|
CAPITOLUL VIII
ALTE TIPURI SEMNIFICATIVE
Stâlpii din curte — Perdelele albe — Cârligele de argint — Stâlpii
de la intrările în Sfânta şi Sfânta Sfintelor — Masa de
aur — Sfeşnicul de aur — Preoţii antitipici care văd
lucrurile adânci şi leviţii care nu le văd — Altarul
de aur — Chivotul legământului din Sfânta Sfintelor — Ce conţinea
el şi semnificaţia acestor obiecte — Capacul ispăşirii
— Cei doi heruvimi — Preotul fără pată — Taina
ascunsă de veacuri
252. În descrierea făcută până acum am
omis intenţionat o explicare a unor detalii interesante ce pot fi
acum mai bine înţelese de cei care, printr-o studiere atentă,
au obţinut o înţelegere clară a planului general al
Tabernacolului, a serviciilor şi a semnificaţiei lui tipice.
253. Stâlpii care erau în „Curte" şi susţineau
perdelele albe reprezentau pe credincioşii îndreptăţiţi
— „Curtea", după cum am văzut deja, reprezenta condiţia
îndreptăţită. Stâlpii erau din lemn, un material care
putrezeşte, dând astfel de înţeles că cei din clasa
reprezentată nu sunt în realitate perfecţi ca fiinţe omeneşti;
având în vedere că perfecţiunea umană era tipic
reprezentată prin aramă, stâlpii aceştia trebuiau să
fie sau din aramă sau acoperiţi cu aramă pentru a
reprezenta fiinţe omeneşti cu adevărat perfecte. Dar, deşi
erau făcuţi din lemn, ei erau aşezaţi în socluri de
aramă, ceea ce ne învaţă că, deşi în realitate
sunt imperfecţi, poziţia lor este cea a fiinţelor umane
perfecte. Ar fi imposibilă o reprezentare mai clară a îndreptăţirii
prin credinţă.
254. Perdeaua albă, susţinută de acei stâlpi, forma
„Curtea" şi ilustra bine aceeaşi îndreptăţire
sau puritate. Astfel, cei îndreptăţiţi trebuie să-şi
menţină continuu în văzul lumii („taberei") pânza
de in curată, reprezentând dreptatea lui Hristos, care-i acoperă.
255. Cârligele de argint, prin care stâlpii susţineau
perdeaua, erau simbolul adevărului. Argintul este în general
simbolul adevărului. Credincioşii îndreptăţiţi,
reprezentaţi prin stâlpii din „Curte", pot pretinde în mod
real şi adevărat că dreptatea lui Hristos le acoperă
toate imperfecţiunile (Exod 27:11-17). De asemenea, ei sunt în stare
să se menţină în îndreptăţire numai cu ajutorul
adevărului.
256. Stâlpii uşii de la intrarea în Tabernacol — la „uşa"
Sfintei — erau acoperiţi de primul „văl". Aceştia
erau cu totul diferiţi de stâlpii din „Curte" şi
reprezentau „noile creaturi în Hristos" — sfinţii consacraţi.
Diferenţa dintre aceştia şi stâlpii din „Curte"
reprezintă diferenţa dintre condiţia credincioşilor îndreptăţiţi
şi cea a credincioşilor consacraţi. După cum am văzut,
consacrarea spre moarte a unui om îndreptăţit este
intrarea în „Sfânta" — trecerea prin moartea voinţei omeneşti,
a minţii trupeşti, primul văl. În consecinţă,
aceşti stâlpi trebuie să ilustreze această schimbare
şi o ilustrează pentru că ei erau acoperiţi cu aur,
simbolul naturii divine. Aşezarea lor în socluri de aramă
reprezenta faptul că noi avem „această comoară" (natura
divină) în „vase de lut" (2 Cor. 4:7), adică noua noastră
natură este bazată încă pe umanitatea noastră îndreptăţită
şi rămâne în ea. Aceasta, ne reamintim, corespunde exact cu
ceea ce am aflat că simbolizează „Sfânta", adică
locul sau poziţia noastră ca noi creaturi încă nedesăvârşite
(Exod. 26:37).
257. Stâlpii intrării în „Sfânta Sfintelor" erau
imediat după al doilea „Văl" şi reprezentau pe cei
care trec dincolo de carne (văl) cu totul, în perfecţiunea stării
spirituale. Aceşti stâlpi erau astfel construiţi încât să
ilustreze pe deplin acest lucru. Ei erau acoperiţi cu aur, reprezentând
natura divină, dar nu mai erau aşezaţi în socluri de aramă
— nu mai depind de vreo stare omenească, ci erau aşezaţi
în socluri de argint (realitate, adevăr, veridicitate), părând
să ne spună: când veţi veni înăuntrul acestui văl
veţi fi perfecţi — reale şi adevărate creaturi noi (Exod.
26:32).
258. Masa de aur din Sfânta, pe care erau aşezate pâinile de
punere înainte, reprezenta Biserica, ca întreg, inclusiv Isus şi
apostolii — toţi cei sfinţiţi în Hristos care servesc
„ţinând sus Cuvântul vieţii" (Filip. 2:16). Marea
lucrare a Bisericii adevărate în decursul acestei vârste a fost să
hrănească, să întărească şi să
lumineze pe toţi cei ce intră în starea spirituală de legământ.
Mireasa lui Hristos trebuie să se pregătească pe ea însăşi
(Apoc. 19:7). Mărturia pentru lume în decursul vârstei prezente
este cu totul secundară şi ocazională. Binecuvântarea
deplină a lumii va urma la „timpul cuvenit" al lui Dumnezeu,
după terminarea Vârstei Evanghelice (Ziua de Ispăşire
antitipică, cu jertfele ei pentru păcat).
259. Sfeşnicul de aur sau susţinătorul candelelor,
care era în partea opusă mesei de aur şi dădea lumină
tuturor din „Sfânta", era din aur — dintr-o bucată
prelucrată cu ciocanul. El avea şapte braţe, fiecare susţinând
o candelă, în total şapte candele — un număr perfect sau
complet. Acesta reprezenta Biserica completă, de la Cap, Isus, până
la şi inclusiv ultimul membru al „turmei mici", pe care El o
ridică dintre oameni ca să fie părtaşă la natura
divină (aur). Domnul nostru spune: „Cele şapte sfeşnice
sunt şapte biserici" (Apoc. 1:20) — o singură Biserică
ale cărei şapte perioade sau etape de dezvoltare au fost
simbolizate prin cele şapte adunări din Asia Mică (Apoc.
1:11). Da, sfeşnicul acesta reprezenta întreaga Biserică a întâilor-născuţi
— nu biserica nominală, ci Biserica adevărată, ale căror
nume sunt scrise în cer — adevăraţii purtători de lumină
— „preoţimea împărătească".
260. Forma în care fusese lucrat era minunată — un fruct şi o
floare, un fruct şi o floare, urmând succesiv — reprezentând adevărata
Biserică, atât frumoasă cât şi roditoare, de la început
până la sfârşit. Partea lămpii din vârful fiecărui
braţ al sfeşnicului era modelată în forma unei migdale, a
cărei însemnătate o vom vedea când vom analiza semnificaţia
toiagului lui Aaron.
261. Lumina din candela aceasta era din ulei de măsline „bătut"
sau rafinat iar candelele erau ţinute totdeauna aprinse. Acest ulei
era simbolul Spiritului Sfânt iar lumina lui reprezenta iluminarea sfântă
— spiritul adevărului. De lumina lui beneficiau numai preoţii,
pentru că nimănui altuia nu i s-a permis vreodată să-l
vadă sau să profite de lumina lui. În acest fel a fost
reprezentat spiritul, sau mintea lui Dumnezeu, dat să lumineze
Biserica în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, care sunt cu totul
ascunse de omul natural (1 Cor. 2:14), chiar dacă el ar fi un
credincios — un om îndreptăţit (un levit). Nici unuia, în
afara adevăraţilor consacraţi, „preoţimea împărătească",
nu-i este permis să privească în această lumină mai
adâncă, ascunsă în „Sfânta". Preoţii (Corpul
consacrat al lui Hristos) au totdeauna acces în „Sfânta"; acesta
este dreptul şi privilegiul lor: pentru ei a fost menit (Evr. 9:6).
Clasa leviţilor nu poate vedea înăuntru din cauza vălului
minţii omeneşti, care este între ei şi lucrurile sfinte,
şi singura cale de a-l înlătura este de a consacra şi
sacrifica cu totul voinţa şi natura omenească.
262. Candelele trebuiau curăţate şi umplute în fiecare
dimineaţă şi seară de marele preot — Aaron şi
fiii săi, care i-au urmat în oficiu (Exod 27:20,21; 30:8). Tot aşa,
Marele nostru Preot ne umple zilnic, din ce în ce mai mult, cu mintea lui
Hristos, curăţind zgura naturii vechi — fitilul prin care
Spiritul Sfânt lucrează.
PREOŢII ŞI LEVIŢII ANTITIPICI
263. Suntem nedumeriţi, uneori, de ce unii oameni
religioşi nu pot vedea nimic altceva decât lucrurile naturale — nu
pot discerne adevărurile spirituale mai adânci ale Cuvântului? De
ce pot vedea restabilirea pentru oamenii naturali, dar nu pot vedea
chemarea divină, cerească? Aceste lecţii ale Tabernacolului
ne arată de ce este aşa. Ei sunt fraţi în îndreptăţire,
ai „casei credinţei", dar nu sunt fraţi în Hristos —
nu deplin consacraţi, nu sacrificatori. Ei sunt leviţi — în
„Curte": nu s-au consacrat niciodată ca preoţi să-şi
sacrifice drepturile şi privilegiile omeneşti şi prin
urmare nu pot intra în „Sfânta" şi nici nu pot vedea
lucrurile pregătite numai pentru clasa preoţească. „Lucruri
pe care ochiul (natural) nu le-a văzut, urechea (naturală) nu
le-a auzit şi la inima omului (natural) nu s-au suit, aşa
sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.
Nouă însă (care prin consacrare am devenit „creaturi noi",
chemaţi să devenim „părtaşi la natura divină"),
Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său (lumina candelei); căci
Duhul cercetează (descoperă) totul, chiar şi lucrurile adânci
(ascunse) ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 2:9,10 — Cornilescu rev.).
264. Biserica nominală a cuprins totdeauna atât clasa îndreptăţită
cât şi pe cea sfinţită — leviţi şi preoţi,
precum şi făţarnici. În epistolele apostolului Pavel,
anumite părţi se adresează clasei îndreptăţiţilor
(leviţilor), care nu erau deplin consacraţi. Astfel, el scrie
galatenilor, că „cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au crucificat
carnea cu patimile şi poftele ei" (Gal. 5:24 — Diaglott, n.
e.). El pare să dea astfel de înţeles că numai unii din ei
s-au conformat chemării Evangheliei spre sacrificarea —
crucificarea cărnii.
265. În acelaşi mod el s-a adresat romanilor (12:1 — Cornilescu
rev.): „Vă îndemn dar, fraţilor, (credincioşi — îndreptăţiţi
prin credinţa în Hristos — leviţi), pentru îndurările
lui Dumnezeu (manifestate prin Hristos în îndreptăţirea noastră),
să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie (ca să vă
consacraţi cu totul — devenind astfel preoţi), sfântă,
plăcută lui Dumnezeu". Toţi cei ce renunţă
din inimă la păcat şi primesc harul lui Dumnezeu în
Hristos sunt îndreptăţiţi fără plată prin
credinţa în Isus — Dumnezeu acceptân-du-i, considerându-i fără
păcat sau sfinţi; pe astfel de jertfitori şi jertfele lor
Dumnezeu S-a declarat gata să-i primească prin Hristos în
decursul acestei Zile a Ispăşirii (Vârsta Evanghelică), până
când numărul deplin al preoţimii împărăteşti
este completat. „Acum este timpul potrivit" — timpul când
asemenea sacrificii vor fi acceptate. Este adevărat că, după
cum tocmai am văzut, Dumnezeu va accepta sacrificiile lumii şi
aceasta va fi totdeauna singura cale potrivită de urmat pentru toţi
— să predea Domnului fiinţele lor cumpărate. Dar, după
terminarea acestei vârste nu se va permite nimănui să se
sacrifice spre moarte şi suferinţe — astfel de
sacrificii vor fi imposibile după ce vârsta nouă şi
reglementările ei sunt inaugurate.
266. Pare evident că cea mai mare parte a bisericilor timpurii (şi
aceasta este mult mai adevărat despre amestecul lumesc modern, „Babilonul"
confuz al zilei prezente) nu au fost consacraţi la moarte şi
prin urmare n-au fost din „preoţimea împărătească"
antitipică, ci numai leviţi, făcând serviciul
Sanctuarului, dar fără să sacrifice.
267. Uitându-ne înapoi la tipul din Lege, aflăm că erau 8580
de leviţi rânduiţi serviciului tipic, în timp ce pentru
sacrificarea tipică erau rânduiţi numai cinci preoţi (Num.
4:46-48; Exod 28:1). Poate că aceasta, ca şi celelalte trăsături
ale „umbrei", a fost desemnată să ilustreze proporţia
credincioşilor îndreptăţiţi faţă de
sacrificatorii de sine, cei consacraţi. Cu toate că acum
Biserica nominală numără milioane, totuşi, dacă
se scad făţarnicii şi dacă unul, doar, dintr-o mie
şapte sute din cei rămaşi se presupune a fi un sacrificiu
viu (deşi puţini, totuşi o proporţie corectă după
tip), pare cu totul evident că Domnul n-a făcut o declaraţie
greşită când a spus că cei ce vor primi Împărăţia
(„preoţimea împărătească") vor fi o „turmă
mică" (Luca 12:32). Când ne amintim că doi din cei cinci
preoţi au fost nimiciţi de Domnul, simbolizând moartea* preoţilor
neglijenţi şi necredincioşi, găsim că proporţia
de trei preoţi la 8580 de leviţi este de numai unu la 2800.
* Ajungând să ne dăm seama tot mai clar de înaltul caracter
care se cere a fi atins de către toţi cei cărora le va fi
acordată vreodată viaţa veşnică, pe oricare plan,
şi cum foarte puţini par să facă vreo declaraţie
serioasă că iubirea desăvârşită este principiul
conducător în viaţa lor, sau sănăzuiască spre
ea, suntem înclinaţi să ne întrebăm dacă cei doi fii
ai lui Aaron care au fost nimiciţi de Domnul n-au fost destinaţi
să simbolizeze marea proporţie a consacraţilor şi
concepuţilor de spirit care nu au reuşit să ajungă înaltul
standard necesar în inimă şi care, prin urmare, nu vor fi
vrednici de nici o viaţă, ci, dimpotrivă, se vor scufunda
în uitare — moartea a doua.
268. Faptul că vedem credincioşi care încearcă
să-şi înlăture păcatele nu este în sine o dovadă
că ei sunt „preoţi", pentru că leviţii trebuie
să practice „tăierea împrejur a inimii", ca şi preoţii,
— „lepădând întinăciunea (păcatele) cărnii".
Toate acestea sunt simbolizate prin ligheanul cu apă din „Curte",
în care se spălau atât preoţii cât şi leviţii. Nici
un spirit de umilinţă, blândeţe, bunăvoinţă
şi moralitate nu este totdeauna dovada consacrării lui Dumnezeu.
Aceste calităţi aparţin unui om natural perfect (chipul
lui Dumnezeu) şi ocazional ele supravieţuiesc parţial
ruinei căderii. Dar astfel de mărturii trec, nu rareori, ca
dovezi de deplină consacrare în Biserica nominală.
269. Chiar şi atunci când vedem credincioşi practicând tăgăduire
de sine în unele activităţi bune din domeniul reformei politice
sau morale, nu este o dovadă de consacrare lui Dumnezeu, deşi
este o dovadă a consacrării pentru o lucrare. Consacrarea
lui Dumnezeu spune: orice lucru, oriunde; „Îmi place să fac voia
Ta, o Dumnezeule"; voia Ta, pe calea Ta să se facă.
Consacrarea pentru Dumnezeu, deci, va asigura o cercetare a planului Său,
descoperit în Cuvântul Său, ca să putem fi capabili să
cheltuim şi să fim cheltuiţi pentru El şi în
serviciul Său, în armonie cu planul Său pregătit şi
descoperit.
270. Nu-i de mirare, deci, că aşa de puţini au văzut
vreodată frumuseţile glorioase dinăuntrul Tabernacolului:
numai preoţii le pot vedea. Leviţii pot şti despre ele
numai auzind descrierea lor. Ei n-au văzut niciodată lumina
şi frumuseţea ascunsă, n-au mâncat niciodată din „pâinea
prezenţei", n-au oferit niciodată tămâie acceptabilă
pe „altarul de aur". Nu, pentru a se bucura de acestea ei trebuie să
treacă „Vălul" — într-o deplină consacrare pentru
Dumnezeu în sacrificiu, în Ziua de Ispăşire.
271. Altarul de Aur din „Sfânta" se pare că reprezintă
„turma mică", Biserica consacrată, în condiţia
prezentă de sacrificiu. De la acest altar se înalţă
mirosul de tămâie aromată, acceptabil lui Dumnezeu prin Isus
Hristos — serviciile voluntare ale preoţilor: laudele lor,
supunerea lor de bună voie — toate lucrurile pe care le fac spre
gloria lui Dumnezeu. Cei care aduc astfel tămâie acceptabilă
lui Dumnezeu (1 Pet. 2:5) vin foarte aproape de Părintele lor —
aproape de „Vălul" care îi separă de „Sfânta
Sfintelor", iar dacă ei au cereri de făcut, le pot
prezenta cu tămâie — „tămâie multă...împreună
cu rugăciunile... sfinţilor" (Apoc. 8:3). Rugăciunile
acestor preoţi ai lui Dumnezeu sunt cu efect. Domnul nostru Isus a
ţinut tămâia continuu arzând şi a putut spune: „Ştiam
că totdeauna Mă asculţi" (Ioan 11:42 — Cornilescu
rev.). Aşa şi sub-preoţii, „membrele Corpului Său",
vor fi auziţi totdeauna dacă vor oferi continuu tămâia
credinţei, iubirii şi ascultării de Dumnezeu, şi
nimeni să nu se aştepte să aibă cereri recunoscute dacă
nu-şi ţine astfel legământul — „Dacă rămâneţi
în Mine şi cuvintele (învăţăturile) Mele rămân
în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da" (Ioan
15:7 — Cornilescu rev.). Necesitatea unei înţelegeri clare a învăţăturilor
lui Hristos, ca ghid pentru cererile şi aşteptările noastre,
ca noi să nu „cerem rău" şi lipsit de armonie
cu planul lui Dumnezeu, este clar arătată de această
scriptură, dar rareori luată în seamă.
272. Am învăţat, prin tipurile examinate mai înainte, ceva
despre gloria „Sfintei Sfintelor" (condiţia divină,
perfectă), de care nici un om nu se poate apropia (1 Tim
6:16), dar la care „creaturile noi în Hristos Isus", făcute părtaşe
la natura divină, vor ajunge în cele din urmă, când jertfa de
tămâie din partea întregului Corp al lui Hristos, a „preoţimii
împărăteşti", este sfârşită şi norul
de parfum merge înaintea lor în prezenţa lui Iehova, pentru ca ei să
poată trăi dincolo de „Văl", fiind acceptabili lui
Dumnezeu prin Hristos Isus, Domnul lor.
ÎN INTERIORUL SFINTEI SFINTELOR
273. Chivotul legământului sau „Chivotul
mărturiei" era unicul articol de mobilier din Sfânta Sfintelor
(vezi Evr. 9:2-4 şi nota de subsol din Diaglott*). Numele lui
sugerează că el ilustrează întruchiparea Planului lui
Iehova, pe care El l-a hotărât în Sine Însuşi înainte de începutul
creaţiei lui Dumnezeu — mai înainte ca şi cel mai mic
eveniment din Planul Său să fi avut loc. El reprezenta scopul
etern al lui Dumnezeu — aranjamentul bogăţiilor harului Său
întocmit mai înainte pentru omenire în Hristosul (Cap şi Corp) —
„taina ascunsă"**. De aceea, el reprezintă pe Isus
Hristos şi Mireasa Sa, „turma mică", care vor fi părtaşi
la natura divină şi vor fi umpluţi cu putere şi mare
slavă — premiul înaltei noastre chemări — bucuria pusă
înaintea Domnului nostru şi înaintea tuturor membrilor Corpului Său.
* În Diaglott, la Evrei 9:2-4 este redat, în mod corect, faptul că
în Sfînta Sfintelor singurul mobilier era chivotul, nu şi altarul tămâierii,
aşa cum reiese din alte traduceri ale Bibliei, inclusiv româneşti;
n. e.
** Studii în Scripturi, vol. 1, cap. 5
274. După cum s-a arătat mai înainte,
chivotul era o cutie dreptunghiulară, acoperită cu aur,
reprezentând natura divină acordată Bisericii glorificate. El
conţinea cele două table ale Legii (Deut. 31:26), toiagul lui
Aaron care a înmugurit (Num. 17:8) şi vasul de aur cu mană (Exod.
16:32). Legea arăta cum Hristosul va împlini pe deplin toate cerinţele
Legii desăvârşite a lui Dumnezeu şi de asemenea că
autoritatea legală va fi întemeiată în El ca şi executor
al Legii.
275. Dreptatea Legii a fost în realitate împlinită în Capul nostru
şi de asemenea este considerată împlinită în toate noile
creaturi în Hristos, „care umblă nu după carne ci după
Spirit", adică umblă în ascultare de noua minte (Rom.
8:1). Infirmităţile vechii naturi, pe care noi o crucificăm
în fiecare zi, odată acoperite de preţul nostru de răscumpărare,
nu se mai pun în seama noastră ca creaturi noi — atâta timp cât
rămânem în Hristos.
276. Când este scris că „dreptatea Legii se împlineşte în
noi", înseamnă că ni se recunoaşte sfârşitul căii
(perfecţiunea), pentru că noi umblăm după sau spre
acea adevărată perfecţiune, care, atunci când va fi atinsă,
va fi condiţia din „Sfânta Sfintelor", reprezentată de
Chivotul legământului.
CONŢINUTUL CHIVOTULUI
277. Toiagul lui Aaron care a înmugurit arată
ca-racterul ales al întregului Corp al lui Hristos ca membri ai preoţimii
împărăteşti. Citind Numeri 17 se va vedea că înţelesul
toiagului înmugurit este acceptarea de către Iehova a lui Aaron
şi a fiilor săi — preoţimea tipică ce reprezintă
pe Hristos şi Biserica, singurii care pot îndeplini funcţia de
mijlocitor a preotului. Acest toiag, din acest considerent, reprezenta
acceptabilitatea „preoţimii împărăteşti" —
Hristosul, Cap şi Corp. Toiagul a înmugurit şi a făcut
migdale. O însuşire deosebită a migdalului este aceea că
mugurii fructelor apar înaintea frunzelor. Aşa este şi cu „preoţimea
împărătească": ea se sacrifică sau începe să
producă fructe înainte ca frunzele mărturisirilor să
fie văzute.
278. Vasul de aur cu mană reprezenta nemurirea, ca fiind una
din posesiunile Hristosului lui Dumnezeu. Domnul nostru Isus se referă
indiscutabil la aceasta când spune: „Celui care va birui îi voi
da din mana ascunsă" (Apoc. 2:17 — Cornilescu rev.).
279. Mana a fost pâinea care s-a coborât din cer ca susţinător
al vieţii lui Israel. Ea reprezintă pâinea vieţii, dată
lumii de Dumnezeu prin Hristos. Dar, aşa cum trebuia ca israeliţii
să culeagă zilnic această provizie de mană, altfel ar
fi dus lipsă şi ar fi murit de foame, tot aşa va fi necesar
pentru lume să caute într-una proviziile vieţii şi
îndurării, dacă vor vrea să trăiască veşnic.
280. Dar acelora care devin comoştenitorii lui Hristos, membrii
Corpului uns, Dumnezeu le oferă în mod special un fel deosebit de
mană — aceeaşi şi totuşi diferită de cea dată
altora — „mana ascunsă". O particularitate a acestei mane
din vas era că nu se strica, de aceea ea este o bună
ilustraţie a condiţiei de nemurire, neputrezire, promisă
tuturor membrilor „Seminţei" — care este Biserica. Mana sau
susţinătoarea vieţii furnizată lui Israel nu era
nealterabilă, de aceea trebuia adunată zilnic. Astfel, toţi
cei ascultători dintre oameni, care vor fi recunoscuţi în curând
ca israeliţi adevăraţi, vor fi aprovizionaţi cu viaţa
veşnică, însă condiţionat, o viaţă
alimentată şi reînnoită, pe când celor din „turma mică",
fiind credincioşi „biruitori" în condiţiile nefavorabile
din prezent, li se va da o zestre nealterabilă — nemurirea* (Apoc.
2:17).
* Studii în Scripturi, Vol. I, pag. 185
281. Aici, deci, în chivotul de aur a fost reprezentată
gloria ce va fi descoperită în Hristosul divin: în toiagul înmugurit,
preoţimea aleasă a lui Dumnezeu, în tablele Legii, dreptul
Judecător, în mana nealterabilă din vasul de aur, nemurirea,
natura divină. Deasupra acestui chivot, constituind un capac sau cap
peste el, era:
282. Capacul ispăşirii** — o placă de aur masiv,
pe ale cărei două capete şi aparţinând aceleiaşi
piese de metal erau făcuţi doi heruvimi cu aripile deschise, ca
şi cum ar fi gata de zbor, feţele lor privind spre interior,
spre centrul plăcii pe care stăteau. Între heruvimi, pe „capacul
ispăşirii", o lumină strălucitoare reprezenta
prezenţa lui Iehova.
** În originalul englez al acestei cărţi este folosită
expresia „Scaunul îndurării", pe care şi traducerea
Cornilescu revizuită a Bibliei o semnalează în notele de subsol
la Exodul 25:17, Romani 3:25, precum şi în Evrei 9:5. Pentru
conformitate cu traducerile româneşti şi pentru că ni se
pare bine tradus, folosim expresia „capacul ispăşirii";
n. e.
283. După cum Chivotul reprezenta pe Hristosul,
tot aşa „capacul ispăşirii", lumina gloriei şi
heruvimii împreună îl reprezentau pe Iehova Dumnezeu — „Dumnezeu
este Capul lui Hristos" (1 Cor. 11:3 — Cornilescu rev.). Cum este
cu Isus, aşa este şi cu Iehova, El este reprezentat aici prin
lucrurile care ilustrează atributele caracterului Său. Lumina,
numită „gloria şechină", îl reprezenta pe Însuşi
Iehova ca Lumina Universului, întocmai cum Hristos este Lumina lumii.
Acest fapt este dovedit cu prisosinţă de multe Scripturi: „Arată-te
în strălucirea Ta, Tu care şezi între heruvimi" (Ps. 80:1
— King James; 1 Sam. 4:4; 2 Sam. 6:2; Is. 37:16).
284. Umanitatea nu poate intra în prezenţa lui Iehova, de aceea
preotul împărătesc, Cap şi Corp, reprezentat de Aaron,
trebuie să devină creaturi noi, „părtaşi ai
naturii divine" (după ce natura umană a fost crucificată
şi îngropată), înainte de a putea apărea în prezenţa
acelei glorii minunate.
285. Placa de aur numită „CAPACUL ISPĂŞIRII"
(sau mai potrivit Împăciuitorul, deoarece pe el aducea Preotul sângele
sacrificiilor, care împăca sau satisfăcea cerinţele
justiţiei divine) reprezenta principiul de bază al caracterului
lui Iehova — dreptatea. Tronul lui Dumnezeu este aşezat sau
clădit pe Dreptate. „Dreptatea şi judecata sunt temelia
scaunului Tău de domnie" (Ps. 89:14 — Cornilescu rev.; Iov
36:17; 37:23; Is. 56:1; Apoc. 15:3).
286. Apostolul Pavel întrebuinţează cuvântul grecesc (hilasterion)
pentru capacul ispăşirii sau Împăciuitor când, referindu-se
la Domnul nostru Isus, zice: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit să fie Împăciuitor*
(sau capacul ispăşirii)...să-Şi arate dreptatea Lui în
aşa fel încât să fie drept şi să îndreptăţească
pe cel care are credinţa în Isus" (Rom. 3:25,26; vezi
traducerea Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol — n. e.).
Gândul de aici este în acord cu cele prezentate mai sus. Dreptatea, Înţelepciunea,
Iubirea şi Puterea aparţin lui Dumnezeu, precum şi planul
prin care toate acestea coo-perează pentru mântuirea neamului
omenesc, însă plăcerea lui Dumnezeu a fost ca în Preaiubitul Său
Fiu, Domnul nostru Isus, să locuiască toată plinătatea
Lui şi să fie reprezentat în faţa omenirii. Astfel,
în tip, Înaltul Preot ieşind din Sfânta Sfintelor era
reprezentantul viu al Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii
şi Puterii lui Iehova în faţa oamenilor — reprezentantul viu
al îndurării, iertării şi împăciuirii divine. Cu
toate că fiinţa divină este aco-perită, ascunsă
de privirea umană, însuşirile Sale divine vor fi descoperite
tuturor oamenilor prin Marele nostru Preot, care, ca viul Scaun al Îndurării
(Capac al ispăşirii; n. e.), se va apropia la sfârşitul
acestei vârste de oameni şi-i va face pe toţi să înţeleagă
bogăţiile harului divin.
* Într-un fel, traducătorii versiunii comune (King James, n. e.) a
Bibliei au tradus greşit cuvântul hilasterion, prin „împăciuire".
Cuvântul hilasmos, semnificând mulţumire, este potrivit tradus „impăciuire"
în 1 Ioan 2:2 şi 4:10.
287. Cei doi heruvimi reprezentau alte două
elemente ale caracterului lui Iehova, aşa cum sunt descoperite în
Cuvântul Său, adică Iubirea divină şi Puterea divină.
Aceste însuşiri, Dreptatea, principiul fundamental, Iubirea şi
Puterea, de aceeaşi calitate sau esenţă şi care se
ridicau din ea, sunt în perfectă armonie. Acestea sunt făcute
toate dintr-o singură bucată: ele sunt cu desăvârşire
una. Nici Iubirea şi nici Puterea nu pot fi exercitate atâta timp cât
Dreptatea nu este mulţumită pe deplin. Atunci ele zboară să
ajute, să ridice şi să binecuvânteze. Ele erau cu aripile
întinse, gata să zboare, însă în aşteptare, privind inăuntru
spre „capacul ispăşirii", spre Dreptate, pentru a şti
când să pornească.
288. Marele Preot, când se apropia cu sângele sacrificiilor de Ispăşire,
nu-l punea pe heruvimi.
289. Nu, nici Puterea divină şi nici Iubirea divină luate
independent nu cereau sacrificiul; de aceea, Marele Preot nu trebuia să
stropească heruvimii. Dreptatea este calitatea sau însuşirea
lui Dumnezeu care nu poate dezvinovăţi nicidecum pe cei vinovaţi,
deoarece Dreptatea a fost cea care a spus: „Plata păcatului este
moartea". De aceea, când Marele Preot va da un preţ de răscumpărare
pentru păcătoşi, acesta trebuie plătit Dreptăţii.
De aici se vede caracterul adecvat al ceremoniei stropirii sângelui
asupra „capacului ispăşirii" —
ÎMPĂCIUITORUL.
290. Iubirea a condus la întregul plan izbăvitor. El a fost făcut
pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a trimis pe
unicul Său Fiu să o răscumpere, plătind Dreptăţii
preţul de răscumpărare. Astfel, iubirea a fost activă,
pregătind răscumpărarea chiar de când s-a ivit păcatul
în lume; da, încă „înainte de întemeierea lumii" (1 Pet.
1:20).
„Iubirea mai întâi a găsit calea
De salvare a omului răzvrătit".
291. Când sacrificiile Zilei de Ispăşire (viţelul
şi ţapul) sunt complete, Iubirea aşteaptă să vadă
rezultatele planului ei. Când sângele este stropit, Justiţia strigă:
Destul, s-a terminat! Atunci vine momentul când Iubirea şi Puterea
pot să acţioneze, şi repede îşi deschid aripile să
binecuvânteze rasa răscumpărată. Când Dreptatea
este mulţumită, Puterea îşi începe misiunea, care se întinde
la fel cu cea a Iubirii, folosind acelaşi mijloc — Hristos,
Chivotul sau depozitul sigur al favorurilor divine.
292. Relaţia şi unitatea acestei familii divine — Fiul
şi Mireasa Sa, reprezentaţi prin chivot, în armonie şi
unitate cu Tatăl, reprezentat prin capac — au fost arătate în
faptul că „capacul ispăşirii" era acoperişul
chivotului şi deci o parte din el — partea de sus sau capul lui.
Precum Capul Bisericii este Hristos Isus, tot aşa, Capul întregului
Hristos este Dumnezeu (1 Cor. 11:3). Aceasta este unitatea pentru care s-a
rugat Isus, zicând: „Nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe
care Mi I-ai dat" — „pentru ca toţi să fie una, cum Tu,
Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să
fie una în Noi, pentru ca lumea (atunci) să creadă" (Ioan
17:9,21 — Cornilescu rev.).
PREOTUL FĂRĂ PATĂ
293. Este semnificativ, de asemenea, că nici un
membru al preoţimii care avea vreun defect la ochi, mână, nas,
picior sau oricare parte a trupului, nu putea îndeplini slujba de Preot
(Mare Preot) şi nici dacă cineva avea ceva în plus, ca de
exemplu un deget în plus la mână sau la picior.
294. Acest lucru ne învaţă că fiecare membru al Corpului
lui Hristos glorificat va fi complet — nelipsindu-i nimic, şi de
asemenea că în acea „turmă mică" nu va fi nici cu
unul mai mult, nici cu unul mai puţin, ci exact numărul cunoscut
mai dinainte şi predestinat. Odată ce Corpul lui Hristos este complet,
nu va mai fi nici o adăugare la el — nimic în plus. De aceea, toţi
care au fost „chemaţi" cu această „chemare înaltă"
să devină membri în particular ai Corpului lui Hristos, şi
care au acceptat-o, vor căuta cu toată seriozitatea să-şi
facă chemarea şi alegerea sigure (ca membri ai acestei „turme
mici"), alergând în aşa fel încât să câştige
premiul. Dacă vreunul din ei este nepăsător şi pierde
premiul, un altul va învinge în locul lui, pentru că Corpul va fi
complet; nici un membru nu va lipsi şi nici unul nu va fi în plus.
Ia seama, „păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi
ia cununa (Apoc. 3:11 — Cornilescu rev.).
„TAINA ASCUNSĂ DE VEACURI ŞI GENERAŢII"
— Coloseni 1:26 —
295. Pentru unii a fost o surpriză faptul că
gloria şi frumuseţea Tabernacolului — pereţii lui auriţi,
mobilierul lui de aur şi frumos gravat şi vălurile sale având
o lucrătură neobişnuită — erau aşa de complet
acoperite şi ascunse vederii poporului, chiar şi lumina
soarelui de afară fiind împiedicată să intre, singura lui
lumină fiind sfeşnicul în Sfânta şi „gloria şechină"
în Sfânta Sfintelor. Dar aceasta este în armonie perfectă cu lecţiile
pe care le-am primit din serviciile lui. După cum Dumnezeu a acoperit
tipul şi i-a ascuns frumuseţea sub perdele şi piei
neprelucrate şi neplăcute la vedere, în acelaşi fel
gloriile şi frumuseţile lucrurilor spirituale sunt văzute
numai de cei care intră în starea consacrării — „preoţimea
împărătească". Aceştia intră într-o stare
ascunsă, dar glorioasă, pe care lumea şi toţi cei
dinafară nu o pot aprecia. Speranţele lor glorioase şi de
asemenea poziţia lor ca noi creaturi sunt ascunse de semenii
lor.
Ei sunt de neam împărătesc,
Copii de Împărat,
Cununi divine moştenesc,
Se bucură-n cântat;
Dar, par să fie de-aruncat
Şi sunt dispreţuiţi,
Căci haina lor de om bogat,
Voi, oameni, n-o zăriţi.
|
