SCRIPTURE STUDIES

Batalia Armaghedonului

Dintre suveranii despre care se raportează că sunt pe cale să abdice, pe primul loc este Regele George al elenilor, care se declară sătul de tronul său neconfortabil şi nu ezită să declare că, însăşi atmosfera Greciei încetând să-i fie plăcută, este nerăbdător să predea sceptrul cât se poate de repede fiului său Constantin. El nu mai este în legătură cu supuşii ((125)) săi, n-are deloc prieteni în Atena cu excepţia vizitatorilor străini, şi este în mod constant forţat de politica oarecum ruşinoasă a cabinetelor care urmează unul după altul cu aşa rapiditate pe domeniul lui, să se plaseze într-o poziţie îngrozitoare şi jenantă în privinţa curţilor străine cu care este legat prin legături de rudenie.

Regele Oscar de asemenea vorbeşte despre renunţare la coroană în favoarea fiului său mai mare. În cazul său nu este unul, ci sunt două parlamente cu care să se lupte; şi cum cel din Stockholm este întotdeauna în opoziţie directă cu cel din Christiania, el nu poate mulţumi pe unul fără al ofensa pe celălalt, rezultatul fiind acela că Norvegia şi Suedia sunt acuma, potrivit celor susţinute de el, pe punct de război civil. El este convins că conflictul între cele două ţări va culmina în mod sigur într-o luptă armată, dar decât să aprobe aceasta mai degrabă a hotărât să abdice. El declară că a făcut tot ce a putut, ca şi Regele George al Greciei, să trăiască la înălţimea condiţiilor Constituţiei în virtutea căreia ţine sceptrul, dar că este absolut imposibil să mai facă astfel şi că este o chestiune fie să încalce jurământul de încoronare, fie să se retragă şi săi dea fiului său locul.

Apoi, de asemenea, Regele Cristian al Danemarcei, care la vârsta de optzeci de ani se află, ca rezultat al alegerilor generale recente, faţă în faţă cu un Legislativ Naţional în care Ultraradicalii şi Socialiştii, ostili tronului, posedă o majoritate covârşitoare, depăşind cu trei la unu numărul combinat al Liberalilor moderaţi şi al neînsemnatului partid Conservator. El a fost făcut să creadă că amarnicul conflict care bântuie în Danemarca între Coroană şi Parlament de aproape douăzeci de ani s-a încheiat vara trecută, şi că, după ce făcuse multe concesii cu scopul aplanării tuturor deosebirilor, totul va fi o plutire uşoară mai departe. În loc de aceasta, el află acum că în Parlament se desfăşoară împotriva lui o majoritate covârşitoare, care şi-a anunţat deja intenţia de a aplica ceea ce ea consideră a fi drepturile populare şi de a pretinde acordul Coroanei cu concepţia ei despre termenii Constituţiei. Zdrobit de ((126)) vârstă şi de neputinţă, clătinat de boala hotărâtei sale soţii, care ia fost principalul sprijin moral de-a lungul întregii sale domnii, şi lipsit de asemenea de sprijinul puternic al ginerelui său, fostul Împărat Alexandru al Rusiei, el nu se mai simte capabil să facă faţă situaţiei şi anunţă că este pe cale să dea locul fiului său.

La aceşti trei regi trebuie adăugat numele regelui Humbert al Italiei, care este forţat să se supună unui prim-ministru opus atât lui personal cât şi împărătesei, şi să-şi dea numele pentru o politică pe care o dezaprobă în inimă, dar care este în acord cu vederile Legislativului. Nu este nici un secret că toată averea lui particulară este investită deja în străinătate, în anticiparea abandonării tronului italian, şi că el află mai intolerabilă ca niciodată o situaţie care-l obligă să se înconjoare de oameni neprietenoşi faţă de el şi de consoarta lui, şi să rămână faţă de Biserică într-o poziţie nu numai diametral opusă sentimentelor religioase sincere ale reginei şi ale sale, dar care şi plasează casa domnitoare a Italiei într-o poziţie foarte nepotrivită şi jenantă în faţa tuturor celorlalte curţi ale Bătrânului Continent. Regele Humbert este un om foarte sensibil şi adânc conştient de multele desconsiderări la care a fost supus de către toate acele capete încoronate străine care, venind la Roma, în mod vădit s-au abţinut de a vizita Quirinalul de teamă să nu ofenseze Vaticanul.

Dacă nu era Regina Maria Amelia a Portugaliei, o femeie puternică asemenea mamei ei, contesa de Paris, Regele Carlos ar fi cedat demult tronul fiului său, cu fratele său mai mic în calitate de Regent, în timp ce Regele Carol al României şi Prinţul Regent al Bavariei sunt socotiţi a fi pe punctul de a ceda locul următorului din familie. În final este Prinţul Ferdinand al Bulgariei, care a fost puternic îndemnat de prietenii săi rusofili să abdice, ei luânduşi sarcina să-l realeagă sub protecţie moscovită. Dar el sa abţinut până acum să cedeze solicitărilor lor, dându-şi seama că sunt multe scăpări între pahar şi buze, şi că, dacă ar fi să predea odată coroana voluntar, multe lucruri ar putea interveni care să împiedice reintrarea în posesia ei.

Astfel, luând lucrurile unul cu altul, cauza poporului, din punctul lor de vedere, nu pare să fie în vreun fel îmbunătăţită ((127)) sau promovată de abdicările iminente, care, dimpotrivă, vor implica probabil o înnoire a luptei de acum cincizeci de ani pentru drepturi constituţionale şi privilegii parlamentare”.

Demonstraţiile zgomotoase ale socialismului în Reichstagul german, în Parlamentul belgian şi în Camera franceză a deputaţilor n-au fost în nici un caz calculate să potolească frica celor în autoritate. Membrii socialişti germani au refuzat să se alăture aplaudării împăratului la cererea preşedintelui, sau chiar să se ridice de pe scaune; socialiştii belgieni, ca răspuns la o propunere de aplaudare a regelui, ale cărui simpatii au fost înţelese că erau de partea aristocraţiei şi capitalului, au strigat: „Trăiască poporul! Jos capitaliştii!”, iar membrii francezi ai Camerei Deputaţilor, dezamăgiţi de o măsură care tindea să favorizeze cauza socialistă, au declarat că revoluţia va realiza ceea ce s-a cerut pe cale paşnică, dar a fost refuzat.

Este semnificativ, de asemenea, că un proiect care tindea să controleze creşterea socialismului în Germania, care a fost prezentat în Reichstag, n-a devenit lege; motivele respingerii acestui proiect fiind după cum urmează, aşa cum a fost raportat de presă:

„Respingerea recentă de către Reichstag a «proiectului antirevoluţie», ultima măsură elaborată de guvernul german pentru a combate socialismul, formează un capitol interesant în istoria unei naţiuni cu care, în ciuda diferenţelor de limbă şi de instituţii, noi înşine avem multe în comun.

Sunt mulţi ani acum de când a început să se atragă atenţia asupra remarcabilei creşteri a Partidului Socialist în Germania. Dar numai în 1878, când au fost două atentate la viaţa împăratului, guvernul s-a decis asupra măsurilor represive. Prima lege împotriva socialiştilor a fost scoasă în 1878 pentru o perioadă de doi ani şi a fost reînnoită în 1880, 1882, 1884 şi 1886.

Atunci s-a considerat necesară o legislaţie adiţională, şi în 1887 Cancelarul Bismarck a propus Reichstagului o lege nouă care dădea autorităţilor puterea să limiteze pe liderii socialişti la o anumită localitate, să-i lipsească de drepturi ((128)) cetăţeneşti şi să-i expulzeze din ţară. Parlamentul a refuzat să accepte propunerile cancelarului; s-a mulţumit cu reînnoirea vechii legi.

Exista acum speranţa în unele părţi că ocazia pentru o altă legislaţie represivă va dispărea. Dar creşterea continuă a partidului socialist, îndrăzneala crescută a propagandei lui, împreună cu apariţia atrocităţilor anarhiste în Germania şi în alte părţi ale Europei, au împins guvernul la alte intervenţii. În decembrie 1894, împăratul a dat de înţeles că se hotărâse ca actele celor care se străduiau să stârnească dezordine internă să fie întâmpinate cu o nouă legislaţie.

Înainte de sfârşitul acelui an a fost pus în faţa adunării populare proiectul antirevoluţie. Era compus dintr-o serie de amendamente la legea penală obişnuită a ţării şi a fost propus ca un aspect permanent al codului penal. În aceste amendamente erau prevăzute amenzi sau închisoare pentru toţi care, într-un mod periculos pentru liniştea publică, atacau religia, monarhia, căsătoria, familia sau proprietatea cu expresii de ultragiu, sau care susţineau sau răspândeau în public declaraţii, născocite sau deformate, despre care ştiau, sau, după împrejurări, trebuiau să conchidă că erau născocite sau deformate, cu scopul ca instituţiile statului sau decretele autorităţilor să fie făcute vrednice de dispreţ.

Noua lege conţinea de asemenea prevederi cu un caracter asemănător îndreptate contra propagandei socialiste în armată şi marină.

Dacă opoziţia ar fi pornit numai de la socialiştii din Parlament şi din afara lui, guvernul ar fi votat proiectul în triumf. Dar caracterul ofenselor specificate, împreună cu măsura în care interpretarea legii a fost lăsată în seama judecătorilor poliţiei, a trezit neîncrederea, chiar alarma unei mari părţi dintre oameni, care au văzut în prevederile ei o ameninţare a libertăţii de exprimare, a libertăţii de învăţare şi a libertăţii de întrunire publică.

În consecinţă, când Reichstagul a întreprins analizarea acestei măsuri, a început o astfel de mişcare cum nu se vede ((129)) adeseori în patrie. Petiţii de la autori, editori, artişti, profesori universitari, studenţi şi de la alţi cetăţeni au curs în Parlament până când, se susţine, au fost primite mai mult de un milion şi jumătate de semnături de protest.

Marile ziare asemenea lui Berliner Tageblatt au înmânat Reichstagului petiţii de la cititorii lor conţinând între douăzeci de mii şi o sută de mii de nume. Între timp, la un miting al delegaţilor ţinut în capitală a fost înregistrată opoziţia la proiect a patru sute cincizeci de universităţi germane.

Respingerea unei măsuri cu o atât de largă împotrivire a fost inevitabilă, şi partidul socialist va câştiga fără îndoială cel mai mult din înfrângerea guvernului. Totuşi Reichstagul a condamnat proiectul, nu fiindcă a fost îndreptat împotriva socialiştilor, ci fiindcă, lovind în tendinţele anarhiste, măsura a fost considerată că pune în pericol drepturile poporului în general”.

Se spune că în Londra socialismul câştigă constant teren, în timp ce anarhismul este mort în aparenţă. Partidul Laburist Independent, care a fost cea mai mare putere a muncii organizate din Anglia, este acum o organizaţie socialistă recunoscută. Acesta aşteaptă să vină curând o revoluţie sângeroasă care va duce la stabilirea unei republici socialiste pe ruinele monarhiei actuale.

Observând aceste fapte şi tendinţe, nu ne mirăm că vedem pe regi şi pe conducători luând măsuri de precauţie în plus spre a se proteja pe ei şi interesele lor de pericolele ameninţătoare ale revoluţiei şi anarhiei mondiale. În frică şi strâmtorare, ei caută alianţe unul cu altul, chiar dacă neîncrederea reciprocă este aşa de mare încât speranţa lor în vreo alianţă este slabă. Atitudinea fiecărei naţiuni faţă de celelalte este aceea de animozitate, gelozie, răzbunare şi ură, iar comunicaţiile lor una cu alta sunt bazate numai pe principiile interesului personal. Ca atare, ei se pot baza pe alianţe numai atâta vreme cât planurile şi metodele lor egoiste par să meargă în paralel. Nu există nici o iubire sau bunăvoinţă în atitudinea lor; iar presa zilnică este un martor constant al incapacităţii naţiunilor de a atinge o linie a ((130)) politicii care să le aducă pe toate la cooperare armonioasă. Prin urmare, speranţa care este de aşteptat de la vreo coaliţie a puterilor este deşartă.

Eclesiasticismul nu mai este un bastion!

Dându-şi seama de aceasta aşa cum observăm că se întâmplă, cel puţin într-o anumită măsură, îi vedem privind nerăbdători spre biserică (nu spre puţinii sfinţi credincioşi cunoscuţi şi recunoscuţi de Dumnezeu ca biserica Sa, ci spre marea biserică nominală, singura pe care o recunoaşte lumea) ca să vadă ce convingere morală sau autoritate eclesiastică poate fi exercitată în marea chestiune în discuţie între conducători şi popoare. Biserica de asemenea este nerăbdătoare să păşească în acest spaţiu gol şi ar ajuta cu bucurie la restabilirea relaţiilor amicale dintre prinţi şi popoare; pentru că interesele aristocraţiei eclesiastice şi ale aristocraţiei civile sunt legate între ele. Dar în zadar se aşteaptă ajutor din această sursă, pentru că maselor trezite le-a rămas puţin respect pentru preoţime sau pentru politică statală. Totuşi, utilitatea solicitării ajutorului bisericii este pusă la probă. Reichstagul german, de exemplu, care prin influenţa prinţului Bismarck i-a exilat pe iezuiţii din Germania în 1870, considerându-i ostili binelui Germaniei, a revocat măsura după aceea, sperând astfel să concilieze partida catolică şi să câştige influenţa ei în sprijinirea măsurilor armatei. Cu ocazia dezbaterii acestei chestiuni a fost făcută o remarcă semnificativă, care, deşi se va dovedi foarte adevărată ca profeţie, la timpul acela a stârnit hohote de râs în Cameră. Remarca a fost că rechemarea iezuiţilor nu era periculoasă, deoarece potopul (socialismul — anarhia) va veni în mod sigur şi-i va îneca şi pe ei.

În reconcilierile încercate de regele şi de guvernul Italiei cu Biserica Romei, motivul a fost evident frica de ((131)) răspândire a anarhiei şi de perspectivele războiului social. În legătură cu aceasta, premierul Crispi, într-o vorbire remarcabilă care a început cu un rezumat istoric al politicii italiene curente şi care s-a încheiat cu o declaraţie în privinţa problemelor sociale ale zilei, în special ale mişcării revoluţionare, a spus:

„Sistemul social trece acum printr-o criză extraordinară. Situaţia a devenit atât de acută încât pare absolut necesar ca autoritatea civilă şi religioasă să se unească şi să lucreze armonios împotriva bandei infame pe al cărei steag este scris, «Fără Dumnezeu, fără rege!» Această bandă, a spus el, a declarat război societăţii. Societatea să accepte declaraţia şi să strige la rândul ei, «Pentru Dumnezeu, pentru rege şi pentru ţară!»”

Aceeaşi presimţire de teamă din partea puterilor civile ale tuturor naţiunilor civilizate este motivul atitudinii conciliatoare recente a tuturor puterilor civile din Europa faţă de papa de la Roma, şi care începe acum să privească favorabil spre mult îndrăgita speranţă a recâştigării unei mari părţi din puterea sa vremelnică. Această atitudine a naţiunilor a fost cât se poate de remarcabil ilustrată prin darurile scumpe prezentate papei cu ocazia Jubileului papal acum câţiva ani, de către capii tuturor guvernelor din creştinătate. Simţindu-şi propria lor incompetenţă de a face faţă puterii mari a lumii care se trezeşte, autorităţile civile, în disperare completă, îşi amintesc de fosta putere a papalităţii, tiranul care odată ţinea în mâna sa toată creştinătatea; şi chiar dacă îl urăsc pe tiran, ele sunt dispuse să facă mari concesii dacă prin acest mijloc pot reuşi să ţină în frâu popoarele nemulţumite.

Mulţi recunosc pretenţia atât de serios prezentată de către Biserica Romano-Catolică, că ea va fi singurul bastion vrednic de încredere împotriva valului crescând al socialimului şi anarhiei. În privinţa acestei înşelări, un fost ((132)) membru al ordinului iezuit, contele Paul von Hoensbrouck, acum convertit la protestantism, indică spre Belgia catolică şi spre progresul Social-Democraţiei de acolo pentru a arăta lipsa oricărei speranţe din partea aceea. În articolul său, care a apărut în Prussische Jahrbuch, Berlin 1895, el a spus:

„De secole Belgia a fost catolică şi ultramontană până în străfundurile ei. Această ţară are o populaţie de peste şase milioane, din care numai cincisprezece mii sunt protestanţi şi trei mii sunt evrei. Restul sunt catolici. Aici există soliditate confesională. Biserica Catolică a fost factorul şi forţa conducătoare în viaţa şi istoria Belgiei, şi aici ea şi-a celebrat cele mai mari triumfuri şi s-a lăudat tot mereu cu ele. Cu excepţia câtorva cazuri, ea a controlat sistemul educaţional al ţării, în special şcolile elementare şi publice. ...

Ei bine, cum i-a mers Social-Democraţiei în Belgia catolică? Ultimele alegeri au arătat aceasta. Aproape o cincime din toate voturile au fost date candidaţilor Social-Democraţi, şi trebuie să ne amintim că de partea candidaţilor nesocialişti se află cu mult mai multe «voturi multiple» decât de partea Social-Democraţilor — în Belgia fiind regula ca cei bogaţi şi educaţi să-şi exercite dreptul la «voturi multiple», adică voturile lor sunt numărate de două sau de trei ori. Ultramontanii pretind într-adevăr că această creştere în votul socialist trebuie să fie atribuită creşterii de la Partidul Liberal. Într-o anumită măsură acesta este cazul, dar pretenţiile clericalilor că sunt bastionul împotriva socialismului, ireligiozităţii şi degenerării morale devin cu toate acestea absurde. De unde au venit aceşti liberali dacă Biserica Catolică este medicul pentru toate relele pe care le moşteneşte statul şi societatea?

Catolicismul poate salva poporul tot atât de puţin de «liberalismul ateu» ca şi de Social-Democraţie. În anul 1886 a fost trimisă o scrisoare circulară unor bărbaţi reprezentativi din diferite stări sociale cu întrebări referitoare la condiţia muncitorilor. Trei pătrimi din răspunsuri au declarat că din punct de vedere religios oamenii s-au «deteriorat» sau «au dispărut cu totul», sau «catolicismul îşi pierdea stăpânirea tot ((133)) mai mult». Liege, cu cele treizeci şi opt de biserici şi treizeci şi cinci de mănăstiri, a dat un răspuns lipsit de speranţă; Bruxelles a declarat că «nouă zecimi dintre copii sunt nelegitimi, iar imoralitatea este de nedescris». Şi toate acestea sunt aşa, chiar dacă social-democratul belgian, în măsura în care a frecventat cumva o şcoală, a fost elev în şcolile publice catolice ultramontane, şi într-o ţară în care în fiecare an sunt ţinute mai mult de jumătate de milion de predici catolice şi de prelegeri catehetice. Ţara care pe drept şi raţional a fost numită «ţara mănăstirilor şi a clerului» a devenit un Eldorado al Revoluţiei Sociale”.

Pregătiri de război extravagante

Frica de o revoluţie iminentă împinge pe fiecare naţiune din „creştinătate” să facă pregătiri de război extravagante. Un jurnal metropolitan spune: „Cinci dintre naţiunile de frunte ale Europei au închis în trezorerii speciale 6.525.000.000 de franci cu scopul distrugerii oamenilor şi a materialelor de război. Germania a fost prima dintre naţiuni care a adunat un fond de rezervă pentru acest scop ucigaş. Ea are 1.500.000.000 de franci; Franţa are 2.000.000.000 de franci; Rusia, în ciuda ravagiilor holerei şi foametei, are 2.125.000.000 de franci; Austria 750.000.000 de franci; Italia, cea mai săracă dintre toate, mai puţin de 250.000.000 de franci. Aceste sume imense de bani stau nefolosite. Ele nu pot sau nu vor fi folosite decât în caz de război. Împăratul William al Germaniei a spus că ar vrea mai bine ca numele Germaniei să fie dezonorat din punct de vedere financiar decât să se atingă de o singură marcă din fondul pentru război”.

Încă din 1895, cifrele pregătite de Departamentul de Război al Statelor Unite au arătat mărimea armatelor ţărilor străine după cum urmează: Austro-Ungaria 1.794.175; Belgia 140.000; Columbia 30.000; Anglia 662.000; Franţa 3.200.000; Germania 3.700.000; Italia 3.155.036; Mexic 162.000; Rusia 13.014.865; Spania 400.000; Elveţia 486.000. Menţinerea acestor trupe costă 631.226.825 de dolari anual.

((134))

Forţele rezerviste ale Statelor Unite, aşa cum a raportat Secretarul de Război în Camera Reprezentanţilor în acelaşi an, totalizează un corp de 141.846 de bărbaţi, în timp ce puterea ei militară, dar neorganizată, sau ceea ce în ţările europene se numeşte „baza de război” a ţării, Secretarul o situează la 9.582.806 bărbaţi.

Un corespondent pentru New York Herald, care tocmai sa întors dintr-un turneu în Europa, a spus:

„Următorul război în Europa, când va veni, va fi de o violenţă distructivă necunoscută până în prezent. Fiecare sursă de venit a fost solicitată dacă nu epuizată, pentru scopuri marţiale. Ar fi inutil să spunem că lumea n-a văzut ceva asemănător, fiindcă înainte n-a avut niciodată asemenea mijloace de război distructive. Europa este o mare tabără militară. Puterile principale sunt înarmate până-n dinţi. Este o combinaţie a efortului general, şi nu pentru paradă sau distracţie. Armate enorme în cea mai înaltă stare de disciplină şi înarmate la perfecţiune, cu muschetele la picior sau cu frâul în mână, aşteaptă în tabără şi pe câmp semnalul ca să meargă una împotriva celeilalte. Un război în Europa rezolvă clar numai un lucru, iar acela este necesitatea unui alt război.

Se spune că marile armate permanente sunt garanţii pentru pace; aceasta ar putea fi aşa pentru un timp, dar nu pe termen lung: pentru că forţa inactivă înarmată pe o scară atât de enormă implică prea multe sacrificii, şi poverile grele vor sili inevitabil la acţiune”.

Mijloace moderne de război

Un corespondent al lui Pittsburgh Dispatch scrie din Washington D. C.:

„Ce magazin de curiozităţi îngrozitor prezintă depozitele de arme şi proiectile şi modele de război de toate felurile, în diferitele nişe şi colţuri ale Departamentelor de Război şi Naval! Ele sunt risipite şi slabe prin comparaţie, desigur, dar sunt destule pentru a pune pe gânduri chiar şi pe cei mai nepăsători până unde se poate ajunge şi care va fi sfârşitul uimitorului ((135)) avânt al invenţiei în direcţia armelor de distrugere a omenirii. Tot ceea ce posedăm până acum, în această ţară nouă a noastră, în privinţa exemplelor de invenţii de felul acesta, nu prea s-ar compara în interes sau volum cu o singură încăpere a vastei colecţii din vechiul Turn al Londrei, dar este destul ca să spună totul. Când cineva priveşte aceste maşini ucigătoare, se gândeşte că guvernanţii lumii au fost aplecaţi spre exterminarea rasei umane, în loc de îmbunătăţirea şi păstrarea ei.

Alături de invenţiile moderne care permit unui om să ucidă o mie într-o clipeală de ochi, se află armele primitive din zilele mai simple când oamenii luptau corp la corp. Dar noi nu trebuie să ne referim la ele pentru a ilustra progresul în arta războiului. Chiar şi maşinile folosite în ultimul dintre marile războaie sunt acum învechite. Dacă mâine ar fi să înceapă un nou război civil în Statele Unite, sau dacă ar fi să fim noi amestecaţi întrun război cu o ţară străină, ne-am gândi mai degrabă să ne luăm aripi şi să luptăm în aer decât să luptăm cu armele de acum un sfert de secol. Câteva dintre armele şi vapoarele care au intrat în vogă spre zilele de încheiere ale războiului, renovate şi îmbunătăţite încât aproape nu li se mai cunoaşte forma iniţială, ar putea fi folosite în unele condiţii, dar marea majoritate a maşinilor de ucidere ar fi înlocuite cu invenţii complet noi, şi în comparaţie cu acestea chiar cele mai bune dintre cele vechi ar fi slabe şi complet fără putere. Niciodată nu mi s-a amintit cu mai multă forţă progresul în domeniul groazei decât ieri când, având treabă la Departamentul Naval, mi s-a arătat modelul şi planurile noii mitraliere automate Maxim. Aceasta (şi arma Maxim cu alte nume) este desigur cea mai ingenioasă şi cea mai rea dintre toate armele de război curioase inventate recent. Există intenţia să se fabrice până la calibrul unui tun de şase ţoli, care ar trage automat cam 600 de focuri pe minut. Aceasta, desigur, a fost depăşită de arma Gatling şi de altele, cu proiectile foarte mici, dar acestea, în comparaţie cu Maxim, sunt greu de manevrat, cer mai multe persoane care să se ocupe de ele, sunt mult mai grele şi mai puţin precise. Arma Maxim poate fi manevrată de un bărbat sau de o femeie, sau chiar de un copil, iar după ce o porneşte, ((136)) trăgătorul poate pleca să ia un prânz grăbit în timp ce arma lui este angajată în uciderea câtorva sute de oameni. Trăgătorul stă pe scaun în spatele armei, în spatele unui scut antiglonţ, dacă doreşte să folosească unul. Când doreşte să secere o armată în câteva minute, pur şi simplu aşteaptă până când armata respectivă ajunge într-o poziţie favorabilă pentru acest lucru. Apoi trage un mâner care declanşează primul cartuş, şi lucrarea maşinăriei automate începe. Explozia primului cartuş produce un recul care aruncă glonţul gol afară din şanţ şi aduce alt glonţ în locul lui şi-l trage. Reculul acelei explozii face un serviciu similar, şi aşa mai departe la infinit. Este ucidere în mişcare continuă.

Una dintre invenţiile domnului Maxim este numită „arma pentru revoltă”, un lucru micuţ şi uşor care poate fi transportat în mână împreună cu destulă muniţie pentru a scoate orice mulţime obişnuită din stradă sau din existenţă. Este curios cum toate invenţiile mai recente de pe această linie privesc în direcţia existenţei certitudinii unor gloate răzvrătite. De când s-a transformat inventatorul în profet? Ei bine, această „armă pentru revoltă” poate trage la o rată de zece focuri ucigaşe pe secundă, cu trăgătorul tot timpul ascuns şi în perfectă siguranţă, chiar de o gloată înarmată cu puşti sau chiar cu pistoale, dacă acea gloată nu ajunge la concluzia să se năpustească şi să captureze arma şi pe trăgător. Inventatorii ca d-nul Maxim par să se aştepte ca gloatele moderne să stea în stradă să fie împuşcate fără să acţioneze, fie în apărare fie în atac, şi nu să stea feriţi după colţuri cu bombe, sau să arunce în aer sau să ardă un oraş în nebunia lor. Oricum ar fi, el a făcut tot ce a putut în privinţa unei arme pentru gloate. Această armă mică poate duce cu ea destulă muniţie ca să cureţe o stradă într-o singură rundă şi în câteva secunde, şi poate fi folosită de la pereţi sau de la ferestre cu tot atât de mare uşurinţă ca şi în stradă deschisă. Cu o răsucire a mâinii poate fi întoarsă în sus sau în jos chiar pe şasiul ei şi poate fi făcută să omoare direct, deasupra sau dedesubtul trăgătorului, fără să pună în pericol de moarte sau de rănire pe acel devotat artei fine a uciderii.

Deşi aceasta este una dintre ultimele şi cele mai distructive invenţii recente, nu înseamnă nicidecum că este ultima sau ((137)) cea mai eficientă dintre cele care vor fi născocite. Cel căruia îi va fi atrasă atenţia asupra acestei chestiuni, treptat îi va deveni clar că noi doar am făcut un început bun în acest lucru. În problema apărării încercăm să ţinem pasul cu progresul mijloacelor de atac eficient, dar în zadar. Nu poate fi construit nici un vas plutitor care să reziste la o explozie a unei torpile moderne. Nici o naţiune nu este destul de bogată să construiască forturi care să nu poate fi distruse în scurt timp cu ultima şi cea mai groaznică formă de proiectil cu dinamită. Baloanele pot fi conduse acum aproape cu aceeaşi uşurinţă ca un vas pe apă, şi vor fi folosite extensiv în războaiele care vor avea loc în curând pentru nimicirea armatelor şi forturilor. Maşinăria de ucidere este făcută atât de simplu şi ieftin, încât un om poate distruge o armată. Dacă cei tari sunt mai bine echipaţi să distrugă pe cei slabi, pe de altă parte cei slabi pot fi făcuţi cu destulă uşurinţă destul de tari să distrugă pe cei mai tari. De ambele părţi războiul va însemna anihilare. Armatele de pe uscat, monştrii de pe mare şi cuirasatele de război din aer se vor şterge pur şi simplu din existenţă unul pe altul dacă ajung cumva să se atace”.

Dar există încă o îmbunătăţire mai recentă. New York World dă următoarea relatare despre armă şi pulbere:

„Maxim fabricantul de arme şi Dr. Schupphaus expertul în praf de puşcă au inventat o nouă pulbere pentru tunuri şi pentru torpile, care aruncă un proiectil de tun enorm plin de exploziv la zece mile, şi unde loveşte preface în aşchii totul pe o rază de sute de picioare.

Descoperirea se numeşte «sistemul Maxim-Schupphaus de aruncare a torpilelor aeriene cu ajutorul unei pulberi speciale, care porneşte proiectilul cu presiune scăzută şi creşte viteza prin păstrarea presiunii ridicate pe toată lungimea armei». Au fost scoase patente ale sistemului în Statele Unite şi în ţările europene.

Pulberea specială folosită este fulmicoton aproape pur, combinat cu un procent de nitroglicerină atât de mic încât să nu aibă nici unul din dezavantajele pulberii de nitroglicerină, şi este ferită de ((138)) descompunere printr-un uşor adaos de uree. Se poate mânui fără pericol şi poate fi bătută cu un ciocan greu pe nicovală fără să explodeze. Secretul acestei remarcabile puteri stă într-un singur adevăr matematic la care nimeni nu s-a gândit înainte. Pulberea cu putere mare de explozie este încărcată acum în tun sub formă de fâşii, cubuleţe sau beţişoare cilindrice cu diametrul de o jumătate până la trei sferturi de ţol, lungi de câteva picioare şi arătând ca o legătură de lumânări de ceară de albine de culoare închisă. Când se declanşează explozia, capetele şi circumferinţa fiecărui beţişor de pulbere se aprind instantaneu şi ard spre centru.

Volumul de gaze generat de combustie se micşorează constant fiindcă suprafaţa de ardere este mai mică, şi deoarece volumul de gaz dă viteză proiectilului tras de tun, rezultatul inevitabil este o pierdere a vitezei. Proiectilul nu merge atât de departe cum ar merge dacă presiunea gazelor ar creşte, sau dacă cel puţin ar fi menţinută.

În fiecare bucată de pulbere Maxim şi Schupphaus se află o mulţime de găuri mici care merg pe toată lungimea beţişorului. Când pulberea se aprinde, flacăra se întinde instantaneu nu numai pe circumferinţa fiecărui beţişor, ci şi prin toate perforaţiile. Aceste găuri mici sunt arse cu aşa rapiditate încât diferenţa de volum a gazelor explozive generate la începutul şi la sfârşitul ţevii de tun este în raport de cam şaisprezece la unu.

De aceea proiectilul iese din ţeava tunului cu o viteză teribilă, şi fiecare mică perforaţie din beţişoarele de pulbere îşi face partea ei pentru a-l grăbi în misiunea lui de distrugere la mile depărtare de scenă. Cu un tun mare, dezastrul produs de această nouă minune a artileriei moderne ar fi incalculabil. Această pulbere ucigaşă a fost folosită cu rezultate surprinzătoare la tunurile de câmp şi la armele grele de apărare a coastei la Sandy Hook. Dintr-un tun de zece ţoli încărcat cu 128 de pfunzi (1 pfund = 453,6 gr) de pulbere a fost aruncat un proiectil care cântărea 571 de pfunzi la opt mile pe mare. Presiunile asupra beţişoarelor de pulbere au fost mai uniforme decât oricare altele înregistrate până acum, ceea ce este un punct foarte important în deciderea valorii unei pulberi cu ((139)) putere de explozie mare. Fără presiuni uniforme corectitudinea ţintei este imposibilă.

Marele tun pe care domnii Maxim şi Schupphaus îşi propun să-l construiască va fi un tun de douăzeci de ţoli, în mod special adaptat pentru apărarea coastei. Acest tun va avea unele particularităţi. El nu va fi construit, adică nu va fi compus din mai multe piese de oţel legate împreună, ci va consta dintr-un singur tub subţire de oţel, cam de treizeci de picioare lungime, cu pereţi care nu vor depăşi grosimea de doi ţoli, în contrast marcant cu mortierele ale căror pereţi au grosimea de opt sau zece ţoli pentru a rezista la presiunea de descărcare. Reculul tunului va fi echilibrat prin amortizoare hidraulice dedesubt, care conţin apă şi ulei. Un tun de douăzeci de ţoli de acest tip, folosind noua pulbere, ar putea fi postat fie la intrarea în portul New York, fie în Ft. Washington, fie în Ft. Wadsworth, şi ar avea în câmpul vizual toată marea pe o rază de zece mile. Presiunile şi vitezele obţinute sunt atât de uniforme, încât este posibilă o exactitate uimitoare a focului. Ar fi necesar numai să ţinteşti orice vapor zărit de telemetru în această rază pentru a-i asigura distrugerea completă. Cantitatea de explozive aruncate ar fi suficientă pentru a scufunda un cuirasat dacă proiectilul ar exploda în apă la cincizeci de picioare depărtare de el. La o sută cincizeci de picioare şocul produs de un proiectil de cinci sute de pfunzi ar fi destul de grav ca să cauzeze crăpături periculoase şi să scoată din funcţiune un vas”.

Dr. R. J. Gatling, inventatorul uimitoarei mitraliere care-i poartă numele, a spus în legătură cu noua invenţie a pulberii fără fum:

„Oamenii nu sunt încă educaţi ca să aprecieze enorma revoluţie pentru războiul viitor produsă de inventarea pulberii fără fum. Deja ea a făcut să fie învechite între trei şi patru milioane de muschete în Europa, care au fost făcute să folosească pulbere neagră, să nu mai vorbim de milioanele de cartuşe pe care ţările posesoare ale tuturor acestora ar fi dispuse să le vândă pe nimica toată. Iată o mare sumă de capital irosit, dar acesta este rezultatul inevitabil al progresului. Armele armatei din această ţară vor fi în ((140)) curând din categoria celor învechite, căci pentru a ţine pasul cu restul lumii va trebui să adoptăm şi noi pulberea fără fum. O armă încărcată cu aceasta va trimite un glonţ exact de două ori mai departe decât cu pulberea neagră. Din nou, invenţiile militare schimbă complet tacticile militare, căci în bătăliile viitoare trupele nu se vor mai desfăşura în masă în faţa duşmanului. Lupta deschisă, aşa cum s-a obişnuit în toate veacurile, este un lucru al trecutului, fiindcă ar însemna nimicire completă. Dacă pulberea fără fum ar fi fost folosită în ultimul conflict civil, războiul dintre State n-ar fi durat nici nouăzeci de zile.

«Care este deosebirea între o armă cu tragere rapidă şi o mitralieră?»

O armă cu tragere rapidă nu se apropie de rapiditatea unei mitraliere. Prima este deobicei cu o singură ţeavă şi se încarcă cu obuze. Este o armă grozavă pentru vase torpiloare, dar de cincisprezece ori pe minut este un timp cât se poate de bun pentru ea. O mitralieră de tip Gatling are de la şase la douăsprezece ţevi, şi acţionată de trei oameni, practic nu-şi opreşte tirul, o salvă urmând după alta cu o viteză de 1.200 de focuri pe minut. Aceşti trei oameni pot ucide mai mult decât o întreagă brigadă înarmată cu muschete de modă veche”.

Un scriitor spune în Cincinnati Enquirer:

„Fizionomia războiului următor, oricând s-ar întâmpla acesta, va avea aspecte cu totul noi şi atât de oribile încât să lase pentru totdeauna ocara barbariei gravată pe fruntea civilizaţiei. Noile organizaţii militare care şi-au împătrit armatele, pulberea fără fum nouă şi teribilă, căreia nimic nu-i poate rezista, artileria fulminantă actuală şi arma cu magazie de gloanţe care culcă la pământ armatele aşa cum o tornadă scutură merele dintr-un copac, baloanele de observaţie şi de război care vor lăsa să cadă mase de pulbere peste oraşe şi fortăreţe, lăsându-le pustii într-un timp scurt şi mult mai eficient decât un bombardament, şinele portabile pentru artilerie, lumina electrică şi telefonul etc., au schimbat toate tacticile de război. Războiul următor va fi condus pe un sistem complet diferit, neexperimentat încă, şi de la care se vor ivi mari surprize. «Noi ne înarmăm pentru defensivă, nu pentru ofensivă», ((141)) spune fiecare putere; «puterea noastră este siguranţa noastră; ea impune pace vecinilor noştri şi le inspiră tuturor respectul care ni se cuvine.»

Dar fiecare putere urmează aceeaşi metodă care este echivalentă cu a spune că toată acea etalare formidabilă, ucigaşă, este îndreptată numai spre a proteja pacea de ghiarele războiului. Chiar dacă aceasta ar fi culmea ironiei, eu o cred sincer pentru că este evidentă, şi cred că pacea este bine apărată împotriva războiului tocmai prin instrumentele acestuia din urmă, sau mai degrabă prin teama cauzată de mărimea şi urâţenia lor. Dar acele armamente neîndurătoare sunt ca un vârtej cu absorbţie continuă în care este atrasă averea publică, şi care intră, cum ar fi, ca să umple un vulcan insondabil sub forma unei substanţe explozive. Ciudat cum ar putea fi, aceasta este adevărata situaţie. Europa este aşezată pe un vulcan vast săpat de ea însăşi, şi pe care ea cu efort îl umple cu cel mai periculos element. Dar conştientă de pericol, ea ţine cu sârguinţă torţele de aprindere departe de craterul lui. Dar când grija ei va slăbi şi va avea loc explozia, atenţie la aceasta, toată lumea va simţi şocul, tremurul. Barbaria va da dovadă de atâta urâţenie, încât un blestem general se va răspândi de la o naţiune la alta şi va face popoarele să născocească ceva mijloace mai demne de timpul nostru pentru a rezolva afacerile internaţionale, iar războiul va fi îngropat cu propriile lui mâini sub ruinele pe care el le va fi ridicat”.

O altă armă de impunere a păcii

„Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Să se suie în Valea lui Iosafat (valea morţii). Cel slab să zică: «Sunt tare». Prefaceţi fiarele plugurilor voastre în săbii şi cosoarele în suliţe!” Ioel 3:10.

Ce va însemna în curând a merge la război se poate presupune din descrierea armei dată mai jos. În legătură cu această pregătire de război între naţiuni să nu se treacă cu vederea faptul că guvernelor şi generalilor începe să le fie frică de trupele lor. Aşa cum armata a refuzat să servească în Ohio în legătură cu tulburările produse de grevă, şi marinarii s-au răsculat în Brazilia ((142)) împotriva guvernului, iar în Portugalia soldaţii împotriva generalilor lor, la fel poate fi curând în fiecare ţară din lume.

Germania cu armata ei mare devine fricoasă fiindcă socialismul îşi face loc printre soldaţi. Şi chiar în Marea Britanie s-a găsit recent a fi necesar să se dezarmeze o parte din armată sau din gărzi. Secretul acestei insubordonări este cunoştinţa, şi în spatele cunoştinţei stă educaţia, iar în spatele educaţiei tiparul şi minunata putere de iluminare a lui Dumnezeu, care ridică vălul ignoranţei şi pregăteşte omenirea pentru marea zi a lui Mesia cu preludiul ei de strâmtorare.

Ne-am întrebat acum câtva timp cum insurecţia, aşa cum par să sugereze Scripturile, ar putea trece vreodată peste toată lumea; cum s-ar putea dezlănţui anarhia, în ciuda întregii puteri şi influenţe combinate a capitalului şi civilizaţiei care i se opun. Dar acum vedem că educaţia (cunoştinţa) pregăteşte drumul pentru marele dezastru al lumii, care, după cum indică Scripturile, poate fi aşteptat în următorii câţiva ani. Acum putem vedea că chiar oamenii care au fost instruiţi să folosească cele mai moderne aparate pentru distrugerea vieţii umane pot fi găsiţi printre cei care au responsabilitatea şi grija depozitelor de arme şi a muniţiei de război. Articolul la care ne referim este următorul:

„Arma, care cântăreşte mai puţin de douăzeci de livre (9 kg) şi este manevrată ca o puşcă obişnuită de vânătoare, când este în acţiune varsă un şuvoi de gloanţe la rata de 400 pe minut. Noua armă este numită Benet-Mercier şi este de invenţie franceză. Are un pat care se pune la umăr. În acţiune soldatul stă întins pe pământ, sprijinind arma pe două suporturi. Aceasta îi dă un avantaj în privinţa siguranţei faţă de modelul cu tragere rapidă Hiram Maxim, deoarece trăgătorul acelei arme este obligat să stea în picioare când o alimentează. Aceasta îl expune cu totul duşmanului — sau mai degrabă îi expune pe toţi trei, fiindcă trei sunt necesari pentru manevrarea acestei arme mai grele”.

((143))

Profeţia din Ioel (3:9-11) îşi are desigur împlinirea în uimitoarele pregătiri de război care se fac acum printre popoare. El exprimă profetic sentimentele acestor timpuri zicând: „Vestiţi aceste lucruri printre popoare: pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Prefaceţi fiarele plugurilor voastre în săbii şi cosoarele în suliţe! Cel slab să zică: «Sunt tare!» Grăbiţi-vă şi veniţi, voi, toate popoarele din jur, şi strângeţi-vă!” Nu este aceasta vestirea mondială din prezent? Nu se oţelesc cei tari şi cei slabi pentru conflictul care vine? Chiar şi biserica declarată a lui Cristos, oare nu-şi mărşăluieşte ea tinerii şi nu-i inspiră cu spiritul războiului? Oamenii care altfel ar merge în urma plugului şi ar curăţa pomii, nu făuresc şi nu mânuiesc ei arme de război? Toate naţiunile, nu-şi adună ele oştirile puternice şi nu-şi scurg toate resursele financiare peste puterile îndurării îndelungate, ca să se pregătească astfel pentru exigenţele războiului — marele necaz pe care ei îl văd apropiindu-se repede?

Statele Unite sunt unice în poziţia lor, totuşi sunt ameninţate de rele încă şi mai mari decât bătrânul continent

Poziţia Statelor Unite ale Americii printre naţiuni este unică aproape în toate privinţele; şi până acolo încât unii sunt înclinaţi să privească această ţară ca pe un copil special al providenţei divine şi să considere că în cazul unei revoluţii mondiale va scăpa. Dar o astfel de siguranţă închipuită nu este în armonie cu judecata sănătoasă, având în vedere atât semnele timpului cât şi anumite acţiuni ale acelor legi drepte ale răsplătirii prin care sunt judecate atât naţiunile cât şi indivizii.

Că împrejurările deosebite ale descoperirii acestui continent şi ale plantării acestei naţiuni în solul ei virgin, ca să respire aerul ei liber şi să-şi dezvolte minunatele ei resurse, au fost un pas în cursul providenţei divine, cei chibzuiţi şi nepărtinitori nu se pot îndoi. Atât timpul cât şi ((144)) împrejurările indică lucrul acesta. Emerson a spus odată: „Toată istoria noastră seamănă cu ultimul efort al Providenţei divine în folosul rasei umane”. El însă n-ar fi spus aceasta dacă ar fi înţeles planul divin al veacurilor, în a cărui lumină se vede foarte clar că nu este „ultimul efort al providenţei divine”, ci un inel bine definit al lanţului de împrejurări providenţiale pentru realizarea scopului divin. Aici a fost oferit refugiu pentru asupriţii din toate ţările, de tirania despotismului civil şi eclesiastic. Aici, separaţi de vechiul despotism prin vasta pustie a oceanului, spiritul libertăţii a găsit un loc de respirat şi experimentul guvernării populare a devenit o realitate. În aceste împrejurări favorizante, marea lucrare a Veacului Evanghelic — alegerea Bisericii adevărate — a fost mult facilitată; şi avem toate motivele să credem că aici va fi adunat cel mai mare seceriş al veacului.

În nici o altă ţară nu putea binecuvântatul mesaj al secerişului — planul divin al veacurilor cu timpurile, perioadele şi privilegiile lui — să fie atât de nestingherit în vestirea lui şi atât de larg şi generos anunţat. Şi nicăieri, decât sub instituţiile libere ale acestei ţări favorizate, nu sunt atât de multe minţi eliberate suficient de cătuşele superstiţiei şi dogmatismului religios, aşa încât să fie capabile să primească adevărul cuvenit acum, şi la rândul lor să-i ducă vestea bună peste tot. Noi credem că tocmai pentru acest scop a fost providenţa lui Dumnezeu, într-o măsură, peste această ţară. Pentru poporul Său era aici o lucrare de făcut, care nu putea fi făcută atât de bine în altă parte, şi de aceea când mâna asupririi a căutat să înăbuşe spiritul libertăţii, a fost ridicat un Washington să conducă pe iubitorii libertăţii apăsaţi dar îndrăzneţi la independenţă naţională. Şi iarăşi, când dezmembrarea ameninţa naţiunea şi când a venit timpul eliberării a patru milioane de sclavi, Dumnezeu a ridicat un alt spirit curajos şi nobil în persoana ((145)) lui Abraham Lincoln, care a zdrobit cătuşele celor înrobiţi şi a păstrat unitatea naţiunii.

Totuşi naţiunea, ca naţiune, nu are şi n-a avut niciodată pretenţii la providenţa divină. Conducerea providenţială în unele din afacerile ei a fost numai în interesele poporului lui Dumnezeu. Naţiunea, ca naţiune, este fără Dumnezeu şi fără o speranţă de continuare, când Dumnezeu va fi servit prin ea scopurile Sale înţelepte pentru poporul Său — când va fi adunat pe „aleşii Săi”. Atunci vânturile marii strâmtorări pot sufla peste ea, ca şi peste alte naţiuni, fiindcă ea este, ca şi ele, una din „împărăţiile lumii acesteia”, care trebuie să dea locul Împărăţiei iubitului Fiu al lui Dumnezeu.

În timp ce condiţiile maselor populaţiei de aici sunt mult mai favorabile decât cele din oricare altă ţară, măsura de apreciere a confortului şi a drepturilor şi privilegiilor individuale care există printre clasele mai sărace de aici nu există în nici o altă ţară. În această ţară, din rândurile celor mai umili cetăţeni ai ei, pătrunşi de spiritul instituţiilor ei — spiritul libertăţii, ambiţiei, hărniciei şi inteligenţei — au ieşit mulţi dintre cei mai înţelepţi şi mai buni oameni de stat — preşedinţi, legislatori, avocaţi, jurişti şi bărbaţi distinşi în fiecare poziţie socială. Aici nici o aristocraţie ereditară nu s-a bucurat de un monopol al funcţiilor de încredere sau de profit, ci copilul celui mai umil drumeţ poate aspira şi câştiga premiile onoarei, bogăţiei şi avansării. Cărui şcolar american nu i s-au arătat posibilităţile pe care le avea ca într-o zi să devină preşedintele ţării? De fapt, toate realizările marilor oameni din fiecare pătură şi stare socială au fost privite ca viitoare posibilităţi ale tineretului american. Nimic din spiritul instituţiilor ei n-a frânat vreodată o astfel de ambiţie, ci, dimpotrivă, a fost întotdeauna stimulat şi încurajat. Influenţa acestor căi deschise pentru cele mai înalte poziţii de onoare şi încredere ((146)) şi pentru toate poziţiile intermediare din naţiune au fost pentru ridicarea întregului popor, de la straturile cele mai de jos până sus. A stimulat dorinţa de educaţie şi cultură, precum şi toate cerinţele educaţiei şi culturii. Sistemul şcolar gratuit a satisfăcut larg această cerinţă, aducând toate clasele în comunicare inteligentă prin presa zilnică, cărţi, periodice etc., permiţându-le astfel, ca indivizi, să compare observaţiile şi să judece personal în toate chestiunile de interes, şi în consecinţă să-şi exercite influenţa în chestiuni naţionale prin folosirea votului.

Un popor suveran, astfel făcut demn şi adus la aprecierea drepturilor condiţiei de om, este prin urmare în mod firesc unul din primele care să se împotrivească, şi aceasta în mod foarte hotărât, oricăror aparente tendinţe de a-i înfrâna ambiţia sau de a-i restrânge acţiunile. Chiar şi acum, în ciuda spiritului liberal al instituţiilor ei şi a imenselor avantaje pe care ele le-au acordat tuturor claselor naţiunii, inteligenţa maselor începe să discearnă influenţele active destinate să le ducă în robie curând, să deposedeze pe oameni de drepturile lor ca oameni liberi şi să-i lipsească de binecuvântările mărinimoasei naturi.

Poporul american este trezit să simtă pericolul în privinţa libertăţilor lui şi în privinţa acţiunilor în vederea unui astfel de pericol, cu energia care a fost caracteristica lui marcantă în fiecare ramură a industriei şi în fiecare rută a comerţului, deşi cauzele reale ale pericolului nu sunt destul de clar observate de mase ca să-şi dirijeze energiile cu înţelepciune. Ele văd numai că bogăţia adunată îi sărăceşte pe cei mulţi, influenţând legislaţia aşa încât să îngrămădească în continuare bogăţie şi putere în mâinile celor puţini, şi astfel creând o aristocraţie a bogăţiei, a cărei putere se va dovedi în timp la fel de despotică şi neîndurătoare ca oricare despotism al Bătrânului Continent. În timp ce lucrul acesta este, vai! ((147)) numai prea adevărat, nu este singurul pericol. Un despotism religios, a cărui tiranie odioasă poate fi judecată cel mai bine după mărturiile din zilele trecute ale puterii lui, ameninţă de asemenea această ţară. Pericolul acela este romano-catolicismul*. Totuşi, acest pericol nu este observat în general, fiindcă Roma îşi face cuceririle aici prin metode viclene şi linguşire josnică. Ea declară mare admiraţie faţă de instituţiile libere şi de autoguvernarea Statelor Unite; ea curtează şi flatează pe „ereticii” protestanţi care formează o proporţie aşa de mare din populaţia inteligentă, şi acum îi numeşte „fraţii ei separaţi”, faţă de care are o „afecţiune nepieritoare”; şi totuşi, în acelaşi timp îşi pune mâna lipicioasă pe sistemul şcolar public, pe care ea este nerăbdătoare să-l transforme într-un agent pentru propagarea în continuare a doctrinelor ei şi pentru extinderea influenţei ei. Ea îşi face simţită influenţa atât în cercurile politice cât şi în cele religioase, iar fluxul continuu al imigrării în această ţară este în mare măsură dintre supuşii ei.

Pericolul romanismului pentru această ţară a fost văzut de Lafayette, care, deşi el însuşi era romano-catolic, a ajutat la câştigarea libertăţii acestei ţări şi a admirat-o mult. El a spus: „Dacă libertăţile poporului american vor fi vreodată distruse, ele vor cădea prin clerul papistaş”. Astfel, de la bogăţia adunată, de la romano-catolicism şi de la imigrare vedem mari pericole.

Dar vai! remediile pe care masele le vor aplica în cele din urmă vor fi mai rele decât boala. Când va veni aici revoluţia socială, va veni cu toată turbulenţa şi violenţa pe care energia şi iubirea de libertate americană le pot pune în ea. În nici un caz nu este deci rezonabil să ne aşteptăm ca această ţară să scape de soarta tuturor ((148)) naţiunilor creştinătăţii. Ca şi restul, ea este sortită dezmembrării, răsturnării şi anarhiei. Şi ea este parte din Babilon. Spiritul libertăţii nutrit aici de câteva generaţii deja ameninţă să se răzvrătească cu o vehemenţă şi cu o viteză neegalate pe Bătrânul Continent şi neînfrânate de mijloacele mai puternice ale guvernelor monarhice.

Că mulţi oameni bogaţi văd aceasta şi într-o anumită măsură se tem că tulburările ameninţătoare pot ajunge aici la punctul culminant, este vizibil din diferite indicii, dintre care următoarea, din The Sentinel, Washington D. C., de acum câţiva ani, este o ilustraţie:

„Emigrarea din Statele Unite — National Watchman spune că d-nul James Gordon Bennett, proprietarul lui New York Herald, a locuit atâta timp în Europa încât este considerat străin. D-nul Pulitzer, proprietarul lui New York World, se spune că şi-a stabilit domiciliul în Franţa. Andrew Carnegie, milionarul rege al fierului, a cumpărat un castel în Scoţia şi face din el reşedinţa sa. Henry Villard, magnatul Căilor Ferate ale Pacificului de Nord, şi-a vândut proprietăţile şi a plecat definitiv în Europa, având în jur de 8.000.000 de dolari. W. W. Astor s-a mutat din New York la Londra, unde a cumpărat o reşedinţă magnifică şi a făcut cerere să devină supus britanic. Dnul Van Alen, care recent şi-a asigurat funcţia de ambasador în Italia printr-o contribuţie de 50.000 de dolari la fondul pentru campania democratică, este străin din toate punctele de vedere şi declară această ţară ca nepotrivită pentru un domn”.

Dar în zadar este căutată protecţia şi siguranţa sub vreuna din împărăţiile acestei lumi. Toate tremură acum de frică şi alarmă, şi-şi dau seama de incapacitatea lor de a face faţă puternicelor forţe înăbuşite cu care vor trebui să aibă de-a face când va sosi teribila criză. Atunci într-adevăr „Mândria omului va fi smerită şi trufia oamenilor va fi plecată”. „În ((149)) ziua aceea [acum atât de aproape — «chiar la uşă»], oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur ... îi vor arunca la cârtiţe şi la lilieci; şi vor intra în găurile stâncilor şi în crăpăturile pietrelor, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, când El Se va scula să îngrozească pământul.” Isa. 2:17-21.

Atunci „Toate mâinile vor slăbi şi toţi genunchii se vor topi ca apa. Şi se vor încinge cu sac şi-i va acoperi groaza. Şi ruşine va fi peste toate feţele şi chelie pe toate capetele lor. Îşi vor arunca argintul pe străzi şi aurul lor le va fi ca un lucru necurat. Argintul lor şi aurul lor nu vor putea să-i scape în ziua mâniei Domnului”. Ezec. 7:17-19 (trad. lit. nouă — n. e.)

De puţin folos va fi protecţia pe care vreun guvern o va putea da, când judecăţile Domnului şi roadele nechibzuinţei lor se vor precipita peste toţi. În mândria cu puterea lor şiau „adunat mânie pentru ziua mâniei”: au căutat în mod egoist mărirea celor puţini şi n-au dat atenţie strigătelor săracilor şi nevoiaşilor, şi strigătele lor au ajuns la urechile Domnului oştirilor şi El le-a îmbrăţişat cauza; iar El declară: „Voi pedepsi lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî îngâmfarea celor violenţi. Voi face pe muritori mai rari decât aurul curat şi pe om mai scump decât aurul din Ofir”. Isa. 13:11, 12.

Astfel suntem asiguraţi că în catastrofa finală providenţa Domnului va aduce eliberarea pentru cei asupriţi. Viaţa celor mulţi nu va fi atunci sacrificată şi nici inegalităţile societăţii care există acum nu vor fi continuate.

Cu adevărat acesta este timpul de necaz prezis al naţiunilor care nu ştiu ce să facă. Vocea maselor nemulţumite este în mod potrivit simbolizată prin vuietul mării, şi oamenii cugetători îşi dau sufletul de frica ((150)) calamităţii îngrozitoare pe care toţi o pot vedea acum apropiindu-se rapid; căci puterile cerului (puterile conducătoare actuale) sunt teribil clătinate. Într-adevăr unii, informaţi prin aceste semne şi amintindu-şi de scriptura „Iată, El vine cu norii”, încep deja să sugereze prezenţa Fiului Omului, deşi ei înţeleg foarte greşit subiectul şi remediul lui Dumnezeu.

Prof. Herron a spus într-o prelegere ţinută în San Francisco, despre „Reînsufleţirea creştină a naţiunii” — „Cristos este aici! Şi judecata este astăzi! Convingerea noastră socială despre păcat — mâna grea a lui Dumnezeu asupra conştiinţei — arată aceasta! Oamenii şi instituţiile sunt judecaţi prin învăţăturile Lui!”

Dar în mijlocul întregii clătinări a pământului (a societăţii organizate) şi a cerurilor (a puterilor eclesiastice), cei care discern în ea realizarea planului divin al veacurilor se bucură de asigurarea că această teribilă clătinare va fi ultima pe care o va avea sau de care va avea nevoie pământul vreodată; căci, după cum ne asigură apostolul Pavel, ea înseamnă îndepărtarea lucrurilor care sunt clătinate — răsturnarea întregii ordini prezente a lucrurilor — pentru ca acele lucruri care nu pot fi clătinate — Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia luminii şi păcii — să rămână. Căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. În mânia Sa, El va mistui orice sistem al răului şi al opresiunii şi va stabili ferm adevărul şi dreptatea pe pământ.

Strigătul „pace! pace! când nu este pace”

Dar în ciuda judecăţii vizibile a lui Dumnezeu asupra neamurilor, în ciuda faptului că volumul de dovezi de la mulţimile de martori presează cu o logică irezistibilă asupra întregii ordini actuale de lucruri, şi a faptului că verdictul şi pedeapsa sunt anticipate cu o spaimă aproape generală, sunt ((151)) din aceia care-şi ascund rău temerile prin strigăte de „pace! pace!” când nu este pace.

Astfel de proclamare, la care participă toate naţiunile creştinătăţii, a fost cea făcută la marea demonstraţie navală cu ocazia deschiderii Canalului Baltic. Canalul a fost proiectat de bunicul actualului împărat german, iar lucrarea a fost începută de tatăl său, pentru beneficiul comerţului şi flotei germane. Actualul împărat, a cărui credinţă în sabie ca remediul care niciodată nu dă greş pentru perioadele de pace, şi ai cărui însoţitori, tunul şi pulberea, sunt la fel de apreciaţi, a hotărât să facă din deschiderea canalului terminat ocazia unei mari proclamaţii internaţionale a păcii şi a unei mari demonstraţii a potenţialelor pe care trebuie să se bazeze aceasta. În consecinţă, el a invitat toate naţiunile să trimită vase de luptă reprezentative (făcători de pace) la marea Paradă Navală prin Canalul Baltic pe data de 20 iunie 1895.

Ca răspuns la acea chemare au venit mai mult de o sută de fortăreţe de oţel plutitoare, inclusiv douăzeci de „cuirasate” uriaşe, după denumirea tehnică, toate înarmate complet şi toate capabile de o viteză de cel puţin şaptesprezece mile pe oră. „Este greu”, a spus Spectator din Londra, „să se realizeze o asemenea concentrare de putere, care în câteva ore ar putea şterge din existenţă cel mai mare port maritim sau ar putea trimite flotele concentrate ale lumii în fundul oceanului. Nu există de fapt pe coastele mărilor din lume nimic ce să poată pretinde că rezistă unei astfel de forţe; şi Europa, considerată ca entitate, se poate bine pronunţa imediat ca inatacabilă pe mare şi irezistibilă. ... Flota adunată la Kiel a fost probabil cea mai înaltă întruchipare posibilă a puterii de luptă, cu condiţia ca lupta să nu dureze mai mult decât stocurile ei de exploziv”.

((152))

Costul vaselor şi al armamentului lor se ridică la suma de sute de milioane de dolari. O salvă de salut, trasă simultan de 2.500 de tunuri, a consumat într-un moment pulbere în valoare de mii de dolari; iar distracţia distinşilor oaspeţi a costat poporul german 2.000.000 de dolari. Cuvântările împăratului german şi ale reprezentanţilor străini s-au ocupat de „noua eră de pace” introdusă prin deschiderea marelui canal şi prin cooperarea naţiunilor la demonstraţie. Dar vorbirile frumoase şi vuietul puternic al tunului prin care regii şi împăraţii au proclamat, pace! pace! cu ameninţări de răzbunare către oricine ar refuza-o în condiţiile lor, n-au fost interpretate de popor ca împlinirea mesajului profetic „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. N-au avut deloc efect liniştitor asupra elementului socialist; n-au sugerat deloc un panaceu pentru vindecarea dezordinilor sociale, pentru uşurarea grijilor sau pentru reducerea poverilor maselor celor săraci şi nefericiţi; nau dat vreo asigurare de bună învoire pe pământ, nau indicat cum ar putea fi asigurat şi menţinut binele, între o naţiune şi alta sau între guverne şi oameni. De aceea a fost o mare farsă — o minciună naţională mare, îndrăzneaţă; şi aşa a fost privită de popor.

Spectator din Londra a exprimat sentimentele oamenilor cugetători în privinţa demonstraţiei în comentariul adevărat care urmează:

„Ironia situaţiei este foarte ascuţită. A fost o mare sărbătoare a păcii şi industriei constructive, dar cea mai înaltă glorie a ei a fost prezenţa flotelor pregătite cu mare sacrificiu de tezaur şi energie numai pentru război şi distrugere. Un cuirasat nu are nici un sens decât dacă este o maşină puternică pentru măcel. Există o singură expresie care descrie pe deplin grandoarea acelei flote „de pace”, şi aceea este că ea ar putea distruge într-o zi orice port de pe pământ, sau ar putea trimite flotele comerciale ale lumii, dacă ar fi adunate în faţa lui, până în fundul mării. Şi ce adâncimi de ură umană erau ascunse sub tot acel spectacol frumos al prieteniei umane! Un escadron ((153)) era francez, şi ofiţerii lui nu mai puteau după răzbunare pe împăratul care jubila pentru dezmembrarea ţării lor. Altul era rus, şi amiralii lui trebuie să fi fost conştienţi că marele lor duşman şi rival era Puterea pe care o onorau cu atâta ostentaţie, şi numai cu o zi înainte călcaseră regulile navale ca să-i facă plăcere celui mai persistent şi mai periculos duşman al împăratului. Al treilea era austriac, al cărui stăpân fusese scos afară de stăpânirea care a făcut canalul şi i-a smuls jumătatea de drept pe care o avea în provincia prin care canalul îşi şerpuieşte drumul pe toată lungimea lui. Şi erau vase din Danemarca, de la care a fost rupt Holstein de către proprietarii lui actuali, şi din Olanda, unde fiecare om se teme că într-o zi sau alta Germania, prin altă cucerire, va lua dintr-o lovitură colonii, comerţ şi o carieră maritimă. Împăratul vorbea de pace, amiralii sperau în pace, ziarele din lume declară, în cor, că este pace, dar totul în acel spectacol vorbeşte despre războiul tocmai trecut, sau care va veni într-o zi nu prea îndepărtată. Niciodată n-a existat un ceremonial atât de măreţ în această lume, sau unul atât de adânc pătruns de mânjitura nesincerităţii”.

Evening Post din New York a comentat după cum urmează:

„În însăşi adunarea vaselor de război este vizibil un spirit contrar iubirii de pace. Fiecare naţiune îşi trimite cele mai mari vase şi cele mai grele arme, nu numai ca un act de curtoazie, ci şi ca un fel de arătare internaţională a colţilor. Flota britanică trimite zece din cele mai puternice vase ale ei numai ca o mostră a ceea ce are în rezervă şi cu aerul unuia care zice: «Fiţi atente, o, voi naţiunilor, şi n-o provocaţi pe stăpâna mărilor». Escadroanele francez şi rus, în acelaşi fel, îşi arborează cea mai urâtă încruntătură ca nu cumva gazda William să se bizuie prea mult pe veselie şi să facă avansuri prea prieteneşti. Vasele noastre americane se alătură flotei cu simţământul care fără îndoială îi animă pe mulţi dintre ofiţerii şi marinarii de la bord că este timpul ca aroganţii europeni să afle că dincolo de mare există o putere navală care se ridică, pe care ar fi mai bine să n-o ia în joacă.

((154))

Un aer special de comedie însoţeşte prezenţa francezilor şi a ruşilor. Ca iubitori ai păcii internaţionale, în special ca iubitori ai Germaniei, ei sunt cu adevărat comici. Furia pentru acest lucru este mare în unele părţi ale Franţei. ...

Dar cea mai izbitoare nesinceritate se găseşte în deschiderea canalului Kiel în sine. Este dedicat «traficului lumii». De aici vine semnificaţia lui internaţională, de aici vin toată bucuria şi slăvirea. Dar ce gândesc în realitate Germania şi Franţa şi celelalte puteri continentale despre traficul lumii? Ei bine, chiar în acest moment, ca şi în cei douăzeci de ani trecuţi, ei îşi încordează fiecare nerv ca să încătuşeze şi să împiedice şi să reducă pe cât posibil schimbul comercial liber al naţiunilor. ... Până când acest spirit condamnabil al ostilităţii şi geloziei comerciale nu va trece sau nu va slei prin completă absurditate, puteţi deschide câte canale interoceanice vreţi, dar nu veţi putea convinge pe oamenii cu judecată că vorbirea voastră despre semnificaţia acestora pentru bunul sentiment internaţional şi pentru iubirea generală a păcii este altceva decât o mostră transparentă de nesinceritate”.

The Chicago Chronicle a spus:

Este cea mai pură barbarie, această procesiune de la Kiel. Convocată pentru a sărbători o lucrare de pace, ea îşi asumă forma unei apoteoze a războiului. Acolo se adună vrăjmaşi de moarte, expunându-şi armele în timp ce-şi ascund vrăjmăşia în spatele prieteniei forţate. Tunurile plănuite pentru război trag salve de curtoazie. Împăratul însuşi elogiază armamentele. «Puterea blindată care este adunată în portul Kiel» a spus el, «ar trebui să servească în acelaşi timp ca un simbol al păcii şi al cooperării tuturor popoarelor europene pentru propăşirea şi menţinerea misiunii civilizatoare a Europei». Experienţa contrazice această teorie. Cel care are o armă vrea să tragă cu ea. Naţiunea pregătită pentru război vrea să facă război. Ameninţarea serioasă pentru pacea europeană de astăzi este faptul că fiecare naţiune europeană este pregătită pentru război.

Construirea canalului Kiel a fost un serviciu clar făcut civilizaţiei; felul sărbătoririi lui este un tribut adus barbariei. A fost construit, ((155)) teoretic, să încurajeze comerţul maritim, şi cele mai multe vase adunate pentru a sărbători terminarea lui au fost de tipul celor cunoscute ca distrugătoare ale comerţului”.

Potrivit cu ceea ce spune St. Paul Globe, la Kiel au fost expuse regalitatea şi privilegiul mai degrabă decât industria. Se spune:

„Care este astăzi locul unei flote de cuirasate în civilizaţia avansată? Ce flote de piraţi există pentru a fi şterse din largul mărilor? Ce naţiune inferioară şi sălbatică există, căreia să-i ducem o influenţă luminătoare a civilizaţiei moderne, aruncând asupra ei reflectoarele unui escadron de vase de război? Există un singur asalt în acest moment în care naţiunile şi-ar putea uni forţele cu zel sub pretextul că ar lucra pentru civilizaţia modernă. Totuşi nici un guvern reprezentat la Kiel n-ar îndrăzni să propună o alianţă armată cu ceilalţi, cu scopul de a goni afară din Europa pe turcul cel hidos şi crud.

Un conflict între splendidele cuirasate, sau între două din naţiunile reprezentate la Kiel, ar ajuta oare în vreun fel cauza civilizaţiei? Dimpotrivă, nu sunt oare aceste armamente relicvele şi mărturiile barbariei care încă mai există? Cele mai sălbatice aspecte ale unei naţiuni sunt muniţiile sale de război. Scopul celor mai multe din cele pe care le furnizează Europa cu atâta abundenţă prin taxe asupra unui popor împovărat este să ţină chiar pe aceiaşi oameni în supunere umilă puterilor care sunt peste ei”.

„Procesiunea asupririi” a numit The Minneapolis Times spectacolul naval grandios de la Kiel, despre care a comentat după cum urmează:

„Faptul că deschiderea acestei căi maritime magnifice este preţuită mai mult pentru avantajele ei militare decât pentru cele comerciale, şi că a fost celebrată prin bubuitul artileriei flotelor de război ale lumii adunate acolo, este o acuzare a civilizaţiei. Căci, dacă aşa-zisele naţiuni „civilizate” ale lumii au nevoie de întreprinderi atât de vaste pentru operaţiuni militare şi de flote atât de enorme ca cele care sunt acum menţinute pe socoteala poporului, atunci natura umană a rasei caucaziene nu s-a îmbunătăţit câtuşi de puţin de pe vremea ((156)) lui Columb sau prin marea descoperire făcută de el. Dacă sunt necesare astfel de flote, atunci libertatea este imposibilă şi despotismul este o condiţie necesară pentru rasa umană”.

Acest strigăt tare şi unit al naţiunilor, prin reprezentanţii lor: „Pace! Pace! când nu este pace!” ne aminteşte cu forţă cuvintele Domnului prin profetul Ieremia, care zice:

„Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la proroc până la preot, toţi înşeală. Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!» când nu este pace! Sunt ei ruşinaţi că fac urâciuni? Nu roşesc deloc şi nu ştiu de ruşine. De aceea vor cădea împreună cu cei ce cad, vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi, zice Domnul”. Ier. 6:13-15.

Această mare proclamaţie internaţională de pace care poartă pe însăşi faţa ei pecetea nesincerităţii, ne aminteşte cu mare forţă cuvintele lui John G. Whittier, care descriu atât de grăitor condiţiile de pace actuale:

„«Mare pace în Europa! Ordinea domneşte
De la colinele Tibrului la câmpiile dunărene!»
Aşa spun regii ei, aşa spun preoţii ei,
Profeţii mincinoşi ai zilelor noastre.

„Mergi numai, lipeşte-ţi urechea de pământ;
Ascultă tropăitul marşurilor cadenţate,
Huruitul roţilor de tun,
Pocnetul ucigaş al ţevii de muschetă,
Alarma nopţii, strigătul de sentinelă,
Iscoada cu ureche ageră-n baracă şi-n palat,
De la marea nordului la mlaştinile tropicale,
Gemetele de moarte ale oamenilor exilaţi,
Celula ferecată, lanţurile de galeră,
Eşafodul cu sânge încă aburind!
Ordine — tăcerea robilor clocind gânduri sinistre!
Pace — în grotele-nchisorii şi-n morminte!
Prinţ şi kaizer, preot şi ţar, spuneţi-mi!
Dacă aceasta-i pace, mă rog, atunci războiul ce e?

„Aspru herald al zilei Tale bune,
Mergând-nainte, calea să ţi-o pregătească,
Botezătorul, umbra Libertăţii,
În haină aspră şi rănit, are a străbate
Toată pustia, cu picioare-nsângerate!
O, dacă vocea aceea ar putea străpunge
Urechile de preoţi şi de prinţi, când ele aud
Un strigăt venit de la văzătorul evreu:
Pocăiţi-vă! Este aproape Împărăţia lui Dumnezeu.”