4. Îndrumările date lui Moise pentru construirea Tabernacolului se pot afla în Exodul, capitolele 25-27, iar descrierea executării lucrării în Exodul, capitolele 35-40. Amintind pe scurt, Tabernacolulul era o casă construită dintr-un şir de scânduri din lemn de sittim (salcâm) „poleite" sau placate cu aur, aşezate cu un capăt în socluri („picioare" — Cornilescu; n. e.) de argint şi legate strâns la un loc prin bare din acelaşi lemn, de asemenea acoperite cu aur.

6. Tabernacolul era înconjurat de o „Curte", el fiind amplasat în partea din spate a acesteia. Această curte, lată de 75 picioare şi lungă de 150 picioare, era formată dintr-un gard făcut din perdele din pânză de in atârnate în cârlige de argint, aşezate în vârful unor stâlpi de lemn înalţi de 7 picioare şi jumătate, care erau puşi în socluri grele de aramă (incorect tradus bronz) şi fixate, ca şi cortul care acoperea Tabernacolul, prin frânghii şi ţăruşi. Această împrejmuire era în întregime teren sfânt şi de aceea era numit „locul sfânt" — sau „Curtea Tabernacolului". Intrarea ei, ca şi uşa Tabernacolului, era spre răsărit şi se numea „Poarta". Această poartă era din pânză albă, întreţesută cu albastru, purpuriu şi stacojiu.

7. Se va observa că cele trei locuri de intrare, adică „Poarta" în „Curte", „Uşa" în „Sfânta" şi „Vălul" în „Sfânta Sfintelor" erau făcute din acelaşi material şi în aceleaşi culori. În afara Tabernacolului şi a „Curţii" lui era „Tabăra" lui Israel, care îl înconjura din toate părţile la o distanţă respectuoasă.

MOBILIERUL

8. Mobilierul „Curţii" consta din două piese principale: „altarul de aramă" şi „ligheanul", cu instrumentele necesare lor.

11. Mobilierul Tabernacolului consta dintr-o „masă", un „sfeşnic" şi un „altar pentru tămâiere" în „Sfânta" şi „chivotul mărturiei" în „Sfânta Sfintelor".

16. Este de observat că tot mobilierul din interiorul Tabernacolului era de aur sau poleit cu aur, pe când în „Curte" totul era de aramă. Lemnul, care forma baza, acoperit cu aceste metale, era întrebuinţat, credem noi, pentru ca obiectele să fie mai uşoare, mai uşor de purtat decât cele din metal masiv. Aceasta avea importanţă în timpul călătoriilor lor. Vasele Templului, care reprezentau aceleaşi lucruri, erau din metale masive (1 Regi 7:47-50). 

Aceste două metale, aurul şi arama, erau întrebuinţate, credem noi, pentru a reprezenta două naturi diferite — arama reprezenta natura umană în perfecţiunea ei, puţin mai jos decât natura îngerească, iar aurul reprezenta natura divină, cu mult superioară îngerilor, stăpânirilor şi puterilor. Precum aurul şi arama se aseamănă mult în aparenţă, dar sunt deosebite în calitate, aşa şi natura umană este un chip şi o asemănare a naturii divine, adaptată condiţiilor pământeşti. 

De reţinut că aranjamentul

19. Construcţia „Tabernacolului", cu cele două părţi ale ei, reprezenta cele două condiţii ale tuturor celor care trec printr-o schimbare de natură, de la natura umană la cea spirituală. Prima încăpere, „Sfânta", reprezenta condiţia tuturor acelora care (ca leviţi — credincioşi îndreptăţiţi) şi-au consacrat natura umană la moarte, pentru ca să poată deveni părtaşi la natura divină (2 Pet. 1:4), fiind concepuţi de Spirit. Încăperea a doua, „Sfânta Sfintelor", dincolo de „Văl" — moartea — reprezenta condiţia credincioşilor „biruitori", care vor ajunge la natura divină. Aceştia, după ce şi-au desăvârşit consacrarea în moarte, vor fi deplin schimbaţi, născuţi din morţi în învierea dintâi, la natură divină şi organism divin. Nici o fiinţă omenească, fie ea oricât de plină de credinţă, fie ea spălată de orice păcat şi îndreptăţită fără plată de toate lucrurile şi socotită perfectă înaintea lui Dumnezeu, nu poate avea vreun loc sau privilegiu în lucrurile spirituale reprezentate în interioarele Tabernacolului şi Templului. Ea nu poate nici chiar să privească în lucrurile spirituale, în sensul de a le aprecia. Dar, în decursul Vârstei Evanghelice, unii ca aceştia sunt „chemaţi" să-şi consacreze şi să-şi jertfească natura lor umană în serviciul lui Dumnezeu şi să moştenească în schimb natura spirituală, ca membri ai Corpului lui Hristos. „Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului ... Nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte" (1 Cor. 2:14 — Cornilescu rev.).

20. Faptul că toate lucrurile din Tabernacol erau făcute din aur, care reprezintă natura divină, sugerează că el reprezenta numai condiţia acelora care erau chemaţi la natura divină. Numai acei leviţi care erau consacraţi lucrării de sacrificare (preoţii) aveau acces în Tabernacol; astfel, numai acei din casa credinţei care sunt consacraţi spre sacrificiu, chiar până la moarte, intră în condiţiile divine reprezentate în Tabernacol.

21. În „Curte", condiţia umană îndreptăţită, se intră numai prin credinţă; dar, în timp ce trebuie să ne menţinem credinţa care ne îndreptăţeşte, noi trebuie să facem mai mult dacă vrem să avem experienţa unei schimbări de natură şi să devenim „creaţii noi", „părtaşi ai chemării cereşti", să fim „părtaşi la natura divină". De aceea, intrarea în „Sfânta" înseamnă consacrarea noastră deplină în serviciul Domnului, conceperea noastră de Spirit şi pornirea noastră în alergarea pentru premiul naturii divine — condiţiile acesteia fiind credincioşia faţă de legământul nostru, crucificarea cărnii îndreptăţite, prezentarea voinţelor şi trupurilor noastre omeneşti ca sacrificii vii lui Dumnezeu, fără să mai căutăm plăceri omeneşti, onoare, laudă etc., ci să fim morţi faţă de ele şi vii pentru îndemnurile cereşti. Totuşi, şi în această condiţie venim tot prin Hristos Isus, Domnul nostru, care nu numai că a deschis pentru noi „Poarta" îndreptăţirii prin credinţa în sângele Său, dar a deschis şi „Uşa" (primul văl) de intrare în Tabernacol, „o nouă cale a vieţii", ca fiinţe spirituale, prin şi dincolo de al doilea văl, prin sacrificarea cărnii noastre îndreptăţite.

22. Deci, cele două încăperi ale Tabernacolului, „Sfânta" şi „Sfânta Sfintelor", reprezintă două faze sau etape ale vieţii noi, pentru care suntem concepuţi de Spiritul Sfânt.

23. „Sfânta" reprezenta condiţia prezentă a celor concepuţi de Dumnezeu prin Cuvântul adevărului (Iac. 1:18). Aceştia, ca şi „creaturi noi" cu mintea cerească, deşi se află încă „în carne", îşi au adevărata viaţă (interioară) şi umblarea cu Dumnezeu înăuntrul primului văl al consacrării şi în afara vederii intelectuale a lumii şi a credincioşilor neconsacraţi. Aceştia se bucură de lumina dinăuntru a „sfeşnicului de aur", în timp ce alţii sunt în „întunericul dinafară"; aceştia mănâncă o hrană spirituală specială, reprezentată prin „pâinea pentru punere înainte", nedospită, şi aduc tămâie pe altarul de aur, acceptabilă prin Isus Hristos.

24. „Sfânta Sfintelor" reprezenta condiţia perfectă a acestor creaturi noi, care, fiind credincioase până la moarte, au câştigat marele premiu al înaltei chemări, printr-o împărtăşire la învierea dintâi (Apoc. 20:6). Atunci, dincolo de cele două văluri — mintea carnală şi trupul de carne — vor poseda atât trupuri spirituale glorioase cât şi minţi spirituale. Ei vor fi asemenea Conducătorului şi Înainte-Mergătorului lor dincolo de văl, care, după ce a intrat ca Mântuitor al nostru, a consacrat pentru noi această cale nouă şi vie — sau cale nouă a vieţii (Evr. 10:20; 1 Ioan 3:2).

25. Creatura cu minte spirituală din „Sfânta" se uită înainte prin credinţă, prin „Vălul" crăpat, în „Sfânta Sfintelor", prinzând licăriri ale gloriei, onoarei şi nemuririi după depunerea trupului, nădejde care este ca o ancoră pentru suflet, sigură şi de neclintit, intrând în ceea ce este dincolo de văl (Evr. 6:19; 10:20).

26. Vedem, deci, că îndreptăţirea prin credinţă, primul nostru pas către sfinţenie, ne aduce într-o condiţie de „pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos" (Rom. 5:1). Când păcatele noastre sunt iertate sau socotite acoperite cu dreptatea lui Hristos, noi suntem cu un pas mai aproape de Dumnezeu, dar încă tot umani — în „Curte". Dacă vrem să ajungem premiul înaltei chemări, care este de la DUMNEZEU în Hristos Isus şi să intrăm prin „Sfânta" în „Sfânta Sfintelor", noi trebuie să călcăm

ÎN URMELE LUI ISUS,

Capul şi Conducătorul nostru — „Marele Preot al mărturisirii noastre, (adică Marele Preot al ordinului nostru preoţesc), „al preoţiei împărăteşti" (Evr. 3:1; 1 Pet. 2:9) —

27. (1) Prin credinţă în jertfa de răscumpărare a lui Hristos, reprezentată în altarul de aramă, noi intrăm prin „Poartă" în „Curte" — vălul necredinţei şi al păcatului este trecut. Acest pas n-a fost făcut niciodată de Domnul nostru Isus, pentru că, nefiind din neamul lui Adam, ci sfânt, nevinovat, deosebit de păcătoşi, El n-a fost niciodată în condiţia dinafara Curţii.

28. (2) Renunţând la voinţa noastră umană îndreptăţită şi la toate aspiraţiile şi speranţele noastre omeneşti, noi trecem primul văl sau vălul minţii omeneşti, socotind voinţa umană ca moartă; de aici înainte nu o mai întrebăm pe aceasta, ci numai voinţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm ca şi „creaturi noi" în „Sfânta" — în prima dintre „locurile cereşti" sau sfinte (Efes. 2:6; Diaglott) şi începem să fim luminaţi de „sfeşnicul de aur" (Cuvântul lui Dumnezeu) cu privire la lucrurile spirituale — „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu", şi să fim împrospătaţi şi întăriţi zilnic cu adevărul, aşa cum este reprezentat prin „pâinea pentru punere înainte", care putea fi mâncată numai de preoţi (Mat. 12:4). Astfel luminaţi şi întăriţi, noi trebuie zilnic să aducem jertfe pe „altarul de aur", acceptabile pentru Dumnezeu prin Isus Hristos — un parfum aromat pentru Tatăl nostru (1 Pet. 2:5, Diaglott)*.

 

* Cuvântul duhovniceşti din acest text nu există în cel mai vechi manuscris grecesc, Sinaitic, cu o corectitudine evidentă. Nu drepturile spirituale, ci cele umane, privilegii, viaţă etc. sunt sacrificate.

 

29. Astfel toţi sfinţii, toţi consacraţii, sunt acum într-o condiţie „cerească" sau „sfântă" — „aşezaţi (la odihnă şi în comuniune) cu Hristos în (primul dintre) locurile cereşti", dar încă n-au intrat în „Locul preasfânt". Nu, ei mai trebuie să treacă încă un văl. După cum trecerea primului văl reprezintă moartea voinţei UMANE, tot aşa trecerea celui de al doilea văl reprezintă moartea trupului UMAN şi amândouă sunt necesare pentru desăvârşirea „sacrificiului" nostru. Amândouă, mintea pământească şi trupul de carne, trebuie depuse înainte de a intra în „Sfânta Sfintelor" — desăvârşiţi ca părtaşi ai naturii divine şi ai condiţiilor ei spirituale, pentru că sângele şi carnea nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 15:50; comparaţi Ioan 3:5,8,13).

30. Cu aceste gânduri în minte, cu privire la aceste trei condiţii reprezentate prin aceste trei locuri — Tabăra, Curtea şi Tabernacolul, în studiul următor vom analiza amănunţit cele trei clase care sunt în aceste condiţii, adică lumea necredincioasă, credincioşii îndreptăţiţi şi sfinţii sau credincioşii consacraţi, tipificaţi, respectiv, prin israeliţi, leviţi şi preoţi.