SCRIPTURE STUDIES

„Vie Imparatia Ta”

((C340)) Insă, după cum clasa ce forma „pleava„ naţiunii vreeşti fu mistuită la sfîrşitul secerişului evreesc (Luca 3:17), tot astfel această clasă a „neghinei„ va fi mistuită la sfîrşitul secerişului veacului actual. După cum pleava a trebuit să părăsească orice pretenţiune la favoarea divină de a forma biruitoarea împărăţie a lui Dumnezeu înainte de sfîrşitul secerişului în marele foc al certelor religioase şi politice care mistui sistemul evresc, tot astfel se va întîmpla şi cu cei ce formează clasa neghinei, pretinsa „creştinătate„. Ei vor fi mistuiţi, vor înceta de amai fi neghină, de a se înşela pe ei înşişi şi de a înşela şi pe alţii; ei vor înceta de a-şi însuşi făgăduinţele peste măsură de mari şi de preţioase care aparţin numai şi numai sfinţilor învingători, şi de a pretinde titlul de „creştinătate„ pentru sistemele lor lumeşti, atunci cînd diferitele lor împărătii aşa-zise creştine şi diferitele lor oganizaţiuni religioase, sfîşiate de învrăjbirea pe care o produce lumina cescîndă a adevărului, vor fi mistuite in focul care e deja aprins, „focul geloziei lui Dumnezeu„--timpul de mare strîmtorare care va încheia veacul evanghelic.--Ţef. 3:8.

((C341)) După ce descrie nimicirea neghinei, parabola declară că „atunci drepţii (grîul) vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor„. (Mat. 13:43.) (Ce mărturie mai bună decît aceasta am putea avea că Biserica nu e încă înălţată la putere, ca impărăţie a lui Dumnezeu, şi că ea nu va fi înălţată ca atare înainte de a se termina acest seceriş?) Atunci acest soare al dreptăţii (a cărui glorie centrală va fi totdeauna Isus Christos) va răsări, aducînd vindecarea şi sanătatea în razele sale, pentru a binecuvînta, restatornici, curăţi şi spăla de păcat şi de greşeală întreaga omenire--incorigibilii fiind nimiciţi în a doua moarte.

((C342)) Să ne amintim că în secerişul iudaic tipic, adevăraţii Izraeliţi cît şi Izraeliţii numai cu numele, constituiau casa trupească a lui Izrael sau casa iudaică; numai adevăraţii Izraeliţi au fost aleşi, adunaţi în grînarul dispensaţiei evanghelice şi socotiţi vrednici de adevărurile ce aparţineau vîrstei Evanghelice. Să ne amintim de asemeni că toţi ceilalţi membri ai acestei naţiuni („pleava„) n-au fost literalmente nimiciţi (cu toate că mulţi îşi pierdură viaţa în turburările ce urmară), ci au fost tăiaţi (lipsiţi) de la toate favorurile împărăţiei cu care poporul se mîndrea şi pe care se bizuise totdeauna. Putem, prin urmare, să delimităm evenimentul paralel şi corespunzător al secerişului actual şi să ne dăm seama ce va fi nimicirea „neghinei„ în timpul actual al focului mistuitor.--Mat. 3:12.

((C343)) Domnul nostru nu numai că ne-a arătat ce trebuie să aşteptăm în acest „seceriş„ şi partea ce vom avea într-însul, în timp ce sîntem separaţi de neghină şi ca „secerători„, servindu-ne de secerea adevărului pentru a ajuta pe alţii să cîştige libertatea în Christos şi să se libereze de sistemele false şi de legăturile omeneşti, ci pentru a ne da o îndoită siguranţă că sîntem în adevăr şi că timpul secerişului care produce separarea a sosit, ne-a prevăzut cu bogate dovezi privitoare la anul exact al începerii lucrării secerişului, durata şi sfîrşitul lui. Aceste dovezi, deja examinate, arată sfîrşitul anului 1874 ca fiind începutul acestor patruzeci de ani de seceriş, iar sfîrşitul anului 1914 ca fiind încheierea lui, în timp ce toate amănuntele rînduelii şi muncii acestui seceriş fură zugrăvite în tipul său, secerişul vîrstei evreeşti. Să examinăm acum unele din trăsăturile caracteristice ale timpului acestui seceris tipic şi să punem în lumină învăţămintele care se pot aplica la timpul prezent şi pe care Domnul nostru le-a rînduit în acest scop, pentru ca să nu fim în îndoială, ci să înţelegem planul său şi să fim în stare a lucra cu putere, de acord cu acest plan, conlucrînd cu el la împlinirea voinţei sale descoperite.

((C344)) Toate caracteristicele cronologice privitoare la secerişul evreesc (cu toate că uneori se refereau indirect la credincioşi) priveau direct marea gloată nominală creştină şi indicau de asemeni perioadele judecării ei, lepădării ei, răsturnării şi nimicirii ei ca sistem sau naţiune-biserică. Astfel veni Domnul (în anul 29 al erei noastre) ca Mire şi Secerător, nu numai pentru adevăraţii Izraeliţi, dar şi pentru naţiunea întreagă. (Ioan 1:11.) Progresul realizat în munca secerişului descoperi atunci faptul că erau puţine boabe de grîu copt pentru grînar (dispensaţia evanghelică) şi că marea gloată a naţiunii nu avea decît înfăţişarea de grîu; în realitate ea era „pleava„ despuiată de adevăratele principii ale grîului. Trei ani şi jumătate mai tîrziu (în anul 33) Domnul îşi asumă funcţiunile de Rege al regilor şi Domn al domnilor, de data aceasta ca Rege spiritual, prezent cu toată puterea deşi nevăzut oamenilor.

((C345)) Faptele săvîrşite de Domnul, nostru în cursul celor cîteva ore a regalităţii sale (la întîia venire) au o adîncă însemnătate pentru noi, prefigurînd incontestabil ceea ce trebuie să aşteptăm aici. Ceea ce făcu Isus după ce a intrat ca Rege în Ierusalim, călare pe un asin--el alungă din templu, cu un biciu, pe schimbătorii de bani (zarafi) (Mat. 21:12,13) este tipul unui eveniment corespunzător actual ce se împlineşte pe o scară mult mai mare. Totuşi noi nu vedem aceasta decît prin ochii credinţei care ne permit să vedem pe Regele, biciul său de funii şi problamaţia autorităţii sale regale, lucruri ce se manifestă într-un mod foarte diferit astăzi. Tipul iudaic serveşte pentru a ne atrage atenţia asupra împlinirii acestor lucruri pe care nu le-am vedea altfel. Primul lucru al Regelui tipic fu de a lepăda întreaga naţiune-biserică a lui Izrael, devenită nevrednică de a forma împărăţia sa sau de a fi considerată mai departe ca moştenirea sa specială. Aceasta fu arătat prin cuvintele Invăţătorului: „Ierusalime, Ierusalime, cari omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi, cum îşi strînge găina puii sub aripi, dar n-aţi vrut! Iată, că vi se lasă casa pustie!„--Mat. 23:37-39.

((C346)) Aceasta ne învaţă că, dacă o aplicăm la secerişul prezent, întocmai cum în anul 33 Izraelul tipic, după ce fusese recunoscut ca popor al lui Dumnezeu prin favoruri, pedepse etc., timp de 1845 de ani, fu lepădat de către Rege fiindcă fu găsit nevrednic în urma judecăţii şi a inspecţiei de trei ani şi jumătate, tot astfel, paralel, în secerişul prezent, după un acelaşi interval de timp de trei ani şi jumătate de inspecţie şi la sfîrşitul unei perioade similare de 1845 de ani de favoruri şi de pedepse, creştinătatea nominală e lepădată de către Rege ca nevrednică de a primi mai departe favorurile sale sau de a fi recunoscută de el în vreun fel oarecare.

((C347)) Dar după cum lepădarea Izraelului trupesc nominal nu implica lepădarea individuală a „adevăraţilor Izraeliţi„ în care nu se afla vicleşug, ci o mai mare favoare le fu rezervată (prin aceea că ei fură eliberaţi de jugul „conducătorilor orbi„, şi învăţaţi mai de-a dreptul şi mai desăvîrşit prin noile canaluri spirituale (apostolii), tot aşa trebuie să ne aşteptăm acum la un eveniment analog. Favorurile spirituale răspîndite mai înainte asupra gloatei nominale creştine, nu aparţin de acum încolo decît credincioşilor şi ascultătorilor. In viitor, lumina, pe măsură ce se va ivi, şi „hrana la timp cuvenit„ pentru familia credinţei, nu mai trebuiesc aşteptate de la vechile canaluri ori care ar fi ele, ci de la servitorii credincioşi aflaţi în afara sistemelor decăzute şi lepădate.

((C348)) In decursul misiunii sale pămînteşti şi pînă în momentul cînd, în calitate de Rege, lepădă sistemul iudeu, Domnul nostru recunoscu pe cărturari şi pe farisei ca pe învaţătorii legitimi ai poporului, cu toate că adesea îi acuza de a fi nişte făţarnici care înşelau poporul. Aceasta reiese cu evidenţă din cuvintele Domnului în Mat. 23:2: „Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le„. După cum înalţii cîrmuitori religioşi ai creştinătăţii nominale constituiţi în sinoade, conferinţe, concilii, etc., au şezut pentru un timp pe scaunul lui Christos ca învăţători ai poporului, tot astfel sanhedrinul evreesc ocupa odinioară scaunul lui Moise. Cu toate acestea după anul 33, cărturarii şi fariseii nu mai fură recunoscuţi de Domnul, şi adevăraţii Izraeliţi nu mai fură instruiţi de aceşti oameni, ci de însuşi Dumnezeu, cu ajutorul altor unelte fără titluri, mai umilite, mai vrednice, alese din mijlocul poporului şi învăţate de el în mod special; tot astfel trebuie să ne aşteptăm la un eveniment paralel în acest seceriş paralel.

((C349)) Primul act oficial al Domnului nostru, ca Rege, în anul 33, fu de a lepada biserica naţională a Izraelului trupesc, aceasta e în legătură cu toate paralelele importante ale celor două vîrste, şi arată foarte clar că în momentul paralel al secerişului actual, adică în 1878, Babilonul mistic, numit altfel „creştinătatea„, antitipul iudaismului, fu lepădat. In acel moment fu trimis mesagul: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui spirit necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urîte„.--Apoc. 18:2.

((C350)) Căderea, plăgile, nimicirea etc., prezise că vor veni asupra Babilonului mistic erau prefigurate în timpul de mari turburări şi nimicire, ca naţiune, ce veni asupra Izraelului trupesc şi se termină în timpul răsturnării complete a acestei naţiuni în anul 70 al erei noastre. Perioada căderii corespunde deasemeni, căci din momentul cînd Domnul nostru zise: „Iată că vi se lasă casa pustie„ (Mat. 23:37-39), în anul 33, şi pînă în anul 70, se scurseră 36 de ani şi jumătate: tot astfel de la 1878 pînă la sfîrşitul lui 1914 sînt 36 de ani şi jumătate. La sfîrşitul lui 1914, ceea ce Dumnezeu numeşte Babilon şi ce oamenii numesc creştinătate, trebuie să înceapă a dispărea aşa cum a fost deja dovedit de profeţie.

((C351)) Starea socială şi religioasă iudaică fu rînduită de Dumnezeu ca tip al împărăţiei milenare a lui Christos care trebuie să conducă şi să pună în ordine toate lucrurile; prin urmare, iudaismul fu, propriu-zis, o unire a Bisericii cu Statul--un guvernament religios şi civil. Insă, după cum am dovedit deja, Biserica evanghelică nu trebuia să aibă nimic comun cu guvernamentele acestei lumi, nici să se unească cu ele înainte de venirea Domnului ei, Regele regilor, şi ca el să-şi fi luat autoritatea şi să fi înălţat Biserica în glorie ca Mireasă a sa pentru ca ea să participe împreună cu el la această domnie de dreptate. Dispreţuind învăţăturile Domnului pentru a urma teoriile şi planurile oamenilor, marele sistem numit „creştinătate„, care cuprinde în sine toate guvernamentele şi crezurile ce mărturisesc a fi ale lui Christos (dar care nu sînt decît o mizerabilă imitaţie a adevăratei împărăţii a lui Christos) fu organizat înainte de timpul cuvenit, fără Domnul şi cu elemente absolut nepotrivite. Căderea Babilonului, sau a acestei îmbinări lipsită de armonie, Biserică şi Stat, din mijlocul căruia grîul bun a fost adunat, corespunde admirabil căderii sistemului iudaic.

((C352)) La început, cuvîntul Babilon însemna portalul lui Dumnezeu; dar mai tîrziu în derîdere, el însemna amestecătură sau confuzie. In cartea Apocalismului, acest nume se aplică în mod special bisericii nominale care, din portalul gloriei ce era, deveni un portal al rătăcirii şi al confuziei, o mizerabilă amestecătură compusă în special din neghină şi făţărnicie, o mulţime confuză de oameni lumeşti ce mărturisesc credinţă sub care giuvaerele Domnului sînt înmormîntate şi adevărata lor frumuseţe ascunsă. In profeţia simbolică cuvîntul „Babilon„ se aplică, de cele mai multe ori la biserica Romei, numită „Babilonul cel Mare„, „mama desfrînatelor„. Timp de veacuri acest nume se aplica numai ei, deoarece ea fu singurul sistem de amestecătură şi nu îngădui alte sisteme; însă, mai tîrziu, alte sisteme ecleziastice, mai mici decît „mama„, nu atît de rele, nu atît de greşite, se născură din ea prin diferite încercări de reforme imperfecte, Rătăcirile, neghina şi spiritul lumesc predominînd în mare masură în aceste organizaţiuni, numele de Babilon se întrebuinţează în general pentru a designa toate sistemele creştine nominale, şi astăzi el cuprinde nu numai biserica romană (catolică), ci şi toate bisericile protestante, pentru că din moment, ce papalitatea e arătată ca mama sistemelor, trebuie să privim diferitele denominaţiuni protestante, care au ieşit din ea, ca fiicele sale. Acest lucru e în general admis--şi uneori chiar cu mîndrie--de către protestanţi.

((C353)) Mult înainte de timpul secerişului, numeroşi copii ai lui Dumnezeu din marele Babilon, descoperiră caracterul său anticreştin--mai cu seamă valdenşii din Piemont, hughenoţii, anabaptiştii şi reformatorii din veacul al 16-lea atraseră atenţia la mulţi alţii asupra acestui fapt şi se desfăcură de sistemul-mamă atrăgind după dinşii pe alţii, care erau majoritatea neghină, astfel cum prezise profetul: „Şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie„. (Dan. 11:34.) Aceste fură începuturile dezbinării politice şi doctrinele care aduse atîtea conflicte înainte de timpul secerişului. Neghina predominînd încă printre ei, alte sisteme babilonice se formară, deşi nu atît de stricate.

((C354)) Astfel grîul, în vreme ce se străduia de la un timp la altul să se libereze de coşmarul neghinei (şi mai cu seamă de grosolanele erori ce o hrăneau şi o produceau) şi cu toate că binecuvîntat prin aceste strădanii grîul, zicem continuă să sufere influenţa elementelor predominante ale neghinei cu care rămînea amestecat. Insă, din iubire pentru grîu, favoarea lui Dumnezeu se întinse chiar şi asupra acestor snopi amestecaţi sau sisteme ale Babilonului, şi nu fură lepădate complet şi pentru totdeauna din orice favoare divină şi osîndit la o grabnică nimicire, decît la timpul rînduit de Dumnezeu pentru a efectua o separare completă şi finală--la timpul secerişului în 1878--şi atunci tot poporul lui Dumnezeu fu clar şi imperios învitat să iasă afară din el. (Apoc. 18:4.) Incă de la începutul acestei vîrste, copiii lui Dumnezeu fură puşi în gardă împotriva înşelăciunilor lui antichrist şi sfătuiţi să stea departe de el. Cu toate acestea, pentru încercarea şi judecarea lor, Dumnezeu îngădui ca ei să fie, într-o oarecare măsură, amăgiţi şi întrucîtva amestecaţi cu el. De fiecare dată cînd o deşteptare aducea reforme în principiile, doctrinele şi practicile religioase, era un mijloc de a judeca şi a încerca clasa grîului, şi de a o curăţi din ce în ce ce mai mult de murdăriile lui antichrist. Insă chemarea formală de la sfîrşitul veacului şi ultima judecată, rostind lepădarea completă a acestor sisteme despuiate de favoarea divină (de care se bucurau înainte din cauză că grîul era încă la un loc cu ele) trebuie să aducă separarea finală a clasei grîului de toate sistemele şi principiile anticreştine. Cele cîteva adevăruri ce aceste sisteme conţineau la început dispar acum cu iuţeală şi sînt înlocuite prin teorii omeneşti distrugătoare a oricărui element de adevăr divin, şi adevărata iubire însufleţită dispare repede pentru a face loc iubirii de plăceri şi spiritului lumesc.

((C355)) Odată cu proclamaţia căderii Babilonului, poporul lui Dumnezeu care se află încă într-însul primeşte de asemeni porunca de a ieşi afară din el: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ieşiţi din mijlocul ei, poporul meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu plăgile ei„. (Apoc. 18:4.) Cuvintele „a căzut Babilonul; ieşiţi din mijlocul ei, poprul meu„, arată clar două cugete deosebite de care trebuie să ţinem seama. Mai întîi vedem că la un moment dat, Babilonul nu era căzut, scăpătat din favoarea dumnezeiească, căci un anumit timp el îşi păstră o oarecare măsură din această favoare, cu tot caracterul său amestecat. Pînă la epoca fixată pentru separare--secerişul--el nu era cu totul lepădat, cu toate numeroasele erori ce conţinea şi slaba măsură a spiritului lui Christos ce manifesta. Proclamaţia indică deasemeni că la un moment dat, o lepădare subită şi completă, ca acea care avu loc în 1878, trebuie să vină asupra Babilonului, cînd orice favoare va înceta pentru totdeauna. Ea mai arată că în momenţul lepădării Babilonului un mare număr din copiii lui Dumnezeu vor fi încă în mijlocul lui şi asociaţi cu el, căci într-adevăr numai după lepădarea Babilonului, după ce el a căzut din favoarea dumnezeiească, primesc ei porunca: „Ieşiţi din mijlocul lui, poporul meu„.

((C356)) Contrastul între numeroasele şi treptatele mişcări de reforme ale ultimelor patru veacuri şi separaţiunea finală şi absolută de astăzi ar trebui să fie limpede deosebite; primele mişcări fură încercări de a reforma Babilonul, pe cînd ultima mişcare arată că nu există pentru el nici-o speranţă de reformă--„Babilonul era în mîna lui Iehova o cupă de aur, care îmbăta tot pămîntul. Neamurile au băut din vinul lui; de aceea au fost neamurile într-o nebunie, (intoxicate de învăţăturile lui rătăcite). Deodată cade Babilonul şi este zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi leac alinător pentru rana lui; poate că se va vindeca! Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiţi-l, şi haidem fiecare în ţara noastră (la adevărata Biserică, pentru grîu, sau în lume, pentru neghină); căci pedeapsa lui a ajuns pînă la ceruri„.--Ier 51:7-9; compară cu Apoc. 17:4; 14:8; 18:2,3,4,5,19.

((C357)) Incurabilul Babilon e acum condamnat la nimicire, sistemul întreg--un sistem al sistemelor--e lepădat, şi toţi copiii lui Dumnezeu care nu simpatizează cu falsele lui doctrine şi practici sînt invitaţi să se deosebească de el. Profetul arată motivul acestei lepădări şi cauza pentru care el nu este înţeles de unii:

((C358)) „Chiar şi cocostîrcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rîndunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul meu nu cunoaşte legea lui Iehova (ei nu ştiu că un timp de seceriş, un timp de întreagă şi completă despărţire a grîului de pleavă şi de neghină trebuie să vină. In aceasta ei arată mai puţin discernămînt decît păserile călătoare). Cum puteţi voi să ziceţi: Sîntem înţelepţi, şi legea lui Iehova este cu noi? (fiindcă voi nu puteţi deosebi timpul secerişului şi schimbarea de dispensaţie ce trebuie să aibă loc atunci). Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor (fiindcă cuvîntul Domnului, prin profeţii şi apostolii săi, e fără efect şi dat fără socoteală la o parte, şi fiindcă crezurile instituite în veacurile întunericului sînt întunecatele lumini ale acelora ce umblă în întuneric). Inţelepţii (savanţii) sînt daţi de ruşine, sînt uimiţi (fiindcă planurile omeneşti pe care le iubeau au dat greş), sînt prinşi; căci au nesocotit cuvîntul lui Iehova, şi ce înţelepciune au ei (acum)? (Vezi Is. 29:10.) De aceea, femeile (bisericile) lor le voiu da altora, şi ţarinele lor (de lucru) altor stăpîni. Căci de la cel mai mic pînă la cel mai mare, toţi sînt lacomi de cîştig mîrşav (avantajul lor particular), de la prooroc (predicator) pînă la preot, toţi înşeală. (Compară cu Is. 56:10-12; 28:14-20.) Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului meu (Sionul nominal--Babilonul) zicînd: Pace! Pace! Şi totuşi pace nu este (cînd întreg sistemul său e bolnav şi are nevoi de a fi în întregime curăţit printr-un remediu eficace, Cuvîntul lui Dumnezeu--adevărul). Vor fi daţi de ruşine, căci săvîrşesc astfel de urîciuni; nu roşesc, şi nu ştiu de ruşine; de aceea, (cei ce învaţă Cuvîntul) vor cădea împreună cu cei ce cad, şi vor fi răsturnaţi, cînd îi voi pedepsi (sau cînd îi voi cerceta--la timpul «secerişului»), zice Domnul. Vreau să isprăvesc cu ei, zice Domnul. Nu vor mai fi struguri în vie, nici smochine în smochin, şi frunzele se vor veşteji; bunurile pe care le-am dat (toate favorurile divine şi privilegiile) se vor duce de la dînşii„.--Ier. 8:7-13.

((C359)) Versetul următor arată că mulţi dintre cei lepădaţi vor cunoaşte turburările ce vin peste ei, totuşi vor fi orbiţi în ce priveşte cauza lor adevărată. Ei vor zice: „De ce şedem? (Ier. 8:14.) Strîngeţi-vă şi haidem în cetăţile întarite (stăpînirile) şi să tăc em acolo„. Ei înţeleg întrucîtva că nici raţiunea, nici Scripturile nu sprijinesc învăţăturile lor false şi că metoda cea mai înţeleaptă este de a păstra tăcerea la umbra vechilor superstiţii şi sub protecţia stăpînirilor aşa zise creştine. Cuvîntul îi zugrăveşte minunat, zicînd: „Căci Iehova, Dumnezeul nostru, ne-a redus la tăcere şi ne dă să bem ape otrăvite„. Intr-adevăr, singura băutură răcoritoare ce o pot avea este păharul pe care l-au amestecat (otrava rătăcirilor lor amare, „învăţăturile demonilor„, amestecată cu apa curată a vieţii--1 Tim. 4:1)--adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu. Cei ce ţin de Babilon, care-l iubesc şi care din cauza aceasta nu sînt gata să asculte de porunca: „Ieşiţi dintr-însul„ (Apoc. 18:4; Ier. 51:6-9), nu vor fi oare obligaţi de a bea paharul pe care ei înşişi l-au pregătit? Nu vor fi ei de asemeni obligaţi să admită falsitatea doctrinelor lor? De sigur, şi vor fi foarte scîrbiţi de el. Versetul următor vorbeşte de decepţia pe care o încearcă; ei sperau că doctrinele lor amare (apele otrăvite) vor converti lumea şi vor aduce domnia milenară. Ei zic: „Aşteptăm pacea, şi nu vine nimic mai bun--un timp de vindecare, şi iată groaza!„ (Ier. 8:15.) Boala Sionului nominal se va înrăutăţi din momentul cercetării şi lepădării lui, cînd „adevăraţii Izraeliţi„, ascultînd chemarea divină, vor începe să iasă din sistemele nominale.

((C360)) Unii se miră de ce nu pune Domnul la cale o reformă mai mare decît acele din trecut care avură un atît de mic rezultat şi fură de aşa scurtă durată. Ei se întreabă: De ce nu revarsă el o binecuvîntare asupra tuturor marilor secte şi nu le adună pe toate la un loc? Sau: De ce nu curăţă el în mod special una din aceste secte de toate murdăriile ei şi nu atrage la ea pe toate celelalte? Dacă este aşa pentru ce dar nu uneşte el toate împărăţiile şi cîrmuirile păîntului într-una singură, apoi s-o curăţe?

((C361)) Cît despre copiii lui Dumnezeu le este deajuns să ştie că un asemenea plan nu este acela pe care Dumnezeu îl descopere în Cuvîntul său. Ceva mai multă chibzuială ne arată cît de neînţeleaptă este o asemenea sugestiune şi puţin conformă cu Cuvîntul divin. Consideraţi numărul celor ce fac parte din biserica nominală (patru sute de milioane) şi întrebaţi-vă cîţi dintre aceştia pot pretinde că sînt pe deplin consacraţi Domnului şi serviciului în lucrul său--cu spiritul şi cu trupul? Observaţiunile voastre proprii trebuie să vă aducă la concluzia că despărţind „grîul„ de „neghină„, prin înlăturarea „neghinei„, n-ar ramînea în tot cazul decît o mînă de credincioşi, chiar printre cei ce se adună în cele mai măreţe temple sau catedrale.

((C362)) Motivul pentru care este fără folos a încerca curăţirea sistemelor nominale, este că nici-un fel de curăţire nu ar fi în stare să potrivească (să adapteze) mulţimea neconsacrată a „creştinătăţii„ şi organizaţiunile sale civile şi ecleziastice la opera Domnului care trebuie să înceapă acum pe pămînt. In decursul celor optsprezece veacuri, Dumnezeu a ales pe adevăraţii consacraţi, pe cei care erau vrednici de a fi puşi de o parte, şi astăzi tot ce a mai rămas de făcut este de a alege dintre cei vii (cari trăiesc astăzi) pe cei ce aparţin aceleiaşi clase--şi de aceştia numai puţini sînt--care trebuie să completeze numărul dinainte hotărît al membrilor corpului lui Christos.

((C363)) Cauza pentru care Dumnezeu elimină toate organizaţiunile omeneşti, şi că nu se mărgineşte să reformeze pe cea mai bună dintre ele pentru ca apoi să le aducă pe toate celelalte la aceasta, este arătată în modul de comportare al Domnului nostru faţă de diferitele secte evreeşti în decursul secerişului sau încheierii dispensaţiei lor; căci atunci, ca şi astăzi, toate fură lepădate şi „adevăraţii Izraeliţi„ învitaţi să iasă afară din ele pentru a fi iberi şi a învăţa să cunoască voinţa şi planul lui Dumnezeu prin diferitele vase pe care le-a ales.

((C364)) Lămurind acest subiect Evreilor, Domnul arată înţelepciunea judecăţii sale prin doua parabole: Mai întîi, că un petec de postav nou cusut la o haină veche n-ar putea decît să facă mai vizibilă reaua stare a acesteia şi că inegalitatea de rezistenţă ar face ruptura mai mare; al doilea, că vinul nou pus în burdufuri vechi care şi-au pierdut tăria şi elasticitatea n-ar putea decît să aducă pagubă, nu numai prin aceea că burdufurile s-ar sparge şi ar fi pierdute, dar deasemeni că vinul cel nou şi bun s-ar vărsa (scurge).

((C365)) Vinul nou închipuia noile învăţături ale Domnului nostru, pe cînd sectele jidoveşti erau burdufurile vechi. Presupunînd că Domnul nostru s-ar fi alăturat la una din aceste secte şi ar fi început s-o reformeze, care ar fi fost rezultatul? Este sigur că adevărurile noi, dacă ar fi fost acceptate, ar fi dărîmat complet această sectă. Puterea organizaţiei sale, clădită în mare parte pe orgoliul sectar şi cimentată prin erorile, superstiţiunile şi tradiţiunile omeneşti, ar fi fost nimicită imediat şi noile învăţături părăsite--împiedicate deopotrivă de toate vechile erori şi tradiţiuni ale acestei secte, iar lumea în general ar fi făcut responsabile de acest eşec noile învăţături.

((C366)) Pentru aceleaşi motive, în secrişul prezent, Domnul introducînd lumina deplină a adevărului, la aurora vîrstei milenare, n-o aşează ca pe un petec nou pe unul din vechile sisteme, nici ca vin nou în vechile burdufuri; în primul rînd, fiindcă nici unul din aceste sisteme nu se află într-o stare potrivită de a fi cîrpit sau de a primi noile învăţături; în al doilea rînd, fiindcă dacă noile adevăruri ar fi primite, ele ar acţiona repede şi ar manifesta o forţă care ar nimici orice sectă, oricare ar fi organizaţia şi întăriturile ei. Dacă ar fi puse la încercare unele după altele, rezultatul ar fi acelaşi pentru toate şi la urmă, vinul cel nou (noile învăţături) n-ar mai găsi un vas sau o sectă care să-l poată ţine şi păstra.

((C367)) Metoda cea mai bună şi mai potrivita este aceea pe care a urmat-o Domnul nostru la întîia venire. El făcu dintr-o stofă nouă o haină cu totul nouă şi puse vinul nou în burdufuri noi, adică chemă pe adevăraţii Izraeliţi (pe nesectari) şi le încredinţă adevărurile care puteau fi atunci cunoscute. Tot astfel se întîmplă şi acum: Cei ce flămînzesc şi însetează după adevăr sînt la fel invitaţi de Domnul să iasă din mijlocul Izraelului spiritual nominal, şi ei sînt fericiţi să primească adevărul după metoda Domnului şi să colaboreze din toată inima cu el la executarea planului său fără să se îngrijească dacă vechile burdufuri (secte) sînt ignorate şi lepădate ca improprii a conţine vinul nou. Bucuraţi-vă mai de grabă că aţi fost găsiţi vrednici ca acest vin nou al adevărului prezent să vă fie descoperit; primiţi-l de îndată ce l-aţi recunoscut şi urmaţi-l cu bucurie.

((C368)) Cei ce, la prima venire, doreau înante de toate să cunoască părerea conducătorilor sectari şi urmau sfaturile lor, şi ziceau, „Cine dintre fruntaşi sau dintre farisei a crezut în el?„ (Ioan 7:48), nu primiră adevărul pentru că ei urmară mai de grabă oamenilor decît lui Dumnezeu, şi membrii cei mai de vază ai sectelor de atunci nu primeau învăţătura lui Christos. Aceeaşi clasă a fost totdeauna şi este încă cea mai oarbii conducătoare de orbi. In loc de a primi adevărul şi de a fi binecuvîntaţi, ei cad în momentul încercării. Şi astfel hainele vechi şi burdufurile vechi sînt cu totul de neîntrebuinţat.

((C369)) Decarece Domnul este acela care chiamă pe poporul său afară din Babilon, noi nu ne îndoim că toţi acei cari sînt poporul său adevărat vor auzi această chemare, oricare ar fi agenţii pe care-i întrebuinţează el pentru a o face că răsune; şi această chemare va dovedi nu numai dacă ei sînt ascultători, ci şi iubirea lor pentru Babilon precum şi afinitatea (înrudirea, legătura, potrivirea) ce o au cu rătăcirile lui. Dacă ei îi aprobă învăţăturile, metodele etc., sau dacă simt o părere de rău a-l părăsi, atunci ei mărturisesc prin aceasta că sînt nevrednici de adevărul prezent şi merită să participe la plăgile ce trebuie să vină asupra lui. Dar înseşi termenii chemării arată că membrii adevăratului popor al lui Dumnezeu, care sînt în Babilon, sînt consideraţi că nu participă la păcatele lui şi nu dispreţuiesc adevărurile divine pînă în momentul cînd vor afla că Babilonul a căzut, e lepădat. Dacă, şi după aceasta persistă să rămînă într-însul, ei sînt consideraţi ca aparţinînd lui, prin faptul că ei aprobă faptele lui rele şi învăţăturile lui din trecut şi din prezent, şi că, participînd la păcatele lui, ei merită prin urmare să împărtăşească pedeapsa lui--plăgile ce vor veni asupra lui.--Vezi Apoc. 18:4.

((C370)) Cît de viguroase sînt cuvintele „A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui spirit necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urîte (scîrboase)„. (Apoc. 18:2.) Cît de adevărat este aceasta! Mulţi indivizi dintre cei mai depravaţi ai societăţii se mîndresc cu titlul de creştin şi practică formele exterioare ale cultului vreuneia din numeroasele denominaţiuni (secte) ale Babilonului. Intr-un fel sau altul, toate principiile şi învaţăturile necurate sînt în careva măsură reprezentate în el. El e chiar o „colivie„ ce oferă siguranţă nu numai blînzilor şi drăgălaşilor porumbei ai Domnului, dar şi numeroaselor păsări necurate şi scîrnave. Printre toţi delicvenţii, aceşti seducători de oameni şi de femei, cîţi nu sînt oare care mărturisesc că sînt membri ai Bisericii lui Christos!? Cîţi dintre ei nu se servesc de acest titlu ca de o haină sub care îşi ascund planurile lor mîrşave!? E un fapt bine cunoscut că majoritatea celor mai mari criminali executaţi, mor în comunitatea bisericii romano-catolice.

((C371)) Babilonul a conţinut în acelaşi timp cea mai bună şi cea mai rea, floarea şi drojdia populaţiei lumii civilizate. Floarea cuprinde numărul mic al adevăraţilor consacraţi amestecat în mod jalnic cu marea massă a pretinşilor creştini şi cu drojdia necurată şi criminală; dar în timpul secerişului actual, în condiţiuni favorabile, floarea, sau clasa consacraţilor, va fi despărţită pentru a fi pregătită pentru glorificare.

((C372)) Pentru a ne da seama de numărul mare de păsări necurate şi desgustătoare ce trăiesc afară şi în Bibilon, să examinăm raportul oficial ce urmează şi vom vedea starea societăţii într-o parte aţarinei cu grîu unde, timp de veacuri „ortodoxia„ s-a lăudat cu calitatea fină şi cu puritatea grîului ei, cum şi cu mica cantitate de neghină, şi unde acea care se numeşte „biserică„ s-a unit cu stăpînirea pentru a elabora legile şi a guverna naţiunea. Starea Societăţii în Anglia şi în ţara Galilor

((C373)) Raport prezentat parlamentului în 1873

((C375)) Dar acum, la primele raze ale dimineţii milenare, cînd erorile doctrinale ale întunecatei nopţi din trecut sînt dezvăluite şi cînd adevăratele giuvaere ale adevărului sînt scoase la lumină, conform planurilor lui Dumnezeu, o despărţire completă trebuie să aibă loc între grîu şi neghină. Şi după cum învăţăturile false produseră o dezvoltare murdară, tot astfel desfăşurarea adevărului, la lumina secerişului, va produce separaţiunea. Cu toate acestea neghina şi cîtva grîu au frică; ei îşi închipuie că sfărîmarea Babilonului va însemna prăbuşirea lucrării lui Dumnezeu şi falimentul cauzei sale. Dar nu este aşa. Neghina n-a fost niciodată grîu şi Dumnezeu nu s-a gîndit niciodată s-o recunoască ca atare. El numai cît le-a „lăsat„ să crească împreună pînă la seceriş. Din „închisoarea„ Babilonului, plină de păsări necurate este chemat poporul lui Dumnezeu să iasă afară pentru a fi liber, pentru a participa la lumina şi la lucrarea secerişului şi pentru a dovedi astfel că s-a eliberat complet de învăţăturile greşite şi de falsele practici religioase; în acest chip el va fugi de păcatele Babilonului şi va scăpa de plata lor--plăgile ce trebuie să vină peste toţi cei ce locuiesc într-însul.

((C376)) Aceste plăgi, sau strîmtorare, prefigurate de tulburările venite peste casa lepădată a lui Izrael, sînt descrise în simboluri atît de minunate în cartea Apocalipsului încît mulţi dintre cei ce au studiat-o au tras din ea idei ciudate şi exagerate, ceea ce i-a împiedecat să se pregătească pentru lucrurile reale pe punctul de a se împlini. Adeseori aceste simboluri sînt interpretate literal şi prin urmare împlinirea lor nu şi-o pot închipui prin tulburări religioase, sociale şi politice, prin conflicte, răscoale, reacţiuni, revoluţii etc.

((C377)) Dar să observăm aici un alt amănunt: Intre timpul lepădării, al căderii Babilonului (1878) şi momentul cînd plăgile sau tulburările cad asupra lui, se află o scurtă perioadă în decursul căreia credincioşii din poporul Domnului trebuie toţi să fie informaţi despre aceste evenimente şi adunaţi din Babilon. Aceasta se arată clar în acelaşi verset, căci la measjul: „A căzut Babilonul„ e adăugată chemarea: „Ieşiţi din mijlocul lui, poporul meu, ca să nu fiţi loviţi cu plăgile lui (care vin)„. Aceeaşi perioadă şi aceeaşi lucrare ce se înflăptuieşte sînt de asemeni arătate simbolic în Apoc. 7:3. Porunca este dată mesagerilor mîniei: „Nu vătămaţi pămîntul, nici marea, nici copacii, pînă nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru„. Semnul sau pecetea pe frunte este o întipărire de ordin mintal şi arată că o înţelegere spirituală a adevărului va despărţi şi deosebi pe servitorii lui Dumnezeu de servitorii şi sectatorii Babilonului. Aceasta se potriveşte cu mărturia lui Daniel: „Şi niciunul din cei răi (necredincioşi legămîntului lor) nu va înţelege, dar înţelepţii (din poporul tău) vor înţelege„. (Dan. 12:10.) Astfel deci clasele vor fi pecetluite şi despărţite înainte de a veni plăgile asupra Babilonului celui lepădat, celui decăzut.

((C378)) Versetul citat mai sus arată clar că această cunoştinţă va fi o pecete şi un agent separator, căci mai întîi este spus că: „A căzut Babilonul„ şi că nişte plăgi sau pedepse au să vină peste el înainte de a ne putea aştepta la aceea ca poporul Domnului să asculte de porunca: „Ieşiţi afară din mijlocul lui„ bazînduse pe această cunoştinţă. Stim într-adevăr că toţi vor trebui să fie „pecetluiţi pe frunte„--să dobîndească o cunoştinţă mintală despre tot ce interesează planul lui Dumnezeu înainte de a putea recunoaşte cu adevărat porunca şi să asculte de ea.

((C379)) Nu e oare vădit că această lucrare de pecetluire a servitorilor lui Dumnezeu e acum în curgere? N-avem noi oare semnul pecetei pe frunţile noastre? Şi aceasta n-a avut oare loc la timpul cuvenit? N-am fost noi oare călăuziţi, pas cu pas, ca de mîna Domnului--prin Cuvîntul său--să apreciem valoarea adevărului şi toate lucrurile din punctul său de vedere, ceea ce a răsturnat vechile noastre concepţii asupra unor chestiuni şi care proveneau din alte izvoare? Nu e de asemeni adevărat că diferitele subdiviziuni sau secte ale Babilonului n-au fost canalele prin care am primit această pecete, ci din contră ele au fost mai de grabă nişte obstacole care au împiedecat aplicarea cea mai repede a ei? Nu vedem noi oare exactitatea declaraţiei Domnului că o despărţire a grîului de neghină trebuie să se facă în cursul secerişului? Şi aceasta nu ne arată oare că planul său este să descopere toate aceste lucruri credincioşilor săi, apoi să aştepte de la ei o grabnică ascultare prin arătîndu-şi simpatia lor sinceră pentru acest plan, puţin importantă dacă, pentru a asculta şi a ieşi din Babilon noi trebuie să pierdem consideraţia, stima oamenilor, un salariu ridicat, un post oficial, un presbiteriu, ajutorare financiare în afaceri, poate pacea căminului nostru sau alte lucruri încă? De ce să ne temem deci? Cel ce zice: „Ieşiţi„ („Veniţi la mine„) este acelaşi care a zis lui Petru: „Vino!„ cînd aceste, voi să umble pe ape. Petru, ascultînd, s-ar fi scufundat dacă braţul întins al Domnului nu l-ar fi susţinut: Şi acelaşi braţ susţine acum pe cei ce la porunca sa ies din Babilon. Să nu ne uităm la marea agitată, la toate greutăţile, ci să ne uităm direct la Domnul şi să avem curaj deplin.

((C380)) Porunca este: Veniţi, iar nu mergeţi, căci ieşind din robia tradiţiunilor omeneşti, a crezurilor, sistemelor şi a învăţăturilor rătăcite, noi venim direct la Domnul pentru a fi învăţaţi şi hrăniţi de el, pentru a fi întăriţi şi formaţi pentru împlinirea voinţei sale, pentru a avea puterea de a sta şi de a nu cădea împreună cu Babilonul.

((C381)) Cuvîntul lui Dumnezeu descoperă faptul că biserica nominală, după ce va fi pierdut favoarea sa şi cînd nu va mai fi purtătoarea cuvîntului său (Apoc. 3:16) va cădea încetul cu încetul într-o stare de necredinţă care va aduce mai tîrziu acea completă abandonare a Bibliei, păstrînd-o numai de formă, şi că în acel moment speculaţiunile filosofice de orice natură vor fi singurele crezuri. Numai credincioşii pecetluiţi vor scăpa de o asemenea cădere, căci ei vor fi „socotiţi vrednici--a scăpa de toate aceste lucruri care se vor întîmpla şi să stea în picioare„--să nu cadă în timpul prezenţei Domnului nostru. (Luca 21:36.) Mulţi sînt deja în această tristă situaţie spirituală--păstrînd formele evlaviei şi credinţa într-un Creeator şi într-o viaţă viitoare, însă considerînd aceasta din punctul lor de vedere sau după filosofiile şi teoriile omeneşti şi nesocotind Biblia ca învăţătorul infailibil al planurilor lui Dumnezeu. Aceştia, cu toate că păstrează Biblia, nu cred în cele arătate în ea, în special în cele cu privire la Eden şi la căderea omului. In timp ce se ţin de numele lui Isus şi-l numesc Christosul, Mîntuitorul, ei îl consideră doar ca pe un om model, minunat, însă nu fără greşeli şi resping în întregime doctrina preţului de răscumpărare plătit prin jertfa de pe Golgota. Ei pretind că Dumnezeu este tatăl păcătoşilor; astfel ei tăgăduiesc blestemul şi resping pe Autorul împăcării.

((C382)) In general, nu s-a observat că la întîia venire misiunea Domnului nostru care ţinu trei ani şi jumătate înainte de lepădarea naţiunii evreeşti (biserica şi naţiunea lor formînd unul şi acelaşi lucru) fu mai de grabă o încercare, o judecată a acestui popor sau a acestui sistem în ansamblul lui decît judcata individuală a membrilor. Clasa clericală--preoţii, cărturarii şi fariseii--reprezenta acest sistem în totalitates lui; ea pretindea de altminteri acest rol (Ioan 7:48,49) şi poporul îi considera astfel. De aceea înţelegem importanţa întrebării: „A creut în el vreunul din mai marii noştri sau din farisei?„ Iar Domnul nostru îi trata ca atare; rareori mustra el poporul pentru că nu l-a primit, însă de repetate ori îi făcu responsabili pe „conducătorii orbi„ cari nu numai că nu voiau să intre ei înşişi în împărăţie, dar împiedecau şi pe popor să intre care fără aceasta, ar fi primit pe Isus ca Messia şi Rege.--Ioan 7:47,48; 9:39-41; Mat. 15:12-14.

((C383)) Domnul nostru se silea mereu să evite popularitatea--să împiedece ca minunile şi învăţăturile sale să aţîţe poporul ca să-l ia cu forţa şi să-l proclame rege. (Ioan 6:15.) Cu toate acestea, prezinta fără încetare clerului evreu mărturiile sau dovezile autorităţii sale ca Messia, pînă în momentul cînd încercarea lor ca biserică-naţiune fiind terminată, casa lor (sau sistemul) fu lepădată--„lăsată pustie„. De atunci, sub conducerea Invăţătorului şi învăţăturilor apostolilor, toate eforturile fură îndreptate spre popor individual, iar sistemul-biserică, lepădat împreună cu conducătorii săi, fu cu totul ignorat.

((C384)) Ca dovadă evidentă că în decursul misiunii sale pămînteşti, şi pînă la lepădarea naţiunii, preoţii şi învăţătorii legii reprezentau oficial întreg sistemul evreesc, să observăm modul de procedare a Domnului nostru faţă de leprosul vindecat, astfel cum se arată în Matei 8:4. Isus îi zise: „Vezi să nu spui nimănui; ci dute de te arată preotului, şi adu darul, pe care l-a rînduit Moise pentru ca aceasta să le servească de mărturie„. Domnul doria ca această dovadă sau mărturie să rămînă ascunsă cîtva timp de popor, dar că, în schimb, să fie dată de grabă „conducătorilor„ care reprezentau întreaga biserică evrească, în încercarea, în cercetarea ce avea loc atunci.

((C385)) Să notăm în special scopul şi rezultatele judecării bisericii evreeşti ca sistem din cauza însemnătăţii lor tipice, paralel cu judecarea actuală a sistemelor-bisericii din epoca evanghelică şi legătura ce-o au cu planul complet al lui Dumnezeu. In conformitate cu făgăduinţele dumnezeieşti, Evreii pretindeau a fi poporul gata să primească pe Messia care trebuia să-l organizeze, să-l autorizeze, să-l conducă şi să-l întrebuinţeze ca „popor al său„ pentru a binecuvînta toate celelelalte naţiuni ale pămîntului, aducîndu-le la o deplină cunoştinţă de Dumnezeu şi oferindu-le toate posibilităţile de a intra din nou în armonie cu dreptele legii divine. Dumnezeu, în preştiinţa sa, ştia că Izraelul trupesc va fi nevrednic de înalta poziţie ce-i fusese oferită în această lucrare măreaţă, Totuşi, îi acordă toate ocaziunile şi toate avantajele ca şi cum n-ar fi cunoscut rezultatul final. In decursul dispensaţiei evreeşti, Dumnezeu descoperi preştiinţa sa prin declaraţiuni profetice pe care Evreii nu le puteau înţelege. El a procedat astfel pentru ca noi să nu presupunem că, în felul său de purtare cu poporul evreesc, a voit să încerce o experienţă care apoi a dat în totul greş.

((C386)) Atîta vreme cît Izrael ca biserică-naţiune pretindea a fi gata, aşteptînd cu ardoare să-şi împlinească partea sa din programul divin, nu era decît drept ca el să fie încercat înainte ca planul ulterior al lui Dumnezeu să se efectueze. Acest plan era că, în decursul vîrstei evanghelice, să se facă o selecţiune, o alegere de persoane vrednice de înalta cinste de a fi sămînţa făgăduită a lui Avraam şi comoştenitori cu Messia în împărăţia făgăduită, a căror lucrare va restabili şi binecuvînta toate familiile pămîntului (Gal. 3:16,27-29,14), dacă încercarea ar fi dovedit că sămînţa naturală a lui Avraam nu e vrednică de înalta cinste făgăduită şi pe care o căuta.

((C387)) Cele „şaptezeci de săptămîni„ (490 de ani) de favoruri dumnezeieşti făgăduite poporului evreu trebuiau să se împlinească; de aceea nici Neamurile, nici chiar Samaritenii, nu fură învitaţi să se facă discipoli sau să se asocieze la împărăţia lui Christos pe care o predicau apostolii. (Fapte 3:26.) „Căci vouă mai întîi„, zice apostolul Pavel adresîndu-se Evreilor, „trebuia vestit cuvîntul lui Dumnezeu„ (învitaţia de a participa la împărăţie). (Fapte 13:46.) „Să nu mergeţi la Păgîni şi să nu intraţi în nici-o cetate a Samaritenilor; ci duceţi-vă mai de grabă la oile pierdute ale casei Izrael„; şi mai departe; „Eu nu sînt trimes decît la oile pierdute ale casei lui Izrael„ grăi Domnul cînd îşi trimise ucenicii.--Mat. 10:5; 15:24.

((C388)) „A şaptezecea săptămînă„ la mijlocul căreia muri Christos--cei şapte ani cari se scurseseră de la începutul misiunii Domnului nostru pînă în momentul cînd Petru fu trimes către Corneliu, primul Păgîn convertitfu rînduită de Dumnezeu pentru judecarea (încercarea) poporului evreu. Insă în loc de a-l încerca în totalitatea lui ca „naţiune-biserică„, această judecată de şapte ani fu „prescurtată în dreptate„ (Rom. 9:28), adică în avantajul lor. Este fără îndoială că în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor este clar că fariseii, preoţii şi cărturarii nu numai că au lepădat pe Isus, dar la urmă chiar l-au urît şi au căutat să-l omoare. De aceea, cînd la timpul hotărît, Isus se înfăţişă pe sine în mod public ca Rege, cînd intră în Ierusalim călare pe mînzul unei asine, şi cînd nu fu primit de reprezentatţii naţiunii-biserică el lepădă numaideît acest sistem, cu toate că poporul de jos îl aclamă şi ceru cu insistenţă să fie recunoscut ca rege. (Marcu 12:37.) Astfel Domnul nostru scurtă încercarea ulterioară devenită inutilă, pentru ca ceea ce a mai rămas din „a şaptezecea săptămînă„ să poată fi închinată în mod special şi exclusiv poporului, persoanelor aparţinătoare acestui sistem lepădat; ceea ce avu loc într-adevăr înainte ca slujitorii noii dispensaţii să poată duce Evanghelia la toate neamurile, căci Domnul nostru, după învierea sa, explicînd ucenicilor săi că munca lor nu trebuia să se mărginească numai la Evrei, ci să se întindă la toate neamurile, nu lipsi să adauge: „Incepînd din Ierusalim„. (Luca 24:47.) El ştia bine că convingerile lor îi va împiedeca să meargă la alţii afară de Evrei înainte ca el să fi deschis drumul hotărît, ceea ce şi făcu la sfîrşitul timpului lor de favoare, cînd trimese pe Petru la Corneliu. Din acel moment, Evrei şi Neamuri, individual au avut deopotrivă parte la privilegiile favoarei lui Dumnezeu, fiind deopotrivă acceptabili în Christos şi prin Christos; căci chemarea prezentă pentru Dumnezeu nu există „nicio deosebire„; într-adevăr, deosebirea defavorabilă Evreilor, ce dăinueşte încă, provine din propria lor prejudecată deoarece ei nu vor să primească drept un dar prin Christos, binecuvîntările oferite lor odinioară cu condiţia de a se supune cu totul legii lui Dumnezeu, condiţie pe care niciunul nu o putuse împlini dată fiind starea lor decăzută.

((C389)) Această a „şaptezecea săptămînă„, arătînd diferitele faze ale încercării Izraelului trupesc, avea ca scop nu numai să judece acest sistem, ci de asemenea--şi aceasta în mod special--să reprezinte în mod tipic o judecată asemănătoare a bisericii nominale din epoca evanghelică, Izraelul spiritual numit „creştinătate„, sau încă „Babilon„, în decursul celor şapte ani corespunzători cari fură începutul secerişului veacului Evangheliei--perioada începînd din Octombrie 1874 pînă în Octombrie 1881. „Creştinătatea„, „Babilonul„ pretinde a vedea căderea prototipului său, Izraelul trupesc, şi declară că ea e adevărata sămînţă spirituală a lui Avraam şi că e gata, într-o aşteptare arzătoare, să convertească lumea păgînă, să cîrmuiască după dreptate, să înveţe şi să binecuvinteze toate neamurile, întocmai după cum pretindea sistemul evreesc. Veacul actual e aidoma veacului tipic, prin faptul analog că conducătorii de atunci ajunseră să considere făgăduinţele despre venirea lui Messia drept nişte expresiuni simbolice, şi numai clasa poporului de rînd aştepta un Messia personal. Evreii învăţaţi de atunci, dimpotrivă, tăgăduiau un Messia personal şi se aşteptau la aceea că, graţie superiorităţii legilor lui Moise, biserica-naţiune a lor va triumfa asupra tuturor celorlalte şi va împlini astfel tot ceea ce poporul de rînd considera ca lucrarea lui Messia personal. (Această credinţă subsistă încă la Evreii cultivaţi, sau rabinii din zilele noastre cari aplică profeţiile messianice la naţiunea-biserică a lor şi nu la un Mîntuitor individual al lumii. Chiar şi profeţiile referitoare la suferinţele lui Christos ei le aplică la suferinţele lor ca popor.) Pentru a răspîndi teoriile lor, ei trimiteau misionari în lume pentru a o converti la legea lui Moise, crezînd să reuşească şi să „binecuvinteze toate familiile pămîntului„ fără ajutorul unui Messia personal. Ei au mers atît de departe pe acest tărîm încît Domnul nostru le zise: „Voi înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă„. --Mat. 23:15.

((C390)) Cît de mult se aseamănă aceasta cu teoria „creştinătăţii„ nominale din zilele noastre! Cînd se spune poporului de rînd că Domnul a promis că va veni iarăşi şi că aposţolii şi profeţii au prezis că a doua prezenţă a Domnului va aduce domnia milenară sau epoca de restatornicire (Fapte 3:19-21), el e aplecat să premească adevărul şi să se bucure de el, întocmai cum o aceeaşi clasă făcu la prima venire. Insă astăzi, ca şi înainte du nouăsprezece veacuri, conducătorii spirituali, mai marii poporului, au idei mai înaintate(?). Ei pretind că făgăduinţele de fericire milenară, de pace pe pămînt şi de bună voire între oameni, pot şi trebuie să fie aduse prin munca lor, misiunile lor etc., fără prezenţa personală a Domnului Isus; astfel ei anulează făgăduinţele cu privire la cea de a doua venire şi la împărăţia viitoare.

((C391)) „Clerul„, capii şi conducătorii spirituali de astăzi ai „creştinătăţii„ înşelîndu-se pe ei înşişi şi amăgind poporul, pretind--şi după cît se pare cred--că străduinţele lor misionare au să fie încununate de succes, că sînt pe cale să introducă în lume, fără Domnul, toate binecuvîntările milenare descrise în Scripturi.

((C392)) Ceea ce contribui la propagarea acestei iluzii fu înmulţirea cunoştiinţei, cum şi alergarea extraordinară încoace şi încolo a oamenilor, fenomene prezise pentru „această zi a pregătirii sale„; toate acestea au fost cu deosebire favorabile expansiunii comerţului naţiunilor civilizate şi creşterii prosperităţii lumii ce urmă după aceasta. Babilonul îşi atribuie cu sînge rece meritul tuturor acestor progrese, declarînd că ele se datorează influenţei sale religioase şi energiei sale. Cu mîndrie arată „naţiunea creştină„, Marea Britanie, bogăţia şi prosperitatea ei ca rezultat al principiilor sale creştine. Dar care este adevărul? Toate progresele înfăptuite de această naţiune sau de altele s-au făcut în măsura în care ele s-au străduit să lepede jugul opresiunii Babilonului. Marea Britanie a progresat în măsura în care s-a liberat de legăturile opresiunii papale; ea s-a degradat în măsura în care a continuat să menţină principiul papal al unirii bisericii cu Statul şi să se lase influenţată de el; în măsura în care admite o autoritate asupritoare şi ideea că regalitatea e stabilită de Dumnezeu, în măsura în care se supune tiraniei avidităţii (poftei nesăţioase) şi a egoismului.

((C393)) Doar setea de aur şi ambiţia de putere au deschis porturile ţărilor păgîne pentru comerţul naţiunilor aşa zise creştine. Anglia şi Germania putură astfel să-şi exporteze opiul şi alcoolul lor, iar americanii whisky-ul şi tutunul. Toate aceste strădanii n-au fost desigur izvorîte din iubirea dumnezeiască, nici n-au adus binecuvîntări naţiunilor păgîne. Redăm aici un mic paragraf de istorie contemporană care ar trebui să trezească conştiinţele naţiunilor pretinse creştine, dacă în adevăr ele au una. Emirul mahomedan din Nupa, Africa occidentală, a trimes de curînd mesajul următor episcopului Crowther al misiunii Nigerului:

((C394)) „N-am să vă spun multe; este vorba de barasa (rom). Barasa, barasa, barasa! El ne--a ruinat ţara, a ruinat complet poporul nostru; l-a făcut nebun. Vă implor, Malam Kik, nu uitaţi aceste rînduri; fiindcă noi ne rugăm fierbinte ca el (Crowther) să roage pe înalţii preoţi (comitetul Societăţii misiunilor bisericii anglicane) ca ei să roage pe regina Angliei (şeful bisericii din Anglia) să nu mai trimită barasa (rom) in această ătară.

((C395)) Pentru cauza lui Dumnezeu şi a Profetului! Pentru cauza lui Dumnezeu şi a Profetului, trimisul său, el trebuie să ne ajute în această afacere a barasa-ului. Spuneţi-i ca Dumnezeu să-l binecuvinteze în munca sa. Aceste sînt cuvintele din gura lui Malika, emirul din Nupa„.

((C396)) Comentînd acest mesaj, un ziar baptist face următoarele observaţiuni:

((C397)) „Acest umil cîrmuitor negru destăinueşte în această scrisoare un grad de interes pentru poporul său pe care monarhii şi guvernele «creştine» nu l-au atins niciodată, căci nici un cîrmunitor creştin din Europa şi niciun preşedinte al Statelor Unite n-a proclamat încă în acest chip grija sa pentru fericirea poporului său. Nu se găseşte niciun fragment care să aibă acest caracter în cuvîntările de deschidere a parlamentelor sau în mesajele preşidenţiale, şi aceasta spre ruşinea guvernelor noastre creştine! Cîştigul, afurisita poftă de aur, e unica lege a negustorilor, şi aceştia sînt copiii alintaţi şi stăpînii cîrmuirilor„.

((C398)) Atunci în numele adevărului, ne întrebăm: De ce se numesc creştine aceste cîrmuri? Cea a Statelor-Unite nu face excepţie cu toate că, spre marele regret al celor mai zeloşi partizani ai săi, nu pretinde absolut acest titlu nemeritat. Incărcături grele de rom sînt trimise mereu din Bostin în Africa fără ca guvernul să se împotrivească trimiterii lor; tocmai dimpotrivă, nu acordă el licenţe la mii de persoane pentru a fabrica şi vinde la proprii ei cetăţeni grozava băutură numită „rachiu„ făcută de două ori mai vătămătoare şi mai atrăgătoare prin „rectificare„, adică prin amestecul său legal cu otrăvuri din cele mai voilente? Toate acestea, şi multe alte lucruri încă, sînt justificate şi apărate de bărbaţii de Stat şi de cîrmuitorii „creştini„ ai naţiunilor aşa zise creştine în scopul de a scoate venituri, căci este una din metodele cele mai uşoare de a face poporul să contribuie la cheltuielile necesare guvernului. Desigur aceasta e o prostituţie de genul cel mai abject, cel mai nelegiuit. Orice om inteligent va înţelege cît de pe nedrept se aplică numele de creştin chiar şi celui mai bun dintre guvernele actuale. Incercarea de a potrivi acest nume „împărăţiilor acestei lumi„ cîrmuite de „prinţul acestei lumi„, Satan, şi îmbibate de „spiritul lumii„, a nedumerit toate inimile cu adevărat creştine care trăiau în iluzia că împărăţiile actuale ale lumii sînt într-un înţeles oarecare împărăţia lui Christos.

((C399)) Cannon Farrar zice în „Contemporary Review„: „Vechei patimi a traficului cu negri i-a urmat una mai lacomă şi mai ruinătorare incă, a vînzării bauturilor alcoolice. Părinţii noştri au smuls de pe grumazul Africei jugul biciului. Cît despre noi, noi am supus rassele negre unui jug de scorpioni. Noi am deschis fluviile. Africei comerţului numai pentru a introduce acolo alcoolismul. Oare conştiinţa naţiunii noastre a murit?„

((C400)) Răspundem: Nu! Naţiunea n-a fost niciodată creştină, şi prin urmare, n-a avut niciodată o conştiinţă creştină sau un spirit creştin. Cel mai mult ce se poate spune este că lumina fiilor lui Dumnezeu cu adevărat consacraţi, a luminat, a purificat şi a menţinut simţul ruşinii, pînă la un oarecare grad de reformă morală, sentimentul public al acestor naţiuni în care ei „luminează ca nişte făclii aprinse„.

((C401)) In acelaşi chip, aceleaşi guvernamente creştine (?) au impus Chinei şi Japoniei un trafic la fel de josnic, cu toate protestele lor cele mai energice. In 1840, Marea Britanie începu cu China ceea ce se numia „războiul opiului„ pentru a constrînge guvernul chinez, care voia să-şi ferească poporul de acest groaznic flagel, să accepte această marfă. Razboiul fu cîştigat în profitul agenţilor diavolului. Vasele de războiu britanice nimiciră mii de vieţi şi de locuinţe şi siliră guvernul păgîn chinez să deschidă porţile imperiului unei morţi mai încete prin opiuunei intoxicări a Chinei. Potrivit rapoartelor oficiale publicate în 1872, guvernul britanic încasă din acest ruşinos comerţ un venit de 185 milioane franci. Acest cîştig sperat şi rîvnit fu cauza acestui războiu; nu era vorba desigur aici de dorinţa pentru fericirea generală prezentă sau viitoare a chinezilor. In tratatul ce interveni existau, e drept, clauze ce asigurau protecţia misionarilor creştini, însă aceasta nu era decît un tablou înşelător cu dibăcie întocmit pentru a linişti conştiinţa oamenilor iubitori de dreptate--era vorba de a da unei crime aparenţa unei fapte de milostnie, de bunăvoinţă. Cîteva rezultate bune au fost totuşi asigurate prin acest tratat prin aceea că pentru comerţul britanic s-au deschis cîteva porturi, iar mai tîrziu şi alte naţiuni au fost privilegiate în acelaşi chip. Unul din aceste rezultate fu acela că s-a deschis pentru China porţile influenţei civilizatoare. Dacă cîţiva creştini, bărbaţi şi femei, veniră ca să înveţe pe chinezi cîteva principii de dreptate, acest fapt n-ar trebui pus pe seama naţiunii britanice, căci este un fapt că Anglia porni un război nelegiuit şi nedrept împotriva unui popor care nu era atît de iscusit în arta diabolică a războiului, cu intenţia de a-şi dezvolta comerţul ei, sacrificînd viţelul de aur fericirea Chinei şi slava lui Dumnezeu.

((C402)) Printre numeroasele vicii, „creştinătatea„ a arătat naţiunilor cele mai rele forme ale idolatriei, ale egoismului şi bogăţiei şi a puterii pentru care oamenii şi naţiunile ce mărturisesc a fi creştine au fost şi sînt gata să înşele, să ruineze sau chiar să ucidă pe aproapele lor. Ea le-a învăţat de asemenea să hulească numle lui Christos şi să comită adevărate sacrilegii. Insă cu toate că influenţa acestor naţiuni a fost astfel, totuşi au ieşit din mijlocul ei şi cîţiva nobili misionari ai crucii, cîţiva adevăraţi servitori ai lui Dumnezeu, apoi cîţiva mai puţin nobili servitori ai oamenilor--în total o mînă de oameni care vorbesc păgînilor despre Christos şi despre o adevărată civilizaţie.

((C403)) Nu misionarii sinceri şi devotaţi sînt aceia cari îşi fac iluzii asupra convertirii lumii păgîne şi cari cred că strădaniile lor vor duce la binecuvîntările milenare la a doua venire a Domnului, ci tocmai comitetele societăţilor misionare care nu au decît o slabă idee (şi adesea chiar un slab interes) despre situaţia adevărată în ţările păgîne. Părerea lor e bazată în special pe cifra marilor sume adunate anual şi cheltuite pentru misiuni. Misionarii cari su mers pe cîmpul de bătălie mărturisesc în general profunda lor descurajare afară doar dacă îşi mai pot menţine speranţa împotriva experienţei reale şi a bunului simţ. Unul din aceştia, reverendul J.C.R. Ewing, D.D. care a lucrat nouă ani în Indii, vorbea recent tinerilor din Uniunea creştină din Pittsburg, Pennsylvania, şi admitea că actualmente civilizaţia şi eforturile misionare, dărîmă nu numai religiunile păgîne, dar nimicesc de asemenea toată adevărata credinţă religioasă transformînd pe păgîni în necredincioşi. In schimb, el speră că etapa (faza) următoare va duce de la necredinţă la creştinism--speranţă neînţeleapţă de sigur, după cum dovedesc cu prisosinţă toate experienţele făcute aici în ţările civilizate. Extragem dintr-un ziar cîteva părţi din cuvîntarea sa:

((C404)) „India datorează (progresele ei) mai mult influenţelor directe şi indirecte ale creştinismului decît oricărui alt lucru. El a făcut mult pentru a răsturna vechile idei despre zeii materiali şi pentru a ridica în locul lor ideea unui singur Dumnezeu suprem sprijinită de popoarele din occident (Europa şi America). (Ceea ce vrea să zică mai lămurit că ei au primit ideea comună a ateismului, că Natura este singurul şi supremul Dumnezeu.)

((C405)) Printre cei 263 milioane de locuitori din această ţară, sînt 10 milioane de tineri cari vorbesc limba engleză şi cari sînt crescuţi în ideile Occidentului, propovăduite şi nouă. Cele mai înalte caste sînt instruite în literatura, religia şi ştiinţele care formează baza educaţiei acestui popor. Vechea concepţie despre un Dumnezeu răzbunător, care trebuie îmblînzit prin numeroase sacrificii şi multe rugăciuni, a fost biruită de spiritul modern al necredinţei. Oamenii cultivăti ai Orientului nu mai cred în zeii părinţilor lor. Ei i-au părăsit pentru totdeauna şi i-au înlocuit cu învăţăturile colonelului Robert G. Ingersoll, Paine, Voltaire, Brandlaugh şi ale altor meşteri ai ateismului şi panteismului. Această epocă de scepticism se va sfîrşi în curînd; şi după cum Occidentul a dat Indiei ideile sale, tot astfel îi va da şi religia Dumnezeului creştin.

((C406)) Tinerii din India sînt inteligenţi, bine crescuţi; ei sînt fini observatori la curent cu toate problemele altor naţiuni cît şi cu ale lor şi, deşi aceasta ar putea părea ciudat, ei cunosc foarte bine Biblia. Intr-adevăr, ei o cunosc atît de bine încît numai un om cunoscător desăvîrşit al învăţăturilor ei şi al teologiei creştine poate spera să fie capabil a răspunde cu succes la toate obiecţiunile ce le aduc contra ei. Ideea populară, care vede pe misionar aşezat la umbra unui copac învăţînd pe sălbaticii goi adunaţi în jurul lui nu mai corespunde cu realitatea. In India, misionarul are de a face cu oameni instruiţi şi trebuie să fie bine documentat pentru a-i putea convinge. Ei sînt un popor inteligent, foarte amabil, curtenitor, cuviincios şi tratează pe străini cu cel mai mare respect, cu cea mai mare consideraţie„.

((C407)) Faptele de natăgăduit pe care le citează acest misionar nu îndreptăţesc deci nicidecum speraţele sale neînţelepte. Experienţa a dovedit desigur că argumentele ridicole ale diferiţelor sisteme sectare, ale căror erori desfigurează şi viciază tot adevărul ce-l mai conţin, convertesc arareori pe vreunul din aceşti necredincioşi, fie el sincer sau neserios. Trebuie într-adevăr să fii orb ca să nu poţi vedea că dacă cei un miliard de păgîni ar fi convertiţi la condiţiunea spirituală actuală a celor patru sute de milioane de suflete din pretinsa creştinătate, problema s-ar pune ca şi la sfîrşitul dispensaţiei evreeşti. (Mat. 23:15.) Este probabil că aceşti păgîni convertiţi ar fi de două ori mai expuşi nimicirii decit în starea lor primitivă, de superstiţie. Nici o minte sănătoasă n-ar putea pretinde că convertirea la un astfel de creştinism, cum e acela al aşa-zisei creştinătăţi, ar aduce pacea milenară şi bunăvoirea între oameni, prezisă şi descrisă de profeţi şi rezumată în cîteva cuvinte în rugăciunea Domnului, prin aceste cuvinte: „Vie împărăţia ta, facă-se voia ta şi pe pămînt cum se face în cer„.--Mat. 6:10.

((C408)) E oare de mirare că această masă de patru sute milioane, care pretinde că formează biserica lui Christos şi care se întitulează pe sine împărăţia sa, „creştinătatea„, e dezaprobată de Domnul şi că el i-a dat un nume mai potrivit, Babilon (amestecătură, confuzie)? E de mirare deci că, cu ideile lor despre împărăţia lui Christos, despre stabilirea ei şi despre efectele ce le va produce asupra lumii, ei nu sînt pregătiţi pentru adevărata împărăţie şi sînt puţin dispuşi a primi pe noul Rege? Pentru cauze asemănătoare, conducătorii casei tipice a lui Izrael n-au fost nici ei pregătiţi la întîia venire. Şi nu există nici o îndoială că aceşti împăraţi, aceşti regi şi domnitori, cari îşi întrebuinţează în mod special influenţa şi puterea în scopul de a se înălţa şi a se menţine la putere, cari echipează şi înarmează milioane de oameni pentru a-i apăra şi pentru a-şi continua extravaganţele imperiale, ar vrea mai de grabă să vadă milioane de oameni masacraţi şi să facă mii de văduve şi de orfani, ca şi în trecut, decît să piardă o frîntură din avantajele lor.

((C409)) E oare de mirare că ei nu doresc şi nu aşteaptă o astfel de împărăţie--şi cu atît mai puţin cred în ea--cum este făgăduită în Scripturi împărăţia în care cel ce înalţă, cel mîndru, cel trufaş, va fi umilit şi cel ce se va umili va fi înălţat? E oare de mirare că cei ce ce au o simpatie oarecare pentru asuprire, stoarcere, sau monopolurile de acaparatori prin care dobîndesc sau nădăjduesc să dobîndească avantaje nedrepte asupra aproapelui lor, sînt zăbavnici în a crede într-o împărăţie de dreptate în care nici o nedreptate sau atingerea drepturilor altuia nu va fi înfaduită? Putem noi deci să ne mirăm că toţi aceşti oameni sînt zăbavnici în a crede în această împărăţie care este aproape, chiar la uşă?

((C410)) De ce să ne mire, în sfîrşit, faptul că puternicii acestei lumi, capii şi conducătorii spirituali ai „creştinătăţii„ cari toţi, în tabăra sau secta lor respectivă caută să realizeze foloase mari (Is. 56:11) nu recunosc prezentul Rege spiritual şi-L resping? Ei fac ceea ce au făcut conducătorii şi învăţătorii casei lui Izrael carnal care respinseră pe Messia prezent în carne în mijlocul lor. Şi cum Domnul respinse, reteză atunci pe Izraelul carnal, îi luă favorurile, aruncă în focul strîmtorării un mare numar din „ramurile fireşti„ ale măslinului, păstrînd ca ramuri numai pe adevăraţii Izraeliţi, oare nu se vede clar că în secerişul veacului actual, aceeaşi înţelepciune pune la încercare „ramurile de măslin sălbatic„ (Rom. 11:21,22.) şi taie din favoruri, de la sucul rădăcinei sau făgăduinţei făcute lui Avraam, marea mulţime a ramurilor nominale ale căror năzuinţe, înclinaţiuni de spirit şi caracter sînt străine de Dumnezeu, şi sălbatice în adevăr, neavînd nimic comun cu făgăduinţa şi cu planul lui Dumnezeu reprezentate prin rădăcină?

((C411)) Nimic de mirare, în adevăr, că secerişul prezent separă sub ochii noştri pe adevăraţii creştini de mulţimea numai cu numele creştină, după cum s-a întîmplat şi la secreişul evreesc, cînd adevăraţii Izraeliţi fură separaţi de Izraeliţii numai cu numele. Chiar dacă Cuvîntul lui Dumnezeu nu ne-ar fi descoperit aceste lucruri, noi ar fi trebuit să ne aşteptăm la aceasta pentru simplul motiv că mulţimile care formează Babilonul au fost lepădate.--Compară Rom. 11:20-22 cu Apoc. 3:16; 18:4.

((C412)) Lepădarea Babilonului (creştinătatea) în 1878 fu lepădarea marei masse a creştinilor nominali, numită „oştire„ de către Daniel, pentru a o deosebi de sanctuar sau de clasa templului. Aceasta nu va fi nici lepădată, nici lăsată pustie, ci dimpotrivă, mulţumită lui Dumnezeu, ea va fi glorificată. Mărirea lui Iehova va umplea templul îndată ce ultima piatră vie va fi fost lustruită, acceptată de Dumnezeu şi aşezată la locul ei. (1 Pet. 2:5,6.) Am văzut cum o asemenea clasă a sanctuarului a existat de-a lungul întregului veac al Evangheliei; am văzut cum a fost întinată şi cum vasele ei preţioase (învăţăturile) au fost profanate şi cum s-a săvîrşit treptat curăţirea ei. Această clasă a fost totdeauna adevărata Biserică, chiar şi atunci cînd Dumnezeu recunoştea şi întrebuinţa încă, într-o oarecare măsură, sistemele religioase nominale. Acum, în schimb, după lepădarea acestor sisteme, ca şi în secerişul evreesc, adevărata Biserică sau clasa sanctuarului, e singura recunoscută şi întrebuinţată de Dumnezeu pentru a fi purtătoarea cuvîntului său. Caiafa, marele preot al Izraelului trupesc, fu întrebuinţat de Dumnezeu cîteva zile înainte de lepădarea sistemului evreesc pentru a da o mare lecţie care era şi o profeţie. (Vezi Ioan 11:50,51,55; 18:14.) Dar nu găsim nicăiri în Scripturi, şi nu avem niciun motiv de a presupune, că după lepădarea lui Izrael, Dumnezeu recunoscu şi se servi încă de această naţiune-biserică, de conducătorii sau de reprezentanţii ei. Intocmai la fel e şi în ceea ce priveşte Babilonul. El a fost „vărsat„ din gura Dumnului şi nici glasul Mirelui nici cel al miresei nu se va mai auzi niciodată într-însul.--Apoc. 18:23.

((C413)) Unii încearcă zadarnic să apere cauza sectei lor, a Babilonului şi în timp ce recunosc în liniile sale mari acurateţa descrierii profetice, ei pretind că secta sau adunarea lor deosebită face excepţie de la caracterul general al Babilonului şi că, prin urmare, Domnul nu poate să-i învite să iasă din el definitiv şi în mod public, după cum intraseră într-însul altădată.

((C414)) Să examinăm situaţia. Astăzi noi sîntem în epoca secerişului sau a separării; să ne amintim că Domnul nostru ne spune în mod formal să ieşim din Babilon--„ca să nu fiţi părtaşi la păcatele lui„. Să chibzuim încă pentru ce Babilonul e numit astfel. (Apoc. 18:4.) Evident din princina numeroaselor lui învăţături rătăcitoare care, amestecate cu cîteva elemente de adevăruri divine, au produs o mare confuzie şi din pricina mulţimii adunate în sînul lui prin amestecul de adevăruri şi de erori. Şi pentru a menţine această mulţime, el îşi menţine erorile în detrimentul adevărului şi-l despoaie de esenţa şi de importanţa lui. Acest păcat de a menţine şi de a predica eroarea sacrificînd adevărul este acela de care toate sectele bisericii nominale sînt vinovate, fără excepţie. Care e secta care să vă ajute, care să vă încurajeze să cercetaţi Scripturile cu atenţie pentru ca sa creşteţi în dar şi în cunoştinţa adevărului? Care e secta care să nu vă împiedece creşterea prin învaţăturile ei şi prin modul ei de a le practica? Care e secta în care să puteţi asculta liber de cuvintele Invăţătorului şi să faceţi să lucească lumina voastră? Noi nu cunoaştem niciuna.

((C415)) Dacă unii copii ai lui Dumnezeu cari se află în aceste sisteme religioase nu simt legăturile care-i înrobeşte, este pentru că nu încearcă să se folosească de libertatea lor; ei au adormit la postul datoriei, în loc de a fi supraveghetori activi şi sentinele credincioase. (1 Tes. 5:5,6.) Fie ca ei să se deştepte şi să se servească de libertatea pe care-şi închipuie că o mai au; să încerce a arăta membrilor din secta lor punctele din învăţăturile lor care sînt contrare planului lui Dumnezeu; să le arate cum Isus Christos, prin harul lui Dumnezeu, gustă moartea pentru toţi, cum acest fapt şi binecuvîntările ce vor decurge din el vor fi date ca mărturie fiecărui om la „timpul hotărît„; cum la „timpurile de reînsufleţire„, binecuvîntările restatornicirii tuturor lucrurilor vor fi revărsate asupra tututor oamenilor. Să arate mai departe înalta chemare a Bisericii din epoca evanghelică, condiţiunile nestrămutate impuse celor ce vor să facă parte din acest corp, şi misiunea specială a epocii evanghelice care trebuie să permită lui Dumnezeu să-şi aleagă un popor deosebit „care să-I poarte numele„ şi care, la timpul hotărît, va fi glorificat şi va domni cu Christos! Acei care astăzi ar încerca să se servească de libertatea lor pentru a predica vestea bună a Evangheliei în templele sau sinagogile moderne, ar reuşi fie să convertească congregaţiuni întregi, fie să stîrnească furtuni de împotrivire. Desigur, ei vă vor da afară din sinagogile lor şi vă vor goni din societatea lor şi vor spune despre voi tot felul de minciuni şi de lucruri rele din pricina Invăţătorului; şi făcînd aşa, mulţi vor crede fără îndoială că aduc un serviciu lui Dumnezeu. Dar dacă veţi rămîne credincioşi, veţi fi mîngăiaţi şi îmbărbătaţi mai mult decît vă aşteptaţi prin scumpele făgăduinţe din Is. 66:5 şi din Luca 6:22; „Ascultaţi cuvîntul lui Iehova, voi, care vă temeţi de cuvîntul său: Fraţii voştri care vă urau, care fă lăpădau din pricina numelui meu, ziceau: Mărească-se Domnul (prin faptele noastre în cinstea sa) şi să vă vedem bucuria! Insă ei, vor fi daţi de ruţine„ (textul fr.). „Fericiţi veţi fi, cînd oamenii vă vor urî, vă vor ocărî, şi vor lăpăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu profeţii„. Insă „vai de voi, cînd toţi camenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu profeţii mincinoşi„!

((C416)) Dacă toţi cei ce se adună cu voi pentru rugăciune sînt sfinţi, dacă toţi fac parte din grîu, dacă nu este neghină printre ei, atunci aveţi o adunare minunată care va primi cu bucurie adevărurile secerişului. Dar dacă nu acesta e cazul, atunci trebuie să vă aşteptaţi la aceea că adevărul prezent să despartă neghina de grîu; mai mult, datoria voastră este de a înfăţişa tocmai aceste adevăruri pentru a opera despărţirea.

((C417)) Dacă vrei să fii unul din sfinţii învingători, atunci trebuie să fii acum unul din „secerătorii„ care aruncă secerea adevărului. Dacă sînteţi credincioşi Domnului, dacă sînteţi vrednici să posedaţi adevărul, vrednici să aveţi parte cu el la moştenire în glorie, atunci veţi fi fericiţi să conlucraţi cu Secerătorul-şef în secerişul prezent, chiar dacă, din fire, sînteţi înclinaţi a vă lăsa să trăiţi după placul vostru în lume.

((C418)) Dacă în secta din care faceţi parte se află neghină, după cum e totdeauna cazul, atunci situaţia va depinde de majoritate. Dacă grîul e mai numeros, adevărul pus înainte cu iubire şi înţelepciune, va găsi o primire favorabilă, iar neghina se va despărţi de el curînd. Dacă, dimpotrivă, majoritatea adunării e formată din neghină (care numără în general nouă zecimi sau chiar mai mult), prezentarea cea mai prudentă şi binevoitoare a adevărulrilor lor secrişului va pricinui totuşi amărăciune şi o puternică opoziţie. Dacă veţi persevera să anunţaţi vestea cea bună, să dezvăluiţi erorile de multă vreme stabilite, veţi fi curînd „lepădaţi„, daţi afară pentru bunul mers al cauzei sectare, sau libertatea voastră va fi atît de mult stingherită, atît de încătuşată, încît nu veţi putea face să lucească lumina voastră în această adunare. In acest caz, datoria voastră e limpede şi clară: Daţi mărturie deplină despre iubirea voastră arătînd bunătatea şi înţelepciunea Domnului, manifestate în minunatul plan al vîrstelor, apoi retrageţi-vă dintre ei în mod public arătînd motivele voastre cu moderat bun simţ şi cu blîndeţe.

((C419)) Diferitele secte ale Babilonului (ale creştinătăţii) sînt înrobite în diferite grade. Unele persoane care resping cu indignare înrobirea absolută a conştiinţei şi a judecăţii individuale în biserica romană, sînt totuşi gata să se lase încătuşate de credinţele şi dogmele uneia sau alteia din sectele protestante, şi doresc în plus să aducă şi pe alţii în aceleaşi lanţuri. Este adevărat că lanţurile lor sînt mai uşoare şi mai lungi decît cele ale Romei şi decît cele ale veacurilor întunericului. E deja un progres, o adevărată reformaţiune, un pas în direcţia bună--spre deplina libertate--spre condiţia Bisericii din timpul apostolilor. Dar de ce să purtăm încă lanţuri? De ce să legăm şi să mărginim conştiinţa noastră? De ce să nu stăm neclintiţi în deplina libertate cu care Christos ne-a făcut liberi? De ce să nu respingem toate strădaniile oamenilor greşelnici care vor să ne lege conştiinţa şi să ne împiedece a cerceta Scripturile?--nu numai strădaniile din trecutul îndepărtat al veacului întunericului, dar şi strădaniile reformatorilor din trecutul mai apropiat? De ce să nu ne întoarcem la ceea ce era biserica apostolilor--liberi de a creşte în cunoştinţă precum şi în har şi iubire cînd acum, „la timpul hotărît„, Domnul ne descopere din ce în ce mai complet planul său plin de îndurare?

((C420)) Oricine ştie că alăturîndu-se la una din aceste organizaţiuni; acceptînd dogmele sale, se angajează să creadă nici mai mult nici mai puţin decît această confesiune, aceste crezuri. Dacă cu toate lanţurile acceptate de bună voie ar putea chibzui de sine şi accepta lumina altor izvoare, lumină mai înaintată decît a sectei din care face parte, atunci sau ar deveni necredincios sectei sale şi legămîntului său care-l obligă să nu accepte nimic ce ar fi contrar crezului său, sau din contră trebuie în mod cinstit să lapede, să respingă crezul care-l încătuşează şi să iasă din această sectă. Pentru a face aceasta el trebuie să primească dar dumnezeiesc; şi aceasta costă multe strădanii şi desfiinţează adesea prietenii foarte plăcute, aceasta îl expune pe cercetătorul sincer al adevărului să fie acuzat de „trădător„ al sectei sale, de „sfîrlează de vînt„, de om „nestatornic„ etc. Dacă cineva devine membru al unei congregaţiuni, se ademite că voinţa sa, gîndurile sale, caracterul său sînt cu totul consacrate acestei secte, că ele nu-i mai aparţin. Prin urmare ea este aceea care decide pentru el ce anume este adevăr şi ce eroare, şi dacă acest membru vrea să fie sincer, hotărît şi credincios, el trebuie să accepte de la secta lui toate hotărîrile, atît cele din viitor cît şi cele din trecut, asupra tuturor chestiunilor religioase; el trebuie să-şi ascundă părerile personale, să se abţină de la orice proprie investigaţie (cercetare), căci el nu trebuie să crească în cunoştinţă ca nu cumva secta sa să piardă un membru. Acestă sclavie a conştiinţei de a se lega de o sectă, de o confesiune, e adeasea exprimată într-un potop de cuvinte cînd cineva declară că „aparţine„ cutărei secte.

((C421)) Ceea ce-i important, este că lanţurile sectare, departe de a fi privite ca nişte cătuşe, sînt considerate ca decoraţiuni, semne de respect, şi chiar ca dovezi de caracter. Această stare de spirit falsificat merge pînă acolo că mulţi copii ai lui Dumnezeu s-ar ruşina dacă n-ar avea cătuşe grele sau uşoare în ce priveşte greutatea, lungi sau scurte în ce priveşte libertatea acordată. Lor le-ar fi ruşine să mărturisească că ei nu sînt legaţi de vreo sectă sau confesiune oarecare, ci că „aparţin„ numai lui Christos.

((C422)) Iată pentru ce vedem din timp în timp cîte un copil al lui Dumnezeu sincer, înfometat după adevăr, trecînd treptat de la o sectă la alta, cum trece un şcolar dintr-o clasă într-alta. Dacă acesta se află în biserica catolică cînd ochii săi încep să se deschidă, atunci el va ieşi de acolo pentru a intra probabil la metodişti sau la presbiteriani. Dacă acolo, setea lui de adevăr nu e complet potolită, dacă simţurile sale spirituale nu sînt amorţite de spiritul limii, îl veţi vedea poate cîţiva ani mai tîrziu la baptişti; şi dacă el continuă să crească în har şi în cunoştinţă, dacă iubirea lui pentru adevăr creşte, dacă ştie să aprecieze libertatea pentru care Christos ne-a făcut liberi, el va ieşi curînd din orice organizaţie pămîntească pentru a se întovărăşi numai cu Domnul şi cu sfinţii săi; singura legătură care-l va uni cu ei va fi iubirea duioasă şi puternică în adevăr, aşa cum era cazul în Biserica primitivă.--1 Cor. 6:15,17; Efes. 4:15,16

((C423)) Sentimentul de nesiguranţă, indispoziţia comună oamenilor care nu sînt alipiţi la o sectă, e generală. Ea provine din ideea greşită, de origine papală, că e necesar, vital chiar, de a fi membru al unei organizaţiuni pămînteşti pentru a putea fi plăcut Domnului şi a dobîndi viaţă veşnică. Aceste diferite sisteme pămînteşti atît de deosebite de simplele asociaţiuni, fără obstacole nici cătuşe, din timpul apostolilor sînt considerate fără voie şi aproape inconştient de către popoarele creştine ca tot atîtea societăţi de asigurare pentru cer; se crede că, pentru a-ţi putea asigura repausul ceresc şi pacea după moarte, trebuie să plăteşti regulat, să jertfeşti uneia din aceste societăţi ceva bani, puţin timp şi respect etc. Cu idei atît de absurde ancorate în inimă, cea mai mare parte a persoanelor care ies dintr-o sectă n-au nimic mai grabnic de făcut decît de a fi imediat încătuşate de o altă sectă, întocmai cum la expirarea unei poliţe de asigurare ar trebui să te grăbeşti s-o reînnoeşti la o altă societate respectabilă.

((C424)) Totuşi nu aparţine niciunei organizaţiuni pămînteşti să garanteze un paşaport pentru gloria cerească. Nici chiar sectele cele mai bigote (cu excepţia bisericii catolice) nu pretind că faptul de-a aparţine la secta lor asigură gloria cerească. Toate sînt nevoite să admită că adevărata Biserică e aceea ai cărei membri sînt înscrişi în ceruri şi nu pe pămînt. Sistemele religioase actuale înşeală lumea atunci cînd pretind că e necesar a veni la Christos prin ele--necesar a fi membru al unei organizaţiuni sectare pentru ca să poţi deveni membru în „corpul lui Christos„, adevărata Biserica. Tocmai dimpotrivă, Domnul care, ce e drept, n-a refuzat niciodată să primească un ucenic care venea la el trecînd printr-o sectă, şi care n-a trimes niciodată gol pe un cercetător sincer al adevărului, ne spune că noi nu avem lipsă de asemenea obstacole, căci putem veni la dînsul mult mai uşor, mai direct. Nu zice el oare: „Veniţi la mine . . . luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine . . . jugul meu este bun şi sarcina mea uşoare . . . şi veţi afla repaus sufletelor voastre„. Dacă am fi răspuns la chemarea sa mai repede (Mat. 11:28-30), noi am fi evitat multe sarcini grele ale acestor secte, multe valuri de desnădejde, de îndoială, de deşertăciune şi spiritul lor lumesc etc.

((C425)) Multe persoane fiind născute şi trăind în diferitele secte, fără să le studieze sistemele, au rămas totuşi libere cu inima şi, inconştient, au străpuns hotarele şi legăturile confesiunilor la care declară că aparţin şi pe care le susţin atît de financiar cît şi moral. Un mic număr din aceste persoane au observat avantajele deplinei libertăţi sau oprelişitile robiei sectare. O completă separaţiune nu fusese niciodată peruncită credincioşilor înainte de timpul secerişului actual. Acum răsună cuvintele Domnului: „Ieşiţi din mijlocul lui (din mijlocul acestor sisteme)! Curăţiţi-vă (liberaţi-vă de orice practică şi doctrină falsă), cei ce purtaţi vasele (adevărurile--doctrinele) Domnului„. (Is. 52:11; 2 Cor. 6:14-18.) Securea e pusă deja la rădăcina sistemului „creştinătăţii„ nominale--Babilonul--după cum s-a făcut sistemului evreesc nominal, la întîia venire. (Mat. 3:10.) Acest mare sistem, în care „păsările cerului„ îşi găsesc plăcerea să-şi dureze cuiburi şi pe care l-au pîngărit în mod serios, a devenit în realitate „o închisoare a oricărei păsări necurate şi urîte (scîrbease)„ (Luca 13:18,19; Apoc. 18:2); el are să fie deborît şi nu va mai înşela lumea prin înfăţişarea sa. In locul său, va fi adevăratul măslin, ale cărui rădăcini sînt făgăduinţele adevărate ale lui Dumnezeu, iar ramurile, adevăraţii şi credincioşii consacraţi din epoca evanghelică ale căror nume sînt scrise în ceruri; toţi vor recunoaşte că ei sînt singurii adevăraţi moştenitori ai lui Christos, mireasa Mielului.--Apoc. 17:14.

Incercarea şi cernerea clasei sanctuarului

((C426)) A fi ieşti din Babilon e un pas, un pas mare în cariera învingătorului. Insă acesta nu e ultimul. De aceea ar trebui să ne păzim contra predispoziţiei de a ne opri după fiecare pas făcut pe acest drum.

((C427)) Ieşirea din Babilon a fost în general precedată de alte stape de ascultare care exercitaseră şi oţeliseră deja caracterul nostru în vederea bătăliilor şi victoriilor următoare. Ea va fi urmată de multe alte ocaziuni, de alte probe, pentru ca să avem posibilitatea de a triumfa. Apostolul Pavel zice în privinţa aceasta: „Christos ne-a izbăvit ca să fim liberi. Rămîneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei„. (Gal. 5:1.) Deşi ne dăm seama ce anume este libertatea fiilor lui Dumnezeu şi izbăvirea completă din robia Babilonului, totuşi trebuie să ne aşteptăm ca marele adversar să încerce a ne pune alte cătuşe sau să ne facă să ne poticnim. Domnul îngăduie aceste aspre probe pentru ca clasa pe care o alege acum să se poată manifesta şi pregăti pentru serviciul său în împărăţia măririi.

((C428)) In secerişul evreesc, avem un exemplu despre această probă, despre această cernere, preînchipuind ceea ce putem aştepta pentru timpul actual. La întîia venire, ucenicii Domnului compuneau clasa templului sau a sanctuarului; vorbind despre ei, Invăţătorul zise: „Voi sînteţi curaţi, însă nu toţi (dintre voi)„. (Ioan 13:10-11.) După ce Izraelul nominal fu lepădat (în anul 33), o aspră încercare veni asupra celor ce reprezentau templul lui Dumnezeu--cei curaţi şi cei necuraţi--pentru a-i separa. Petru fu cernut şi era aproape să cadă (Luca 22:31; Mat. 26:74,75; Ioan 21:15-17); însă întrucît era „curat„, cinstit şi sincer la inimă, putu în cele din urmă să iasă victorios. Iuda de asemeni fu încercat şi dovedi că era necurat, dispus să lepede adevărul pentru anumite avantaje pămînteşti, gata să vîndă pe Invăţătorul său în schimbul arginţilor, mergînd atît de departe du făţărnicia încît îl îmbrăţ şă prefăcîndu-se că-l iubeşte.

((C429)) Şi acum la fel, în secerişul actual există un sanctuar purificat (curăţit) în care sînt amestecate cîteva elemente necurate. De la lepădarea Babilonului în 1878, de la chemarea ce fu adresată credincioşilor aflaţi încă într-însul pentru a ieşi afară din el, e lucrare de încercare şi de cernere a fost în curs printre cei ce au ieşit. Pentru şi Iuda reprezintă desigur două clase asemănătoare printre cei ce au ieşit din Babilon şi cari au fost spălaţi în bună parte de murdăriile lui doctrinale. Una rămîne credincioasă Domnului şi adevărului, cealaltă se dovedeşte necredincioasă, nu mai caută să cunoască cu adevărat pe Domnul, ci se abate de la el şi se întoarce la învăţături vătămătoare şi false, adesea mai rele decît acele de care a scăpat odinioară.

((C430)) Această încercare şi cernere a celor ce formează clasa templului în secerişul actual, de la 1878 încoace, fu prefigurată prin fapta tipică de curăţire săvîrşită de Domnul nostru cînd curăţi templul lui Izrael după ce şi-a asumat sarcina de rege şi a rostit judecata sa împotriva bisericii nominale evreeşti. După ce Isus declară lui Izrael că i se va lăsa casa pustie, se îndreătă spre templul din Ierusalim, un tip al adevăratului templu sau sanctu şi făcîndu-şi un biciu din corzi, se folosi de el pentru a da afară pe zarafi (schimbătorii de bani), apoi răsturnă mesele celor ce vindeau porumbei.

((C431)) Biciul din mici corzi folosit în această faptă tipică reprezintă diferitele adevăruri care în secerişul actual, corijează şi probează pe cei ce formează clasa templului pentru a despărţi elementele necurate. Adevărurile ce se manifestă acum arată clar voinţa desăvîrşită a lui Dumnezeu, necesitatea absolută a unei depline consacrări în serviciul său şi îngustimea drumului pe care trebuie să umble cei ce calcă pe urmele Invăţătorului, încît cei ce s-au asociat cu adevăraţii consacraţi din motive necurate sînt mereu biciuţi de adevăr, pînă cînd sînt obligaţi să se despartă de cei ce formează clasa sanctuarului.

((C432)) Cu toate că mai multe parabole ale Domnului nostru arată despărţirea generală ce interveni între cei ce formează clasa „sanctuarului„ şi „oştire„, sau marile mulţimi ale pretinsei creştinătăţi, totuşi sînt două care merg încă mai departe şi care arată o nouă încercare şi cernerea ulterioară a celor ce formează clasa sanctuarului pentru a separa pe învingătorii cari vor moşteni împărăţia (Apoc. 3:21) de ceilalţi consacraţi oneşti (cinstiţi) deopotrivă, însă cari învinşi de spiritul lumii, n-au sacrificat avantajele prezente şi onorurile pămînteşti în favoarea onorurilor mai mari făgăduite de Dumnezeu.

((C433)) Parabola celor zece fecioare arată, e drept, clasa întreagă a fecioarelor separate de Babilon, însă sa arată mai cu seamă o încercare şi o separare ce interveni deopotrivă în clasa fecioarelor: fecioarele înţelepte, pline de credinţă, de iubire fierbinte şi de un spirit gata de ascultare, sînt separate de fecioarele nechibzuite care îngăduie să li se răcească iubirea cea dintîi şi zelul lor aprins, ceea ce fireşte le micşorează credinţa şi grăbnicia în ascultare. Fecioarele înţelepte trăind în deplină armonie cu legămîntul lor de întreagă consacrare lui Dumnezeu şi veghind, aşteptînd cu vigilenţă reîntoarcerea făgăduită a Domnului, sînt gata să aprecieze valoarea mesajului îmbucurător al secerişului, să recunoască semnele prezise ale prezenţei Invăţătorului, şi să suporte toate încercările pe care Domnul le consideră potrivite pentru a proba sinceritatea şi credincioşia lor. Aceste fecioare înţelepte, fiind treze şi în stare de veghe, aud pe Invăţătorul bătînd la uşă prin cuvîntul profeţilor, vestindu-le prezenţa sa: ele acceptă cu bucurie pierderile materiale, suferinţele (crucile) de orice natură, le poartă cu umilinţă în serviciul adevărului, le salută ca pe nişte indicii precursoare ale unei păci mai trainice, ale unei bucurii, unei glorii şi binecuvîntări veşnice ce trebuie să urmeze.

((C434)) Cînd în toamna anului 1874 se auziră bătăile profeţiei ce vesteau reîntoarcerea Domnului, ele fură aproape numaidecît recunoscute şi curînd se auzi strigătul: „Iată Mirele! Ieşiţi în întîmpinarea lui!„ (Mat. 25:6.) Acest strigăt răsuna încă şi va răsuna pînă cînd toate fecioarele consacrate îl vor fi auz it şi cînd credinţa şi credincioşia lor vor fi fost încercate prin acest mesaj. Fecioarele înţelepte au candelele lor (Cuvîntul lui Dumnezeu) bine curăţite şi aprinse, şi au pe deasupra şi untdelemn (Spiritual Sfînt) în vasele (inimile) lor; toate vor recunoaşte prezenţa Domnului; ele îşi vor potrivi afacerile pămînteşti şi linia de conduită în armonie cu credinţa lor, „vor merge„ în întîmpinarea Mirelui prea iubit şi vor lau loc împreună cu el la masa de nuntă.

((C435)) Obiceiurile evreeşti la ceremonialul căsătoriei sînt o minunată ilustraţie a logodnei şi căsatoriei Bisericii cu Christos, Domnul ei, Logodna era un contract formal bazat pe promisiuni solemne de fidelitate reciprocă. Logodnica rămînea în casa părintească pînă în momentul cînd era condusă la locuinţa bărbatului ei, de obiceiu la un an după logodnă. Terminarea (desăvîrşirea) uniunii consista în primirea miresei de către mire în locuinţa pe care o pregătise annume pentru ea; era atunci o mare sărbătoare care ţinea mai multe zile; era ceremonia de nuntă. La o anumită oră, mirele pleca în căutarea miresei sale care-l aştepta, gata să-l primească, să-l urmeze în locuinţa lor viitoare şi să ia parte la nunta pe care o pregătise; mireasa era urmată de tovarăşele ei--alte fecioare purtînd candele şi toate gătirile necesare.

((C436)) In parabolă nu e amintită mireasa, însă se spune că Mirele vine pentru „fecioarele înţelepte„; acestea îl însoţesc într-adevăr şi intră cu el în sala serbărilor. Cît de potrivită şi necesară e această figură! Intr-adevăr, mireasa lui Christos se compune din numeroşi membri reprezentaţi în chip minunat prin fecioarele înţelepte. Fecioarele nechibzuite primesc lumina şi experienţa mai tîrziu, însă ele nu vor putea dobîndi mărirea fecioarelor „înţelepte„ care compun mireasa credincioasă; aceste fecioare nechibzuite sînt fără îndoială cele menţionate în Psalmul 45:15,16; ele sînt „fecioarele, însoţitoarele miresei care o urmează„ şi care, la timpul cuvenit vor primi din partea Regelui favoruri de mai puţină strălucire.

((C437)) Atitudinea fecioarelor înţelepte, veghind şi aşteptînd cu înfrigurare sosirea Mirelui reprezintă în chip minunat singura atitudine ce se cade s-o aibă mireasa Domnului, Biserica adevăraţilor consacraţi; căci o logodnică care ar neglija pregătirile pentru evenimentul cel mai important din viaţa ei ar dovedi că nu e vrednică de această cinste. Tot astfel este şi cu Biserica: „Oricine are în sine această speranţă se curăţeşte„. (1 Ioan 3:2,3.) El caută într-adevăr să fie într-o atitudine de inimă care să-i placă Mirelui; el aşteaptă şi doreşte cu infrigurare uniunea binecuvîntată şi serbările măreţe făgaduite de Acela care zis: „Mă duc să vă gătesc loc, şi după aceea iarăşi voi veni şi vă voi lua la mine„.--Ioan 14:2,3.

((C438)) In această parabolă, două lucruri apar clar: Mai întîi, că această parte de adevăr (cunoaşterea prezenţei Mirelui) nu e destinată pentru lume în general, nici pentru biserica nominală, ci numai pentru clasa fecioarelor, a celor consacrati în al doilea, se vede că mesajul care anunţă prezenţa Mirelui va pricinui separarea fecioarelor între ele; fiecare va fi încercată şi fecioarele înţelepte, credincioase, vrednice, vor fi astfel separate de cele nechibzuite, necredincioase.

((C439)) O! ce trezaure de favoruri sînt cuprinse în acest glorios mesaj: „Iată Mirele!„ Totuşi acest fapt rămîne o mare taină cunoscută numai sfinţilor, căci lumea nu-l poate primi. Pentru lume, într-adevăr, el e o nebunie şi va fi tot astfel pînă în momentul cînd toate fecioarele vor fi auzit chemarea şi cînd cele înţelepte dintre ele vor fi intrat toate în odaia de nuntă. Acesta va fi momentul cînd „uşa s-a închis„ şi cînd „focul mistuitor„ al timpului de mare strîmtorare îşi va începe lucrarea, atunci cînd ochii tuturor vor vedea (vor recunoaşte) prezenţa Domnului şi că domnia lui a început.

((C440)) Cu cîtă graţie împărătească răsbate mesajul lui Iehova către umilii săi servi şi serve: „Ascultă, fiică, vezi şi pleacăţi urechea; uită pe poporul tău şi casa tatălui tău (Adam; legăturile, speranţele, dorinţele şi ambiţiunile pămînteşti)! Atunci Regele (Domnul Isus) îţi va pofti frumuseţea, căci este Domnul Tău; închină-te lui„. (Ps. 45:11,12.) Şi cine sînt aceia care vor dobîndi o asemenea favoare? Ei sînt „cei chemaţi, aleşi şi credincioşi„. (Apoc. 17:14.) „Fiica Regelui (fiica lui Iehova, căci acesta e titlul recunoscut miresei lui Christos) e plină de strălucire înlăuntru„. Frumuseţea ei cea a sfinţeniei, pe dinafară, în ochii lumii, ea nu e strălucită, ci dispreţuită şi lepădată de oameni cum a fost şi Domnul în umilinţa sa. Dar nu va fi totdeauna aşa; şi fiindcă l-a urmat în umilinţa sa, ea va avea parte şi de gloria sa. Ca nouă creeatură ea va fi îmbrăcată, la timpul hotărît, în haina naturii divine: „Ea poartă (cînd va fi glorificată) o haină ţesută cu aur„--aurul fiind simbolul naturii divine. „Este adusă înaintea Regelui, îmbrăcată cu haine ţesute la gherghef„--în simpla haină albă ce i-a dăruit-o Domnul, haina dreptăţii sale, pe care a brodat cu multă grijă frumoasele podoabe ale virtuţilor creştine; Mare va fi bucuria în ceruri şi pe pămînt cînd i se va da deplină intrare în palatul Regelui. (2 Pet. 1:5-8,11.) Mulţi vor zice atunci: „Să ne bucurăm deci, şi să ne veselim, şi să-i dăm mărire; căci a venit nunta Mielului, şi soţia lui s-a pregătit„. (Apoc. 19:7.) „Şi fiica Tirului (puternicii pămîntului), şi cele mai bogate din popor vor umbla cu daruri ca să capete bunăvoinţa ta . . . Din neam în neam îţi voiu pomeni numele: de aceea în veci de veci te vor lăuda popoarele„.--Ps. 45:13-18.

((C441)) Cu adevărat „înţelepţi„ vor fi acei consacraţi care, lăsînd la o parte amăgirile lumii, speranţele şi năzuinţele pămînteşti, vor aştepta pe cei Prea-iubit şi-L vor dori din toată inima lor; gata, ei vor fi judecaţi vrednici de-a avea parte de măreaţa înălţare făgăduită, ca logodnică, Mireasă a Mielului.

„O, Mireasă a Mielului!
Imbrăcămu-ne cu frumuseţea ta„.

((C442)) Deoarece a lau candela şi a urma Mirelui înseamnă a părăsi totul şi a urma lui Christos în timpul actual al prezenţei sale, aceasta este echivalent cu a părăsi Babilonul unde, pînă atunci, locuiseră în principal fecioarele; căci adevărul manifestat la lumina secerişului arată clar să grîul e separat de neghină. O pregătire îngrijită a candelelor revelează acest fapt fecioarelor înţelepte care posed Spiritul Sfînt al consacrării şi al ascultării. Acelea care posed un asemenea „ulei„ vor avea şi lumina lui şi, recunoscînd privilegiul lor, ele vor urma grabnic şi cu bucurie „Mielului oriunde va merge„.--Apoc. 17:14.

((C443)) Fecioarele nechibzuite, în schimb, care nu au suficient ulei, nu obţin lumină suficientă în ce priveşte prezenţa Mirelui; fiind supraîncărcate cu grijile materiale, cu nevoile, etc., ale vieţii prezente, ele nu studiază serios acest subiect, se opresc şi evită prin urmare să părăsească Babilonul; ele sînt întrucîtva nepăsătoare, nu cred cu deplină convingere în prezenţa Mirelui. Şi chiar dacă sînt zorite de alţii, ele au tendinţa, ca şi femeia lui Lot, să se uite mereu înapoi. Pentru ele a lăsat Domnul îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot„. (Luca 17:32.) Şi iarăşi zice el: „Oricine pune mîna pe plug, şi se uită înapoi, nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu„.--Luca 9:62.

((C444)) Nimic în parabolă nu arată că fecioarele nechibzuite îşi vor da seama de nechibzuinţa lor, de napăsarea lor înainte de momentul cînd nu va mai fi cu putinţă a intra în odaia de nuntă. Abia atunci numai îşi vor da seama de nechibzuinţa lor de a fi putut crede că Domnul le va recunoaşte ca membri ai miresei sale, ca împreună--moştenitori ai săi, în timp ce nu erau decît ucenici fără vlagă (incropiţi, molăi) şi depărtaţi de el. Mulţi dintre acei care sînt astăzi stimaţi şi respectaţi mult de oameni, consideraţi pentru „faptele lor însemnate„, vor fi în numărul celor dezamăgiţi, celor înşelaţi, decepţionaţi.

Şi uşa s-a inchis

((C445)) Vestirea prezenţei Mirelui, ieşirea în întîmpinarea lui şi intrarea cu el în odaia de nuntă sînt evenimente ce se continuă încă şi care vor dura pînă cînd toate fecioarele înţelepte vor fi „pecetluite pe frunte„ cu o cunoştinţă a adevărului prezent, suficientă spre a le separa de Babilon şi a le face vrednice să intre cu Mirele la ospăţul pregătit. Atunci, cînd toate fecioarele vor fi fost încercate prin acest adevăr, uşa oricărui prilej, a oricărei posibilităţi, se va închide şi nimeni mai mult nu va putea să intre în odaia de nuntă; căci Domnul zice: Eu sînt „cel ce deschide, şi nimeni nu va deschide„. (Apoc. 3:7.) Cînd fecioarele nechibzuite vin să bată la uşa închisă, dorind să fie primite înlăuntru, ele zic; „Doamne, Doamne, deschide nouă„. Insă el le răspunde: „Adevăr grăesc vouă, nu vă cunosc„. Cind acum se ruşinează de Domnul şi de Cuvintele sale şi e prin urmare nepăsător, de acela şi Domnul se va ruşina cînd se va arăta în mărire şi putere cu toţi sinţi şi credincioşii săi soli--fecioarele înţelepte înălţate şi glorificate cu el.

((C446)) Uşa închisă, după cum se vede, e un eveniment care nu priveşte cîtuşi de puţim lumea. Ea e uşa de la serbarea nunţii; ea n-a fost niciodată deschisă decît pentru cei consacraţi--pentru clasa fecioarelor. Nici o altă clasă n-a fost vreodată invitată să intre prin ea; şi ea se va închide de îndată ce mesajul adevărului, proclamat în acest timp de seceriş, va fi cernut şi separat pe toţi cei fierbinţi, care-şi împlinesc cu rîvnă şi multă atenţie legămîntul lor, de cei reci, fără rîvnă (încropiţi), supraîncărcaţi cu grijuri păînteşti şi cari, prin urmare, neglijează obligaţiunile legămîntului lor. Cu toate acestea, mulţumită fie lui Dumnezeu, uşa care se închide nu este cea a îndurării divine, nici chiar uşa oricărui favor sau privilegiu; ci uşa de intrare la cea mai înaltă şi unică favoare de a fi comoştenitori cu Christos, de a face parte din mireasa sa. Cînd această uşă se va închide în faţă fecioarelor nechibzuite pentru a nu se mai deschide la bătăile lor, ele vor rămînea afară, expuse marelui necaz din „ziua cea rea„, unde vor fi plîngeri şi scrîşniri de dinţi. Totuşi, adeste fecioare nechibzuite rămîn în braţele îndurării şi iubirii lui Dumnezeu şi se vor bucura chiar de îngrijirile sale, căci marele necaz prin care vor trebui să treacă, are de scop să cureţe (să purifice) şi să spele pe toate acele care se căiesc şi, prin aceasta, să le pregătească a fi vase de cinste în serviciul Invăţătorului. Nu însă de cinstea principală la care fuseseră chemate la început şi de care s-au dovedit nevrednice. Ele păstraseră, într-o oarecare măsură, spiritul Babilonului şi-l aprijiniră întrucîtva prin influenţa lor; prin urmare Dumnezeu le-a considerat ca luînd parte la păcatele Babilonului şi le-a judecat nevrednice de a scăpa de plăgile ce a veau să vină peste el. Aceste plăgi sînt deci necesare, nu numai pentru nimicirea Babilonului, ci şi pentru a curăţi, a separa grîul necopt ce rămăsese în el, adică pe fecioarele nechibzuite, în parte intoxicate şi îmbătate de vinul Babilonului.

((C447)) Intrarea cu Mirele în odaia de nuntă era minunat ilustrată în ceremonialul Izraelit prin veselul alai nupţial care escorta mireasa izraelită pînă la locuinţa mirelui ei în sunetul muzicei, cu candele aprinse şi cu mari demonstraţii de bucurie. Astfel intra mireasa în bucuria Domnului ei şi în odaia de nuntă pe care o pregătise pentru ea. Şi tot astfel fecioarele înţelepte intră acum în odaia de nuntă. Bucuria lor începe cînd află pentru întîia oară că Mirele e prezent. Din acel moment, ele părăsesc totul cu bucurie pentru a se bucura de tovărăşia sa şi de ospăţul pregătit. Prin credinţă ele se bucură deja de ospăţul măreţ în perspectivă, căci Mirele prezent le face cunoscut că sînt tezaurele nespus de mari şi de preţioase pe care le păstrează pentru mireasa sa aleasă, şi descoperă celor ce fac parte dintr-însa marele privilegiu ce-l va avea această mireasă de a participa la măreaţa lucrare de binecuvîntare şi de restatornicire a lumii. Desigur, cînd intrăm în odaia de primire şi vedem clar ce anume va fi această mare sărbătoare a favorurilor împărăţiei, noi intrăm deja în bucuria Domnului nostru. Atunci noi avem deja o pregustare a desfătărilor viitoare, deja ne desfătăm mintea cu bogăţiile harului său. Prin credinţă sîntem deja aşezaţi la masa Domnului şi el însuşi, potrivit făgăduinţii sale (Luca 12:37; Apoc. 3:21), a venit şi ne serveşte acum.

((C448)) Această masă mare, acest ospăţ al credinţei, această descoperire a adevărurilor preţioase în timpul secerişului, începu îndată după împlinirea celor 1335 de zile din Daniel 12:12, în 1875, la începutul secerişului şi a binecuvîntărilor sale prezise de profet; „Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge (la sufîrşitul celor) 1335 de zile!„

Încercarea hainei de nuntă

((C449)) O altă parabolă a Domnului nostru (Mat. 22:1-14) arată o încercare ce are loc mai tîrziu la acei ce formeasă clasa sanctuarului; ea e o încercare şi o separare ce intervine chiar între cei ce au auzit şi înţeles mesajul secarişului. „Fecioarele înţelepte„ care intră la nuntă cu Mirele, formează aceeaşi clasă de consacraţi ca şi „oaspeţii„ din această parabolă care, pînă la acest moment, s-au arătat credincioşi şi ascultători. Această clasă de consacraţi e de altminteri reprezentată sub multe alte figuri şi fiecare, sub forma ei deosebită, conţine o învăţătură specială. Membrii acestei clasei sînt reprezentaţi ca fecioare înţelepte, ca servitori cari aşteaptă pe Stăpînul lor să se întoarcă la nuntă, ca oaspeţi la o nuntă, şi ca o mireasă. Ei formeasză corpul lui Christos, viitoarea soţie a lui Christos; ei sînt soldaţi sub conducerea lui Christos, Domnul lor; ei sînt mai departe coarde în Christos care este Butucul (viiţa), ramuri de măslin în Christos, pietre vii într-un templu, a cărei principală piatră unghiulară este Christos, elevi cari au ca profesor pe Christos, oi al căror Păstor este el, etc. etc. Examinînd aceste figuri, să ne amintim că toate sînt ilustraţiuni clar diferenţiate, cu totul independente unele de altele şi trebuie să ne străduim a scoate învăţămintele conţinute în fiecare caz special. Dacă vrem să amestecăm aceste ilustraţiuni, întrebîndu-ne cum o piatră într-un templu poate fi coarda unui butuc, cum nişte oi pot fi soldaţi, dacă vrem să comparăm oaspeţii unei nunţi cu nişte servitori sau cu o mireasă, atunci nu vom ajunge niciodată să le înţelegem. In realitate, noi nu sîntem chemaţi a fi oaspeţi la nunta Mielului, nici servitori aşteptînd reîntoarcerea lui la nuntă, ci chemaţi a fi Mireasa, cu toate că, în unele privinţe, noi sîntem ca nişte servitori sau ca nişte oaspeţi, ca nişte servitori credincinoşi prin vigilenţa noastră, prin zelul nostru plin de atenţie, şi ca oaspeţi în alte privinţe.

((C450)) Această parabolă a oaspeţilor serveşte să arate ceea ce nu putea fi ilustrat sub figura miresei --mireasa fiind o icoană a Bisericii în totalitatea ei, aleasă spre a fi comoştenitoare cu Christos. Ea ne arată caracterul şi gradul de pregătire trebuincios precum şi cercetarea individuală a oaspeţilor, cercetare în urma căreia unii sînt scoşi afară iar alţii primiţi. Aceasta are loc cînd oaspeţii sînt deja în odaia de oaspeţi. Cei de faţă sînt grîul adunat sau ales din neghină, fecioarele înţelepte separate de cele nechibzuite. Ele au auzit şi acceptat adevărurile secerişului şi se bucură dinainte şi prin credinţă, de gloria şi binecuvîntările ce vor rezulta din unirea lor deşvîrşită cu Domnul lor. Pînă în momentul acela, ele au alergat toate în bună rînduială, însă înainte de a atinge ţelul final al cursei, să-şi amintească mereu de avertismentul: „Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă„.--1 Cor. 10:12.

((C451)) In această parabolă, condiţiunea impusă pentru a fi acceptat şi recunoscut ca vrednic e simbolizată prin haina de nuntă. La nuntile izraelite era obiceiul ca stăpînul casei (gazda) să dea tuturor invitaţilor o haină de ceremonie făcută din pînză albă de in. Un invitat care, dînd la o parte haina de nună oferită de stăpînul casei s-ar fi prezentat în haina sa proprie, ar fi săvîrşit o gravă necuviinţă şi ar fi dat dovadă de mîndrie şi de lipsă de respect faţă de gazda sa.

((C452)) Simbolul hainei de nuntă este o admirabilă figură a dreptăţii lui Christos de care s-a îngrijit Stăpînul nostru, Iehova însuşi (Rom. 8:30-34); ea e socotită tuturor celor ce cred în El, fără ea nimeni nu poate fi primit la nunta Mielului--niciun oaspete nu va fi admis. Trebuie deci să fii invitat, apoi să ai o haină de nuntă şi parabola arată că numai cei ce au îmbrăcat-o vor fi admişi în anticamera unde se fac pregătiri speciale în lumina adevărului prezent, unde mireasa îşi desăvîrşeşte pregătirile. (Apoc. 19:7.) După ce au primit şi aceptat invitaţia şi haina, aceşti oaspeţi folosesc scurtul interval de timp (timpul secerişului) dinaintea nuntei, pentru a-şi potrivi hainele şi a-şi face reciproc ultimele îndreptări. Şi în timp ce sînt astfel ocupaţi, ei se desfătează deja, prin credinţă, de minunatele perspective ce le au înaintea lor. Subiectul permanent al gîndurilor şi convorbirilor lor este Mirele, lucrarea măreaţă viitoare, moştenirea lor gloricasă şi munca lor actuală de pregătire.

((C453)) In această anticameră (acest timp şi această condiţiune favorabilă) strălucit iluminată de revelaţiunea completă a adevărurilor divine în timpul actual, se acordă toate înlesnirile şi ajutoarele, toate indicaţiunile necesare pentru a termina împodobirile finale şi ultimele pregătiri pentru ceremonia căsătoriei. Totuşi parabola arată că, cu toate aceste condiţiuni excepţional de favorabile, o clasă de persoane, reprezentată aici prin un „om„, va aduce ofensă stăpînului său, Regele, dispreţuind şi înlăturînd haina de nuntă.

((C454)) Invăţătura vădită a acestei parabole este deci că proba generală şi finală a acestor „fecioare înţelepte„ care pînă atunci au fost găsîte gata şi vrednice de chemarea lor, care avuseseră acces la îmbelşugata şi minunata lumină a secerişului, va fi o probă a discernămîntului lor spiritual de care se face adesea menţiune în Scripturi. Vor întelege ele oare pe deplin că sînt primite la nuntă, nu prin meritul lor propriu, ci fiindcă goliciunea şi numeroasele lor imperfecţiuni sînt acoperite prin meritul Aceluia care şi-a dat propria-i viaţă ca preţ de răscumpărare pentru ele? Intr-adevăr, numai socoţirea (atribuirea) hainai dreptăţii lui Christos permite fecioarelor înţelepte să fie prezentabile şi acceptabile înaintea Regelui. Toţi trebuie să poarte această haină; fiecare poate încă s-o brodeze şi s-o împodobească cu fapte bune.--2 Pet. 1:5-11.

((C455)) E important şi semnificativ ca această probă să fie cea mai generală, cea mai însemnată şi cea din urmă. Evident Tatăl nostru ceresc vrea ca toţi acei ce formeasă mireasa Fiului său să recunoască pe deplin propria lor nulitate, şi că nobilul şi minunatul Mire este Rascumpărătorul lor, precum şi Domnul şi Invăţătorul lor.

((C456)) Nu e oare ciudat că ucenici, care au alergat atît de bine la curse, pînă în acest moment, mai pot să cadă cînd sînt atît de aproape de împlinirea speranţelor lor? De aceea, avertizaţi de o asemenea posibilitate, toţi consacraţii trebuie să vegheze şi să se roage ca să nu cadă în ispită; căci în zilele din urmă vor fi timpuri primejdioase. (1 Tim. 4:1; 2 Tim. 3:1; 4:3-5.) Cu toate acestea primejdia nu va fi atît de mare încît harul dumnezeiesc să nu fie îndestulător pentru toţi cei ce se razimă cu încredere pe Braţul atotputernic. Intr-adevăr, niciodată cei ce umblă cu umilinţă pe calea îngustă a jertfrei n-au fost atît de bine susţinuţi, atît de bine echipaţi cu toată armura lui Dumnezeu. Totuşi, oricît de extraordinar ar putea părea aceasta, cu toată abundenţa favorurilor divine, cu toată claritatea descoparirilor planului lui Dumnezeu (care voieşte a se servi de Biserică pentru a binecuvînta toate familiile pămîntului în decursul Mileniului). Unii au părăsit calea umilinţei şi nu mai apreciază minunatul preţ de răscumpărare prin care sîntem eliberaţi de condamnare şi prin care de asemeni am dobîndit privilegiul de a fi chemaţi la natura divină şi la moştenirea comună cu Christos. Aceştia par a fi pierdut din vedere propria lor nevrednicie şi perfecţiunea Domnului; în loc de a se considera pe ei cel mult ca nişte „slugiinutile (netrebnice)„, ei îşi închipuie că micile lor sacrificii personale pentru cauza adevărului sînt deosebit de importante;--nicidecum mai puţin decît echivalentul sacrificiului Domnului nostru, şi sfîrşesc prin a crede că ei sînt tot atît de indispensabili ca şi el în executarea planului măreţ al vîrstelor, descoperit în Scripturi. Ei sînt vinovaţi de a „nu se ţine strîns de Capul„ şi de opera sa de răscumpărare cu respectul ce se cuvine. (Col. 2:19.) Ei sînt osîndiţi fiindcă au „pîngărit sîngele legămîntului, prin care au fost sfinţiţi„ şi primiţi. (Evrei 10:29.) Ei dispreţuiesc spiritul, esenţa însăşi a favorurilor divine cînd resping „calea„--singura cale--şi singurul nume dat sub cer şi între oameni, prin care putem fi mîntuiţi din osînda adamică şi împăcaţi pe deplin cu Dumnezeu.

((C457)) Aceştia sînt înfăţişaţi în parabolă prin cel „legat„, împiedecat de a face vreun progres spre cina de nuntă, sau chiar făcut incapabil de-a aprecia din ce în ce mai mult binecuvîntările şi bucuriile nunţii. Şi în cele din urmă, cei ce formează această clasă vor fi aruncaţi în „întunericul de afară„ (Mat. 22:43), din lume, şi vor lua parte cu ea la necazurile şi urgiile timpului de mare strîmtorare. Adevărurile care sînt descoperite astazi şi care au de scop binele nostru şi dezvoltarea noastră, devin un prilej de cădere pentru ei deoarece ei nu se lasă complet influenţaţi de ele. Şi, întocmai ca Izrael odinioară, după ce s-a bucurat atîta vreme de favorurile speciale ale lui Dumnezu, deveni trufaş şi sfîrşi prin a se crede într-adevăr vrednic de aceste favoruri şi indispensabil lui Dumnezeu pentru împlinirea planului său, aşa încît îi retrase toate favorurile sale, tot astfel e şi astăzi cu cei care, după ce au alergat bine un oarecare timp, încetează de a rămîne şi mai departe umiliţi; şi sfîrşesc prin a se crede vrednici de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu în propria lor dreptate, şi de-a avea dreptul a participa la ospăţ fără haina de nuntă a dreptăţii lui Christos.

((C458)) Oricît de tristă ar putea fi această trăsătură profetică din parabola ce-o examinăm, noi o vedem totuşi împlinindu-se actualmente şi ea este o nouă verigă în marele lanţ al dovezilor că sîntem în toiul „secerişului„. Mulţi dintre cei ce se bucurau de favorurile spirituale prezente au dispreţuit astfel, au dat la o parte haina de nuntă; şi, cu toate că vorbesc mereu de Christos ca de Domnul lor, ei nesocotesc şi tăgăduesc importanţa şi eficacitatea actului însuşi prin care el deveni Domnul lor şi prin care de asemeni ei putură fi judecaţi vrednici de a primi o invitaţie la nuntă. (Rom. 14:9; 5:2.) Ei pretind cu neruşinare că nu au nevoie de Mîntuitorul, apoi, prin sofisme subtile şi false interpretări ale Scripturilor, ei se încredinţează pe ei înşişi şi încredinţeazi şi pe alţii că se poate intra în stîna oilor prin o altă uşă decît cea a răscumpărării, ei se îmbracă cu propria lor dreptate pe care apostolul o numeşte „haină mînjită„. (Is. 64:6.) Mulţi declară că nu au trebuinţă nici de răscumpărare, nici de advocat (mijlocitor) şi că sînt definitiv aleşi pentru gloria cerească de către Dumnezeu.

((C459)) Această nesocotire, acest dispreţ pentru haina de nuntă prin respingerea valorii de nepreţuit a jertfei de răscumpărare plătită de Christos, a fost un eveniment care s-a manifestat pentru întîiaşi dată la acei care aveau lumina adevărului prezent, în vara anului 1878. Din acel moment, toţi cei ce au intrat în lumina odăii invitaţilor sau a secerişului sînt puşi la probă asupra acestui punct. In chiar prezenţa Mirelui, rătăcirea a prins rădăcină şi unele persoane aruncă haina de nuntă indispensabilă. Ce zguduitură a produs aceasta printre invitaţi! Ce dezbinare! Ce cernere! Cei ce lapădă haina par a dori ca şi alţii să facă la fel; ei se împotrivesc celor ce rămîn credincioşi, şi dezbinarea continuă chiar în odaia invitaţilor; şi fără îndoială, că această stare de lucruri va continua pînă la cel din urmă ceas înainte de nuntă.

((C460)) Intre timp, Mirele-Rege, nevăzut, însă prezent, însemnează cu pecetea pe cei credincioşi, pe cei ce vor fi vrednici să ia parte la cina sa; el prezise de altel această probă finală în parabolă şi o îngădue. Regele întreabă pe fiecare din cei ce au dispreţuit haina de nuntă: „Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?„ E o întrebare binevoitoare, însă categorică asupra condiţiei impuse pentru a fi admis la favorurile de care se bucurau; trebuia, într-adevăr, ca fiecare să poarte haina ce o primise în dar. Şi întrebăm pe toţi acei care tăgăduesc acum valoarea răscumpăratoare a morţii lui Christos, dacă au ajuns ei la această lumină prezentă--la cunoştinţa prezenţei Domnului şi a altor lucruri adînci ale lui Dumnezeu, care se văd atît de clar astăzi--fără să fi îmbrăcat această haină? Nimeni n-a ajuns la acestea, n-a putut fi luminat fără haina dreptăţii, căci fără ea este cu neputintă a pătrunde lucrurile adînci ale lui Dumnezeu. (1 Cor. 2:7-14.) Astăzi, întocmai ca în parabolă, dacă se pune chestiunea Regelui celor ce au lăpădat haina, ei „amuţesc„. Ei nu pot tăgădui, în adevăr, că au fost admişi în timp ce purtau haina, şi nu le place să recunoască acest lucru.

((C461)) „Atunci Regele a zis slujitorilor săi: Legaţi-i mîinile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară„. „Intunericul de afară„ este acela care înconjoară pe înţelepţii lumii acesteia, întunericul raţionamentelor omeneşti care nu sînt călăuzite de Cuvîntul divin, care nu se bazează pe planul descoperit de Dumnezeu, al cărui fundament este răscumpărarea şi restatornicirea. Lanţurile sau cătuşele acestor oameni sînt o pildă pentru cei consacraţi cari ajută pe toţi cei ce sînt cu adevărat credincioşi să vadă mai clar necesitatea şi valoarea hainei în ochii Regelui. Slujitorii însărcinaţi cu legarea sînt cei ce posedă adevărul şi cari pot sălege (sau să împiedece) influenţa acestora prin mărturiile Scripturilor cari dovedesc valoarea şi necesitatea preţiosului sînge ispăşitor şi a hainei dreptăţii ce a dobîndit-o pentru noi. Luptînd împotriva acestor adevăruri scripturale, cei ce se lipsesc de această haină sînt împinşi afară din lumină şi aruncaţi în „întunericul de afară„ de propriile lor argumentări şi de încercările de a se îndreptăţi pe ei înşişi. Pentru ei, ca şi pentru lume, crucea lui Christos este astăzi o piatră de poticnire şi o nebunie; pentru cei credincioşi, pentru cei consacraţi, în schimb, crucea este totdeauna „puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu„.--1 Cor. 1:18-21.

((C462)) Dar să nu uităm că personajele din parabolă „legate„ şi „aruncate„ în „întunericul de afară„, au fost înainte luminate de lumina adevărului secerişului şi că prin urmare răspunderea şi pedeapsa lor e mai mare decît a persoanelor care nu s-au bucurat niciodată de asemenea favoruri. In bisericile nominale, mii de persoane vor urma, fără îndoială învăţăturile principalilor lor conducători spirituali pentru a da la o parte orice credinţă în eficacitatea sîngelui preţios al lui Christos ca preţ de răscumpărare a păcătosului, însă ei nu vor fi pentru aceasta făcuţi deplin responsabili, căci n-au fost luminaţi suficient asupra acestor lucruri.

((C463)) Mii de pretinşi creştini n-au crezut niciodată în Christos, nu l-au considerat niciodată ca preţul de răscumpărare sau substitutul lor, şi n-au purtat niciodată haina dreptăţii sale; de aceea oare nu despre dînşii este vorba în parabolă? Aceasta într-adevăr, se referă numai la această clasă foarte restrînsă ai cărei membri au recunoscut odată pe deplin valoarea preţului de răscumpărare şi care, sub favoarea ce le-o procura, dobîndiseră harul de a intra în lumina specială a timpului secerişului--timpul prezenţei Regelui, tocmai înainte de ceremonialul nunţii. Cît de atenţi trebuie să fie deci acei cari au fost odată luminaţi şi cari au gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi minunile veacului viitor, pentru ca să nu cadă în vreo greşeală atît de necinstită, de nedreaptă şi dezastruoasă (ca aceea de a lepăda dreptatea lui Christos)!--Evrei 10:26-31; 6:4-8.

((C464)) In timp ce studiem aceste parabole, să nu facem greşeala de a crede că toate fecioarele înţelepte au intrat de acum la nuntă, că ele au pătruns deja în odaia invitaţilor unde se fac ultimele pregătiri, şi că uşa se va închide înainte de a se fi început inspecţia generală despre care vorbeşte parabola. Uşa ocaziei rămîne încă deschisă pentru toţi consacraţii, cari prin credinţă sînt îmbrăcaţi în haina de nuntă a dreptăţii lui Christos, căci mesajul: „Iată Mirele„ răsună încă; fecioarele înţelepte merg încă în întîmpinarea Mirelui şi intră cu el la nuntă; cît despre fecioarele nechibzuite, ele nu s-au reîntors încă cu ulei în vasele lor. Insă din momentul cînd „Regele intră„ (de la 1878, data paralelă, corespunzînd datei cînd Domnul nostru intră în exerciţiul funcţiunilor sale de Rege al Iudeilor--Mat. 21:1-13), inspecţia oaspeţilor (invitaţilor) şi încercarea lor cu privire la modul cum apreciază haina lor de nuntă, au continuat fără întrerupere. Şi, în timp ce noi fecioare înţelepte află încă că Mirele e prezent şi se duc cu bucurie la serbarea nunţii, unele din acelea care intraseră deja în odaia invitaţilor s-au dovedit nevrednice să rămînă mai departe acolo şi au fost--şi sînt încă--legate de mîini şi de picioare. Aprecierea lor, modul lor de a înţelege adevărul prezent--privitor la paruzia (prezenţa) Domnului şi la lucrarea ce trebuie să se facă atît în prezent cît şi în veacul viitor--slăbeşte din ce în ce tot mai mult pe măsură ce se dedau la raţionamente false ce zac pe temeiuri greşite şi cad din nou încet-încet sau cu repeziciune, potrivit temperamentului lor, în modul de a vedea al lumii şi în ideile ei--în „întunericul de afară„, din lume--în comparaţie cu lumina dinlăuntru pe care o pot avea acum sfinţii cari îşi păstrează haina de nuntă. Este sigur că toate fecioarele care intră vor fi puse la probă asupra acestui punct fundamental. Fericiţi şi fără teamă în această probă vor fi toţi aceia care din adîncul inimii pot să zică:

„Credinţa mea e-n sîngele lui Isus,
Dreptatea sa nădejdea mea.
Christos e stînca de care mă reazim sus,
Orice alt lucru fuge ca nisipul.„

Sfîrşitul înaltei chemări nu înseamnă închiderea uşei

((C465)) Scripturile nu arată dată precisă cînd uşa de intrare la odaia de nuntă se va închide, cu toate că ele arată clar că ea nu se va închide înainte ca toate „fecioarele„ să fi avut ocazia de a intra acolo şi înainte ca toate fecioarele „înţelepte„ sau gata pregătite să fi intrat deja.

((C466)) O „uşă„ deschisă simbolizează posibilitatea şi ocaziunea de-a avea acces la anumite privilegii şi favoruri; o uşă închisă, dimpotrivă înseamnă că aceste privilegii şi favoruri au luat sfîrşit. Privilegiul, invitaţia sau ocaziunea din epoca evanghelică ce acordă credincioşilor în Christos, sub anumite restricţii moştenirea împărăţiei cereşti, împreună cu Christos şi participarea la natura divină, este „uşa„ prin care „am intrat în această stare de har (de favoare), în care sîntem„; acest har este deci speranţa de-a avea parte de mărirea lui Dumnezeu. (Rom. 5:2.) Această uşă care a stat deschisă tot timpul veacului evanghelic trebuie să se închidă la un moment dat; în parabola cu fecioarele, uşa arată tocmai această închidere la sfîrşitul tuturor acestor ocaziuni, a tuturor acestor privilegii menţionate. Această parabolă descrie simplu evenimentele care se desfăşoară la sfîrşitul veacului evanghelic printre membrii adevăratei Biserici, în viaţă atunci. „Uşa„ aici reprezintă că anumite privilegii speciale (consumarea şi scopul tuturor favorurilor din acest veac) vor fi deschise „fecioarelor înţelepte„ la timpul secerişului. Inchiderea uşei, cînd toţi cei ce aparţin acestei clase vor fi beneficiat de toate aceste privilegii, reprezintă sfîrşitul tuturor favorurilor din veacul evanghelic, pe cînd ospăţul ilustrează admirabil avantajele şi privilegiile Evangheliei; el e icoana ţelului glorios la care duc toate celelalte favoruri--gloria făgăduită a împărăţiei.

((C467)) Să privim această „uşă„ a ocaziunilor şi privilegiilor care se va închide în curînd. Domnul nostru declară că, în decursul veacului evanghelic, va fi greu a o găsi şi a intra pe ea şi ne-a sfătuit să depunem toate străduinţele pentru a intra pe ea dacă vrem să avem parte de nemurire şi de onorurile împărăţiei la care nicio altă „uşă„ nu duce. „Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strîmtă„, zice Domnul, „căci vă spun vouă, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea cînd Stăpînul casei se va scula şi va încuia uşa„. (Luca 13:24,25.) După cum am văzut deja (Vol. 1, cap. 11), calea îngustă este calea jertfirei de sine în serviciul lucrării şi planului lui Dumnezeu. Drumul este îngust din cauza împrejurărilor timpului actual, a împotrivirii spiritului lumii contra adevărului şi dreptăţii, astfel că toţi cei ce vor să meargă pe urmele marelui nostru Conducător şi Inaintaşi vor găsi drumul îngust şi greu şi vor fi persecutaţi. A umbla pe această cale cum Domnul nostru ne-a dat exemplu, însemnează nu numai o conformitate pasivă cu sentimentele sale sau cu spiritul său, ci încă şi un zel activ pentru proclamarea adevărului cu orice preţ. Şi toţi cei ce umblă pe această cale îngustă, credincioşi ca Isus pînă la moarte, au parte de suferinţele sale şi, la timpul hotărît, vor avea parte de gloria sa, de ospăţul nunţii --de gloria ce se va descoperi cînd se va arăta şi-şi va întemeia împărăţia.--Filip. 3:10; 1 Pet. 4:13.

((C468)) Dacă privim scopul său glorios, înţelegem că privilegiul de a umbla pe calea îngustă a jertfirei de sine pentru cauza adevărului este cea mai mare favoare ce a fost oferită cîndva unei creaturi. Privilegiul de a suferi cu Christos şi pentru cauza sa, după ce mai întîi l-am acceptat ca Mîntuitor, este prin urmare uşa, uşa unică a ocaziunii prin care se poate ajunge la gloria viitoare, păstrată pentru mireasa şi comoştenitoarea lui Christos.

((C469)) Inchiderea acestei uşi s-ar putea arăta în trei moduri: (1) prin o declaraţie biblică precisă asupra datei exacte; (2) printr-o astfel de schimbare a sentimentului public în ceea ce priveşte adevărul, încît credincioşia şi zelul în serviciu n-ar mai întîmpina opoziţie iar a suferi împreună cu Christos (Rom. 8:17) pentru adevăr, n-ar mai fi cu putinţă; (3) printr-un concurs de împrejurări de natură să suprime, să înlăture orice ocaziune pentru acest serviciu, nepermiţînd mai departe niciunui candidat să intre în această lucrare, nici să-şi dovedească, şi să-şi dezvolte iubirea şi credincioşia prin activitate şi suferinţă.

((C470)) Cu toate că sîntem clar informaţi că uşa se va închide la un moment dat în acest timp al secerişului sau al sfîrşitului veacului, biblia nu ne arată data exactă; şi cu toate că după timpul de mare strîmtoare trebuie să se producă o mare schimbare în sentimentele mulţimilor (masselor) în favoarea adevărului şi a dreptăţii, nici unde nu se arată că o asemenea stare de lucruri va fi realizată înainte de sfîrşitul complet al secerişului. Avem însă tot motivul să credem că uşa se va închide în acest timp de strîmtorare, căci sîntem înştiinţaţi că înainte de aurora zilei milenare va fi o noapte întunecoasă în care nimenea nu va putea să lucreze: „Vine dimineaţa, dar vine şi noaptea„.--Ioan 9:4; Is. 21:12; vezi deasemeni Vol. 2, cap. 8.

((C471)) Calea îngustă care e deschisă este privilegiul şi ocaziunea ce sînt oferite acuma celor ce vor să lucreze împreună cu Domnul, în timp ce punerea în practică a spiritului său de bunătate, de rivnă şi de credincioşie faţă de Dumnezeu şi adevărul său ne va costa avantajele şi privilegiile noastre pămînteşti. Noi avem acest privilegiu în timp ce apărarea cauzei sale şi a adevărurilor ce le propovăduia el ne va face foarte nepopulari ca să nu zicem mai mult, în timp ce sîntem blamaţi, criticaţi, defăimaţi şi persecutaţi într-un fel oarecare fiindcă ne-am silit să cinstim numele lui Dumnezeu, să binecuvîntăm pe semenii noştrii prin aducîndu-le la cunoştinţă adevărul, făcînd ca lumina noastră să lumineze. Astfel deci, după cum am văzut, dacă uşa strîmtă deschisă înseamnă privilegiul de renunţare la sine însuşi pînă la moarte, credincios şi cu orice preţ, urmează că încetarea tuturor acestor ocaziuni de împărtăşire în serviciu şi de suferinţă trebuie să fie de asemeni închiderea uşii, închiderea drumului îngust care duce la gloria şi la moştenirea comună viitoare. Noi vom domni cu Christos (numai) dacă sîntem credincioşi în serviciul său care astăzi înseamnă a suferi împreună cu el.--Rom. 8:17; 6:8.

((C472)) După cum am văzut, suferinţa împreună cu Christos n-are nimic în comun cu suferinţele obişnuite care sînt partea tuturor oamenilor decăzuţi, ci ca provine direct sau indirect din faptul de a urma pilda lui Christos proclamînd adevăruri nepopulare şi demascînd rătăciri foarte populare. Acestea au fost cauzele suferinţelor lui Christos, şi acestea vor fi cauzele persecuţiunilor, suferinţelor şi pierderilor ce vor încerca pe toţi acei care vor umbla în căile lui. Ucenicii săi vor avea parte de suferinţele sale acum, iar mai tîrziu ei vor fi judecaţi vrednici a avea parte de răsplata făgăduită celor ce vor fi fost credincioşi principiilor lui Christos. Aceasta în decursul veacului Evangheliei a însemnat: mistuire completă prin renunţarea la sine, şi suportarea ruşinei semănînd şi udînd sămînţa învăţătorilor lui Christos; iar acum, la sfîrşitul acestui veac, aceasta înseamnă: credincioşie şi răbdare asemănătoare în munca secerişului care se face acum--şi aceasta pînă la sacrificiul vieţii, fie cheltuind-o (mistuindu-o) treptat în serviciul Mîntuitorului, murind zi după zi, fie prin moarte mai subită de martir.

((C473)) Meritele Bisericii--fecioare menită să devină mireasa, femeia Mielului, nu constau numai în a fi fără păcat, cu toate că ea va fi sfîntă şi „fără cusur„--„fără pată, fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta„ (Efes. 5:7); făcută „mai albă decît zăpada„ în izvorul covîrşitor de iubire mîntuitoare a meritului Salvatorului ei. Aceasta e necesar pentru toţi cei ce vor fi judecaţi vrednici, într-o zi, de a dobîndi viaţa veşnică oricare ar fi natura ei. Cu toate acestea, pentru a fi mireasa Mielului, Biserica trebuie să fie nu numai o fecioară prin curăţenie, ea trebuie să fie dezbărată nu numai de orice legătură şi intimitate vinovată cu lumea, ci trebuie să fie mai mult, ea trebuie atît de mult să semene cu Domnul ei, să urmeze atît de aproape în urmele lui şi învăţăturile sale încît va fi gata să sufere martiriul, întocmai ca Isus apărînd aceleaşi principii de adevăr şi de dreptate. Mireasa trebuie să arate că posedă o iubire mistuitoare, devotată pentru Mirele ei, ea trebuie să dea dovadă de devotament neobosit în serviciul numelui său şi al principiilor sale şi să dovedească deasemeni că e gata să fie dispreţuită, lepădată de lume, aşa cum a fost Isus pentru că s-a supus învăţăturilor sale.

((C474)) Pentru a dezvolta şi a dovedi acest caracter, Biserica trebuie să fie încercată. Increderea sa, răbdarea sa şi credincioşia sa faţă de Domnul în ocară ca şi în onoare trebuie să fie dezvoltate şi puse la încercare. Numai cei ce vor fi ajuns la o asemenea dezvoltare, vor fi suferit asemenea încercări, şi prin ele vor fi dovedit credincioşia lor, vor fi recunoscuţi ca mireasă şi comoştenitori ai Domnului care este moştenitorul tuturor lucrurilor. Intr-adevăr este scris: „Fericit bărbatul care rabdă ispită pentru că, fiind încercat astfel, va primi coroana vieţii pe care a făgăduit-o Domnul celor ce-l iubesc„. (Iac. 1:12.) Astfel, bine înţeleasă, fiecare încercare de credincioşie ar trebui să fie primită cu bucurie ca un nou prilej de a dovedi Mirelui puterea şi tăria iubirii noastre şi ca fiind deasemeni o nouă dovadă despre iubirea şi încrederea sa faţă de noi şi a gloriei făgăduită. Cei ce vor să aibă parte împreună cu Domnul la gloria viitoare trebuie să fie nu numai chemaţi şi acceptaţi, dar şi credincioşi pînă la moarte.--Apoc. 17:14.

((C475)) Astfel uşa pentru a intra cu Christos Domnul nostru în opera veacului Evangheliei, se va închide atunci cînd „vine noaptea, în care nimenea nu va putea lucra„. (Ioan 9:4.) Va fi prea tîrziu atunci pentru toţi acei cari nu vor fi dezvoltat în ei mai dinainte, printr-un serviciu credincios, caracterul necesar, şi nu vor fi dovedit simpatia, devotamentul, dragostea şi zelul lor pentru Domnul şi adevărul său. (Mat. 10:37; Marcu 8:38.) După cum se arată aceasta în parabolă, cei ce vor sosi astfel prea tîrziu vor dovedi că ei sînt „fecioare nechibzuite„, căci au lăsat să le scape măreaţa şi glorioasa ocaziune de a suferi pentru cauza lui Christos cu care ar fi fost fericiţi să domnească. In momentul acela întreg numărul predestinat de Dumnezeu să formeze şi să completeze Biserica, va fi fost chemat, ales şi dovedit credincios prin încercare--„asemenea chipului Fiului său„. (Rom. 8:29.) Secerişul va fi atunci terminat, vara favorurilor divine va fi sfîrşită, şi nu va mai rămînea decît de a arde neghina, de a curăţi ţarina (lumea, omenirea) şi a o pregăti în mod complet pentru însămînţări mult mai mari din veacul milenar.

((C476)) Sosirea acestei nopţi va opri evident orice muncă de propagare a adevărului care, necunoscut de public în general, va fi probabil acuzat de a fi principala cauză a anarhiei şi a confuziei ce va domni atunci, în loc de a fi considerat sub adevărate sa lumină--ca fiind indiciile premergătoare ale voinţei şi descoperirii divine cu privire la tulburările şi cauzele lor, ce se vor abate asupra omenirii. Nu trebuie să ne aşteptăm nici la aceea că sosirea acestei nopţi şi închiderea uşei să se întîmple deodată, ci mai de grabă că va fi o obstrucţiune (oprire) şi o închidere treptată a lucrării secerişului.

((C477)) Timpul prezent este închinat pecetluirii pe frunte a slujitorilor lui Dumnezeu pînă nu izbucneşte furtuna strîmtorării (Apoc. 7:2,3); şi fiecare fecioară înţeleaptă ar trebui să aprecieze acest privilegiu al timpului actual care-i permite să fie însemnată cu pecetea intelectuală a adevărului prezent şi să fie angajată în munca secerişului care constă în a pecetlui pe alţi aparţinători clasei grîului şi a-i aduna în grînarul ocrotirii dumnezeieşti (încrederii şi liniştei) (Ps. 91) pînă nu vine noaptea şi pînă nu se închide uşa oricărei ocaziuni de a lucra.

((C478)) Este sigur că ocaziunile actuale atît de favorabile nu pot dăinui mult timp, deoarece noi ne aflăm acum la sfîrşitul secerişului; şi cînd el va fi terminat complet, atunci domnia răului se va sfîrşi şi glorioasa zi milenară va începe; în această perioadă are loc şi cea mai întunecată noapte a celei mai mari strîmtorări ce lumea a văzut vreodată. Intunericul adînc ce trebuie să precedeze ziua glorioasă se apropie cu repeziciune. „Vine dimineaţa, dar vine şi noaptea„ (Is. 21:11,12); ea va fi „un timp de strîmtorare cum n-a mai fost de cînd sînt popoarele„.

((C479)) Să notăm că atunci cînd va veni această noapte adîncă, cînd secerătorii trebuie să înceteze lucrul lor, aceasta va fi dovada că lucrarea finală a veacului Evangheliei s-a terminat, că numărul aleşilor e complet, că toţi membrii ce alcătuiesc Mireasa lui Christos au fost „pecetluiţi„ şi „adunaţi„ într-o condiţie de separaţie completă de lume; ei sînt în „grînar„. (Mat. 13:30.) Căci Dumnezeu nu va îngădui să vină ceva care să împiedece lucrarea sa înainte ca ea să se termine. In momentul acela, toţi adevăraţii şi credincioşii servitori ai Domnului vor fi fost pecetluiţi pe frunţile lor; şi după ce lucrarea veacului evanghelic va fi fost terminată, nimeni nu va mai putea intra în această lucrare sau să culeagă bogatele roade făgăduite--„făgăduinţele lui nespus de mari şi de preţioase„ prezise, care este răsplata credincioşilor ce intră în timp ce „uşa„ e încă deschisă.--2 Pet. 1:4.

((C480)) Cu toate acestea, nu trebuie să concludem din cele de mai sus că toţi aleşii vor intra în posesia răsplăţii lor de îndată ce au dat dovadă de credincioşie. E posibil ca mulţi dintre ei să fie chemaţi a trăi pînă la o vreme înaintată în noaptea întunecoasă a strîmtorării, deşi socotim că se poate întîmpla contrariul. „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus„. (Apoc. 14:12; Iac. 5:11.) După ce au îmbrăcat toată armătura lui Dumnezeu şi au luptat cu îndrăzeală împotriva rătăcirii înfăţişînd clar şi fără teamă adevărul în ziua aceasta rea, şi apărîndu-l cu energie cînd rătăciri uriaşe se răspîndesc (se expun) cu atîta neruşinare, sfinţii sînt îndemnaţi „să rămînă în picioare, după ce au biruit totul„ (Efes. 6:13), să stea îmbrăcaţi în toată armătura, încinşi cu sabia spiritului, totdeauna gata pentru apărare, în stare de veghe, în stăruinţă şi rugăciune pentru toţi sfinţii. Toţi vor avea trebuinţă de răbdare pentru ca după ce vor fi împlinit voia lui Dumnezeu, să poată primi ce le-a fost făgăduit.--Apoc. 14:12; Efes. 6:13; Evrei 10:36.

((C481)) Trebuie să înţelegem bine că sfîrşitul înaltei chemări la moştenire comună cu Domnul nostru Isus în împărăţia lur Dumnezeu, nu înseamnă închiderea uşei din parabola fecioarelor. „Chemarea„ generală la această favoare luă sfîrşit, e adevărat, în anul 1881, însă „uşa„ este încă deschisă. Chemarea este învitaţia generală pe care Dumnezeu o adresează tuturor credincioşilor îndreptăţiţi de Mîntuitorul; ei sînt învitaţi să urmeze pilda lui Isus în jertfirea de sine pînă la moarte şi să arate astfel că sînt vrednici de a domni cu el în mărire. Această favoare avu un moment bine determinat pentru începutul ei. Ucenicii în aşteptare fură admişi la această favoare în ziua Rusaliilor din anul 33 al erei creştine şi această favoare luă sfîrşit, după cum am văzut deja, la un moment determinat, in Octombrie 1881.

((C482)) Pe de altă parte în parabola fecioarelor din Mat. 25, închiderea „uşei„ arată sfîrşitul complet al oricărei ocaziuni favorabile pentru oricine, chiar şi pentru cei „chemaţi„, de a mai putea cîştiga premiul înaltei chemări; ea arată sfîrşitul oricărei posibilităţi de a se dovedi vrednic de premiu prin credincioşie în serviciul Mîntuitorului. In „noaptea„ cînd nimenea nu va mai putea lucra (Ioan 9:4), va fi cu neputinţă a servi cauza Domnului. Se vede clar din aceasta că uşa, sau ocaziunea de a ne întări chemarea şi alegerea nu se închide îndată ce chemarea generală sau învitaţia de a intra, adresată tuturor credincioşilor încetează. Şi fiindcă uşa rămîne încă deschisă, aceasta arată că orice credincios doritor să intre şi să îndeplinească condiţiunile chemării, poate să intre, cu toate că învitaţia sau „chemarea„ generală nu se mai adresează. Este sigur că uşa luorului şi a sacrificiului nu este încă închisă, deşi chemarea generală a luat sfîrşit în 1881.

((C483)) Epoca evanghelică fu timpul chemării, mai întîi pentru a chema pe păcătoşii la pocăinţă şi la credinţă în Christos, Mîntuitorul; apoi pentru a chema pe aceşti îndreptătiţi (în urma deplinei lor consacrări) la marele privilegiu de comoştenitori cu Christos în împărăţia sa, cu condiţia să urmeze acum pilda sa în jertfirea de sine pînă la moarte, aceasta fiind singura condiţie pentru a putea fi admis la lucrarea şi la gloria împărăţiei veacului milenar viitor. De aceea, cînd Domnul ne spune că sfîrşitul acestui veac va fi un timp de seceriş, aceasta arată clar o schimbare radicală--de la semănat la adunat, de la chemare la încercarea celor chemaţi şi la sfîrşitul lucrării începută prin chemare.--Mat. 13:39.

((C484)) Pentru a ilustra schimbarea caracterului lucrării la sfîrşitul veacului evanghelic, Domnul nostru se servi de parabola cu năvodul. (Mat. 13:47-50.) „Impărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfîrşitul veacului (secerişului--Mat. 13:39): ingerii (mesagerii, trimişii, servitorii lui Dumnezeu) vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca în cuptorul aprins (în suferinţa cea mare); acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor.„

((C485)) Năvodul aruncat în mare (în lume) reprezintă biserica creştină nominală care este împărăţia lui Dumnezeu nominală în perspectivă; năvodul prinde tot felul de peşti (oameni--Mat. 4:19 --creştini adevăraţi, creştini înşelaţi şi pe jumătate ademeniţi şi în sfîrşit o multime de făţarnici). Cînd s-a umplut năvodul (la împlinirea timpurilor lui Dumnezeu), e scos la mal. Aceasta ne arată că „tot felul de peşti„ adunaţi în biserica nominală nu sînt toţi potriviţi pentru împărăţie, oricare ar fi folosul la care ei ar putea servi. Ea ne mai arată că, la sfîrşitul veacului, la timpul secerişului, chemarea sau invitaţia de a ocupa un loc în împărăţie va înceta potrivit planului lui Dumnezeu--e năvodul scos la mal, şi că atunci va începe o lucrare cu totul deosebită, o lucrare de alegere ce se va face de către pescari; ei adună peştii (oamenii) de felul dorit şi-i aruncă pe ceilalţi cari nu sînt vrednici de favoarea la care au fost chemaţi; căci „mulţi sînt chemaţi, dar puţini aleşi„.--Mat. 22:14.

((C486)) Lucrarea de despărţire din această parabolă e la fel cu cea arătată în parabola cu grîul şi neghina care ne învaţă că va fi o oprire completă a sămănatului (a chemării) şi o schimbare în lucrare, secerişul fiind urmarea sămănatului. Servitorii Domnului cari, sub conducerea sa, vor schimba astfel lucrarea, sînt numiţi în cele două parabole îngeri, adică mesageri speciali ai lui Dumnezeu. Ei sînt ucenicii săi credincioşi cari, umblînd cu multă umilinţă şi aproape de Domnul şi căutînd cu rîvnă să înţeleagă planul său şi să conlucreze la opera sa, nu sînt lăsaţi în întuneric în ceea ce priveşte timpurile şi anotimpurile. (Mat. 13:11; 1 Tes. 5:4; Ier. 8:7-12.) Bineînţeles, acest seceriş, această adunare, nu priveşte decît pe cei ce sînt în viaţă la timpul secerişului şi nu pe cei ce au murit înainte. Fiecare ucenic, într-adevăr, la sfîrşitul alergării sale, avu soarta sa înregistrată, pusă la o parte, aşteptînd posiţia definitivă ce-i va fi dată în turma mică glorificată sau poate altundeva; mica turmă care este împărăţia propriu-zisă.--2 Tim. 4:8.

((C487)) Năvodul nu era destinat să prindă toţi peştii din mare. Domnul nostru, marele pescar-Conducător, voia să prindă un număr oarecare de peşti, de un soiu deosebit, puţin importă celelalte varietăţi ce ar intra în acelaşi timp în năvod; şi cînd numărul peştilor din soiul căutat fu complet, după ce toţi intraseră în năvod, acesta fu tras la mal pentru a-i alege şi despărţi. Trebuie să înţelegem că misiunea dată ucenicilor, la începutul veacului (evanghelic) de a arunca năvodul în mare (Mat. 28:19; 24:14) se termină în momentul cînd Domnul porunceşte să fie tras la mal. Toţi cei care vor deci să lucreze încă cu Domnul trebuie să asculte de poruncile sale şi să nu mai piardă vremea cu pescuitul în general, ci să ia parte la lucrarea actuală de selecţiune (alegere) şi de adunare. După cum la începutul veacului evanghelic adevărul era mijlocul de a face să se audă chemarea, tot astfel în zilele noastre, „adevărul prezent„, adevărul secerişului, e mijlocul sau agentul folosit de Domnul nostru pentru încercare şi separare.

((C488)) De aceea, cînd servitorii Domnului îi aud glasul prin Cuvîntul său declarînd că a sosit timpul pentru încetarea sămănatului şi începerea recoltatului, pentru oprirea pescuitului şi începerea alegerii, de a înceta chemarea pentru a propovădui mesajul secerişului, aceşti servitori, dacă sînt credincioşi vor asculta de grabă şi cu bucurie. Din momentul acesta, acei pe care Domnul i-a învăţat planul său şi cari nu sînt în neştiinţă în ceea ce priveşte timpurile şi anotimpurile în care trăim, n-ar mai trebui să caute să samene sămînţa cea bună a împărăţiei în ţarină, în lume, ci „să dea hrană la timp potrivit„ familiei credinţei --să răspîndească între copiii lui Dumnezeu vestea cea bună a împărăţiei atît de aproape şi să proclame marea bucurie şi binecuvîntările ce le va aduce în curînd la tot poporul.

((C489)) Şi lucru ciudat de spus, este acest mesaj despre pregătirile toate din iubire ale Dumnezeului nostru pentru răscumpărarea şi restituirea tuturor lucrurilor prin Isus Christos şi corpul său glorificat, Biserica, împărăţia lui Dumnezeu (mesaj care ar trebui să înveselească, să încurajeze şi să unească toate inimile creştinilor), care trebuie să dezvolte şi să atragă într-o adevărată unire din inimă numai pe adevărata clasă, pentru a o încerca şi separa de mulţimile nominale.

((C490)) In curînd secerişul se va termina şi atunci cel ce seamănă şi cel ce seceră se vor bucura împreună. Astăzi secerătorii trebuie să se grăbească şi să-şi încoarde toată atenţia pentru împlinirea lucrului secerişului, rugînd pe Conducătorul-secerător să trimeată mai mulţi lucrători în holda sa. In curînd, de asemeni, plugarul noii dispensaţii (adică marea strîmtorare prezisă care trebuie să pregătească lumea (omenirea) pentru însămînţările milenare (va ajunge (din urmă) pe secerătorul dispensaţiei actuale.--Amos 9:13.

A şaptezecea săptămînă a lui Izrael este o icoană a sfîrşitului favorurilor veacului evanghelic

((C491)) Cititorul îşi aminteşte că „a şaptezecea săptămînă„ a lui Izrael, adică cei din urmă şapte ani ai timpului lor de favoare, fu foarte exact indicată în ce priveşte începutul, mijlocul şi sfîrşitul ei; noi credem că aceasta s-a făcut aşa ca să avem date precise, la sfîrşitul veacului evanghelic de favoruri acordate Izraelului spiritual. Am văzut că începutul acestei din urmă săptămîni de favoare a lui Izraelul trupesc fu începutul punerii lor la încercare în timpul secerişului lor, care începu în anul 29 al erei noastre. Această săptămînă fu marcată prin botezul Domnului nostru, în Iordan, cînd el fu recunoscut ca Messia--acesta fu începutul secerisului. In zilele noastre punctul corespunzător sau paralel este anul 1874, dată la care se recunoscu prezenţa Domnului, la începutul secerişului actual.

((C492)) Mijlocul acestei săptămîni de legămînt, anul 33, fu data lepădării lui Izrael ca sistem sau naţiune-biserică; acest punct cronologic fu marcat prin moartea Domnului nostru pe cruce şi prin cuvintele pe care le rosti cîteva zile înainte: „Casa voastră vi se lasă pustie„. (Mat. 23:38.) Paralela ei aici este lepădarea; sfîrşitul favorurilor şi căderea sistemelor sectare. Numite creştinătate sau „Babilon„, în anul 1878.

((C493)) A doua jumătate a săptămînii de legămînt a lui Izrael (3 ani 1/2, de la 33 la 36) nu fu o perioadă de favoruri naţionale sau sectare, ci de favoruri individuale, acordînd Izraeliţilor (nu ca înainte, prin canalul bisericii nominale, ci individual dacă voiau să le primească) toate favorurile şi privilegiile speciale ale legămîntului făcut cu Avrram pînă la sfîrşitul acestor şaptezeci de săptămîni simbolice, limită a favorurilor lor, marcată prin trimiterea darului acestor favoruri lui Corneliu şi Ginţilor în general. Tot astfel a şi în paralelă; dacă socotim 3 şi 1/2 ani de la Aprilie 1878 (data lepădării pretinsei creştinătăţii sau a „Babilonului„), ajungem în Octombrie 1881, capătul favorurilor înaltei chemări adresată credincioşilor individual. Astfel, „chemarea„ generală (sau favoarea acestui veac evanghelic) încetă în Octombrie 1881, după cum se întîmplase la data corespunzătoare, în Octombrie 36, cînd favorurile evreeşti luară sfîrşit.

((C494)) Favoarea evreească sau iudaică consta în oferta (exclusivă) a împărăţiei făcută lui Izrael--chemarea copiilor legitimi ai lui Avraam de a profita de privilegiile şi ocaziunile ce le acorda legămîntul legii. Favorurile veacului evanghelic consistau în oferta împărăţiei (exclusiv) credincioşilor în Christos, ea era „înalta chemare„ adresată tuturor celor ce fură împăcaţi cu Dumnezeu sub legămîntul harului, cari ar profita de ocaziunile ce le erau astfel oferite (şi ar deveni membri ai „seminţi ei„ lui Avraam care va binecuvînta lumea) asociindu-se cu Isus Christos, Mîntuitorul lor, intrînd în legămîntul său prin jertfirea de sine; aceasta este proba care va dovedi dacă ei sînt vrednici de-a avea parte la lucrarea şi la gloria viitoare a lui Christos. Şi această favoare, această „chemare„ sau invitare, după cum am văzut, încetă cu desăvîrşire şi pentru totdeauna în Octombrie 1881, dată paralelă a sfîrşitului chemării sau favoarei iudaice.

((C495)) Să se noteze bine că încetarea favoarei sau chemării iudaice fu urmată de o altă chemare generală care, ne mai ţinînd seamă de niciuna din vechile favoruri ale lui Izrael, se adresa totuşi către fiecare Evreu care, devenind credincios, era vrednic de această chemare mondială la onorurile împărăţiei. Sfîrşitul favoarei lor arăta că ei nu mai erau invitaţi la o chemare oarecare, totuşi puteau să participe la chemarea generală din epoca evanghelică, însă individual, fără niciun privilegiu special pentru ei, căci chemarea generală era adresată tuturor credincioşilor în Christos din orice neam.--Rom. 11:23,24,14.

((C496)) Incetarea favoarei sau a „chemării„, în 1881, e urmată sau mai de grabă însoţită de chemarea generală a întregei omeniri la binecuvăintările şi favorurile milenare întemeiate pe condiţiuni de credinţă şi de ascultare de bună voie (nu însă de jertfa pînă la moarte). Această chemare e totuşi de mai puţină cinste; e o favoare inferioară aceleia ce tocmai se sfîrşise, e o chemare de a se bucura de binecuvîntări sub guvernul împărăţiei, însă ea nu mai e o chemare de a face parte din clasa celor unşi, ce formează împărăţia propriu-zisă. Această schimbare, această oprire a înaltei chemări, acest început al unei favori de ordin inferior va fi puţin remarcat în timpul de faţă, deoarece marele premiu al împărăţiei, al moştenirii comune cu Christos comportînd natura divină a fost în general pierdut din vedere în biserica nominală. Concepţia cea mai înaltă a creştinilor cu privire la răsplată, de-a lungul veacurilor, consta în credinţa că la înviere li se vor da corpuri desăvîrşite şi că atunci, desfăcuţi de orice boală, suferinţă sau tristeţe, se vor bucura de favoruri divine şi vor poseda viaţă veşnică. Această concepţiune, cu toate că foarte îndepărtată de adevăratele privilegii oferite prin „chemarea cerească„ din epoca evanghelică, e în realitate o concepţiune destul de justă despre privilegiile binecuvîntate ce se vor acorda omenirii în general în decursul epocii milenare--tuturor celor ce vor să asculte şi să intre din nou în armonie cu Dumnezeu.

((C497)) Este un fapt sigur că numai cei ce văd limpede caracterul înalt şi măreţ al chemării din epoca evanghelică, sînt singurii cari pot să vestească sau să explice această chemare; şi tot ei sînt aceia care văd în Cuvîntul divin că limita chemării generale fu atinsă în Octombrie 1881. Alţii care tălmăcesc cuvintele apostolului cu privire la „înalta chemare„ a lui Dumnezeu în Christos, explică, în realitate, chemarea inferioară a epocii milenare. Vedem deci că chemarea generală a epocii evanghelice, adevărata chemare, a încetat; nimeni nu o poate prelungi. Unii nu o pot fiindcă nu o înţeleg, alţii fiindcă ştiu că s-a sfîrşit.

((C498)) Totuşi să nu uităm că, dacă „chemarea„ generală s-a terminat, „uşa„ nu s-a închis încă, căci sfîrşitul „chemării„ şi închiderea „uşii„ sînt două lucruri deoasebite şi separate. După sfîrşitul „chemării„ generale „uşa„ rămîne deschisă pentru unii care vor să intre în luptă pentru marele premiu al moşţenirii cu Christos în împărăţie. Dumnezeu a prevăzut un număr hotărît de membri pentru a constitui Biserica, „corpul lui Christos„ şi nici cu unul nu va fi nici mai mult, nici mai puţin (aceasta ne învaţă tipurile din Lev. 21:17-23). Urmează deci că Dumnezeu nu putea invita sau chema la această înaltă cinste mai multe persoane decît acele care trebuiau să complecteze numărul hotărît. Cuvîntul său arată că în Octombrie 1881 acest număr total a fost obţinut. Totuşi, de la această dată, un număr oarecare din cei ce răspunseră la chemarea generală şi făcură legămînt cu Dumnezeu, nu-şi vor împlini legămîntul, nu vor alerga aşa fel ca să cîştige premiul. „Uşa„ rămîne deci deschisă după ce chemarea generală a încetat pentru a permite unora să intre în arena de luptă, să se jertfească în serviciul adevărului, pentru a înlocui pe cei cari, în timpul inspecţiei Regelui, au pus la o parte haina de nuntă a dreptăţii lui Christos, precum şi pe acei consacraţi cari s-au lăsat cuceriţi de grijile, plăcerile şi iubirea lumii, ceea ce-i împiedecă să observe clauzele contractului lor.

((C499)) Să notăm din nou că încetarea chemării, în 1881, n-are nimic a face cu privilegiile miilor cari acceptaseră deja chemarea şi cari deveniseră servitori consacraţi ai lui Dumnezeu. Nici unul din aceştia nu fu dat afară. Şi nici nu înseamnă aceasta că nimeni nu mai poate să intre. Aceasta fu numai încetarea invitaţiei generale a lui Dumnezeu.

((C500)) Dacă numai de curînd ai ajuns să cunoşti clar marile şi preţioasele făgăduinţe despre lucrurile pe care Dumnezeu le păstrează pentru cei ce-l iubesc, aceasta nu dovedeşte că tu n-ai fost chemat şi acceptat (primit) ca un luptător pentru acest mare premiu, mult timp înainte ca tu să-i fi înţeles măreţia şi minunăţia. Este sigur că nici unul din cei ce acceptă chemarea nu e în stare să înţeleagă dintr-odată toată asprimea şi îngustimea drumului, nici măreţia pretului ce se află la capătul lui. Inţelegerea clară a făgăduinţelor este pentru noi puterea lui Dumnezeu lucrînd în noi, pentru a ne întări şi a ne face în stare să trecem peste încercările şi obstacolele prezente. Făgăduinţele nespus de mari şi de preţioase ne sînt destăinuite treptat, pe măsură ce înaintăm în credincioşie, pentru ca prin tăria şi curajul ce ne dau ele, să fim în stare a alega astfel ca să cîştigăm premiul.--2 Pet. 1:4.

((C50l)) Cei ce vor cîştiga premiul fac parte nu numai din clasa celor chemaţi şi celor ce au fost aleşi (admişi), dar şi din clasa celor credincioşi. Cu toate că chemarea generală a încetat, este evident că punerea la probă a credincioşiei celor chemaţi nu s-a terminat încă. Acum, cei ce sînt credincioşi legămîntului lor de jertfă sînt pecetluiţi şi despărţiţi de cei ce nu sînt; şi fecioarele înţelepte sînt despărţite de fecioarele nechibzuite (nebune). Nechibzuinţa (nebunia) acestor din urmă constă în aceea că ele cred că pot alerga după onorurile, după bogăţiile lumii şi să le cîştige, şi în acelaşi timp să alerge cu credincioşie pentru cîştigarea marelui premiu al măririi, cinstei şi nemuririi. Or, o asemenea alergare spre două ţinte atît de opusă este cu neputinţă. „Omul a cărui inimă e împărţită este nestatornic în toate căile sale„; „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamon„.--Iacob 1:8; Mat. 6:24.

((C502)) Cînd toate „fecioarele înţelepte„ vor fi fost recunoscute credincioase, ele vor intra în bucuria Domnului şi „uşa„ ocaziunilor permiţînd a face parte din această clasă se va închide şi nimeni nu va mai putea intra. După ce vor fi intrat toate, numărul predistinat va fi complet; atunci Stăpînul casei se va scula şi va încui a uşa. (Luca 13:24,25; Mat. 25:10.) Insuşi Domnul nostru ne spune că atunci mulţi vor începe să vadă lucrurile cu totul altfel; ei vor recunoaşte ce privilegii şi ocaziuni de jertfă aveau atădată şi pe care le-au neglijat; şi cînd vor căuta să intre, Stapînul casei le va spune: Nu vă cunosc ca mireasă a mea--ea e completă şi nu am decît una singură. Cu toate acestea, mulţumită fie lui Dumnezeu, alte texte ale Scripturilor ne arată că fecioarele nechibzuite, deşi astfel respinse de la înalta chemare, de care încercarea lor le-a dovedit a fi nevrednice, vor primi totuşi favoruri şi vor dobîndi o poziţie de mai puţină cinste în case Domnului.

((C503)) De accea, pînă nu se închide uşa, pînă nu se completează numărul hotărît al credincioşilor, fiecare să se silească a-şi întări chemarea şi alegerea; şi în acest scop să îngăduim Domnului să producă în noi, prin preţioasele sale făgăduinţe şi prin învăţămintele acestor parabole, acel a voi şi a face după buna sa plăcere.

((C504)) Dar cineva ar putea încă spune: Mă tem că nu sînt unul din acei cari au fost chemaţi înainte de încetarea chemării generale, în 1881; căci atunci nu numai că nu cunoaştem de loc lucrurile adînci ale făgăduinţelor lui Dumnezeu, dar eram şi un străin pentru Dumnezeu, ce zic oare, chiar departe de a fi făcut legămînt cu el pentru serviciul său sau chiar de a avea o astfel de dorinţă, eram unul din duşmanii săi. Eu abia de curînd am ajuns să cunosc pe Dumnezeu şi să iau asupră-mi jugul lui Christos pentru a învăţa de la el; şi mult mai de curînd încă am cunoscut privilegiul de a suferi acum cu Christos prin jertfirea de sine în serviciul său pentru a fi apoi glorificat cu el ca împreunămoştenitori în lucrarea milenară. Şi acum, după ce am văzut aceste glorii, după ce am admirat aceste lucruri preţioase şi după ce m-am hotărît să alerg după acest mare premiu, trebuie oare să cred că aceste lucruri nu mai sînt pentru mine, fiindcă numărul celor chemaţi e complet? Departe de mine gîndul de a voi să modific orînduirea lui Dumnezeu sau de a pretinde ca unul mai mult să fie adăugat la numărul hotărît de înţelepciunea sa; dar simt adînc nefericirea mea. Unui ca acesta îi răspundem: Aleargă, cu toate acestea. Cazul tău nu e atît de disperat cum ţi se pare: „uşa„ nu s-a „închis„ încă. Aminteşte-ţi că dacă toţi cei ce acceptară chemarea s-ar fi dovedit credincioşi legămîntului lor cînd aceasta încetă, nu ar fi nici cu unul mai mult, ci tocmai de-ajuns. Aminteşteţi de asemeni că, potrivit Scripturilor şi după cum ai putut observa, mulţi dintre acea cari au acceptat chemarea nu vor fi aleşi, căci numai un mic număr va rămînea credincios legămîntului cînd vor fi puşi la încercare. Şi pe măsură ce unii chemaţi devin necredincioşi, ocaziunile lor, posturile lor de activitate în lucrul Domnului, coroanele lor de răsplată sînt oferite altora. Unul din aceste posturi, una din aceste coroane sau răsplăţi poate să-ţi fie dăruită ţie şi numele tău poate fi înscris în „cartea vieţii„ ca un candidat al miresei lui Christos în locul altuia care a fost şters dintr-însa, fiindcă fu judecat nevrednic de coroană.--Vezi Apoc. 3:5; Evrei 12:23.

((C505)) Cei ce pot cuprinde aceste preţioase făgaduinţe şi doresc fierbinte să muncească în via Domnului, au într-înşii o puternică dovadă că ei au fost concepuţi de Spirit; într-adevăr priceperea omenească--chiar dacă persoana se află pe drumul îndreptăţirii--nu poate cuprinde lucrurile adînci pe care Dumnezeu le destinează numai consacraţilor săi şi cari sînt acceptaţi. (1 Cor. 2:6-16.) Domnul este prea plin de iubire, prea drept pentru a lăsa să încolţească într-o inimă speranţe irealizabile. (Iacob 1:18, 21; 1 Pet. 1:23.) A fi conceput de Spirit, prin Cuvîntul adevărului, implica o mostenire definitivă la natura spirituală, dacă cel conceput nu se dovedeşte după aceea nevrednic, necredincios. „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplată„.--Evrei 10:35.

Ceasul al unsprezecelea.--Mat. 20:1-16

((C506)) Această parabolă pare să fi fost dată în special pentru a învăţa o lecţie folositoare în timpul de azi. Lucrătorii sînt acei copii ai lui Dumnezeu sinceri şi consacraţi cari, în decursul veacului evanghelic--„ziua„ din parabolă--întrebuinţează cu credincioşie timpul şi energia lor, nu în serviciul lor propriu, nici în serviciul lui Mamon, ci în serviciul lui Dumnezeu. Numai credincişii sînt, prin urmare, reprezentaţi prin lucrători cari toţi primesc aceeaşi răsplată--onorurile împărăţiei reprezentate în parabolă prin „dinar„.

((C507)) Cele patru chemări sau invitaţiuni arată că era o chemare generală şi ca trebuiau lucrători. O chemare s-a făcut dis-de-dimineaţă, apoi o a doua la ceasul nouă, o a treia la amiază şi în sfîrşit o a patra la ceasul trei după masă. Cît despre suma de plată, aceasta s-a arătat în mod precis odată pentru totdeauna, la începutul zilei. Stăpînul viei „se învoi„ atunci să le dea un dinar pentru lucrul lor. Acest fapt ne explică pentru ce Biserica primitivă înţelese foarte bine făgăduinţa împărăţiei; mai tîrziu, însă, ea fu pierdută aproape complet din vedere şi nu fu propovăduită decît în mod nedesluşit. Membrii în viaţă ai Bisericii lui Christos lucrînd în via sa, indiferent la ce epocă din veacul evanghelic, arată o clasă de servitori care intră în serviciul Domnului cînd lucrul zilei e aproape terminat--în „ceasul al unsprezecelea„ (ultim). Ei sînt reprezentaţi ca persoane doritoare a intra în serviciul Stăpînului, însă prea tîrziu, chemarea generală fiind terminată. Ei zic: „Nu ne-a tocmit nimeni„, am sosit prea tîrziu pentru a intra în serviciu în timpul chemării.

((C508)) Stăpînul răspunde atunci că usa ocaziunii pentru a lucra şi a suferi în serviciul sau nu s-a „închis„ încă; pentru că închiderea nu va avea loc decît atunci cînd va veni noaptea în care nimenea nu va mai putea lucra. In schimb, Stăpînul nu spune nimic despre ce anume va fi răsplata, cu toate că în timpul chemării generale a zis către ceilalţi lucrători: „Vă voiu da ceea ce este cu drept„ (Stapfer)--o parte din plata „în voită„ la început.

((C509)) Astfel, în cursul veacului evanghelic, Domnul nostru, prin purtătorii săi de cuvînt în Biserică, a invitat continuu pe toţi credincioşii să intre în serviciul său. Deplina răsplată care este natura divină şi gloria împărăţiei fu expusă limpede şi perfect înţeleasă la început; dar, deşi repetată în tot timpul veacului evanghelic, ea n-a mai fost clar înţeleasă din cauza marei apostazii. Dar acum am ajuns la sfîrşitul zilei de lucru a veacului evanghelic, la „ceasul al unsprezecelea„. Timpul de a chema lucrători pentru această zi a trecut. Totuşi unii stau încă acolo şi zic: „Noi n-am fost învitaţi la lucru; nu ne-a tocmit nimenea„; nouă nu ni s-a făgăduit de lucru, nici plată în cazul cînd am găsi; chemarea s-a terminat, lucrul din această zi e pe sfîrşite şi sînt destui locrători şi fără noi. Dar Stăpînul viei ar vrea ca noi, în calitate de purtători ai Cuvîntului său, să le spunem: „Duceţi-vă şi voi în via mea„; eu nu vă făgăduesc nimic, căci chemarea generală s-a terminat, timpul este scurt, ziua de lucru e pe sfîrşite, „vine noaptea cînd nimeni nu va putea lucra„, dar intraţi totuşi, arătaţi-vă dragostea şi zelul şi aveţi încredere în mărinimia mea cît priveşte răsplata voastră.

((C510)) Nu putem spune ceva mai mult asupra acestui subiect: singura speranţă ce am putea oferi este că nimeni nu a lucrat vreodată pentru Stăpînul nostru şi să nu primească neînchipuit mai mult decît ar putea care sau aştepta. Stim, pe de altă parte, că un anumit număr de locuri în lucrare vor deveni vacante pentru că mulţi dintre cei chemaţi nu vor rămînea credincioşi iar coroanele ce le erau destinate vor fi date altora cari, prin credincioşie şi jertfire de sine, se vor fi dovedit vrednici de lucru şi de răsplată.

((C511)) Aşadar, dacă unii n-au ajuns decît de curînd să cunoască şi să iubească pe Domnul, şi dacă doresc să-i servească şi să-i propovăduiască adevărul, să-nu se descrurajeze pentru faptul că înalta chemare s-a sfîrşit în 1881. Dacă „uşa„ ocaziunii de a vă jertfi, de a servi Domnului, stă deschisă înaintea voastră, intraţi pe ea; dar să intraţi repede, căci o noapte de întuneric şi de împotrivire straşnică va veni în curînd peste noi toţi şi ne va împiedeca să intrăm în serviciul Stăpînului. „Vine dimineaţa, dar întunecoasă ca noaptea!„ (Is. 21:12; Ioan 9:4.) „Vine noaptea, cînd nimeni nu poate să lucreze„. Şi cînd aceasta va fi venit, atunci să ştiţi că „uşa s-a închis„, ca toate fecioarele înţelepte au intrat, că toate au fost puse la probă şi ca toate locurile vacante au fost completate. In acel moment, toţi „slujitorii (deosebiţi) ai lui Dumnezeu„ vor fi fost „pecetluiţi pe frunte„ (vor fi primit o deplină înţelegere spirituală a planului lui Dumnezeu), atunci cele patru vînturi vor fi deslănţuite (Apoc. 7:1-3) şi vor produce marele „vîrtej„ al strîmtorării în mijlocul căruia ultimii membri aparţinători clasei „mai mult decît învingătorilor„ vor fi „schimbaţi„ şi înălţaţi la gloria impărăţiei.

((C512)) Ce mare în văţătură stă în aceasta pentru cei ca au făcut legămînt cu Domnul; pentru a-l servi înainte de toate şi mai presus de toate şi cari neglijează totuşi lucrul său pentru a consacra timpul, gîndurile şi mijloacele lor bucuriilor şi recompenselor trecătoare ce le poate da lumea! Domnul îi îndeamnă şi le zice: „Fii credincios pînă la moarte, şi-ţi voiu da cununa vieţii„. „Cel ce va birui (va învinge spiritul lumii ce se află într-însul), va fi îmbrăcat astfel în haine albe şi nu-i voiu şterge nicidecum numele din cartea vieţii„. „Voiu mărturisi numele lui înaintea Tatălui meu şi înaintea îngerilor lui„. Eu vin curînd „păstrează bine ce ai, ca nimenea să nu-ţi răpească coroana„.--Apoc. 2:10; 3:5,11.