SCRIPTURE
STUDIES
Batalia
Armaghedonului
((21))
STUDIUL II
„Prorocie împotriva Babilonului” — „Creştinătatea”
— „Mene, mene, techel, ufarsin”
Babilonul — Creştinătatea — Cetatea —
Imperiul — Mama — Fiicele — Soarta Babilonului — Semnificaţia
ei îngrozitoare
„Prorocie împotriva Babilonului, pe care a văzut-o
Isaia ... . Ridicaţi un steag pe un munte pleşuv, înălţaţi
glasul spre ei, faceţi semne cu mâna, ca să nu intre pe porţile
celor nobili.
Am dat poruncă sfintei Mele oştiri, am chemat
pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea
Mea.”
„Ei vin dintr-o ţară depărtată,
de la marginea cerurilor: Domnul şi uneltele mâniei Lui vor nimici
toată ţara.”
„Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor
mult; se aude o zarvă de împărăţii, de popoare
adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da
lupta.”
„Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape:
ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic. De aceea toate mâinile vor slăbi
şi orice inimă omenească se va topi. Ei vor fi înspăimântaţi,
îi vor cuprinde chinurile şi durerile; se zvârcolesc ca o femeie în
durerile naşterii, se uită unii la alţii încremeniţi;
feţele lor sunt roşii ca flăcările.
Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă,
zi de mânie şi de furie aprinsă, care va preface tot pământul
în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe
el.
Căci stelele cerurilor şi constelaţiile
nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul
lui şi luna nu va mai lumina.
Voi pedepsi lumea pentru răutatea ei şi pe
cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria
celor trufaşi şi ((22)) voi doborî îngâmfarea celor
violenţi. Voi face pe muritori mai rari decât aurul curat şi pe
om mai scump decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina
cerurile, iar pământul va fi mutat din locul lui, de mânia Domnului
oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.” Isa. 13:1-13. Compară
cu Apoc. 16:14; Evr. 12:26-29.
„Voi face din judecată o linie şi din
dreptate un fir cu plumb; şi grindina va surpa locul de scăpare
al neadevărului şi apele vor îneca adăpostul ascuns.”
Isa. 28:17.
DIFERITELE profeţii din Isaia, Ieremia, Daniel
şi Apocalipsa cu privire la Babilon sunt toate în armonie deplină
şi în mod evident se referă la aceeaşi cetate mare. Şi
deoarece aceste profeţii au avut numai o împlinire foarte limitată
asupra cetăţii literale antice, iar cele din Apocalipsa au fost
scrise cu secole după ce Babilonul literal a fost prefăcut în
ruine, este clar că referirea specială a tuturor profeţilor
este la ceva pentru care străvechiul Babilon literal a fost o ilustraţie.
Este de asemenea clar că, în măsura în care profeţiile
lui Isaia şi Ieremia cu privire la căderea lui s-au împlinit
asupra cetăţii literale, acesta a devenit, în căderea
şi în caracterul lui, o ilustraţie a marii cetăţi
spre care indică Revelatorul în limbajul simbolic al Apocalipsei (capitolele
17 şi 18) şi la care fac referire mai ales ceilalţi profeţi.
Aşa cum a fost deja sugerat, ceea ce astăzi
este cunoscut ca creştinătate este antitipul vechiului Babilon;
şi prin urmare avertizările şi prezicerile solemne ale
profeţilor împotriva Babilonului — creştinătăţii
— sunt chestiuni de cel mai profund interes pentru generaţia actuală.
Numai de-ar fi oamenii destul de înţelepţi ca să le ia în
considerare! Cu toate că în Scripturi creştinătăţii
îi sunt aplicate diferite alte nume simbolice, cum ar fi Edom, Efraim,
Ariel etc., acest termen, „Babilon”, este cel mai frecvent folosit,
şi semnificaţia lui, confuzie, este remarcabil de
potrivită. Apostolul Pavel indică de asemenea un Israel
spiritual nominal, spre deosebire de ((23)) un Israel trupesc
nominal (vezi 1 Cor. 10:18; Gal. 6:16; Rom. 9:8); şi la fel există
un Sion spiritual nominal şi un Sion trupesc nominal (vezi Isa.
33:14; Amos 6:1). Dar să examinăm unele din corespondenţele
uimitoare ale creştinătăţii cu Babilonul, tipul ei,
inclusiv mărturia directă a Cuvântului lui Dumnezeu asupra
acestui subiect. Apoi vom observa atitudinea actuală a creştinătăţii
şi indiciile actuale ale soartei lui prezise.
Revelatorul a sugerat că nu va fi greu să fie
descoperită această mare cetate tainică, pentru că
numele ei este pe fruntea ei, adică, ea este evident marcată,
astfel încât nu putem să nu o vedem, numai dacă închidem
ochii şi refuzăm să privim — „Pe frunte purta
scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama prostituatelor
şi a urâciunilor pământului»” (Apoc. 17:5). Dar înainte de
a căuta acest Babilon Tainic, să observăm mai întâi
Babilonul tipic, şi apoi, cu trăsăturile lui proeminente în
minte, să căutăm antitipul.
Numele Babilon a fost aplicat, nu numai la
cetatea-capitală a imperiului babilonian, ci şi la imperiu însuşi.
Babilonul, capitala, era cetatea cea mai strălucitoare şi
probabil cea mai mare din lumea antică. Era construită în forma
unui pătrat pe ambele maluri ale râului Eufrat; şi, ca apărare
împotriva invadatorilor, era înconjurată de un şanţ adânc
umplut cu apă şi închisă într-un vast sistem de ziduri
duble, groase de 9,6 m până la 25,5 m, şi înalte de 22,5 m până
la 90 m. La vârf se aflau turnuri joase, despre care se spune că
erau în număr de două sute cincizeci, plasate de-a lungul
marginilor exterioare şi interioare ale zidului, unul în faţa
altuia; şi în aceste ziduri erau o sută de porţi de bronz,
douăzeci şi cinci pe fiecare latură, corespunzător numărului
de străzi care se intersectau unele cu altele în unghiuri drepte.
Cetatea era împodobită cu palate şi temple splendide şi cu
prăzile de război.
((24))
Marele monarh al Imperiului Babilonian era Nebucadneţar,
a cărui domnie lungă s-a întins pe aproape jumătate din
perioada existenţei lui, şi lui i s-au datorat în principal măreţia
şi gloria lui militară. Cetatea era faimoasă pentru bogăţia
şi măreţia ei, care au adus şi o degradare morală
corespunzătoare, precursorul sigur al declinului şi căderii
ei. Era cu totul dedată idolatriei şi era plină de
nelegiuire. Oamenii erau închinători lui Baal, căruia îi
ofereau jertfe umane. Profunda degradare a idolatriei lor poate fi înţeleasă
din mustrarea israeliţilor de către Dumnezeu, când aceştia
au decăzut prin legăturile lor cu babilonienii. Vezi Ieremia 7:9
şi 19:5.
Numele îşi are originea în zădărnicirea
planului cu marele turn, numit Babel (confuzie), pentru că acolo
Dumnezeu a încurcat vorbirea umană; dar etimologia băştinaşă
i-a făcut numele Babil, care, în loc să fie condamnabil şi
o aducere aminte a nemulţumirii Domnului, pentru ei însemna — „poarta
lui Dumnezeu”.
Cetatea Babilon a ajuns la o poziţie de proeminenţă
şi abundenţă în calitate de capitală a marelui
Imperiu Babilonian şi a fost numită „cel care strângea aurul”,
„slava împărăţiilor, falnica mândrie a caldeenilor”.
Isa. 13:19; 14:4.
Nebucadneţar a fost urmat la tron de nepotul său,
Belşaţar, sub a cărui domnie a venit prăbuşirea,
pe care mândria, belşugul de pâine şi abundenţa trândăviei
o asigură şi o grăbesc întotdeauna. În timp ce toţi
oamenii, în necunoştinţă de pericolul iminent, urmând
exemplul regelui lor, s-au lăsat în voia exceselor degradante,
armata persană sub conducerea lui Cirus s-a strecurat pe furiş
prin albia Eufratului (căruia îi deviaseră cursul), au masacrat
pe cheflii şi au capturat cetatea. Astfel s-a împlinit profeţia
acelui scris ciudat pe perete — „Mene, mene, techel, ufarsin”
— care după tâlcuirea lui Daniel numai cu câteva ore înainte însemna
— „Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt
... ((25)) ai fost cântărit în balanţă, şi ai
fost găsit uşor ... împărăţia ta este împărţită
şi dată mezilor şi perşilor”. Şi atât de
completă a fost nimicirea acelei cetăţi mari, încât chiar
şi locul ei a fost uitat şi multă vreme n-a fost sigur.
Aşa a fost cetatea tipică; şi, ca o
piatră mare de moară aruncată în mare, ea s-a scufundat cu
secole în urmă, ca să nu se mai ridice niciodată; chiar
amintirea ei a devenit o ocară şi un proverb. Acum să căutăm
antitipul ei, observând mai întâi că Scripturile îl arată
clar, şi apoi notând caracterul potrivit al simbolismului.
În profeţia simbolică o „cetate” înseamnă
un guvernământ religios susţinut de putere şi influenţă.
Astfel, de exemplu, „cetatea sfântă, noul Ierusalim” este
simbolul folosit să reprezinte Împărăţia lui Dumnezeu
stabilită, biruitorii Bisericii evanghelice înălţaţi
şi domnind în glorie. Biserica este de asemenea, în aceeaşi
relaţie contextuală, reprezentată ca o femeie, „mireasa,
soţia Mielului”, în putere şi glorie şi susţinută
de puterea şi autoritatea lui Cristos, soţul ei. „Apoi unul
dintre cei şapte îngeri ... a venit şi a vorbit cu mine şi
mi-a zis: «Vino să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului!»
... Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul.”
Apoc. 21:9, 10.
Aceeaşi metodă de interpretare se aplică
Babilonului tainic, marea împărăţie eclesiastică, „cetatea
cea mare” (Apoc. 17:1-6), care este descrisă ca o prostituată,
o femeie decăzută (o biserică apostată — pentru că
adevărata Biserică este o fecioară), înălţată
la putere şi stăpânire şi susţinută într-o măsură
considerabilă de împăraţii pământului, puterile
civile care sunt mai mult sau mai puţin îmbătate de spiritul
şi doctrina ei. Biserica apostată şi-a pierdut puritatea
feciorelnică. În loc să aştepte, ca o fecioară
logodită şi curată, înălţarea cu Mirele ei
ceresc, ea s-a asociat cu împăraţii pământului şi
şi-a prostituat puritatea feciorelnică — atât a doctrinei cât
şi a ((26)) caracterului — ca să se potrivească
ideilor lumii; şi în schimb a primit o stăpânire actuală,
şi acum o exercită întrucâtva, în mare măsură prin
sprijinul lor direct şi indirect. Acestei necredincioşii faţă
de Domnul, al cărui nume ea îl pretinde, şi faţă de
înaltul ei privilegiu de a fi „fecioara curată” logodită cu
Cristos, i se datoreşte calificativul „prostituată”, în
timp ce influenţa ei ca imperiu sacerdotal, plin de inconsecvenţă
şi de confuzie, este reprezentată simbolic sub numele de Babilon,
pe care, în sensul lui cel mai larg, aşa cum este simbolizat prin
Imperiul Babilonian, îl identificăm imediat cu creştinătatea;
în timp ce în sensul lui mai restrâns, aşa cum este simbolizat
prin cetatea antică Babilon, îl identificăm cu Biserica creştină
nominală.
Faptul că creştinătatea nu acceptă
că termenul biblic „Babilon” şi semnificaţia lui,
confuzie, i se aplică ei, nu este o dovadă că nu este aşa.
Nici Babilonul antic n-a recunoscut semnificaţia biblică —
confuzie. Babilonul antic presupunea că este însăşi „poarta
lui Dumnezeu”; dar Dumnezeu l-a etichetat Confuzie (Gen. 11:9); şi
la fel este şi cu antitipul lui astăzi. El se numeşte pe
sine creştinătate, poarta către Dumnezeu şi către
viaţa veşnică, în timp ce Dumnezeu îl numeşte
Babilon — confuzie.
Protestanţii au pretins în mod foarte general
şi potrivit că numele „Babilon” şi descrierea profetică
sunt aplicabile papalităţii, deşi mai recent o dispoziţie
compromiţătoare este mai puţin înclinată să-l
aplice astfel. Dimpotrivă, acum sectele protestante fac toate
eforturile pentru a se împăca cu Biserica Romei şi a o imita,
şi pentru a se afilia şi a coopera cu ea. Făcând astfel,
ei devin parte integrantă din ea, în timp ce-i îndreptăţesc
cursul şi-i umple măsura nelegiuirilor, la fel cum au umplut cărturarii
şi fariseii măsura părinţilor lor care au omorât pe
proroci (Mat. 23:31, 32). Desigur, nici protestanţii nici papiştii
nu sunt gata să admită toate ((27)) acestea, pentru că
dacă ar face aşa s-ar condamna pe ei înşişi. Şi
acest fapt este recunoscut de Revelator, care arată că toţi
cei care vreau să aibă o vedere corectă asupra Babilonului
trebuie, în spirit, să ia poziţie alături de adevăratul
popor al lui Dumnezeu „în pustie” — în starea de separare de lume,
de ideile lumeşti şi de simplele forme de evlavie, şi în
starea de consacrare totală şi de credincioşie faţă
de Dumnezeu şi dependenţă numai de El. „Şi m-a dus
în Duh într-un deşert. Şi am văzut o femeie ...
Babilonul.” Apoc. 17:1-5.
Şi deoarece împărăţiile lumii
civilizate s-au supus ca să fie în mare măsură dominate de
influenţa marilor sisteme eclesiastice, în special a papalităţii,
acceptând din partea lor numele de „naţiuni creştine”
şi „creştinătate”, şi prin autoritatea lor acceptând
doctrina dreptului divin al regilor etc., ele de asemenea se aliniază
împreună cu marele Babilon şi devin parte din el, aşa încât,
după cum în tip numele Babilon i s-a aplicat nu numai cetăţii,
ci şi întregului imperiu, şi aici termenul simbolic „Babilon”
li se aplică nu numai marilor organizaţii religioase, papală
şi protestantă, ci şi, în sensul lui cel mai larg, întregii
creştinătăţi.
Prin urmare, această zi de judecată asupra
Babilonului tainic este ziua de judecată asupra tuturor naţiunilor
creştinătăţii; calamităţile ei vor cuprinde
întreaga structură — civilă, socială şi religioasă;
şi indivizii vor fi afectaţi de ea după măsura
interesului lor pentru diferitele ei organizaţii şi aranjamente
şi a dependenţei lor de ele.
Naţiunile din afara creştinătăţii
vor simţi de asemenea greutatea mâinii grele a răsplătirii
prin aceea că şi ele sunt într-o oarecare măsură
legate de naţiunile creştinătăţii prin diferite
interese, comerciale şi altele; şi pe bună dreptate, de
asemenea, prin aceea că nici ele n-au apreciat lumina pe care au văzut-o
şi au iubit întunericul mai degrabă decât lumina, pentru că
faptele lor au fost rele. Astfel, după cum ((28)) a declarat
profetul: „Tot pământul [societatea] va fi mistuit de focul
geloziei Mele” (Ţef. 3:8); dar împotriva Babilonului, creştinătăţii,
din cauza mai marii ei responsabilităţi şi a folosirii greşite
a favorii primite, va arde înverşunarea mâniei şi indignării
Lui (Ier. 51:49). „De strigătul luării Babilonului, pământul
se cutremură şi se aude un strigăt de durere printre
neamuri.” Ier. 50:46.
Babilonul — mamă şi fiice
Dar unii creştini sinceri, care nu sunt încă
treziţi în privinţa declinului protestantismului şi care
nu-şi dau seama de legătura diferitelor secte cu papalitatea, însă
care percep neliniştea şi mişcările doctrinare din
toate sistemele religioase, ar putea totuşi întreba neliniştiţi:
„Dacă întreaga creştinătate va fi implicată în
soarta Babilonului, ce se va întâmpla cu protestantismul, rezultatul
marii Reforme?” Aceasta este o întrebare importantă; dar cititorul
să cugete că protestantismul, aşa cum există astăzi,
nu este rezultatul marii Reforme, ci al declinului ei; şi acum
participă în mare măsură la dispoziţia şi la
caracterul Bisericii Romei, din care au ieşit diferitele lui ramuri.
Diferitele secte protestante (şi o spunem cu toată consideraţia
cuvenită faţă de relativ puţinele suflete
evlavioase din ele, pe care Domnul le numeşte „grâu”,
spre deosebire de numărul copleşitor al „neghinei”)
sunt adevăratele fiice ale acelui sistem degenerat al creştinătăţii
nominale, papalitatea, la care face referire Revelatorul atunci când îi
aplică numele „mama prostituatelor” (Apoc. 17:5). Şi să
nu treacă neobservat faptul că atât romano-catolicii cât
şi protestanţii recunosc acum deschis relaţia de mamă
şi fiice, cea dintâi numindu-se pe sine Sfânta Biserică Mamă,
iar cea din urmă, cu o plăcută satisfacţie, sprijinind
ideea, aşa cum se arată prin multe declaraţii publice ale
clericilor şi laicilor protestanţi de frunte. Astfel „slava
lor este în ruşinea lor”, nepăsători se pare de
stigmatul pe care ei ((29)) îl acceptă astfel din Cuvântul
lui Dumnezeu, care numeşte papalitatea „mama prostituatelor”.
Nici papalitatea, pretinzându-şi funcţia de mamă, nu pare
să-şi fi pus vreodată la îndoială dreptul său la
acel titlu sau să se fi gândit la incompatibilitatea acestuia cu
pretenţia că ea este încă singura biserică adevărată,
pe care Scripturile o numesc „fecioară” logodită cu
Cristos. Pretenţiile ei recunoscute la calitatea de mamă sunt
spre ruşinea veşnică, atât a ei cât şi a odraslelor
ei. Adevărata Biserică, pe care o recunoaşte Dumnezeu, dar
pe care lumea nu o cunoaşte, este încă fecioară; şi
din starea ei pură şi sfântă n-au apărut niciodată
sisteme fiice. Ea este încă o fecioară curată, credincioasă
lui Cristos şi dragă Lui ca lumina ochilor (Zah. 2:8; Ps. 17:6,
8). Adevărata Biserică nu poate fi arătată nicăieri
ca o companie din care a fost separată toată neghina, dar
ea este formată numai din „grâu” adevărat, şi toţi
aceştia Îi sunt cunoscuţi lui Dumnezeu, fie că lumea îi
recunoaşte sau nu.
Dar să vedem cum susţin sistemele protestante
această relaţie de fiice cu papalitatea. Deoarece papalitatea,
mama, nu este un singur individ, ci un mare sistem religios, păstrând
simbolul ar trebui să ne aşteptăm să vedem alte
sisteme religioase care să corespundă ilustraţiei de fiice
cu un caracter asemănător — desigur, nu atât de vechi, nici
în mod necesar atât de depravate ca papalitatea — dar cu toate acestea
„prostituate” în acelaşi sens; adică sisteme
religioase care pretind că sunt fie fecioara logodită, fie
mireasa lui Cristos, şi totuşi curtează favoarea şi
primesc sprijinul lumii, cu preţul neloialităţii faţă
de Cristos.
Acestei descrieri îi corespund cu totul diferitele
organizaţii protestante. Ele sunt marile sisteme fiice.
Aşa cum a fost deja arătat,* naşterea
acestor diferite sisteme fiice a apărut în legătură cu
reformele, din ((30)) depravările Bisericii mame. Sistemele
fiice s-au despărţit de mamă în împrejurările
durerilor de naştere şi s-au născut fecioare. Totuşi,
ele conţineau nu numai reformatori adevăraţi; ele conţineau
mulţi care aveau încă spiritul mamei şi au moştenit
multe din doctrinele şi teoriile ei false; şi n-a trecut mult
timp până când ele au căzut în multe din practicile ei rele
şi şi-au dovedit caracterul potrivit stigmatului profetic —
„prostituate”.
*Vol. III, pag. 112
Să nu uităm că în timp ce diferitele mişcări
reformatoare au făcut o lucrare valoroasă în „curăţirea
sfântului locaş”, totuşi numai clasa templu, clasa sfântului
locaş a fost vreodată Biserica adevărată, în
socoteala lui Dumnezeu. Marile sisteme omeneşti, numite biserici,
n-au fost niciodată Biserica mai mult decât cu numele. Ele
aparţin toate unui sistem fals care contraface, prezintă într-o
lumină falsă şi ascunde de lume Biserica adevărată,
care este formată numai din credincioşi deplin consacraţi
şi loiali, care se încred în meritul acelui mare sacrificiu pentru
păcate. Aceştia se găsesc răspândiţi ici şi
colo, înăuntru şi în afara acestor sisteme omeneşti, totuşi
întotdeauna despărţiţi de spiritul lumesc al acestora. Ei
sunt clasa „grâu” din pilda Domnului nostru, pe care El a deosebit-o
clar de „neghină”. Neînţelegând adevăratul caracter
al acestor sisteme, ca indivizi ei au umblat cu Dumnezeu în umilinţă,
luând Cuvântul Lui ca povăţuitorul lor şi spiritul Lui ca
îndrumătorul lor. Ei nu s-au simţit niciodată confortabil
în Sionul nominal, unde au observat de multe ori cu durere că
spiritul lumii, care acţionează prin elementul „neghină”
nerecunoscut, periclita prosperitatea spirituală. Ei sunt binecuvântaţii
care plâng în Sion, cărora Dumnezeu le-a dat „frumuseţe în
loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului”
(Mat. 5:4; Isa. 61:3). Numai în acest timp de „seceriş” este
cuvenită separarea acestei clase de elementul „neghină”;
pentru că planul Domnului a fost ca ((31)) ele să fie lăsate
„să crească împreună până la seceriş [timpul
în care trăim noi acum].” Mat. 13:30.
Prin urmare, aceasta este clasa care acum este în curs
de trezire la o înţelegere a adevăratului caracter al acestor
sisteme condamnate. După cum s-a arătat mai înainte,*
diferitele mişcări reformatoare, aşa cum a prezis profetul
(Dan. 11:32-35), au fost „ademenite prin linguşiri”: fiecare după
ce a realizat o măsură de curăţire sa oprit; şi
în măsura în care au găsit că este folositor, au imitat
exemplul Bisericii de la Roma, curtând şi primind favoarea lumii cu
preţul virtuţii lor — al fidelităţii lor faţă
de Cristos, adevăratul Cap al Bisericii. Biserica şi statul au făcut
din nou cauză comună, şi-au unit într-o oarecare măsură
interesele pământeşti, pe seama intereselor reale, spirituale
ale bisericii; şi progresul şi reforma în biserică au încetat
din nou. De fapt, a început o mişcare retrogradă, astfel încât
astăzi multe dintre ele sunt mult mai departe de standardul potrivit,
atât al credinţei cât şi al practicii, decât în zilele
fondatorilor lor.
Unele dintre bisericile reformate au fost chiar admise
să împartă autoritatea şi puterea cu conducătorii pământeşti;
ca, de exemplu, Biserica Angliei şi Biserica Luterană din
Germania. Şi cele care n-au reuşit până la măsura
aceea (ca în această ţară, de exemplu) au făcut multe
avansuri compromiţătoare lumii pentru favoruri mai mici. Este
adevărat şi aceea că în timp ce puterile lumii au promovat
ambiţiile lumeşti ale bisericii necredincioase, biserica a admis
cu generozitate lumea în comuniunea şi părtăşia ei;
şi cu atâta generozitate încât cei lumeşti botezaţi
formează acum marea majoritate a membrilor ei, ocupând aproape toate
poziţiile importante şi astfel dominând-o.
Aceasta a fost dispoziţia care a degradat biserica
la începutul veacului, care a produs marea lepădare de credinţă
((32)) (2 Tes. 2:3, 7-10) şi care treptat, dar rapid, a
dezvoltat sistemul papal.
Acest caracter libertin asumat devreme de diferitele mişcări
reformatoare, care au dezvoltat treptat organizaţii sectare, continuă
până în prezent; şi cu cât aceste organizaţii cresc mai
mult în bogăţie, număr şi influenţă, cu atât
cad mai departe de la virtutea creştină şi dezvoltă
aroganţa mamei lor. Câţiva creştini serioşi din
diferitele secte observă aceasta într-o oarecare măsură,
şi o mărturisesc şi o deplâng cu ruşine şi
durere. Ei văd că diferitele organizaţii sectare fac orice
efort posibil să placă lumii şi să-şi atragă
favoarea şi să-şi asigure sprijinul ei. Edificii bisericeşti
elegante şi scumpe, turnuri înalte, clopote răsunătoare,
orgi impresionante, mobilier frumos, coruri artistice, oratori rafinaţi,
târguri, festivaluri, concerte, jocuri, loterii, distracţii şi
amuzamente îndoielnice, toate sunt aranjate cu scopul de a-şi
asigura aprobarea şi sprijinul lumii. Doctrinele importante şi sănătoase
ale lui Cristos sunt împinse pe ultimul plan, în timp ce doctrinele
false şi subiectele senzaţionale le iau locul la amvon, adevărul
este ignorat şi uitat, iar spiritul lui este pierdut. În aceste
particularităţi, cât de exact seamănă fiicele cu
organizaţia mamă!
Ca una dintre numeroasele dovezi de libertate şi
chiar de mândrie cu care este recunoscută această relaţie
dintre sectele protestante şi papalitate, dăm următoarele
sentimente ale unui cleric presbiterian, citate dintr-una din predicile
sale, aşa cum a fost publicată de presa zilnică. Acest domn
a spus:
„Oricât aţi tresări, trebuie să
admiteţi că aceasta (Biserica Catolică) este Biserica
Mamă. Ea are o istorie neîntreruptă care merge înapoi până
la timpul apostolilor. [Da, acolo a început apostazia. 2 Tes. 2:7, 8.] Pentru
fiecare fragment de adevăr religios pe care-l preţuim, îi
suntem îndatoraţi ei ca depozitar. Dacă ea nu are pretenţii
de a fi adevărata Biserică, atunci noi suntem bastarzi şi
nu fii.
((33))
Vorbiţi despre misionari care să lucreze
printre romano-catolici! Eu aş prefera să mă gândesc să
se trimită misionari printre metodişti, episcopali,
presbiterieni uniţi şi luterani, cu scopul de a-i converti în
presbiterieni.”
Da, aproape toate erorile doctrinare susţinute cu
atâta tenacitate de protestanţi au fost aduse cu ei de la Roma, cu
toate că dincolo de erorile grosolane ale papalităţii, cum
ar fi jertfa liturghiei, cultul sfinţilor, al fecioarei Maria şi
al icoanelor, spovedania, acordarea de indulgenţe etc., fiecare
dintre mişcările reformei a făcut progres considerabil. Dar
vai! Protestanţii de astăzi nu sunt numai dispuşi, ci
şi nerăbdători să facă aproape orice compromis ca
să-şi asigure favoarea şi ajutorul bătrânei „mame”
de a cărei tiranie şi ticăloşie au fugit părinţii
lor cu trei secole în urmă. Chiar şi acele principii ale adevărului
care la început au format baza protestului sunt treptat uitate sau
respinse în mod deschis. Însăşi doctrina de temelie a „îndreptăţirii
prin credinţă” în „jertfa necurmată” face repede loc
vechii dogme papale a îndreptăţirii prin fapte şi prin
jertfa profanatoare a liturghiei.* Şi mulţi, atât de la amvoane
cât şi din strane, declară acum deschis că ei nu au credinţă
în eficienţa sângelui preţios al lui Cristos ca preţul de
răscumpărare pentru păcătoşi.
*Cea din urmă, liturghia, printre episcopali — „Biserica
Sacerdotală” — în Marea Britanie şi în Statele Unite.
Pretenţiile la succesiune apostolică şi
la autoritate clericală sunt aproape la fel de îngâmfat prezentate
de unii din clerul protestant ca şi de preoţimea papală.
Şi dreptul persoanei la judecată individuală — însuşi
principiul fundamental al protestului împotriva papalităţii,
care a condus la Marea Reformă — este combătut acum aproape
tot atât de intens de către protestanţi ca şi de către
papişti. Totuşi protestanţii sunt pe deplin conştienţi
că Refroma a început şi a continuat o scurtă ((34))
vreme cu scopul exercitării dreptului la judecată individuală,
deşi mai târziu o dominare încrezută din partea conducătorilor
recunoscuţi a ţinut pe loc roţile progresului şi le-a
menţinut de atunci încoace strict în liniile tradiţionale,
şi a pus o interdicţie asupra tuturor celor care păşesc
neînfricat în afara lor.
Astfel văzut, protestantismul nu mai este un
protest împotriva bisericii mame, ca la început. Aşa cum a remarcat
recent un scriitor pentru presă: „Ism-ul este tot cu noi,
dar ce s-a întâmplat cu protestul?” Protestanţii par să
fi uitat — pentru că într-adevăr ignoră — înseşi
motivele protestului originar, şi, ca sisteme, ei sunt purtaţi
de curent repede înapoi spre braţele deschise ale „Sfintei (?)
Biserici Mame”, unde sunt invitaţi cu generozitate şi asiguraţi
de o primire cordială.
„Să întindem spre voi mâna noastră cu
afecţiune” (spune Papa Leon protestanţilor în renumita* lui
enciclică adresată „prinţilor şi popoarelor de pe pământ”),
„şi să vă invităm la unitatea care nu i-a lipsit
niciodată Bisericii Catolice şi care nu poate lipsi niciodată.
De mult v-a chemat mama noastră comună la sânul ei; de mult
v-au aşteptat toţi catolicii din lume cu nerăbdarea iubirii
frăţeşti. ... Inima noastră, chiar mai mult decât
glasul nostru, vă cheamă, dragi fraţi, care timp de trei
secole trecute aţi fost în dezacord cu noi în credinţa creştină”.
*1894
Din nou, în enciclica sa către Biserica Romană
din America**, Papa Leon spune: „Gândurile noastre se întorc acum spre
cei care nu sunt de acord cu noi în chestiuni de credinţă creştină.
... Cât de preocupaţi suntem de mântuirea lor; cu ce ardoare a
sufletului dorim ca ei să fie readuşi în cele din urmă în
braţele bisericii, mama comună a tuturor! ... Cu siguranţă
nu trebuie să-i lăsăm în seama fanteziilor lor, ci cu blândeţe
şi caritate săi atragem, folosind orice mijloc de convingere
pentru a-i determina să examineze îndeaproape fiecare parte a
doctrinei catolice şi să se elibereze de ideile preconcepute”.
**1895
((35))
Şi în „Scrisoarea apostolică adresată
poporului englez” (1895), el rosteşte rugăciunea următoare:
„O, binecuvântată Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu şi
blânda noastră Regină şi Mamă, priveşte cu milă
asupra Angliei. ... O, Mamă duioasă, mijloceşte pentru fraţii
noştri despărţiţi, pentru ca ei să poată fi
uniţi împreună cu noi în adevăratul staul, cu Păstorul
Suprem, Vicarul Fiului tău” — adică el însuşi,
Papa.
Spre propăşirea aceluiaşi plan au fost
iniţiate „Misiuni pentru protestanţi” sub grija celor
cunoscuţi ca „Fraţii Paulişti”. Aceste adunări au
fost şi sunt ţinute în oraşele mari. Ele sunt conduse pe
liniile împăcării şi explicării; se cer întrebări
scrise de la protestanţi şi se dă răspuns la ele în
public; şi se distribuie cu generozitate pliante pentru protestanţi.
Protestanţii recunosc practic poziţia romană şi în
realitate nu au de dat nici un răspuns; şi cine poate răspunde
şi o face, şi se referă la fapte, este denunţat ca
perturbator atât de către protestanţi cât şi de către
catolici.
Orice persoană inteligentă poate vedea cât
de uşor este prins în capcană protestantismul prin această
vicleană şiretenie, şi cât de perceptibil este îndreptat
curentul popular către Biserica Romei, care este schimbată într-adevăr
în voce şi putere, dar este neschimbată în inimă, şi
care justifică încă inchiziţia şi alte metode de-ale
ei din veacurile întunecate pretinzându-şi dreptul, ca
şi conducătoare a pământului, să pedepsească pe
eretici cum îi place ei.
Este clar, prin urmare, că în timp ce multe
suflete credincioase, în necunoştinţă de starea reală
a cazului, s-au închinat lui Dumnezeu cu reverenţă şi cu
evlavie în cadrul acestor sisteme Babilon, totuşi aceasta nu schimbă
faptul că ele, toate, sunt sisteme „prostituate”. Confuzia
domneşte în toate; şi numele Babilon se potriveşte bine întregii
familii — mamă, fiice şi complici, naţiunile numite creştinătate.
Apoc. 18:7; 17:2-6, 18.
((36))
Să se ţină minte deci, că în
marile sisteme politico-eclesiastice pe care oamenii le numesc creştinătate,
dar pe care Dumnezeu le numeşte Babilon, avem nu numai temelia, ci
şi suprastructura şi vârful care încununează, al ordinii
sociale de acum. Acest lucru este sugerat în termenul acceptat în mod
general, creştinătate, care mai recent este aplicat nu numai la
acele naţiuni care sprijină sectele creştine prin legislaţie
şi impozitare, ci şi la toate naţiunile care arată
toleranţă faţă de creştinătate fără
a o favoriza sau a o sprijini într-un mod definit; ca, de exemplu,
Statele Unite.
Doctrina „dreptului divin al regilor”, învăţată
sau sprijinită de aproape toate sectele, este temelia vechiului
sistem civil, şi a dat mult timp autoritate, demnitate şi
stabilitate regatelor Europei; şi doctrina numirii şi autorităţii
divine a clerului a împiedicat pe copiii lui Dumnezeu de la progresul în
lucrurile divine, şi i-a legat cu lanţurile superstiţiei
şi ignoranţei de venerarea şi de adorarea semenilor lor
imperfecţi, şi de doctrinele, tradiţiile şi interpretările
date de ei Cuvântului lui Dumnezeu. Această întreagă ordine de
lucruri trebuie să cadă şi să treacă în bătălia
acestei zile mari — ordinea de lucruri care a ţinut pe oameni timp
de secole docili sub puterile stăpânitoare civile, sociale şi
religioase. Toată această ordine a fost prin permisiunea
lui Dumnezeu (nu prin hotărârea şi aprobarea Lui, cum pretind
ei). Dar aceasta, deşi a fost în sine un rău, a servit temporar
unui scop bun, pentru prevenirea anarhiei, care este nemăsurat mai
rea, pentru că oamenii nu erau pregătiţi să facă
mai bine pentru ei înşişi şi pentru că timpul Împărăţiei
Milenare a lui Cristos nu venise încă. Prin urmare, Dumnezeu a îngăduit
ca diferitele înşelări să câştige credibilitate
pentru a ţine pe oameni în frâu până la „Timpul Sfârşitului”
— sfârşitul „Timpurilor Neamurilor”.
((37))
Soarta Babilonului
În pagina profetică putem citi clar soarta
Babilonului, a creştinătăţii; şi este exprimată
tot aşa de clar în semnele timpurilor. Faptul că nimicirea lui
va fi bruscă, violentă şi completă este exprimat în
mod convingător astfel: „Atunci un înger puternic a ridicat o
piatră ca o mare piatră de moară şi a aruncat-o în
mare, zicând: «Cu aşa violenţă va fi aruncat Babilonul,
cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit».” (Apoc. 18:8, 21;
Ier. 51:63, 64, 42, 24-26.) Şi totuşi, că el urma să
sufere un proces treptat de nimicire este arătat de Daniel (7:26).
„Apoi se va aşeza judecata şi i se va lua stăpânirea,
care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.”
Stăpânirea papală (şi mare parte din reverenţa
abjectă a oamenilor pentru bisericism în general), aşa cum s-a
arătat deja*, a fost doborâtă la începutul Timpului Sfârşitului
— 1799; şi cu toate că procesul următor de distrugere a
fost încet şi au existat semne ocazionale de aparentă redresare,
care n-au părut niciodată mai măgulitoare decât în
prezent, siguranţa distrugerii finale a papalităţii este
clară şi lupta ei de moarte va fi violentă. Mai întâi însă,
ea trebuie să obţină mai mult din prestigiul ei de odinioară,
care va fi împărţit cu o asociere confederată a fiicelor
ei. Ele vor fi ridicate împreună pentru a putea fi aruncate jos cu
violenţă.
Că pedeapsa Babilonului este mare, este un lucru
sigur. Este scris profetic: „Şi Dumenzeu Şi-a adus aminte de
Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui”.
„Şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” „Păcatele
ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de
nedreptăţile ei. Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit
ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei! Turnaţi
de două ori mai mult în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a
slăvit ((38)) pe sine însăşi şi a trăit
în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare. Pentru că
zice în inima ei: «Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă
şi nu voi vedea întristarea»” (Apoc. 16:19, 19:2; 18:5-7). Deşi
aplicarea cea mai largă a acestor cuvinte este desigur la papalitate,
ea implică şi pe toţi care sunt într-o măsură
oarecare în unire sau simpatie cu ea. Toţi aceştia vor fi părtaşi
la pedepsele ei (Apoc. 18:4). Cu toate că împăraţii pământului
au urât-o pe prostituată şi au respins-o (Apoc. 17:16), totuşi
ea spune: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă”,
se laudă zgomotos cu dreptul ei de a conduce neamurile şi
pretinde că puterea ei anterioară va fi în curând recâştigată.
Citatul următor dintr-un ziar catolic de dată
recentă este o dovadă clară a lăudăroşeniilor
şi ameninţărilor ei:
„Papalitatea va câştiga suveranitatea ei pământească
pentru că este folositoare şi convenabilă pentru Biserică.
Îi dă capului executiv al bisericii o libertate mai deplină
şi o stăpânire mai deplină. Papa nu poate fi mult timp
supusul vreunui împărat. Nu este în concordanţă cu funcţia
divină să fie astfel. Îl restrânge şi-i limitează
influenţa pentru bine. Europa i-a recunoscut această influenţă
şi va fi obligată să i se închine în timpuri de nevoie
mai mari decât acesta. Mişcările sociale şi mâna roşie
a anarhiei vor încorona totuşi pe Leon sau pe succesorul lui cu
realitatea puterii pe care o simbolizează al treilea cerc, şi
care odată era recunoscută universal”.
Da, pe măsură ce ziua necazului se apropie,
eclesiasticismul se va strădui să-şi folosească
puterea şi influenţa din ce în ce mai mult pentru a-şi
asigura bunăstarea politică proprie, prin controlul ei asupra
elementelor agitate ale societăţii; dar în criza din viitorul
apropiat, elementul nelegiuit va nesocoti orice influenţă
conservatoare şi va trece peste orice constrângeri, mâna roşie
a Anarhiei îşi va face lucrarea ei cumplită, iar Babilonul, creştinătatea,
din punct de vedere social, politic şi eclesiastic, va cădea.
((39))
„De aceea”, spune scriitorul inspirat, adică,
din cauză că ea se va lupta cu violenţă pentru viaţă
şi putere — „într-o singură zi [pe neaşteptate]
vor veni nenorocirile ei: moarte, întristare şi foamete. Şi va
fi arsă în foc [foc simbolic — calamităţi nimicitoare],
pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic.” Apoc.
18:8.
„Aşa vorbeşte Domnul: «Iată, ridic împotriva
Babilonului şi împotriva locuitorilor Caldeii [toţi în
simpatie cu Babilonul] un vânt nimicitor. Trimit împotriva Babilonului
nişte vânturători care-l vor vântura şi-i vor goli ţara.
Vor veni din toate părţile asupra lui, în ziua necazului. ...
Nimiciţi toată oştirea lui!” Ier. 51:1-3.
„Voi răsplăti Babilonului [papalităţii
în mod special], şi tuturor locuitorilor Caldeii [sau Babiloniei —
creştinătăţii, tuturor naţiunilor aşa-zisei
lumi creştine], sub ochii voştri, tot răul pe care l-au făcut
Sionului, zice Domnul” (Ier. 51:24). Amintindu-ne de lungul şir de
rele prin care Babilonul a asuprit şi a zdrobit pe sfinţii
Celui-Prea-Înalt, (adevăratul Sion) şi cum este scris că
Dumnezeu îi va răzbuna pe aleşii Săi, şi aceasta fără
întârziere; că El le va răsplăti duşmanilor Săi
după faptele lor; că El va răsplăti Babilonului (Luca
18:7, 8; Isa. 59:18; Ier. 51:6), începem să înţelegem că
îl aşteaptă o nenorocire îngrozitoare. Decretele oribile ale
papalităţii — ocara şi răsplata căreia şi
le atrage asupra sa şi protestantismul prin actuala sa asociere
compromiţătoare cu ea — pentru arderea, măcelărirea,
exilarea, întemniţarea şi torturarea sfinţilor în toate
modurile imaginabile, îndeplinite cu aşa cruzime diavolească în
zilele puterii ei prin braţul statului, a cărui putere a ceruto
şi a primit-o, îşi aşteaptă măsura deplină
de răsplătire dreaptă; pentru că ea trebuie să
primească „de două ori cât faptele ei”. Şi naţiunile
(creştinătăţii) care au luat parte la crimele şi
la vina ei trebuie să bea cu ea până la drojdie acel potir amar.
((40))
„Voi pedepsi pe Bel în Babilon [dumnezeul
Babilonului — papa], îi voi smulge din gură ce a înghiţit [în
situaţia sa extremă, el va respinge marile „cuvinte arogante”
şi titlurile blasfematoare pe care de mult timp şi le-a însuşit
— că el este vicarul infailibil, „înlocuitorul lui Cristos”,
„un alt Dumnezeu pe pământ” etc.] şi neamurile nu se vor
mai îngrămădi în el: chiar şi zidul [puterea civilă
care odată îl apăra şi care într-o anumită măsură
îl mai apără] Babilonului va cădea. ... Aşa vorbeşte
Domnul oştirilor: «Zidurile cele largi ale Babilonului vor fi
surpate şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc [vor fi
nimicite]. Astfel popoarele muncesc degeaba, şi neamurile se obosesc
pentru foc [să proptească şi să salveze zidurile
Babilonului]!»” (Ier. 51:44, 58). Aceasta arată orbirea oamenilor
şi autoritatea pe care o are Babilonul asupra lor, că ei se vor
strădui să-l sprijine împotriva celor mai bune interese ale lor;
dar în ciuda luptei lui disperate pentru viaţă şi pentru
a-şi menţine prestigiul şi influenţa, Babilonul se va
duce la fund ca o piatră mare de moară aruncată în mare,
ca să nu se mai ridice niciodată; „pentru că Domnul
Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic”. Numai atunci îşi vor
da seama oamenii de minunata lor eliberare şi că răsturnarea
lui a fost prin mâna lui Dumnezeu. Apoc. 19:1, 2.
Astfel este soarta Babilonului, a creştinătăţii,
pe care Isaia şi alţi profeţi au prevăzut-o şi au
prezis-o. Şi având în vedere faptul că în interiorul lui se
află mulţi din poporul drag al Lui, Domnul, prin profetul Său
(Isa. 13:1, 2), porunceşte celor sfinţiţi ai Săi zicând:
„Ridicaţi un steag [steagul binecuvântatei evanghelii a adevărului,
lipsit de erorile tradiţionale care l-au întunecat mult timp] pe un
munte pleşuv [printre cei care formează adevărata Împărăţie
embrionară a lui Dumnezeu], înălţaţi glasul spre ei [vestiţi
serios şi larg acest adevăr oilor dezorientate ((41)) din
turma Domnului care sunt încă în Babilon], faceţi semne cu mâna
[faceţi-i să vadă puterea adevărului exemplificată,
precum şi să audă vestirea lui], ca [ei, cei doritori
şi ascultători, adevăratele oi] să nu intre pe porţile
celor nobili [pentru ca ei să poată înţelege binecuvântările
celor cu adevărat consacraţi şi moştenitori ai Împărăţiei
cereşti].”
Astfel glasul de avertizare merge către „cine
are urechi de auzit”. Ne aflăm în timpul ultimei etape sau a
etapei Laodiceene a marii biserici nominale evanghelice formate din grâu
şi neghină (Apoc. 3:14-22). Ea este mustrată pentru încropeala,
mândria, sărăcia spirituală, orbirea şi goliciunea ei,
şi este sfătuită să părăsească repede căile
ei rele înainte de a fi prea târziu. Dar Domnul ştia că numai
puţini vor asculta avertismentul şi chemarea; şi astfel făgăduinţa
răsplăţii este dată, nu întregii mase a celor cărora
li se adresează, ci celor puţini care au încă urechi
pentru adevăr şi care înving dispoziţia generală
şi spiritul Babilonului: „Celui care va birui îi voi da să
stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit
şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie.
Cine are urechi [dispoziţia de a asculta şi de a ţine seama
de cuvântul Domnului] să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor”.
Dar asupra celor care nu au urechi, nu au dispoziţia de a asculta,
Domnul Îşi va revărsa indignarea.
Că atitudinea întregii creştinătăţi,
cu puţine excepţii individuale, este aceea de mândrie, siguranţă
de sine şi satisfacţie, este evident şi pentru observatorul
neglijent. Ea încă spune în inima ei: „Stau ca împărăteasă,
nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea”. Încă
se mai slăveşte pe sine şi trăieşte în desfătare.
Ea spune: „Sunt bogată, m-am îmbogăţit şi nu duc
lipsă de nimic”, şi nu-şi dă seama că este „ticăloasă,
vrednică de plâns, săracă, oarbă ((42)) şi
goală”. Ea nu ascultă nici sfatul Domnului să cumpere de
la El (cu preţul jertfirii de sine) aur curăţit prin foc (adevăratele
bogăţii, bogăţiile cereşti, „natura divină”),
şi haine albe (haina dreptăţii lui Cristos atribuite, pe
care acum atât de mulţi o leapădă, pentru a apărea înaintea
lui Dumnezeu în propria lor nedreptate), şi să-şi ungă
ochii cu alifie (consacrare şi supunere totală la voinţa
divină, aşa cum este exprimată în Scripturi), pentru ca să
poată vedea şi să poată fi vindecată. Apoc. 3:18.
Spiritul lumii a pus atât de complet stăpânire
pe puterile eclesiastice ale creştinătăţii, încât
reformarea sistemelor este imposibilă; şi indivizii nu pot scăpa
de destinul acestora numai printr-o retragere promptă şi oportună
din ele. A sosit ceasul judecăţii şi chiar acum mâna de
avertizare a providenţei divine scrie pe zidurile ei cuvintele
misterioase: „Mene, mene, techel, ufarsin” — DUMNEZEU ŢI-A NUMĂRAT
ZILELE DOMNIEI ŞI I-A PUS CAPĂT! AI FOST CÂNTĂRIT ÎN
BALANŢĂ ŞI AI FOST GĂSIT UŞOR! Şi profetul (Isaia
47) vorbeşte acum zicând:
„Coboară-te şi stai în ţărână,
fecioară, fiica Babilonului [spus în derâdere pentru pretenţia
ei la puritate]; şezi pe pământ, fără scaun de domnie,
fiica caldeenilor; căci nu te vor mai numi delicată şi plăcută.
... Ţi se va descoperi goliciunea şi ţi se va vedea ruşinea.
Mă voi răzbuna şi nu voi cruţa pe nimeni. ... Stai în
întuneric şi taci, fiică a caldeenilor, căci nu te vor mai
numi împărăteasa împărăţiilor. ... Tu ziceai:
«Voi fi împărăteasă pentru totdeauna!» şi nu te-ai
gândit, nici nu ţi-ai adus aminte că lucrul acesta se va sfârşi.
Ascultă însă acum, tu cea dedată plăcerilor,
care trăieşti fără grijă şi zici în inima
ta: «Eu sunt şi nu este alta ca mine; nu voi fi niciodată văduvă
şi nu voi fi niciodată lipsită de copii!» Şi totuşi
aceste două ((43)) lucruri vor veni deodată peste tine,
în aceeaşi zi: şi pierderea copiilor şi văduvia [compară
Apoc. 18:8]: vor veni asupra ta cu putere mare, în ciuda tuturor vrăjitoriilor
tale şi a multelor tale descântece. Căci te încredeai în răutatea
ta şi ziceai: «Nimeni nu mă vede!» Înţelepciunea [lumească]
şi ştiinţa ta te-au amăgit, încât ziceai în inima
ta: «Eu sunt şi nu este alta ca mine». Dar un rău va veni
peste tine, fără săi vezi zorile; o nenorocire va cădea
peste tine, fără să fii în stare să te aperi; şi
deodată va veni peste tine prăpădul, pe care nu-l bănuiai
[înainte].” Compară versetul 9 şi Apocalipsa 18:7.
Aceasta fiind declaraţia solemnă împotriva
Babilonului, bine va fi pentru toţi cei care ascultă glasul de
avertizare şi îndrumarea Domnului pentru cei din poporul Său
care mai sunt încă între hotarele ei; pentru că, „Aşa
vorbeşte Domnul: «... Fugiţi din Babilon, şi fiecare să-şi
scape viaţa, ca nu cumva să fiţi nimiciţi în
nelegiuirea lui! Căci acesta este timpul de răzbunare pentru
Domnul: El îi va răsplăti după faptele lui. ... Deodată
Babilonul a căzut şi a fost zdrobit! ... Am căutat să
îngrijim Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiţi-l ... căci
pedeapsa lui a ajuns până la ceruri şi se înalţă până
la nori. ... Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu, şi
fiecare să-şi scape viaţa, de mânia aprinsă a
Domnului!»” Ier. 51:1, 6, 8, 9, 45. Compară cu Apoc. 17:3-6;
18:1-5.
Pentru cei care ascultă porunca aceasta, să
iasă afară din Babilon, nu există decât un loc de refugiu;
şi acela este, nu într-o nouă sectă şi robie, ci în
„locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt” — locul sau condiţia
consacrării totale, simbolizată prin Sfânta Sfintelor din
Cortul Întâlnirii şi din Templu (Ps. 91). „Cel ce stă în
locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt se va odihni la umbra
Celui-Atotputernic.” ((44)) Şi aceştia pot spune într-adevăr
în mijlocul calamităţilor din această zi rea: „El îDomnulş
este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu
în care mă încred!”
A ieşi din Babilon nu poate însemna o emigrare
fizică din mijlocul naţiunilor creştinătăţii;
pentru că nu numai creştinătatea, ci tot pământul va
fi mistuit de focul [necazul înfocat al] mâniei Domnului, cu toate că
partea cea mai cumplită a mâniei Lui va fi împotriva naţiunilor
luminate ale creştinătăţii, care au cunoscut sau cel
puţin au avut ocazii abundente să cunoască voia Domnului.
Ideea poruncii este o despărţire de toate jugurile obligatorii
ale creştinătăţii — a nu avea nici o parte în
organizaţiile ei civile, sociale sau religioase; şi aceasta, atât
din principiu cât şi dintr-o tactică înţeleaptă
şi condusă divin.
În baza principiului, de îndată ce lumina
crescută a adevărului secerişului ne luminează minţile
şi descoperă deformările erorii, trebuie să fim loiali
celui dintâi şi să o înlăturăm pe cea din urmă
prin retragerea de la ea a întregii noastre influenţe şi a întregului
nostru sprijin. Aceasta implică retragerea din diferitele organizaţii
religioase, ale căror doctrine prezintă într-o lumină falsă
şi fac fără valoare Cuvântul lui Dumnezeu, şi ne
situează în atitudinea de străini faţă de toate
puterile civile existente; însă nu străini care se împotrivesc,
ci străini paşnici şi care se supun legilor, care dau
Cezarului lucrurile care sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu lucrurile
care sunt ale lui Dumnezeu; străini a căror cetăţenie
este în ceruri, şi nu pe pământ; şi a căror influenţă
este întotdeauna favorabilă dreptăţii, justiţiei,
milei şi păcii.
Principiul în unele cazuri şi tactica în altele,
ne-ar separa de diferitele aranjamente sociale care sunt printre oameni.
În baza principiului, acesta ar elibera pe oricine este încurcat cu jurămintele
şi obligaţiile diferitelor societăţi secrete; pentru ((45))
că voi care eraţi în întuneric sunteţi acum lumină
în Domnul, şi ar trebui să umblaţi ca şi copii ai
luminii, neavând nici o părtăşie cu lucrările
neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobându-le. Efes.
5:6-17.
Dar pe măsură ce venim din ce în ce mai
aproape de marea criză din această „zi rea”, ea va fi fără
îndoială evidentă pentru cei care văd situaţia din
punctul de vedere al „cuvântului sigur al prorociei”, căci,
chiar dacă ar exista cazuri în care principiul n-ar fi implicat, ar
face parte din înţelepciune a se retrage din diferitele robii
sociale şi financiare care trebuie inevitabil să cedeze în faţa
ravagiilor revoluţiei şi anarhiei mondiale. În acel timp (şi,
ţineţi minte, va fi probabil în următorii câţiva ani)
instituţiile financiare, inclusiv companiile de asigurare şi
societăţile de binefacere, vor cădea; şi „comorile”
din ele se vor dovedi cu totul fără valoare. Aceste peşteri
şi stânci ale munţilor nu vor da dorita protecţie de mânia
acestei „zile rele”, când marile valuri ale nemulţumirii
populare izbesc şi spumegă împotriva munţilor (a împărăţiilor
— Apoc. 6:15-17; Ps. 46:3); şi va veni timpul când oamenii „îşi
vor arunca argintul pe străzi şi aurul lor le va fi ca o necurăţie.
Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, în ziua mâniei Domnului;
nu poate [cu bogăţia lor] nici să le sature sufletul, nici
să le umple măruntaiele; căci el i-a făcut să cadă
în nelegiuirea lor” (Ezec. 7:19. Compară şi versetele 12-18,
21, 25-27). Astfel va face Domnul viaţa unui om mai preţioasă
decât aurul curat, chiar mai preţioasă decât aurul din Ofir.
Isa. 13:12.
Dar cei care au făcut din Cel-Prea-Înalt locul
lor de scăpare nu trebuie să se teamă de apropierea acestor
timpuri. El îi va acoperi cu penele Lui şi sub aripile Lui se vor încrede;
da, El le va arăta mântuirea Lui. Pe măsură ce confuzia
cea mai grozavă se apropie, ei îşi pot mângâia inimile cu
asigurarea binecuvântată că „Dumnezeu este adăpostul
şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată
în nevoi”; şi pot spune: „De aceea nu ne temem, chiar dacă
s-ar răsturna pământul [chiar dacă ((46)) ordinea
socială actuală ar fi în întregime răsturnată]
şi s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor
[biruite de anarhie], chiar dacă valurile mării ar urla şi
ar spumega, şi s-ar ridica până acolo încât să se
cutremure munţii”. Dumnezeu va fi în mijlocul sfinţilor Săi
credincioşi, care fac din El locul lor de scăpare, şi ei nu
vor fi clătinaţi. Dumnezeu va ajuta Sionul devreme în dimineaţa
Milenară; el va fi „socotit vrednic să scape de toate acestea
care se vor întâmpla” în lume. Ps. 46; Luca 21:36.
„Norii de îndoială se adună”
„Tatăl nostru, acum când inimile noastre se
descătuşează
De crezurile care numele-Ţi dezonorează,
Lasă încă altarele noastre sfinţite
Să ardă cu flacăra credinţei infinite.
Ajută-ne să citim a Învăţătorului nostru voinţă,
Prin toată întinarea care
Chipul Său sfânt întunecă încă,
Şi iarăşi să-l vedem.
Pe fratele om, prietenul compătimitor,
Care suferinţa umană deplânge,
Şi-n mijlocul vrăjmaşilor înfuriaţi rosteşte
Cuvinte rugătoare de iertare.
Dacă în toiul norilor de îndoială
Inimile ne slăbesc şi se răcesc,
Puterea fără care viaţa nu se poate,
Iubirea Ta să n-o reţină de la noi.
Rugile noastre le primeşte, păcatele noastre le iartă,
Zelul tinereţii noastre reînnoieşte;
Vieţi mai sfinte în noi croieşte,
Pe cari să le trăim şi lucrare mai nobilă să împlinim.”
Versurile de mai sus au fost citite de către Dr.
Oliver Wendell Holmes, în faţa membrilor Uniunii Tinerilor Creştini,
în Boston, la 1 iunie 1893. Acestea indică faptul că el îşi
dădea seama într-o măsură de întunericul care ameninţă
Babilonul.
