SCRIPTURE STUDIES

„Vie Imparatia Ta”

((C255)) Punctul care trebuie în special remarcat aici este că cele 490 de zile fac parte din cele 2300 de zile. Or ceea ce interesa mai deosebit pe Daniel şi era un răspuns la rugăciunea sa, este partea în legătură cu reîntoarcerea lui Izrael din Babilon (vezi versetele 12,16-18). Implinirea celor 70 de săptămîni sau 490 de zile ajută deci nu numai să ne arate cînd încep cele 2300 de zile, dar şi ce fel de timp (literal sau simbolic) reprezintă aceste zile. (Vezi 1 Pet. 1:11.) Ceva mai mult, împlinirea acestei profeţii despre „70 de săptămîni” servea spre a, sigila pe Daniel ca adevărat profet, precum şi toate profeţiile lui, în deosebi „visiunea” celor 2300 de zile. Astfel fu prezis că aceste 70 de săptămîni trebuiau, între altele, să servească la sigilarea visiunii şi a profetului.

((C256)) Cunoscînd deci că cele 70 de săptămîni simbolice sau 490 de zile s-au împlinit în ani şi că ele formează prima parte a celor 2300 de zile, şi sigilul lui Dumnezeu sau semnul de aprobare pentru visiunea întreagă, să începem a măsura cu începere de la această perioadă, ca să vedem unde se termină perioada întreagă. Scăzînd din 2300 cei 490 de ani împliniţi la întîia venire a Domnului, mai rămîn 1810 zile sau ani. Şi acesti 1810 ani (zile profetice sau simbolice) sînt prin urmare măsura de timp între sfîrşitul celor 70 de săptămîni şi momentul cînd clasa sanctuarului va fi curăţită de diferitele mînjituri ale papalităţii--urîciunea pustiirii care a mînjit templul lui Dumnezeu timp de atîtea veacuri.

((C257)) După cum am arătat, moartea lui Messia avu loc în primăvara anului 33 al erei noastre şi această dată fu prima jumătate a săptămînii a 70-a, iar ultima jumătate se termină 3 şi 1/2 ani mai tîrziu--în toamna anului 36. De aceea toamna anului 1846 (1810 ani din toamna anului 36) marchiază sfîrşitul visiunii celor 2300 de zile şi data la care sanctuarul trebuia să fie curăţit.

((C258)) Această profeţie fiind împlinită, ar trebui să ne aşteptăm, în acest caz ca şi în cazul altor profeţii deja împlinite, să găsim în paginile istoriei faptele care dovedesc clar împlinirea ei. Cu toate că istoricienii n-au crezut totdeauna în Biblie, nici în Dumnezeul Bibliei care le era necunoscut, totuşi Dumnezeu călăuzia lucrarea lor; astfel ori de cîte ori se împlinea o profeţie, faptele treceau incontestabil în istorie şi totdeauna de o autoritate vrednică de încredere. Aşa a fost cazul cu purificarea (curăţirea) sanctuarului. Stim că o mare Reformaţiune începu în veacul al 16-lea deoarece toţi istoricii moderni au vorbit despre ea; scriitorii catolici o numesc răsvrătirea cea mare. (Şi de la acest moment se poate socoti începutul curăţirii sanctuarului.) Să nu uităm că sanctuarul fu mînjit prin introducerea diferitelor erori (rătăciri) cu relele lor tendinţe corelative, în deosebi prin introducerea jertfei liturghiei, şi ca rezultat al acestei rătăciri, oştirea (mulţimile din biserica nominală) fu cufundat în cea mai adîncă degradare. Punctul culminant al tuturor acestor grozăvenii fu vînzarea „indulgenţelor” care provocă într-o mare măsură mişcarea Reformaţiunii. Clasa sanctuarului fusese şi ea mînjită într-o anumită măsură; ea împărtăşise eroarea, însă consecinţele teribile ce urmară din aceasta îi deschiseră ochii. De aceea aflăm că punctul principal dobîndit prin marea Reformaţiune fu îndreptăţirea prin credinţă în „jertfa continuă” a lui Christos, care nu are nevoie de a fi repetată--în opoziţie cu doctrina iertării acordată prin mărturisirea păcatelor şi jertfele liturghiilor aduse pe altarele pîngărite ale lui antichrist.

((C259)) Reformaţiunea începu bine, căci ea era bazată pe adevăratul fundament--îndreptăţirea (curăţirea) prin credinţă în „jertfa continuă”. Să observăm totuşi că profeţia nu arată pentru timpul acela purificarea oştirii, ci numai a sanctuarului. Mulţimea nu fu purificată: ea rămase mai departe în rătăcire, şi aceasta pînă în zile le noastre. Cît despre consacraţii formînd sanctuarul, ei se lepădară de eroare şi suferiră pentru cauza adevărului, uneori chiar pînă la moarte.

((C260)) Dar aceasta nu fu decît începutul procesului de purificare; căci această clasă, deşteptată atunci, descoperi curînd că erorile se înmulţiseră în cursul secolilor puterii şi prosperităţii papale.

((C261)) Luther, spiritul conducător al Reformaţiunii, nu se opri a releva o eroare, ci se sforţă să respingă multe altele, şi la 31 octombrie 1517 el afişă la porţile bisericii din Wittenberg 95 de tezece care erau tot atîtea combateri ale învăţăturilor papale; a 27-a era o tăgăduire formală a pretinsei nemuriri a sufletului. Aceste acuzaţiuni fiind denunţate ca eretice de către papa Leon X, Luther în răspunsul său (1520), denunţă în termeni energici doctrina transsubstanţierii, a nemuririi sufletului şi pretenţiunea papei de a fi „împăratul lumii, regele cerurilor şi Dumnezeu pe pămînt”, ca fiind cele mai monstruoase concepţii altoite pe gunoiştea decretelor romane.

((C262)) Dar vai! opera de „curăţire” atît de nobil şi curajos începută era prea radicală pentru a fi populară. Luther şi ceilalţi reformatori se lăsară a fi influenţaţi de prietenii şi admiratorii lor, care sfîrşiră prin a mărgini acţiunea lor silindu-i oarecum să se supună cerinţelor guvernamentale. Aceşti prieteni triumfară asupra lor prin „linguşiri”, ei le făgăduiră ajutor şi succes dacă se învoiesc să se conducă după înţelepciunea acestei lumi (vezi Daniel 11:34,35). Numeroşi prinţi germani deveniră admiratori înflăcăraţi ai curajoşilor reformatori cari îndrăzniseră să atace sistemul înaintea căruia tremuraseră regii timp de veacuri; ei oferiră reformatorilor ajutorul lor şi aceştia din urmă crezură că acest ajutor era necesar pentru succesul mişcării. In schimbul sprijinului lor, prinţii primiră din partea reformatorilor recunoaşterea drepturilor lor (?) regale.

((C263)) Să ne amintim că mişcarea reformei fu o revoltă nu numai împotriva tiraniei politice ci şi împotriva tiraniei religioase. Aceste două mişcări de reformă aveau oarecare afinitate şi ele se asociară mai mult sau mai puţin în opera lor. Iată ce zice în privinţa aceasta istoria: de Fisher, pag. 402-412.

((C264)) „Sforţările lui Zwingli, ca reformator al bisericii, erau îmbibate de un zel patriotic pentru primenirea politică şi morală a Elveţiei”.

((C265)) Iar cu privire la Calvin şi la guvernul din geneva: „Revoluţia civilă fu urmată de o revoluţie bisericească. Protestantismul fu istituit în mod legal (în 1535). Calvin deveni legislatorul virtual al cetăţii. Acesta fu un stat ecleziastic (teocratic)”.

((C266)) In ţările scandinave puterea monarhică fu ridicată graţie reformaţiunii.

((C267)) In Danemarca, noua doctrină (protestantismul) se răspîndi de asemeni şi fu adoptată de nobilimea care jinduia după posesiunile bisericii romano-catolice.

((C268)) In Suedia, marea revoluţie politcă provocă deopotrivă o revoluţie religioasă.

((C269)) In Germania, primejdia comună făcu pe prinţii protestanţi să formeze, pentru apărarea lor mutuală, liga de la Schmalkalden (1546). Se recunoscu în curînd că era cu neputinţă a executa măsurile de represiune împotriva Lutheranilor; de aceea, în 1555, la dieta din Augsburg, fu încheiată pacea religioasă. Fiecărui principe i se îngădui să aleagă între religia catolică şi confesiunea din Augsburg (religia protestantă); şi religia principelui trebuia să fie cea a ţării peste care domnia, ceea ce înseamnă că fiecare guvern trebuia să aleagă crezul supuşilor săi.

((C270)) Dacă considerăm împrejurările politice de atunci şi faptul că înşişi conducătorii reformei începeau abia să recunoască unele rătăciri morale şi doctrinale ale papalităţii, sîntem nevoiţi mai de grabă să admirăm vertiginoasele progrese ale acestor apostoli ai adevărului în spre dreptate decît să-i condamnăm aspru pentru a nu fi făcut o curăţire mai completă. Cînd bisericile protestante se uniră cu Statul, progresele şi reformele se opriră numaidecît. Crezuri noi fură curînd formulate care, deşi mai conforme cu adevărul decît decretele Romei, nu erau mai puţin opuse înaintării cunoştinţei--legături mai puţin rigide, însă legături ca şi acelea.

((C271)) Astfel uniunea între biserică şi Stat, care pricinuise sub papalitate o atît de mare pagubă adevărului, fu cursa de care se servi adversarul pentru a împiedeca „curăţirea sanctuarului” atît de nobil începută. Reformaţiunea şi curăţirea încetară pentru cîtva timp; în loc de a progresa în curăţire, reformatorii se siliră să se reorganizeze, să revizuiască şi să lustruiască mai multe din vechile dogme ale papalităţii pe care înainte le osîndiseră cu atîta zel. Acesta e mijlocul de care se servi Satan pentru a face pe reformatori să cadă în păcatul „curviei” (unirea bisericii cu Statul) pe care ei îl osîndiseră în biserica Romei. Rana de moarte a papalităţii fu pentru moment vindecată. --Apoc. 13:3.

((C272)) „Curăţirea” astfel începută, apoi întreruptă, trebuia totuşi să-şi reia cursul şi să continue, căci la sfîrşitul celor 2300 de zile, sanctuarul trebuia să fie curăţit. Şi aşa s-a şi întîmplat. Intoarcerea la Biblie ca singura autoritate în materie de credinţă, prin care începuse reformaţiunea, aruncă o sămînţă îmbelşugată care încolţi incetul cu încetul şi aduse succesiv noi reforme, în pofida strădaniilor principalilor reformatori de a-i opri dezvoltarea. Fără să ţină seama de învăţăturile Bibliei, aceştia din urmă statorniciră confesiuni de credinţă, pe care nimeni nu le putea părăsi fără să-şi atragă asupră-le epitetul de „eretic”.

((C273)) Aruncînd o privire înapoi asupra drumului parcurs de Biserică, de la Luther pînă astăzi, putem vedea că reforma sau curăţirea a progresat totuşi pas cu pas. Dar mereu aceleaşi tendinţe se remarcară, căci îndată ce un reformator îşi îndeplinea opera de curăţire, el se oprea, se alătura elementelor inerte şi pasive ce formau majoritatea şi se împotrivea prin aceasta oricărei alte reforme sau curăţiri. Astfel biserica anglicană, după ce înlătură unele doctrine şi obiceiuri grosolane ale bisericii Romei, pretinse--şi pretinde încă--a fi singura biserică adevărată; ea declară că episcopii ei aveau succesiunea apostolică şi că ei trebuiau prin urmare să aibă conducerea supremă a moştenirii lui Dumnezeu. Această „fiică” a Romei, părăsindu-şi „mama” apucă mîna întinsă ce i-o oferea Anglia şi făcu din suveranul imperiului capul ei. Ca şi pentru fiica luterană, în cazul acesta avu loc o reformă în direcţia cea bună--o curăţire parţială. Calvin, Knox şi alţii descoperiră că preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la evenimente fusese pierdută din vedere, îngropată sub necurăţiile papalităţii; ei respinseră ideea că succesul planurilor lui Dumnezeu depindea de strădaniile oamenilor greşelnici şi învăţăturile lor serviră să arate Bisericii că soarta ei nu depindea nicidecum de sprijinul Statului care-şi asigura succesul prin arme trupeşti. Aceşti oameni, să nu uităm, au făcut o lucrare vrednică de laudă care a dat mult mai bune roade de cum s-a putut presupune. Cu toate acestea, orbiţi de alte rătăciri deplorabile, ei fură conduşi să apere falsa doctrină a chinurilor veşnice pentru toţi care nu sînt aleşi pentru ceruri. Doctrinele lor fură cunoscute în curînd sub numele de „presbiterianism”. In afară de declaraţiunea lor despre neschimbarea hotărîrilor divine, ei contribuiră numai cu puţin la adevărata reformă sau curăţire; se poate chiar spune că după exemplul celorlalte secte, surorile lui, presbiterianismul mai mult a stingherit-o.

((C274)) Wesley şi colaboratorii săi neliniştiţi de puţina viaţă creştină şi formalismul din epoca lor, consecinţă firească a unirii bisericii cu Statul, încercară să reacţioneze arătînd necesitatea unei sfinţenii individuale prin credinţa personală în Christos şi legătura intimă cu el; ei învăţară că faptul de a fi născut sub un guvernament aşa zis creştin şi de a fi fost recunoscut de la naştere ca membru al acestei organizaţii religioase şi politice nu avea nimic comun cu adevăratul creştinism. Acest mod de a vedea era minunat şi ajută la opera de „curăţire”; dar în loc de a merge înainte către perfecţiune în simplicitatea bisericii primitive, Wesley conchise curînd că purificarea şi reformele erau împlinite şi procedă împreună cu alţii la organizarea metodismului, la încercuirea crezurilor, a formelor şi rînduelilor care împiedecară progresul spre curăţire. Unitarismul şi universalismul fură de asemenea încercări de lepădare a erorilor corupătoare; ele avură succese şi reversuri (părţi bune şi părţi rele) şi păstrară şi erori.

((C275)) Baptiştii se străduiră deopotrivă să ia parte la curăţirea sanctuarului; ei respinseră greşeala introdusă de papalitate privitoare la botez, declarînd că stropirea cu apă a unui copil care nu ştie încă să creadă nu are nimic comun cu botezul credincioşilor, nici cu învăţăturile lui Christos. Cu toate acestea, în afară de această învăţătură corectă a unei forme exterioare sau simbol, ei n-au făcut decît puţin progres şi acum ei sînt în numărul celor ce se opun la o mai mare curăţire a sanctuarului.

((C276)) O încercare de reformaţie mai recentă, cunoscută sub numele de „biserica creştinilor” sau a „discipolilor” fu organizată în 1827 de Alexandru Campbell. Reformele ce au adus „discipolii” în timpul organizării lor fură în deosebi simplicitatea apostolică în administraţia bisericii, Biblia ca singurul crez; Egalitatea tuturor membrilor lui Christos avînd un singur Cap, pe Invăţătorul. Acesta comporta fireşte desfiinţarea titlurilor ecleziastice ca reverend, profesor sau doctor în teologie şi altele care erau în contrazicere cu spiritul lui Christos şi al adevăratului creştinism: „Căci unul este Invăţătorul vostru, iar voi sînteţi toţi fraţi”. (Mat. 23:8.) Scopul urmărit şi curăţirea realizată au fost un lucru bun; căci el a dat roade bune în inimile unora ce se aflau în toate confesiunile, şi aceasta le aduse cîteva libertăţi. Aici se opriră reformele „discipolilor”. Ei pretind că nu au alt crez decît Biblia, însă ei s-au învîrtit pe loc foră să facă alt progres în adevăr. Şi cu toate că susţin că s-au eliberat de dogmele şi de legăturile tradiţiunilor omeneşti, ei nu se folosesc de această libertate; în realitate spiritul lor este înrobit şi ei nu pot creaşte în cunoştinţă şi în har. Ei nu erau legaţi prin nici-un crez scris; totuşi respectul lor pentru tradiţii omeneşti şi distincţii onorifice, cum deasemeni amorul lor propriu satisfăcut, îi opriră foarte repede şi adormiră în loc să continue opera de curăţire a sanctuarului, dînd înapoi chiar din starea în care se aflau.

((C277)) Dacă n-am menţionat decît pe unii din reformatori şi numai cîteva mişcări reformiste, aceasta n-am făcut-o pentru că am respinge sau am nesocoti pe celelalte. Departe de noi aşa ceva. Reforma a fost generală şi toţi creştinii adevăraţi şi zeloşi au avut partea lor în opera de curăţire. Plini de prejudecăţi, provenind din educaţia lor primă şi intimidaţi de pretenţiunile îndrăzneţe şi trufaşe ale unor confesiuni, numai puţini fură capabili să deosebească enormitatea rătăcirilor ce existau încă şi, prin urmare, necesitatea de a continua curăţirea. Marele nostru adversar, Satan, ştiu să profite de această stare de lucruri; el puse în lanţuri pe sfinţi şi paraliză astfel opera de curăţire.

((C278)) O altă reformă, în unele privinţe cea mai completă dintre toate, începu la puţin timp după cea menţionată pe scurt în capitolul precedent; William Miller, din Massachusetts, aparţinînd sectei baptiste, fu instrumentul întrebuinţat pentru a o inaugura. El atrase atenţiunea creştinilor asupra faptului că Biblia descopere perioade cronologice ale planurilor lui Dumnezeu precum şi orînduirea acestor planuri. El studie aceste perioade indicate de profeţi şi văzu că la timpul hotărît adevăraţii înţelepţi vor înţelege aceste lucruri. El se strădui atunci din toată putinţa ca să facă parte din această clasă de creştini. El crecetă şi află din Scripturi lucruri de un înalt interes şi care fuseseră pierdute din vedere, îngropate cum erau sub tradiţiile Romei. El văzu în deosebi că a doua venire a Domnului nostru are de scop să acorde credincioşilor binecuvîntarea divină, viaţa--prima venire avînd pe acela de a răscumpăra lumea. De fapt răscumpărarea şi restatornicirea sînt două părţi ale singurului şi aceluiaşi plan de mîntuire.

((C279)) O inimă onestă şi sinceră care aflase noutăţi atît de bune nu putea să aibă o dorinţa mai arzătoare decît aceea de a le răspîndi mai departe. Aceasta făcu şi Miller. Descoperirea acestor adevăruri făcu să se înlăture unele greşeli; astfel se făcu o curăţire în toţi aceia care erau sub influenţa lui. S-a recunoscut că deoarece a doua venire a Domnului nostru are loc pentru a-şi „întemeia” împărăţia şi a-si înălţa Biserica, era evident că pretenţiunile bisericilor asociate cu împărăţiile pămînteşti (multe zicînd că sînt împărăţia lui Dumnezeu şi că, prin urmare, au dreptul să stăpînească asupra lumii) nu sînt decît presupuneri lăudăroase, căci dacă împărăţia lui Christos n-a fost încă „întemeiată”, atunci cele ce sînt acum „întemeiate” au fost de sigur întemeiate de „prinţul acestei lumi” (Satan); ele lucrează deci în bună parte la realizarea planurilor lui, deşi fără să-şi dea seama despre aceasta.

((C280)) Propovăduirea lui Miller duse la lepădarea unei alte rătăciri,--învăţătura nemuririi naturale a omului (a sufletului). Mult timp a biruit ideea că omul este o fiinţă nemuritoare, şi anume că odată creeat el nu mai poate să moară şi că moartea nu e decît o iluzie; că omul numai în aparenţă moare, dar în realitate el nu moare, ci îşi schimbă doar forma şi începe o altă etapă (fază) în „evoluţie”. Miller fusese şi el de această părere înainte; dar învăţăturile pe care le recunoscu şi asupra cărora astrase luarea aminte, în deosebi cea a venirii Domnului şi a învierii morţilor, îi arătară în curînd în mod limpede această gravă eroare; gravă şi groaznică într-adevăr, deoarece ea tăgăduieşte învierea prin aceea că, dacă nimeni nu este în realitate mort, atunci a doua venire a Domnului şi învierea morţilor nu mai sînt necesare. Lăsăm examinarea acestei chestiuni pentru un alt volum în care vom arăta că nemurirea şi viaţa veşnică sînt favoruri care nu se pot dobîndi decît prin Christos, şi că ele nu sînt nici făgăduite nici dăruite celui nelegiuit. Teoria catolică a purgatorului ca şi doctrina protestantă--mai înspăimîntătoare încă--a unei osînde veşnice într-un loc de chinuri fără sfîrşit, sînt întemeiate pe cea a nemuririi sufletului. Ele ascund acest raţionament: Dacă omul trebuie să trăiască în veci (şi dacă el e nemuritor, nici Dumnezeu nu-l poate nimici), el va trăi fie într-o fericire veşnică, fie într-o mizerie veşnică; şi fiindcă omul, cînd moare, se reîntoarce la starea lui de viaţă veşnică, majoritatea oamenilor încep atunci o veşnicie de chinuri, pentrucă în puţinii ani ai vieţii prezente ei n-au putut dobîndi cunoştinţa despre calea ce trebuie să urmeze sau că, dacă au dobîndit-o, ei au fost neputincioşi a o pune în practică din cauza slăbiciunilor lor înnăscute (moştenite).

((C281)) Această mare rădăcină a atîtor rătăciri începu să fie smulsă şi lepădată prin predica despre a doua venire a lui Christos şi despre învierea ce-i va urma. Multe persoane inteligente şi drept cugetătoare se întrebară atunci pentru ce Domnul nostru ar învia morţii dacă ei sînt deja în cer sau în iad, şi dacă soarta lor este iremediabil precetluită pentru totdeauna. Ele se mirară cum de morţii sînt numiţi morţi dacă ei în realitate trăiesc? Ele se întrebară atunci pentru ce Domnul nostru şi apostolii nu spun nimic cu privire la aceşti morţi „vii”, şi pentru ce au declarat tocmai dimpotrivă că lînvierea este singura speranţă a omului şi că dacă nu ar fi o înviere din morţi, toţi ar fi „pierduţi”. (1 Cor. 15:13-18.) Cercetînd astfel, aceste persoane inţeleseră în cele din urmă cuvintele Domnului ce făgăduiau o înviere la „toţi cei ce sînt în morminte”; ele înţeleseră că morţii nu sînt vii, ci că moartea este antipodul (opusul) vieţii. Ele aflară că Scripturile erau în opoziţie directă cu tradiţiunile obişnuite din zilele noastre şi care provin de la papalitate.

((C282)) Rădăcina eroarei fiind smulsă, diferitele ramuri ce purta ea atunci se uscară încetul cu încetul. Se văzu în curînd că pedeapsa celui rău nu este o viaţă veşnică (în chinuri), ci tocmai contrariul, şi că Biblia învaţa că viaţa veşnică este răsplata celor drepţi în timp ce moartea, suprimarea vieţii, este pedeapsa rezervată păcătoşilor cu voinţa.--Rom. 6:23; Ezech. 18:4,20.

((C283)) Apoi se înţelese că prin blestemul morţii provenit din neascultarea lui Adam, omenirea întreagă era condamnată la moarte, la suprimarea vieţii. Vălul se ridică din ce în ce mai mult, lăsînd să se vadă scopul morţii Răscumpărătorului nostru şi valoarea ei ca plata sau satisfacerea tuturor cerinţelor hotărîrii de condamnare pentru ca el să poată avea restaurare la viaţă şi la drepturile sale. Cînd se văzu că Isus care nu păcătuise fu tratat ca un om blestemat şi că, substituindu-se de bună voie umanităţii, el fu făcut blestem pentru noi, tratat ca un păcătos pentru noi, şi că el muri, cel drept, pentru cei nedrepţi, adînca semnificaţie a răscumpărării fu înţeleasă.--Is. 53:5,8,12; 1 Pet. 3:18; Gal. 3:13.

((C284)) Astfel, marele sistem care adusese toate aceste rătăciri şi care a înlăturat la început jertfa continuă, fu dat la o parte; sanctuarul fiind astfel descotorosit de rătăciri sau curăţit, se văzu valoarea „sacrificiului perpetu” al lui Isus în toată frumuseţea şi puterea lui.

((C285)) Cînd spunem că sanctuarul fu curăţit de această murdărie, trebuie să ne amintim că în Scripturi o parte din Biserică reprezintă foarte adesea Biserica întreagă. O turmă, un mic număr, fusese eliberat de mînjitura acestei rătăciri; şi Dumnezeu adăugă zilnic la acest mic număr pe cei ce se puneau cu totul sub conducerea sa şi se lăsau să fie învăţaţi de El.

((C286)) In prevederile sale, Miller fu departe de a fi exact; el crezuse că curăţirea sanctuarului va fi o curăţire a pămîntului, printr-un foc literal care-l va mistui. Neîmplinirea prezicerilor sale fu o dureroasă încercare pentru cei cari după învăţăturile sale aşteptau pe Domnul venind din cer, ca împlinire a rugăciunii: „Vie împărăţia Ta”. Dar, deşi dezamăgiţi de „întîrzierea” Mirelui, ei fură în mare măsură binecuvîntaţi. Experienţele ce le dobîndiră cercetînd Scripturile le-au fost preţioase şi învăţară să pună Cuvîntul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor. Ei se liberaseră de servitutea convenţiunilor omeneşti existente în diferitele denominaţiuni din care ei făceau parte; ei se deosebiseră pentru a asculta de convingerile lor asupra reîntoarcerii Domnului. Şi credincioşia faţă de convingeri (îţi aduce totdeauna binecuvîntare; ca Pavel mergînd la Damasc, întîlneşti în drum pe Domnul.

((C287)) Iată pentru ce unele din aceste persoane făcură mai mult progres în opera de curăţire sau de reformă decît acele care le precedaseră. Aşadar, în anul 1846, la sfîrşitul celor 2300 de zile, aflăm un grup de creştini neorganizaţi cari nu numai că erau de acord cu „discipolii” în ce priveşte simplitatea organizării bisericii, înlăturarea oricărui crez în afară de Biblie şi desfiinţarea tuturor titlurilor pentru preoţii lor, dar şi cu „baptiştii” relativ, la forma exterioară a botezului, şi cu Luther în denunţarea sistemului papal ca „omul păcatului” şi a bisericii degenerate ca mama desfrînărilor cu lumea, ei învăţau un pietism viu, o încredere simplă şi sinceră într-un Dumnezeu atotputernic şi o credinţă absolută în hotărîrile Sale nestrămutate. Ceva mai mult, că Christos este Domnul tuturor şi că el participă acum la natura divină. Ei părăsiră fireşte învăţătura absurdă şi nescripturală a trinităţii (sfintei Treimi).i toate pasajele biblice care se referă la el sînt examinate acolo amănunţit. Ei înţeleseră că viaţa veşnică şi nemurirea nu sînt în posesiunea noastră acum, dar că ele vor fi acordate ca un dar al lui Dumnezeu prin Christos, la înviere.

((C288)) Chiar în acel an, 1846, luă fiinţă „Alianţa Evanghelică”, organizaţiune a sectelor protestante. Acest nou sistem se împotrivi noilor vederi (cele ale sanctuarului curăţit), proclamînd credinţa în nemurirea sufletului şi adăugînd acest articol de credinţă la crezul ei. Acest act marchează limpede separaţia ce interveni în acel moment într-o mică turmă de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu--sanctuarul curăţit al Domnului, sanctuarul adevărului--şi restul creştinătăţii.

((C289)) De la 1846 alţi umili şi credincioşi copii ai lui Dumnezeu veniră încetul cu încetul să se alăture la această clasă a sanctuarului curăţit. In schimb cei ce pierdură spiritul umilinţei şi iubirea adevărului, fură eliminaţi. Pentru a-şi menţine locul în sanctuarul curăţit, creştinul trebuie să susţină o serioasă luptă, o probă de curaj şi de credinţă ce numai un mic număr pare a fi în stare să suporte, căci trebuie a suferi împotrivirea organizată a marilor sisteme religioase. Majoritatea caută aprobarea lumii.

((C290)) Clasa sanctuarului devenise relativ numeroasă. Dorind să evite defăimarea şi ruşinea, cîţiva creştini ieşiră afară dintr-însa, organizară un nou sistem, elaborară o confesiune de credinţă şi se întitulară „adventişti”. Ei crezură că ceea ce ştiau ei era tot ce se poate învăţa şi nu mai făcură nici-un progres; ca şi alţii, ei părăsiră calea pe care lumina creşte mereu în strălucire pînă se face ziuă deplină (Prov. 4:18) şi mulţi căzură în rătăciri grave. Cei ce continuară să formeze sanctuarul rămaseră liberi de lanţurile confesionale; ei învăţară a „cunoaşte pe Domnul” mai bine, reprezentară mai departe sanctuarul său curăţit şi nu încetară să facă parte din el, fiind mult binecuvîntaţi sub conducerea Sa.

((C291)) Deoarece uriciunile, murdăriile care mînjeau sanctuarul au fost complet înlăturate la 1846, timpul ce s-a scurs de atunci încoace trebuie să fi fost consacrat dezvoltării gloriosului plan al lui Dumnezeu--adevărurile trebuind să ocupe locul lăsat liber prin înlăturarea acestor rătăciri.

((C292)) Am ajuns vremea cînd adevărul este descoperit şi putem să-i apreciem toată frumuseţea. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul ce ni l-a dăruit de a fi angajaţi împreună cu alţii în lucrarea binecuvîntată de-a aduce vasele de aur ale casei lui Iehova (preţioasele adevăruri) din captivitatea Babilonului celui Mare (celui simbolic--Ezra 1:7-11; 5:14; 6:5), şi de a le aşeza iarăşi la locul lor în sanctuar. Tuturor care sînt folosiţi în această lucrare măreaţă, tuturor membrilor corpului uns al lui Christos le adresăm salutările noastre frăţeşti. Fericiţi servitorii pe cari Stăpînul, cînd va fi venit, îi va găsi dînd celor împreună cu ei servitori, hrană, la timp potrivit!--Luca 12:36,37; Mat. 24:46.