost frecvent avertizate, când tot mereu imperiile şi împărăţiile
au căzut sub greutatea propriei lor corupţii. Şi chiar
şi astăzi, dacă puterile care sunt ar asculta, ele ar putea
auzi ultima avertizare a profetului inspirat al lui Dumnezeu, zicând: „Acum,
împăraţi, fiţi înţelepţi! Luaţi învăţătură,
judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică
şi bucuraţi-vă tremurând! Sărutaţi pe Fiul ca să
nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci
mânia Lui este gata să se aprindă”. „Pentru ce se întărâtă
neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii
pământului se răscoală [se împotrivesc] şi
domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva
Unsului Său: «Să rupem legăturile lor şi să
aruncăm departe de noi funiile lor!» Dar împotrivirea lor nu le va
folosi la nimic; pentru că „Cel care locuieşte în ceruri râde,
Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi [deoarece cu persistenţă
neglijează să dea atenţie avertizărilor Lui], în mânia
Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte”.
Ps. 2:10-12, 1-5.
((53))
Iarăşi, aşa cum este reprezentat prin
principiile simple şi acum larg cunoscute ale legii Sale sfinte: „Dumnezeu
stă în adunarea celor puternici [a celor în autoritate — K. J.,
n. e.]; El judecă în mijlocul dumnezeilor [judecătorilor —
trad. reviz., subsol, n. e.] [stăpânitorilor, zicând]: «Până
când veţi judeca strâmb şi veţi căuta la faţa
celor răi? Faceţi dreptate celui slab şi orfanului, daţi
dreptate celui apăsat şi săracului, scăpaţi pe
cel nevoiaş şi lipsit, scoateţi-i din mâna celor răi!”
(Ps. 82:1-4). Presa zilnică este mărturie constantă că
importanţa şi folosul acestui sfat, prin exigenţele
timpurilor actuale, sunt impuse atenţiei celor în autoritate; şi
numeroase sunt vocile prevenitoare ale oamenilor chibzuiţi care văd
pericolul neglijării generale a acestui sfat. Chiar şi oamenii
din lume, care observă viitorul numai din punctul de vedere al
folosului, înţeleg necestitatea de a se urma calea recomandată
de profeţi.
Fostul Împărat William al Germaniei a văzut
aceasta, aşa cum se observă din cele ce urmează, primite de
la corespondentul la Berlin al lui Osservatore Romano (1880):
„Când Împăratul William a primit vestea despre
ultimul atentat oribil la viaţa ţarului a devenit foarte serios,
şi după ce a rămas tăcut câteva minute, a spus cu
accent melancolic dar cu o anumită energie: «Dacă nu schimbăm
direcţia politicii noastre, dacă nu ne gândim în mod serios să
dăm învăţătură sănătoasă
tineretului, dacă nu dăm primul loc religiei, dacă numai ne
facem că guvernăm prin expediente de pe o zi pe alta, tronurile
noastre vor fi răsturnate şi societatea va cădea pradă
celor mai groaznice evenimente. Nu mai avem timp de pierdut şi va fi
o mare nenorocire dacă nu ajung toate guvernele la un acord în munca
salutară de represiune».”
Într-o carte larg răspândită în Germania,
intitulată Reformă sau Revoluţie, autorul ei, Herr
von Massow, care nu este nici socialist nici radical, ci conservator
şi preşedinte al Comitetului Central pentru Coloniile de Muncă,
acuză pe concetăţenii săi de „politica struţului”,
că imită obiceiul proverbial al acelei păsări de a-şi
ascunde capul în nisip crezând că devine invizibilă când nu
vede. Von Massow scrie: ((54)) „Putem ignora faptele, dar nu le
putem schimba. Nu este nici o îndoială că suntem în ajunul
unei revoluţii. Toţi cei care au ochi să vadă şi
urechi să audă trebuie să admită aceasta. Numai o
societate afundată în egoism, mulţumire de sine şi căutarea
plăcerii poate nega aceasta; numai o astfel de societate va continua
să danseze pe vulcan, va refuza să vadă Mene-Techel
şi va contiuna să creadă în puterea baionetelor.
Marea majoritate a celor educaţi nu are nici o
idee de magnitudinea urii care fierbe printre păturile de jos.
Partidul Social-Democrat este privit ca oricare alt partid politic; totuşi
acestui partid nu-i pasă de drepturile politice, nu-i pasă de
reforma administrativă sau de legi noi. Acest partid se bazează
pe dorinţa claselor de jos de a se bucura de viaţă, o dorinţă
de a gusta plăceri despre care cei care n-au avut niciodată o
bancnotă de o sută de mărci au o concepţie cu totul
deformată. ... Ordinea, desigur, va fi restabilită curând [după
regimul socialist]; dar în ce stare va fi ţara! Vor fi nenumăraţi
schilozi, văduve şi orfani; băncile de stat şi private
vor fi fost jefuite; căile ferate, telegrafele, drumurile, podurile,
locuinţele, fabricile, monumentele — totul va fi demolat, şi
nici Uniunea, nici Statele, nici oraşele şi parohiile nu vor
putea găsi milioanele pentru costul reparării chiar şi a
unei mici părţi din ceea ce este distrus. Este aproape
incredibil că nimic nu se face pentru a înlătura pericolul. Nu
caritatea este necesară, ci inimi calde, dispuse să arate
interes pentru clasele de jos. Iubirea, iubirea atotcuprinzătoare, va
birui mare parte din ura care fierbe. Mulţi se pot pierde în aşa
măsură încât nimic nu-i va aduce înapoi; dar există de
asemenea milioane care pot fi totuşi câştigaţi pentru lege
şi ordine dacă se dă dovada că este posibil ca ei să
obţină o ocupaţie vrednică de o fiinţă umană;
că ei nu trebuie, cum este acum cazul, s-o ducă mai rău ca
animalele care cel puţin au adăpost în grajd şi sunt hrănite”.
Scriitorul continuă pe larg şi deschide ochii
oamenilor din Berlin la pericolul în care trăiesc. „Berlinezii”,
spune el, „îşi imaginează că sunt siguri sub protecţia
gărzilor, cu un efectiv de vreo 60.000. O speranţă zadarnică!
În timpul toamnei, ((55)) când cei cărora le-a expirat
termenul îşi părăsesc regimentele şi înainte de a
veni noii recruţi, garnizoana deabia are un efectiv de 7.000. O
insurecţie condusă de vreun fost ofiţer nemulţumit ar
putea repede găsi 100.000 şi chiar 160.000 de muncitori care să
participe la ea. Toţi aceşti oameni au făcut serviciul
militar şi sunt la fel de bine pregătiţi ca şi împotrivitorii
lor şi înţeleg necesitatea disciplinei. Firele de telegraf
şi de telefon ar fi tăiate; liniile ferate ar fi avariate pentru
a împiedica venirea întăririlor; ofiţerii care s-ar grăbi
la posturile lor ar fi interceptaţi. Revoluţionarii ar putea
arunca în aer cazărmile şi i-ar putea împuşca pe Împărat,
pe miniştri, pe generali, pe oficiali — pe toţi cei care poartă
uniformă — înainte ca o singură trupă de cavalerie sau
baterie de artilerie să poată veni în ajutorul lor”.
Dar oare cei în autoritate dau atenţie
prevenirilor şi lecţiilor solemne din această oră? Nu:
după cum a prezis profetul despre ei — „Dar ei nu cunosc, nici nu
înţeleg; umblă în întuneric; ... [până când] se clatină
toate temeliile pământului” [temeliile societăţii —
principiile legii şi ordinii până acum stabilite] — se clatină
teribil — se clatină ca să poată fi îndepărtate.
Evr. 12:27; Ps. 82:5; Isa. 2:19.
Fostul împărat al Germaniei a fost foarte
indiferent la temerile tocmai citate, exprimate de bunicul său. Cu
ani în urmă, dăruindu-i prinţului Bismarck o sabie
magnifică întro teacă de aur, împăratul a spus:
„Înaintea ochilor acestor trupe vin să prezint
Luminăţiei Voastre darul meu. N-aş putea găsi un dar
mai bun decât o sabie, cea mai nobilă armă a germanilor, un
simbol al acelui instrument la care Înălţimea Voastră, în
serviciul bunicului meu, aţi ajutat să se făurească, să
se ascută şi de asemenea să se mânuiască — un
simbol al acelui mare timp de construcţie în care mortarul a fost sângele
şi fierul — un remediu care nu dă greş niciodată,
şi care, în mâinile regilor şi prinţilor va păstra
în caz de nevoie unitatea Patriei, întocmai cum, atunci când a fost
aplicat în afara ţării, a dus la unire internă”.
((56))
The Spectator din Londra comentând această
expresie spune:
„Aceasta este desigur o declaraţie cât se poate
de alarmantă, precum şi şocantă. Există două
explicaţii curente ale ei în Germania — una că este îndreptată
împotriva pretenţiei oricărui stat german de a se separa de
imperiu, iar cealaltă, că anunţă decizia împăratului
şi a aliaţilor lui de a trata pe socialişti şi anarhişti,
dacă este necesar, prin forţă militară. În ambele
cazuri anunţul a fost nenecesar şi indiscret. Nimeni nu se îndoieşte
că Imperiul German, care a fost construit de fapt cu sabia la
Langensalza, precum şi în război cu Franţa, ar decreta
ocupaţia militară a oricărui Stat secesionist; dar a ameninţa
vreun partid, chiar şi pe socialişti, cu legea marţială
în timp ce încearcă să câştige prin vot, este de fapt a
suspenda constituţia în favoarea unei stări de asediu. Noi nu
presupunem că împăratul a intenţionat ceva de felul
acesta, dar pare clar că este preocupat de situaţie; că
simte rezistenţa socialiştilor şi că concluzia lui
este — «Ei bine, ei bine, eu am încă sabia şi acesta este
remediul care nu dă greş niciodată.» Mulţi regi au
ajuns la această concluzie înaintea lui, dar puţini au fost lăsaţi
în voia lor până acolo încât să considere înţelept să
gândească asupra unui astfel de subiect cu voce tare. Este o ameninţare,
oricum am explica-o; şi monarhii înţelepţi nu ameninţă
până când ora de atac este sosită, şi încă mai puţin
ameninţă cu violenţa militară ca remediu chiar şi
pentru neplăceri interne. «Sabia un remediu» pentru relele interne,
«care nu dă greş niciodată!» La fel s-ar putea spune
şi că bisturiul chirurgului este un remediu pentru febră,
care nu dă greş niciodată. Prinţul Schwartzenburg, un
conservator al conservatorilor, cu o armată irezistibilă în
spate, a încercat acest remediu în împrejurări mai favorabile,
şi concluzia lui după experienţă îndelungată a
fost întruchipată în cea mai înţeleaptă din toate zicătorile
politice bune, pe care împăratul german ar fi bine s-o ia în
considerare — «Poţi face orice cu baionetele — cu excepţia
că nu poţi şedea pe ele».
Ce ar fi putut spune un imperator roman mai tare decât
că «sabia este un remediu care nu dă greş niciodată»?
Într-o propoziţie de felul acesta se află esenţa tiraniei;
şi dacă împăratul a rostit-o într-adevăr după
ce s-a gândit, Germania nu are în el un ((57)) conducător,
ci un stăpân absolut, de tipul pe care istoria modernă ni-l
arată a fi învechit. S-ar putea dovedi, desigur, că împăratul
a vorbit pripit, sub influenţa acelei emoţii pe jumătate
poetice, pe jumătate ieşite dintr-un simţ exagerat al
propriei sale personalităţi, pe care a trădat-o adeseori înainte;
dar dacă vorbirea lui trebuie acceptată în lumina unui manifest
către poporul său, tot ce se poate spune este: «Ce păcat;
ce sursă de speranţă a dispărut!»”
Declaraţia actualului ţar al Rusiei, că
el va susţine autocraţia la fel de înfocat ca şi tatăl
său, a fost un alt indiciu al neglijenţei de a da atenţie
prevenirilor solemne ale ceasului său prielnic şi ale Cuvântului
lui Dumnezeu. Şi remarcaţi cum a fost primită de către
oamenii de pe domeniul său, în ciuda întregii energii oficiale
exercitate acolo pentru a pune botniţă libertăţii de
exprimare. Partidul Drepturilor Populare din Rusia a scos un manifest
şi l-a răspândit în tot imperiul.
Manifestul era sub forma unei scrisori către
ţar şi era remarcabil în privinţa exprimării clare
şi pline de forţă. După ce-l critica pentru afirmarea
absolutismului său, manifestul spunea:
„Cei mai avansaţi zemstvos au cerut numai
armonia ţarului cu poporul, libertatea de exprimare şi supremaţia
legii asupra arbitrarului executivului. Aţi fost înşelat şi
speriat de reprezentările curtenilor şi birocraţilor.
Societatea va înţelege perfect că birocraţia, care păzeşte
cu gelozie propria sa omnipotenţă, a vorbit prin dumneavoastră.
Birocraţia, începând cu Consiliul de Miniştri şi sfârşind
cu cel mai de jos agent de ordine civilă de la ţară, urăşte
orice dezvoltare, socială sau individuală, şi împiedică
în mod activ comunicarea liberă între monarh şi reprezentanţii
poporului său, dacă nu vin în îmbrăcăminte de gală,
prezentând felicitări, icoane şi prinosuri.
Vorbirea dumneavoastră a dovedit că orice încercare
de a vorbi deschis în faţa tronului, chiar şi în cea mai loială
formă, despre nevoile strigătoare la cer ale ţării,
sunt întâmpinate numai cu refuz aspru şi brusc. Societatea a aşteptat
de la dumneavoastră încurajare şi ajutor, dar a auzit numai o
memorare a omnipotenţei dumneavoastră, dând impresia înstrăinării
complete a ţarului de popor. Dumneavoastră înşivă v-aţi
ucis popularitatea şi aţi ((58)) înstrăinat toată
acea parte a societăţii care se luptă în tăcere să
înainteze. Unele persoane sunt foarte bucuroase de discursul dumneavoastră,
dar curând veţi descoperi neputinţa lor.
În alt segment al societăţii, vorbirea
dumneavoastră a produs un sentiment de daună şi depresie,
pe care însă cele mai bune forţe sociale îl vor birui, înainte
de a trece la străduinţa paşnică dar încăpăţânată
şi deliberată necesară pentru libertate. În altă secţiune,
cuvintele dumneavoastră vor stimula dispoziţia de a fi gata de
luptă cu orice mijloace împotriva nesuferitei stări de lucruri
actuale. Dumneavoastră aţi fost primul care aţi început
lupta. Curând ea va continua.”
Astfel toate naţiunile „creştinătăţii”
cu nepăsare se împleticesc în întunericul de mult preferat. Chiar
şi această ţară frumoasă a lăudatei libertăţi,
în multe privinţe atât de bogat favorizată mai presus de toate
celelalte naţiuni, nu este o excepţie; şi ea de asemenea a
primit multe preveniri. Să observăm cuvintele aproape profetice
ale preşedintelui ei martir, Abraham Lincoln, scrise cu puţin
timp înainte de asasinarea sa, unui prieten din Illinois. El a scris:
„Da, cu toţii ne putem felicita că
nemilosul război se apropie de sfârşit. A costat o enormă
cantitate de bogăţie şi sânge. Cel mai bun sânge al
florii tineretului american a fost oferit liber pe altarul ţării
noastre pentru ca naţiunea să poată trăi. A fost într-adevăr
un ceas greu pentru Republică. Dar eu văd că în viitorul
apropiat vine o criză care mă descurajează şi mă
face să tremur pentru siguranţa ţării mele. Ca
rezultat al războiului au fost întronate corporaţiile, apoi va
urma o eră a corupţiei în locurile înalte, iar puterea banilor
din ţară se va strădui săşi prelungească
domnia prin aceea că va lucra asupra prejudecăţilor
poporului până când toată bogăţia se va strânge în
câteva mâini şi Republica va fi distrusă. Simt în acest
moment mai multă nelinişte pentru siguranţa ţării
mele decât oricând înainte, chiar şi decât în plin război”.
Şi iarăşi în 1896, reprezentantul Hatch
din Missouri, întrun discurs în faţa Congresului despre chestiuni
financiare şi sociale, după cum raportează presa publică,
a spus:
((59))
„Remarcaţi ce spun! Dacă legea inexorabilă
a cauzei şi efectului n-a fost scoasă afară din codul de
legi al Atotputernicului, dacă nu se pune capăt foarte repede
situaţiei, vă puteţi aştepta să vedeţi
ororile Revoluţiei Franceze puse pe scena americană cu toate îmbunătăţirile
moderne, şi aceasta în următorul deceniu. Şi eu nu sunt
singurul. Domnul acela, Astor, care a plecat în Anglia cu câtva timp în
urmă, şi-a cumpărat un loc pe insulă şi a devenit
supus britanic, a văzut ce vine tot atât de clar cum văd şi
eu, aşa că n-a pierdut ocazia şi a luat-o din loc când n-a
fost aşa mare înghesuială la cabinele de lux cum va fi după
un timp. El ştia foarte bine că dacă lucrurile vor continua
aşa cum voi şi cu mine le-am văzut de un timp, nu va fi
mult până când va fi aşa de mare înghesuială a celor din
clasa lui care se vor grăbi să se îmbarce pe fiecare vapor care
pleacă, încât ar putea fi împins jos de pe pasarelă”.
Distinsul H. R. Herbert, secretar al marinei Statelor
Unite, într-un discurs ţinut în Cleveland, Ohio, la 30 aprilie
1896, a folosit următoarele cuvinte într-o vorbire foarte moderată
în faţa oamenilor de afaceri:
„Intrăm într-o eră de întreprinderi mari
care ameninţă să ocupe, cu excluderea altora, toate căile
obişnuite ale progresului uman. Optimiştii vă pot spune că
aceasta este pentru îmbunătăţirea condiţiilor vieţii
umane, că întreprinderile mari vor ieftini produsele, vor ieftini
transporturile. Magazinul mamut în care poţi găsi tot ce doreşti,
şi găseşti ieftin, apare peste tot. Fabricile cu capital de
milioane în spatele lor pun stăpânire rapid pe câmpul odată
ocupat de întreprinderi mai mici de acelaşi fel.
Inteligenţa umană pare incapabilă să
născocească, fără să limiteze periculos de mult
libertatea naturală a cetăţeanului, vreun plan pentru împiedicarea
acestor monopoluri, şi efectul este acumularea marii bogăţii
de către cei puţini, îngustarea oportunităţilor celor
mulţi şi dospirea nemulţumirii. Ca atare, conflictele între
muncă şi capital vor avea o semnificaţie mai mare în
viitor decât au avut în trecut.
Există oameni chibzuiţi care prezic că
din antagonismul între muncă şi capital va ieşi un
conflict care va fi fatal pentru guvernarea republicană printre noi,
un conflict care va duce ((60)) mai întâi la anarhie şi vărsare
de sânge, şi apoi la monarhie sub vreun conducător îndrăzneţ,
care va fi capabil prin putere militară să scoată ordine
din haos.
Uneori ne este indicat socialismul ca rezultatul logic
al stării actuale. Se spune că primele experimente în această
direcţie trebuie să fie făcute în oraşe, că
angajatorii, cu mijloace nelimitate la îndemâna lor, şi angajaţii,
cu slabă oportunitate de înaintare, decât prin vot, trebuie să
lupte unii cu alţii, o clasă împotriva alteia, pentru controlul
guvernelor municipale. Acesta este unul dintre pericolele viitorului. ...
S-a presupus odată că fermierul american va rezista veşnic
precum un bastion de neclintit, dar a venit o schimbare în spiritul
multora dintre fermierii noştri”.
Puterile eclesiastice ale creştinătăţii
au avut de asemenea învăţătură peste învăţătură,
regulă peste regulă. Ele au fost avertizate prin procedurile
providenţiale ale lui Dumnezeu cu poporul Său în trecut şi
prin reformatori ocazionali. Totuşi puţine, foarte puţine,
pot citi scrisul de pe perete şi ele n-au putere să biruie, sau
măcar să oprească acest curent popular. Rev. T. De Witt
Talmage părea că vede şi înţelege într-o anumită
măsură; căci într-un discurs de actualitate a zis:
„Dacă Biserica lui Isus Cristos nu se ridică
şi nu se dovedeşte prietenul poporului cum este şi
prietenul lui Dumnezeu, şi în simpatie cu masele largi, care, avându-şi
familiile în spate, luptă această bătălie pentru pâine,
biserica, aşa cum este organizată în prezent, va deveni o
instituţie defunctă şi Cristos va merge iarăşi pe
ţărm şi va invita pescari simpli, oneşti, să vină
în apostolia dreptăţii — faţă de om şi faţă
de Dumnezeu. A venit timpul când toate clasele de oameni vor avea
drepturi egale în marea luptă pentru câştigarea existenţei”.
Şi totuşi acest om, cu o administrare de
talent şi influenţă pe care doar puţini o posedă,
n-a părut să-şi urmeze în grabă convingerile
exprimate în privinţa datoriilor creştinilor influenţi în
ora de pericol.
Avertizările merg înainte şi convingerile
despre datorie şi privilegiu se fixează în multe minţi;
dar vai! nimic nare ((61)) rost; ele trec fără a fi luate
în seamă. Puterea mare a fost, şi într-o anumită măsură
mai este, în mâinile eclesiasticilor; dar în numele lui Cristos şi
al Evangheliei Sale a fost şi mai este încă folosită
egoist şi abuziv. „Slava unuia de la altul”, „scaunele dintâi
în sinagogi” şi „să fie numiţi de oameni «Rabbi»”,
doctor, reverend etc., şi caută câştig, fiecare din partea
[sau denominaţia] sa” (Ioan 5:44; Mat. 23:6-12; Isa. 56:11), şi
„frica de oameni este o cursă” — acestea îi împiedică pe
unii chiar şi dintre servitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu
de la credincioşie, în timp ce se pare că mulţi dintre păstorii
subordonaţi n-au avut niciodată vreun interes pentru turma
Domnului decât ca aceasta să le asigure lâna de aur.
În timp ce noi recunoaştem bucuroşi că
printre clerul tuturor denominaţiilor bisercii nominale, care de-a
lungul veacului a conţinut atât grâu cât şi neghină
(Mat. 13:30), sunt şi au fost incluşi mulţi oameni educaţi,
cultivaţi, rafinaţi şi pioşi, suntem forţaţi
să admitem că mulţi care aparţin clasei „neghină”
şi-au găsit calea atât spre amvoane cât şi spre strane.
Într-adevăr, ispitele spre mândrie şi slavă deşartă,
şi în multe cazuri spre comoditate şi bogăţie,
prezentate tinerilor talentaţi care aspirau la amvon, au fost astfel
încât să garanteze că trebuia să fie aşa, şi
aceasta într-o măsură mare. Dintre toate profesiile, slujirea
creştină a permis drumul cel mai rapid şi mai uşor
spre faimă, comoditate şi prosperitate vremelnică generală,
şi adesea spre bogăţie. Profesia juridică cere energie
intelectuală şi efort în afaceri toată viaţa şi
aduce greutatea grijii ei presante. Acelaşi lucru se poate spune
şi despre profesia medicală. Şi dacă oamenii se ridică
la bogăţie şi distincţie în aceste profesii, nu este
numai fiindcă ei au spirit viu şi limbă pregătită,
ci fiindcă au câştigat în mod cinstit distincţie prin
folosirea atentă şi constantă a minţii şi prin
efort laborios. Pe de altă parte, în profesia clericală, o
purtare rafinată, plăcută, o abilitate moderată de a
se adresa unei adunări ((62)) publice de două ori pe săptămână
pe o temă luată din Biblie, împreună cu o educaţie
moderată şi un caracter moral bun, îi asigură oricărui
tânăr care intră în această profesie respectul şi
reverenţa comunităţii sale, un salariu confortabil şi
o viaţă liniştită, netulburată şi uşoară.
Dacă are talent superior, oamenii, care sunt
admiratori ai oratoriei, vor descoperi repede şi nu mult va trece până
când va fi chemat la o misiune mai avantajoasă; şi aproape fără
să-şi dea seama va deveni faimos printre oameni, care arareori
se opresc să întrebe dacă pietatea lui — credinţa,
smerenia şi evlavia lui — au ţinut pasul în dezvoltare cu
progresul său intelectual şi oratoric. De fapt, dacă acesta
din urmă va fi cazul, el va fi mai puţin acceptabil, în special
pentru congregaţiile bogate care, probabil mai frecvent decât cele
foarte sărace, sunt compuse mai ales din „neghină”. Dacă
pietatea lui va supravieţui presiunii acestor împrejurări, el
va fi obligat, prea adesea pentru binele reputaţiei sale, să acţioneze
contra dispoziţiilor şi prejudecăţilor ascultătorilor
săi şi curând va constata că este nepopular şi
nedorit. Aceste împrejurări au adus astfel la amvon o proporţie
foarte mare de ceea ce Scripturile numesc „păstori plătiţi”.
Isa. 56:11; Ezec. 34:2-16; Ioan 10:11-14.
Responsabilitatea celor care au întreprins slujirea
Evangheliei în numele lui Cristos este foarte mare. Ei stau foarte
proeminenţi în faţa oamenilor ca reprezentanţi ai lui
Cristos — ca exponenţi speciali ai spiritului Său şi ca
expunători ai adevărului Său. Şi, ca clasă, ei au
avantaje faţă de ceilalţi oameni pentru a ajunge la o cunoştinţă
a adevărului şi îl pot vesti fără piedici. Ei au fost
uşuraţi de poverile muncii şi grijii pentru câştigarea
celor necesare vieţii care-i încătuşează pe alţi
oameni, şi, având nevoile materiale asigurate, li s-a acordat timp,
tihnă, educaţie specială şi numeroase ajutoare de
asociere etc., chiar pentru acest scop.
((63))
Aici, pe de altă parte, au existat aceste mari
oportunităţi pentru zel pios şi sacrificiu de sine devotat
pentru cauza adevărului şi dreptăţii; şi, pe de
altă parte, mari ispite, fie pentru comoditate indolentă, fie
pentru ambiţie după faimă, bogăţie sau putere.
Vai! marea majoritate a clerului în mod evident a căzut sub ispite,
mai degrabă decât să îmbrăţişeze şi să
folosească ocaziile poziţiilor lor; şi ca rezultat ei sunt
astăzi „conducători orbi ai orbilor” şi împreună
cu turmele lor se poticnesc repede în groapa scepticismului. Ei au ascuns
adevărul (pentru că este nepopular), au avansat eroarea (fiindcă
este populară) şi au dat ca învăţătură
preceptele oamenilor (fiindcă sunt plătiţi să facă
astfel). De fapt, ei leau spus oamenilor, şi uneori tocmai aşa:
„Credeţi ce vă spunem pe propria noastră autoritate”,
în loc să-i îndrume spre a „cerceta toate lucrurile” prin
cuvintele inspirate ale apostolilor şi ale profeţilor, şi să
„ţină” numai „ce este bun”. De multe secole clerul
Bisercii Romei a ţinut Cuvântul lui Dumnezeu îngropat în limbi
moarte şi n-a permis traducerea lui în limbile vorbite de popor, ca
nu cumva oamenii să cerceteze Scripturile şi astfel să
dovedească deşertăciunea pretenţiilor ei. Cu timpul,
din mijlocul stricăciunii ei sau ridicat câţiva reformatori
evlavioşi, au salvat Biblia din uitare şi au dat-o poporului,
şi a rezultat o mare mişcare protestantă — care a
protestat împotriva doctrinelor false şi a practicilor rele ale
Bisericii Romei.
Dar curând şi protestantismul a devenit corupt,
iar clerul ei a început să formuleze crezuri, învăţând
poporul să privească la ele ca la doctrinele condensate ale
Bibliei şi de cea mai mare importanţă. I-au botezat şi
catehizat din fragedă pruncie, înainte de a învăţa să
gândească; apoi, după ce au crescut la anii maturităţii,
le-au cântat să adoarmă şi le-au dat de înţeles că
în chestiuni religioase calea lor sigură este să le încredinţeze
lor toate problemele de doctrină şi să le urmeze instrucţiunile,
dându-le de ((64)) înţeles că numai ei aveau educaţia
etc., necesare înţelegerii adevărului divin, şi că
ei, de aceea, trebuie consideraţi autorităţi în
toate aceste chestiuni fără să mai apeleze la Cuvântul lui
Dumnezeu. Şi când cineva îndrăznea să pună sub
semnul întrebării această pretinsă autoritate şi să
gândească diferit, era privit ca eretic şi schismatic. Cei mai
învăţaţi şi mai proeminenţi dintre ei au scris
volume masive de ceea ce ei numesc Teologie Sistematică, toată
fiind calculată, ca şi Talmudul printre evrei, să desfiinţeze
în mare măsură Cuvântul lui Dumnezeu şi să dea ca învăţătură
preceptele oamenilor (Mat. 15:6; Isa. 29:13); iar alţii dintre cei învăţaţi
şi proeminenţi au acceptat funcţii profesorale onorabile
şi avantajoase în Seminarii Teologice stabilite, ostentative, ca să
pregătească pe tineri pentru slujirea creştină, dar de
fapt pentru a învăţa ideile aşa-zisei „Teologii
Sistematice” ale celor câteva şcoli ale lor — să încătuşeze
gândirea liberă şi investigarea onestă, reverenţioasă
a Sfintelor Scripturi în vederea unei credinţe simple în învăţăturile
lor, fără a ţine seama de tradiţiile umane. În acest
fel, generaţie după generaţie de „cler” a înaintat pe
cărarea bătătorită a erorii tradiţionale. Şi
numai ocazional a fost câte unul suficient de treaz şi loial adevărului
ca să descopere eroarea şi să strige după reformă.
Era cu mult mai uşor să se lase duşi de curentul popular,
în special când în frunte erau oameni mari.
Astfel puterea şi avantajele superioare ale clasei
clerului au fost folosite greşit, chiar dacă în rândurile lui
au fost (şi sunt încă) unele suflete serioase, evlavioase care
gândeau cu adevărat că fac serviciu lui Dumnezeu în
sprijinirea sistemelor false în care au fost conduşi, şi de a căror
erori au fost şi ei orbiţi în mare măsură.
În timp ce aceste reflecţii vor părea fără
îndoială ofensatoare pentru mulţi din cler, în special pentru
cei ((65)) mândri şi care-şi urmăresc propriile
interese, nu ne temem că prezentarea lor candidă va ofensa pe
vreunul dintre cei blânzi, care, dacă recunosc adevărul, vor fi
binecuvântaţi printr-o mărturisire umilită a acestuia
şi o hotărâre deplină de a umbla în lumina lui Dumnezeu aşa
cum străluceşte din Cuvântul Lui, indiferent de tradiţiile
umane. Noi ne bucurăm să zicem că până acum în
perioada de seceriş am ajuns să cunoaştem câţiva
clerici din această clasă, care, atunci când li s-a clarificat
adevărul secerişului, au părăsit eroarea şi au
urmat şi au servit adevărul. Dar majoritatea clerului, vai! nu
este din clasa celor blânzi, şi iarăşi suntem obligaţi
să recunoaştem forţa cuvintelor Învăţătorului
— „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu
cei care au avuţii!” fie că aceste avuţii vor fi reputaţie,
faimă, învăţătură, bani, sau chiar confort obişnuit.
Oamenii obişnuiţi nu trebuie să fie
surprinşi, prin urmare, că clerul din creştinătate, ca
clasă, este orb faţă de adevărurile cuvenite în acest
timp de seceriş, întocmai cum învăţătorii şi
conducătorii recunoscuţi de la sfârşitul Veacului Iudeu
tipic au fost orbi şi s-au împotrivit adevărurilor cuvenite în
acel seceriş. Orbirea lor este întradevăr o răsplătire
pentru talanţii şi oportunităţile folosite greşit,
şi de aceea lumina şi adevărul nu pot fi aşteptate din
partea aceea. La sfârşitul Veacului Iudeu conducătorii religioşi
au sugerat poporului în mod semnificativ întrebarea: „A crezut în El
vreunul dintre maimarii noştri sau dintre farisei?” (Ioan 7:48),
şi acceptând sugestia lor şi supunându-se orbeşte îndrumărilor
lor, unora le-au scăpat privilegiile şi n-au intrat în binecuvântările
noii dispensaţii. La fel va fi cu o clasă asemănătoare
în aceste zile din urmă ale Dispensaţiei Evanghelice: cei care
urmează orbeşte îndrumările clerului vor cădea împreună
cu el în groapa scepticismului; şi numai cei care umblă
credincioşi cu Dumnezeu, împărtăşindu-se din spiritul
((66)) Său şi bazânduse cu smerenie pe toate mărturiile
Cuvântului Său preţios, vor fi în stare să discearnă
şi să înlăture „pleava” erorii care de mult este
amestecată cu adevărul, şi să stea tari în credinţa
Evangheliei şi în loialitatea inimii faţă de Dumnezeu, în
timp ce masele sunt duse de curentul popular spre necredinţă în
diferitele ei forme — Evoluţia, Critica Radicală, Teosofia,
Ştiinţa Creştină, Spiritismul, sau spre alte teorii
care neagă necesitatea şi meritul marelui sacrificiu de pe
Calvar. Dar cei care-şi menţin poziţia cu succes în această
„zi rea” (Efes. 6:13), făcând aşa, îşi vor dovedi
metalul caracterului lor creştin; căci atât de puternic va fi
curentul împotriva lor, încât numai adevărata devotare creştină
lui Dumnezeu, zelul, curajul şi tăria vor putea îndura până
la sfârşit. Aceste valuri de necredinţă care vin, în mod
sigur vor lua cu ele tot ce le stă în cale. Este scris: „O mie să
cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine
nu se va apropia. ... Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost»
şi faci din Cel-Prea-Înalt locuinţa ta. ... Cel ce stă în
locuinţa tainică [a consacrării, comuniunii şi părtăşiei]
a Celui-Prea-Înalt se va odihni în umbra Celui-Atotputernic. ... El te
va acoperi cu penele Lui şi vei avea un refugiu sub aripile Lui. Căci
scut şi pavăză este adevărul Lui.” Ps. 91.
Creştinii individuali nu se pot sustrage de la
responsabilitatea lor personală, punând-o pe păstori şi pe
învăţători sau pe concilii şi pe crezuri. După
Cuvântul Domnului suntem judecaţi (Ioan 12:48-50; Apoc. 20:12),
şi nu după opiniile şi faptele precedente ale semenilor noştri
în nici o măsură. De aceea toţi ar trebui să imite pe
nobilii bereeni care „cercetau Scripturile în fiecare zi”, ca să
vadă dacă lucrurile date lor ca învăţătură
erau adevărate (Fapt. 17:11). Datoria noastră ca creştini
este să verificăm individual toate lucrurile pe care le acceptăm
şi să reţinem ceea ce este bun. „Întrebaţi legea
şi ((67)) descoperirea! De nu vă vor vorbi asemenea cuvântului
acesta, atunci nu-i lumină în ei.” Fapt. 17:11; 1 Tes. 5:21; Isa.
8:20 (B. B., ediţia 1988 — n. e.).
Acest principiu este bun atât în lucrurile naturale cât
şi în cele spirituale. În timp ce diferitele corăbii ale
statului plutesc în derivă spre nimicire, cei care văd
talazurile în faţă, deşi nu pot schimba cursul
evenimentelor în general, pot, într-o măsură cel puţin,
folosi ocaziile prezente cu înţelepciune ca să-şi regleze
propria conduită în vederea catastrofei inevitabile; ei pot pregăti
bărcile de salvare şi colacul de salvare, aşa încât
atunci când corăbiile statului vor eşua în marea învolburată
a anarhiei, ei să-şi poată ţine capul deasupra
valurilor şi să găsească odihnă dincolo de ele.
Cu alte cuvinte, politica înţeleaptă, ca să nu mai zicem
nimic de principiu, este în aceste zile să procedăm drept,
generos şi blând cu semenii noştri din fiecare clasă
şi stare a vieţii; căci marea strâmtorare va izvorî din mânia
intensă a naţiunilor înfuriate — din nemulţumirea şi
indignarea maselor luminate ale poporului împotriva claselor mai
norocoase, aristocrate şi conducătoare. Subiectele de nemulţumire
sunt actualmente discutate pe larg; şi acum, înainte ca furtuna mâniei
să izbucnească, este timpul ca indivizii să-şi facă
cunoscute principiile, nu numai prin cuvinte, ci şi prin conduita lor
în toate relaţiile cu semenii lor. Acum este timpul pentru a studia
şi a aplica principiile regulii de aur; a învăţa să
ne iubim aproapele ca pe noi înşine şi să acţionăm
în consecinţă. Dacă oamenii ar fi destul de înţelepţi
să ia în considerare care anume, în viitorul foarte apropiat,
trebuie să fie rezultatul cursului actual al lucrurilor, ei ar face
aceasta din diplomaţie, dacă nu din principiu.
Nu este decât raţional să presupunem că
în strâmtorarea care vine, chiar în mijlocul celei mai mari confuzii,
vor fi discriminări în favoarea celor care s-au arătat drepţi,
generoşi şi blânzi, şi mânie extremă împotriva
celor care au ((68)) practicat şi au apărat opresiunea. Aşa
a fost în mijlocul ororilor Revoluţiei Franceze; şi că iarăşi
va fi aşa este sugerat de sfatul Cuvântului lui Dumnezeu care spune:
„Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că
veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului” (Ţef. 2:3).
„Depărteazăte de rău şi fă binele; caută
pacea şi urmăreşte-o. Ochii Domnului sunt peste cei drepţi
şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor. Domnul Îşi
întoarce faţa împotriva celor care fac rău, ca să le
şteargă amintirea de pe pământ” (Ps. 34:14-16). Aceste
cuvinte de înţelepciune şi avertizare sunt pentru lume în
general. În privinţa „sfinţilor”, „turma mică”,
„biruitorii”, lor le este promis că vor fi socotiţi vrednici
să scape de toate acele lucruri care vin peste lume. Luca
21:36.
Relaţia naţiunilor păgâne cu creştinătatea
şi cu marea strâmtorare
În timp ce mânia aprinsă a Domnului trebuie să
fie vărsată în mod special peste naţiunile creştinătăţii,
fiindcă ele au păcătuit împotriva luminii şi
privilegiului mare, Scripturile arată clar că naţiunile păgâne
n-au fost nici ele fără responsabilitate şi nu vor trece
nepedepsite. Multe generaţii şi multe secole, ele şi-au găsit
plăcerea în nedreptate. Părinţii lor din veacurile trecute
L-au uitat pe Dumnezeu, fiindcă nu le-a plăcut să păstreze
în amintire autoritatea Lui dreaptă: le-a plăcut mai degrabă
întunericul decât lumina şi au urmat în mod voit nechibzuinţa
propriilor închipuiri; iar urmaşii lor au mers statornic pe aceeaşi
cale în jos, chiar până în zilele noastre.
În privinţa responsabilităţii acestor
naţiuni, apostolul Pavel (Rom. 1:18-32) ne spune clar care este gândul
Domnului zicând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva
oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nedreptăţi
a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nedreptate. ((69))
Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit
printre ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. Însuşirile
nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea
Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de
minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că [având această
lumină a naturii — adică, mărturia naturii în
privinţa existenţei, puterii şi bunătăţii
lui Dumnezeu, şi a conştiinţei care le indică ce este
corect şi ce este greşit] nu se pot dezvinovăţi [în
urmarea unei căi rele în viaţă]. Fiindcă, măcar
că au cunoscut pe Dumnezeu [cel puţin într-o anumită măsură],
nu L-au slăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit: ci s-au dedat
la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat
[ca rezultat natural al unei astfel de căi]. Zicând că sunt înţelepţi,
au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o
icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări,
animale cu patru picioare şi reptile. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat
pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească
trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu
în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul
Creatorului, care este binecuvântat în veci. Amin!
De aceea Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi
josnice [adică, Dumnezeu n-a încercat sau nu S-a străduit
să-i recupereze, ci i-a lăsat singuri să-şi urmeze
calea rea aleasă şi să înveţe din experienţă
roadele ei amare]. ... Fiindcă nau socotit ca bun să păstreze
pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia
minţii lor fără pricepere, ca să facă lucruri neîngăduite,
fiind plini de orice fel de nedreptate, de desfrânare, de lăcomie,
de răutate; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune,
de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori
de Dumnezeu, obraznici, îngâmfaţi, lăudăroşi, născocitori
de rele, neascultători de părinţi, fără
pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească,
fără milă. Şi măcar că ştiu hotărârea
dreaptă a lui Dumnezeu, că cei care fac asemenea lucruri sunt
vrednici ((70)) de moarte, totuşi ei nu numai că le
practică, dar îşi găsesc şi plăcerea în cei
care le fac”.
În timp ce naţiunile păgâne, după cum
s-a arătat aici, de mult au înăbuşit adevărul
cunoscut în veacurile timpurii ale lumii în privinţa lui Dumnezeu
şi a dreptăţii, şi au preferat mai degrabă întunericul
decât lumina fiindcă faptele lor erau rele, şi din închipuirile
lor rele şi deşarte au inventat religii false care le-au
justificat căile lor rele, şi în timp ce generaţiile următore
au susţinut şi au justificat cursul rău al părinţilor
prin subscrierea la doctrinele lor şi prin urmarea în urmele lor,
asumându-şi astfel şi acumularea vinei şi condamnării
lor, chiar pe acelaşi principiu pe care naţiunile actuale ale
creştinătăţii îşi asumă obligaţiile
generaţiilor precedente, totuşi naţiunile păgâne n-au
fost în totală necunoştinţă de faptul că prin
Isus Cristos a venit în lume o mare lumină. Chiar şi înainte
de venirea lui Cristos, Dumnezeul minunat al lui Israel a fost cunoscut
printre multe naţiuni păgâne, prin procedurile Lui cu acel
popor; şi de-a lungul întregului Veac Evanghelic sfinţii lui
Dumnezeu au răspândit vestea bună.
Ici şi colo câţiva indivizi au dat atenţie
adevărului, dar popoarele l-au nesocotit în general şi au
umblat mai departe în întuneric. De aceea, „mânia Domnului este împotriva
tuturor popoarelor” (Isa. 34:2). Popoarele păgâne, fără
Evanghelie şi fără avantajele ei, sunt acum judecate ca
nevrednice de a continua contractul puterii; în timp ce aşazisele naţiuni
creştine, cu lumina şi privilegiile Evangheliei de care n-au
umblat vrednici, sunt de asemenea, prin standardul ei de adevăr
şi dreptate, judecate ca nevrednice de a-şi continua puterea.
Astfel orice gură este închisă şi toată
lumea stă vinovată în faţa lui Dumnezeu. Dintre toate
popoarele „Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este
nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut
şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă
binele, nici unul măcar”.
((71))
Dreptatea lui Dumnezeu în pedepsirea acestor popoare
este vizibilă; şi în timp ce popoarele păgâne vor primi o
răsplătire dreaptă a faptelor lor, să nu fie uitată
responsabilitatea mai mare a creştinătăţii; căci,
dacă evreii au avut „avantaje mari, oricum” faţă de
neamuri, mai ales fiindcă lor le-au fost încredinţate cuvintele
lui Dumnezeu (Rom. 3:1, 2), ce vom spune despre naţiunile creştinătăţii,
cu avantajele lor încă mai mari, atât ale Legii cât şi ale
Evangheliei? Totuşi, astăzi este adevărat în privinţa
creştinătăţii, aşa cum a fost atunci în privinţa
naţiunii evreieşti, că numele lui Dumnezeu este hulit din
cauza lor printre păgâni (Rom. 2:24). Să se observe, de
exemplu, impunerea traficului de alcool şi opiu asupra popoarelor păgâne,
prin lăcomia după aur a popoarelor creştine.
Un martor demn de încredere, care vorbeşte din
cunoştinţă personală, a scris acum câtva timp către
The Voice din New York după cum urmează:
„Potrivit propriilor mele observaţii, declaraţiei
multor misionari şi a altora, pe Coasta Congo-ului şi pe Coasta
de Vest [a Africii], băutura face mai mult rău băştinaşilor
decât comerţul cu sclavi de acum sau din trecut. Aceasta ia oamenii
şi distruge satele; nu numai că-i ucide cu miile, ci depravează
şi ruinează corpul şi sufletul, triburi întregi, şii
lasă să devină părinţii unor creaturi degenerate
născute în propriul lor chip depravat. ... Tuturor muncitorilor li
se dă o porţie mare de rom în fiecare zi la amiază şi
sunt forţaţi să ia cel puţin două sticle de gin
ca plată pentru muncă în fiecare sâmbătă seara; la
multe dintre fabrici, când expiră un contract de unul, doi sau trei
ani, ei sunt forţaţi să ia un butoiaş de rom sau câteva
recipiente sau damigene de gin să ducă acasă cu ei.
Comercianţii băştinaşi sunt forţaţi să
ia butoiaşe de băutură în schimbul produselor autohtone,
chiar şi atunci când protestează şi când, neobţinând
nici o reparare, varsă băutura în râu; comercianţii zicând:
«Negroteii trebuie să ia rom, noi nu putem face destui bani ((72))
ca să mulţumim firma de acasă prin vânzarea de sare sau de
haine». Oraşele vuiesc ca iadurile în fiecare duminică din
cauza băuturii. Sunt sate unde fiecare bărbat, femeie şi
copil este beat turtă, şi astfel serviciile religioase avute mai
înainte sunt desfiinţate. Căpeteniile le spun cu tristeţe
misionarilor: «De ce voi oamenii lui Dumnezeu n-aţi venit înainte să
fi venit băutura? Băutura le-a mâncat capetele oamenilor mei
şi le-a împietrit inimile: ei nu pot înţelege, nu le pasă
de nimic ce este bun».”
Se spune chiar că unii dintre păgâni ţin
Biblia creştină în faţa lor şi zic: „Practicile
voastre nu corespund cu învăţăturile din Cartea voastră
sfântă”. Se spune că un brahman i-a scris unui misionar: „Vă
descoperim. Nu sunteţi atât de buni ca şi Cartea voastră.
De-ar fi oamenii voştri atât de buni ca şi Cartea voastră,
aţi cuceri India în cinci ani.” Vezi Ezec. 22:4.
Într-adevăr, dacă oamenii din Ninive şi
împărăteasa de la miazăzi se vor scula la judecată împotriva
generaţiei din Israel căreia Domnul nostru i S-a adresat direct
(Mat. 12:41, 42), atunci Israel şi fiecare generaţie anterioară
şi popoarele păgâne se vor ridica împotriva acestei generaţii
a creştinătăţii; căci unde s-a dat mult se va
cere mult. Luca 12:48.
Dar lăsând la o parte aspectul retributiv din
punct de vedere moral, prin însăşi natura cazului, popoarele păgâne
trebuie să sufere în căderea creştinătăţii,
a Babilonului. Prin influenţele Cuvântului lui Dumnezeu, direct
şi indirect, popoarele creştine au făcut mare înaintare în
civilizaţie şi în prosperitate materială pe toate liniile,
aşa încât în bogăţie, confort, dezvoltare intelectuală,
educaţie, guvern civil, ştiinţă, artă, manufactură,
comerţ şi fiecare ramură a industriei umane, ele sunt cu
mult înaintea popoarelor păgâne care n-au fost atât de favorizate
cu influenţele civilizatoare ale cuvintelor lui Dumnezeu, dar care,
dimpotrivă, au avut un declin constant, aşa încât astăzi
expun vederii numai ruinele fostei lor prosperităţi. Comparaţi
de exemplu Grecia de astăzi cu Grecia antică, ((73)) care
a fost odată locaşul învăţăturii şi afluenţei.
Remarcaţi de asemenea ruinele actuale ale gloriei Egiptului antic,
odată poporul de frunte al întregului pământ.
Drept urmare a declinului popoarelor păgâne
şi a civilizaţiei şi prosperităţii popoarelor creştine,
cele dintâi sunt mai mult sau mai puţin îndatorate celor din urmă
pentru multe avantaje primite — pentru foloasele comerţului, ale
comunicaţiei internaţionale şi ale unei lărgiri
consecutive a ideilor etc. Apoi, de asemenea, mersul progresului în anii
recenţi a legat toate popoarele în diferite interese comune, care,
dacă sunt grav tulburate într-unul sau în mai multe popoare, repede
le vor afecta pe toate. Ca atare, când Babilonul, creştinătatea,
va cădea brusc, efectul va fi foarte serios asupra tuturor popoarelor
mai mult sau mai puţin dependente, care, în limbajul simbolic al
Apocalipsei, sunt de aceea reprezentate ca jelind mult căderea acelei
cetăţi mari, Babilonul. Apoc. 18:9-19.
Dar nu numai prin căderea Babilonului vor suferi
popoarele păgâne; căci valurile umflate ale agitaţiei
sociale şi politice se vor răspândi repede şi le vor
cuprinde şi le vor înghiţi pe toate; şi astfel tot pământul
va fi măturat cu măturoiul distrugerii şi aroganţa
omului va fi doborâtă, căci este scris: „«Răzbunarea
este a Mea, Eu voi răsplăti», zice Domnul” (Rom. 12:19; Deut.
32:35). Şi judecata Domnului peste lumea creştină şi păgână
va fi pe cele mai stricte linii ale echităţii.
((74))
Furtuna ce vine
„O, tristă mi-e inima pentru furtuna ce vine
Ca vulturii în stol din larg năpustind;
Adăpost caută pescăruşii iar brazii suspină
Şi toate dau semne pentru furtuna ce vine.
O vrajă fost-a şoptită din peşteră sau din ocean,
Păstorii adormit-au, sentinelele-s mute,
Răzleţitu-s-au turmele pe câmpuri şi munţi,
Şi nimeni nu crede că Învăţătoru-i aici.
Este aici, dar la postul de strajă pe cine găseşte?
Pe pământ, unde se află credinţa când El a venit?
Bogaţii mai tare în lux orice simţ îşi afundă,
Săracii cu greu de astăzi pe mâine o duc.
Bărbate, femeie, lasă plăcerea măruntă şi
gluma!
Ascultă despre necazul ce vine, când spun.
* * *
La fel i-aş putea cere gheţarului să se
oprească din cale
Sau valurilor-nalte ce se năpustesc din mare!”
