CAPITOLUL VI
SACRIFICIILE CARE URMAU „ZILEI DE ISPĂŞIRE"
Acestea reprezintă căinţe, angajamente, legăminte
etc., în decursul Mileniului — Arderile-de-tot ale poporului —
Jertfele lor de pace — Darurile de mâncare — Jertfele lor pentru
vină — Încetarea deosebirii dintre bărbat şi femeie arătată
în tipuri
212. SACRIFICIILE oferite de popor (Israel —
lumea) în contul lor individual după sacrificiile Zilei de Ispăşire,
tipificate prin jertfele generale ale lui Israel, aparţin vârstei
viitoare şi atunci vor fi prezentate preoţimii împărăteşti
glorificate. Totuşi, aceasta are un început foarte vag acum; astfel,
omul lumesc ajuns în posesia unor bogăţii este, în sensul
acesta, un admi-nistrator al lucrurilor lui Dumnezeu şi poate întrebuinţa
acum acest „mamon" pentru a-şi face prieteni cu el, şi
atunci când această vârstă a domniei lui Satan se va termina
iar domnia lui Hristos va începe (în care el nu va mai fi
administrator), cei pe care el i-a favorizat astfel îl vor binecuvânta.
Dacă administratorii lumeşti ai bogăţiei (mamonul sau
dumnezeul acestei vârste) ar fi înţelepţi, ar întrebuinţa
în acest fel mai mult din averile lor. Pentru că oricine va da chiar
şi un pahar de apă rece unuia dintre cei mai mici dintre aceşti
preoţi, pentru că el este un atare, nu-şi va pierde
nicidecum răsplata când Împărăţia lui Hristos este
organizată şi stăpânirea ei începe (Luc. 16:1-8; Mat.
10:42).
213. Acele sacrificii care nu aparţin categoriei pe care am numit-o
„sacrificiile Zilei de Ispăşire" ilustrau ofrande şi
sacrificii care aparţin Vârstei Milenare.
214. Aşa cum în tip „sacrificiile Zilei de Ispăşire"
aveau loc înaintea tuturor celorlalte şi erau o bază
pentru iertarea generală şi acceptarea de către Dumnezeu a
întregului Israel, dar erau urmate de alte sacrificii aduse individual
după acea zi, numite „jertfe (ofrande, n. e.) pentru păcat",
„jertfe pentru vină", „jertfe de pace" etc., aşa
va fi şi antitipul. După ce jertfele acestei Vârste Evanghelice
vor fi adus „poporul", lumea, într-o condiţie îndreptăţită,
se vor mai săvârşi păcate şi greşeli, care vor
cere mărturisire şi reconciliere, făcând necesare aceste
sacrificii ulterioare.
215. Sacrificiile Zilei de Ispăşire au reprezentat ştergerea
păcatului adamic prin sacrificiul Hristosului, dar în timpul
Mileniului, în timp ce beneficiile ispăşirii vor fi aplicate
lumii, în timp ce oamenii vor fi restauraţi treptat la o reală
perfecţiune, viaţă şi armonie cu Dumnezeu, se vor
comite greşeli pentru care ei vor fi în oarecare măsură răspunzători.
Pentru acestea ei trebuie să aducă unele despăgubiri, însoţite
de pocăinţă, înainte ca să poată fi din nou în
armonie cu Dumnezeu, prin Hristos, Mijlocitorul lor.
216. Consacrarea va fi necesară şi în vârsta viitoare, deşi,
datorită schimbării guvernării lumii, consacrarea nu va mai
fi ca acum, spre moarte, ci, dimpotrivă, ea va fi spre viaţă,
pentru că odată cu încheierea domniei răului vine sfârşitul
durerii, întristării şi morţii, cu excepţie asupra
celor răufăcători. Consacrarea trebuie să fie
totdeauna o prezentare voluntară a puterilor individului şi, în
consecinţă, ea este reprezentată în unele din sacrificiile
care urmau Zilei de Ispăşire.
217. Deoarece baza pentru toată iertarea păcatelor din vârsta
viitoare vor fi sacrificiile „Zilei Ispăşirii", era
potrivit ca în tip păcătosul să aducă o jertfă
care să arate o recunoaştere a sacrificiilor „Zilei de Ispăşire"
ca bază pentru iertarea din nou. Aşa aflăm că toate
jertfele poporului după „Ziua Ispăşirii" erau de aşa
natură încât indicau înapoi spre sacrificiile acelei zile sau le
recunoşteau. Aceste ofrande puteau fi din vite, oi sau păsări
(turturele, porumbei tineri) sau din floarea făinii — obiectul
oferit depinzând de capacitatea celui ce-l oferea.
218. În decursul Vârstei Milenare toţi oamenii vor veni la
„cunoştinţa adevărului" şi astfel la cea mai
deplină posibilitate de salvare de sub blestemul (condamnarea sau
sentinţa) morţii adamice (1 Tim. 2:4). Când ne amintim că
această moarte include toate bolile, durerea şi imperfecţiunea
la care este supusă acum omenirea, vedem că planul lui Dumnezeu
include o deplină restaurare la perfecţiunea umană; numai
cei care vor refuza sau vor neglija cu voia ocaziile favorabile puse
atunci la îndemâna tuturor vor muri în moartea a doua. Dar perfecţiunea
va veni treptat şi pentru a fi atinsă se va cere cooperarea
continuă a VOINŢEI păcătosului. El va trebui să
facă ce poate ca să se ridice din nou la desăvârşire
şi va avea tot ajutorul necesar. Acest lucru este arătat
prin aceste sacrificii în general: ele vor fi după capacitatea
fiecărui om. Oricât de degradat de păcat şi imperfect,
fiecare va trebui, când va ajunge la o cunoştinţă a adevărului,
să se prezinte pe sine însuşi lui Dumnezeu, ofranda indicând
condiţia sa. Porumbelul sau turturica adusă de cel mai sărac,
în tip, reprezenta totul îndreptăţit al săracului
şi degradatului moral, ţapul oferit de cei mai înstăriţi
reprezenta totul celor mai puţin degradaţi, pe când viţelul
reprezenta totul celor care au atins perfecţiunea
naturii umane. După cum viţelul a fost folosit pentru a tipifica
umanitatea perfectă (multă grăsime) a sacrificiului lui
Isus, iar ţapul (îndărătnic şi slab) a fost folosit
pentru a reprezenta natura umană imperfectă a sfinţilor în
sacrificiile Zilei Ispăşirii, tot aşa, aceste animale
reprezentau în chip asemănător pe ofertanţi (Israel —
tipul lumii credincioase în Mileniu) în consacrarea lor. Trebuie să
ne amintim că aceste arderi-de-tot şi jertfe de pace din viitor
reprezintă poporul consacrându-se — dându-se pe ei înşişi
Domnului. Ele nu reprezintă sacrificii pentru păcat care
garantează ispăşirea, aşa cum sunt sacrificiile
Zilei de Ispăşire. Ele erau într-adevăr jertfe pentru vină,
care erau într-o privinţă jertfe pentru păcate individuale,
dar, după cum vom vedea imediat, acestea erau cu totul diferite de
jertfele naţionale pentru păcat din Ziua de Ispăşire.
219. Când cei din neamul omenesc care vor dori să primească
harul lui Dumnezeu vor fi aduşi la perfecţiune, la încheierea
Mileniului, nu va mai fi nimeni sărac, în sensul incapacităţii
de a putea oferi un viţel — în sensul lipsei capacităţilor
mintale, morale sau fizice. Toţi vor fi oameni perfecţi şi
ofrandele lor vor fi fiinţele lor perfecte, reprezentate prin viţei.
David, vorbind despre aceasta, spune: „Atunci vei primi jertfe ale dreptăţii
(ale faptelor drepte), arderi de tot şi jertfe întregi; atunci se
vor aduce pe altarul Tău viţei" (sacrificii perfecte,
Ps. 51:19 — Cornilescu rev.). Totuşi, este evident că din
exprimarea lui David nu trebuie să înţelegem că ar învăţa
reintroducerea jertfelor literale, sângeroase, tipice, pentru că, în
aceeaşi ordine de idei, el spune: „căci nu doreşti jertfe"
(King James) (nici tipice şi nici antitipice — o deplină împăcare
pentru păcat fiind îndeplinită în vremea aceea „odată
pentru totdeauna"). Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un spirit
zdrobit: „Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită
şi mâhnită". Toate aceste sacrificii trebuie să fie
din voinţa şi dorinţa liberă a jertfitorului; Lev.
1:3.
220. Caracterul complet al consacrării a fost arătat prin
moartea animalului, ceea ce înseamnă că fiecare membru din rasa
umană trebuie să-şi consacreze voinţa. Această
consacrare nu va fi urmată nici de distrugerea naturii umane (arderea
cărnii afară din tabără), nici de trecerea vieţii
într-o natură nouă — în „Sfânta Sfintelor". Numai
preoţii intră acolo, aşa cum se arată în sacrificiile
de ispăşire. Nu, când vor fi consacraţi, ei vor fi acceptaţi
ca fiinţe omeneşti şi vor fi desăvârşiţi ca
atare — dreptul lor la viaţă ca atare fiind cumpărat de
Marele Preot, în membrele Corpului Său fiind reprezentată întreaga
Biserică biruitoare. Consacrările reprezintă o apreciere a
răscumpărării şi consimţământul pentru
Legea lui Dumnezeu al celor ce se oferă, ca fiind condiţia pe
baza căreia ei vor putea continua să trăiască veşnic,
în armonie cu El şi în favoarea Sa.
ARDERILE-DE-TOT ALE POPORULUI
221. Arderile-de-tot ale preoţilor trebuiau ţinute
continuu pe altar iar focul nu era permis să se stingă vreodată.
„Iată legea arderii-de-tot. Arderea-de-tot să rămână
pe vatra altarului toată noaptea până dimineaţa, şi...focul
să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în
fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar,
să aşeze arderea-de-tot pe ele...Focul să ardă
necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc" (Lev.
6:9,12,13).
222. Astfel se înfăţişa minţii fiecărui
jertfitor faptul că altarul a fost deja sfinţit sau pus de-o
parte şi că jertfele lor vor fi acceptabile datorită acceptării
de către Dumnezeu a sacrificiilor Zilei de Ispăşire. Pe
acest altar israelitul aducea jertfa sa de bunăvoie, aşa cum se
relatează în Leviticul cap. 1. Acest lucru se făcea în modul
obişnuit: animalul, tăiat în bucăţi şi spălat,
era aşezat pe altar, bucăţile lângă cap, şi ars
în întregime, o jertfă de un miros plăcut Domnului. Aceasta ar
servi pentru a simboliza o rugăciune de mulţumire către
Iehova — o recunoaştere a milei, înţelepciunii şi
iubirii Sale, aşa cum s-au manifestat în Corpul frânt al
Hristosului — răscumpărarea lor.
JERTFELE DE PACE* ALE POPORULUI
* În ebraică „shelem", adică „răsplată";
aici cu sensul de „mulţumire"; n. e.
223. Această jertfă trebuia să fie din
cireadă sau din turmă şi putea fi făcută fie
pentru îndeplinirea unui angajament (legământ), fie ca o „jertfă
de mulţumire" de bună voie. O parte din jertfă trebuia
să fie adusă lui Iehova de către jertfitor: „Să aducă
cu mâinile lui ceea ce trebuie mistuit de foc înaintea Domnului; şi
anume să aducă grăsimea cu pieptul". „Preotul să
ardă grăsimea pe altar şi să legene pieptul înaintea
lui Dumnezeu...Dar pieptul să fie dat preotului, de asemenea şi
spata dreaptă...Jertfitorul trebuie să mănânce jertfa"
(Lev. 3; 7:11-18,30-34).
224. Aceasta pare să arate că dacă cineva va ajunge atunci
într-o condiţie de deplină pace şi armonie (la care toţi
trebuie să ajungă, altfel vor fi înlăturaţi prin
moartea a doua), el trebuie să mănânce sau să împlinească
înaintea lui Dumnezeu un legământ de deplină consacrare Lui.
Dacă, după ce a fost astfel desăvârşit, se pângăreşte
din nou cu păcat făcut cu voia, el trebuie să moară (moartea
a doua), aşa cum se arată prin pedepsirea pentru atingerea
lucrurilor necurate (Lev. 7:19-21, compară Apoc. 20:9,13-15).
225. Cu acest sacrificiu se prezenta o ofrandă de turte nedospite frământate
cu ulei şi plăcinte stropite cu ulei, reprezentând credinţa
jertfitorului în caracterul lui Hristos, pe care el îl va copia, şi
pâine dospită însemnând recunoaşterea imperfecţiunii
sale proprii în timpul consacrării — aluatul fiind un tip al păcatului
— Lev. 7:11-13.
JERTFELE DE MÂNCARE ALE POPORULUI
226. Aceste turte nedospite, din floarea făinii,
cu ulei etc., erau prezentate Domnului prin preot. Ele reprezintă
probabil laudele şi închinăciunea aduse Domnului din partea
lumii, prin Biserica Sa. „A Lui să fie slava în Biserică, în
Hristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor" (Efes.
3:21 — Cornilescu rev.). Ele erau acceptate de preoţi. O bucată
fiind adusă pe altar arăta că ea era aprobată de
Iehova, era acceptabilă pentru El.
JERTFELE POPORULUI PENTRU VINĂ SAU PĂCAT
227. „Când cineva se poartă în mod necinstit
şi păcătuieşte neintenţionat faţă de
lucrurile sfinte ale Domnului...când va păcătui cineva, făcând
împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie făcute,
chiar dacă n-a ştiut, se va face vinovat şi îşi va
purta vina; să aducă preotului ca jertfă pentru vină
un berbec fără cusur, luat din turmă", şi bani
potrivit evaluării greşelii de către preot, la care va
mai adăuga a cincea parte, şi aceasta să fie jertfa sa.
Şi preotul va face o ispăşire pentru el. Şi dacă
vreunul va păcătui cu ştiinţă, va fura sau înşela
pe aproapele său, el va da întreg înapoi şi va adăuga la
el a cincea parte (douăzeci de procente dobândă) care se vor da
celui nedreptăţit. Şi el să aducă lui Dumnezeu
pentru vina sa un berbec fără cusur din turmă (Lev.
5:15-19; 6:1-7).
228. Învăţăm de aici că pentru fiecare faptă rea
trebuie să se facă o restituire atunci, cu dobândă, însoţită
de căinţă sau cerere de iertare de la Domnul, prin Biserică
(preoţime) — recunoaşterea de către vinovat a imperfecţiunilor
sale proprii şi a valorii răscumpărării fiind arătată
prin berbecele prezentat.
229. Dar să remarcăm diferenţa între tratarea acestui tip
de jertfe pentru păcat şi a jertfelor pentru păcat din Ziua
Ispăşirii. Cele din urmă erau aduse lui Dumnezeu
(Dreptăţii) în Sfânta Sfintelor, ca „sacrificii mai
bune"; cele dintâi erau aduse preoţilor, care, în
cursul Zilei de Ispăşire, cumpăraseră poporul. Recunoştinţa
poporului va fi adusă Răscumpărătorului lor. Preotul,
într-adevăr, lua şi aducea lui Dumnezeu o parte din jertfă,
ca o „aducere-aminte", ca o recunoaştere că tot planul de
răscumpărare, aşa cum s-a înfăptuit în Ziua Ispăşirii
(Vârsta Evanghelică), era al Tatălui ceresc, dar îşi însuşea
rămăşiţa pentru el însuşi — mâncând-o.
230. Toţi oamenii, cumpăraţi cu sângele preţios (viaţa
umană) al lui Hristos, se vor prezenta pe ei înşişi,
pentru iertarea greşelilor, la „preoţimea împărătească";
primirea darurilor sau a consacrării lor va însemna iertare.
În armonie cu aceasta sunt cuvintele Domnului Isus către ucenicii Săi:
El „a suflat peste ei şi le-a zis: „Primiţi Duh Sfânt.
Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor
care le veţi ţine, vor fi ţinute"" (Ioan 20:22,23
— Cornilescu rev.).
231. Cu toate că această „slujbă a împăcării"
priveşte în cel mai deplin sens veacul viitor, când toate jertfele
ispăşirii vor fi fost completate, totuşi, chiar şi
acum, fiecare membru al „preoţimii împărăteşti"
poate spune celor ce cred şi se căiesc: „Păcatele îţi
sunt iertate" — cum a făcut Capul nostru, privind prin credinţă
înainte ca şi El spre completarea sacrificiilor pentru păcate;
mai mult decât atât, aceşti preoţi cunosc acum termenii
şi condiţiile pe baza cărora s-a făgăduit
iertarea şi pot vorbi cu autoritate ori de câte ori văd că
cineva se conformează acestor termeni.
232. Sacrificiile Zilei de Ispăşire, după cum am văzut,
erau întotdeauna arse (Lev. 6:30; Evr. 13:11), dar sacrificiile pentru
greşeli de mai târziu, aduse după Ziua Ispăşirii, nu
erau arse, ci mâncate (însuşite) de preoţi.
DIFERENŢELE DINTRE BĂRBAT ŞI FEMEIE VOR
ÎNCETA
233. „Iată legea jertfei pentru păcat
(jertfei pentru vină):...Preotul care va aduce jertfa pentru păcat,
acela s-o mănânce...Orice bărbat dintre preoţi să mănânce
din ea" (Lev. 6:25-29 — Cornilescu rev.).
234. Domnul şi toţi sfinţii îngeri sunt prezentaţi în
Scripturi ca bărbaţi, în timp ce toţi sfinţii
sunt prezentaţi împreună ca o femeie, o „fecioară"
logodită cu Domnul Isus ca bărbat. Dar partea femeiască
umană a fost la început o parte din omul făcut după chipul
lui Dumnezeu şi mai este încă o parte din om (deşi
temporar separaţi pentru scopul înmulţirii oamenilor) —
singur nefiind nici unul complet. Întrucât omul perfect a fost numit
Adam, tot aşa, când a făcut perechea, „Dumnezeu le-a dat
numele Adam" — bărbatul rămânând capul, care a fost făcut
astfel îngrijitorul sau protectorul femeii, ca parte din trupul său
(Gen. 5:2 — Cornilescu rev., vezi nota de subsol; n. e.; Efes. 5:23,
28). Această impărţire sexuală nu l-a făcut pe
Adam imperfect, ea a împărţit numai perfecţiunea sa între
două trupuri, al căror „cap" a rămas el.
235. Scripturile ne arată că în final, la încheierea
„timpurilor de restabilire", toţi (atât bărbatul cât
şi femeia) vor fi restauraţi la starea perfectă —
starea reprezentată în Adam înainte ca Eva să fie separată
din el. Nu înţelegem nicidecum că bărbaţii sau
femeile îşi vor pierde identitatea, ci că fiecare va recăpăta
însuşirile care îi lipsesc acum. Dacă acest gând este cel
corect, ar părea să implice că extrema delicateţe a
unor femei şi extrema asprime a unor bărbaţi sunt legate de
cădere şi că restabilirea la o perfecţiune în
care elementele celor două sexe ar fi perfect îmbinate şi
armonizate ar constitui umanitatea ideală din planul lui
Dumnezeu. Iubitul nostru Răscumpărător, când era „omul
Isus Hristos", n-a fost probabil nici aspru şi vânjos, nici
efeminat (cu aspect sau caracter feminin, n. e.). În El puterea mintală
şi o grandoare a bărbăţiei erau îmbinate în
cel mai armonios mod cu puritatea nobilă, delicateţea şi
graţia adevăratei feminită ţi. N-a fost El omul
perfect care a murit pentru rasa noastră şi a răscumpărat
ambele sexe? Să nu uităm că El, ca om, n-a avut
tovarăş de viaţă; prin urmare, nu trebuia să fi
fost El complet în Sine pentru a plăti pe deplin preţul
corespunzător pentru Adam (parte bărbătească şi
femeiască)? Eva a fost reprezentată în marea răscumpărare
fie în acest fel, fie de bărbatul ei, ca şi „capul" ei
— altfel mama Eva n-a fost răscumpărată deloc, un gând
care ar fi în conflict cu alte scripturi.
236. Biserica Evanghelică este într-adevăr prezentată în
Scripturi ca o „mireasă", nu însă ca mireasa „omului
Isus Hristos", ci ca mireasa lui Hristos cel înviat şi mult
înălţat. Ca şi creaturi noi, concepuţi de Spiritul
lui Dumnezeu la natura spirituală, noi suntem logodiţi cu Isus
cel spiritual, al cărui nume, onoare şi tron le vom împărtăşi.
Biserica nu este mireasa omului Isus Hristos sacrificat, ci a Domnului
Isus glorificat, care la a doua Sa venire o pretinde ca fiind a Lui (Rom.
7:4).
237. Aşa cum va fi cu bărbatul şi femeia în vârsta
viitoare, tot aşa va fi cu Hristos şi Biserica — după ce
Biserica va fi glorificată toată feminitatea va înceta, „vom
fi asemenea Lui", membre ale Corpului Său. „Şi iată
Numele (numele Domnului ei) cu care ea îl va numi (atunci): Dreptatea lui
Iehova!" (Ier. 33:16; 23:6; trad. din engleză). Ca şi Corp
al marelui Profet, Preot şi Rege, Biserica va fi o parte din „Părintele
veşniciilor" sau Dătătorul de viaţă al lumii
(Is. 9:6).
238. Acest gând este susţinut pretutindeni în Scripturi; numai partea
bărbătească a seminţiei preoţeşti făcea
sacrificarea şi, cum am văzut mai sus, mânca din
jertfele pentru vină; numai ei intrau în Tabernacol şi treceau
după Văl. Tot aşa, în aranjamentul Spiritului Sfânt
pentru Vârsta Evanghelică — „El a dat pe unii apostoli (bărbaţi),
pe alţii prooroci (bărbaţi), pe alţii evanghelişti
(bărbaţi), pe alţii păstori şi învăţători
(bărbaţi), pentru desăvârşirea sfinţilor, în
vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui
Hristos" (Efes. 4:11,12 — Diaglott). Cuvântul bărbat,
cum este arătat mai sus, ar trebui să apară în traducerile
noastre, aşa cum el apare în textul grecesc, instrucţiunile
Domnului în acest sens ca şi cele ale apostolilor corespunzând cu
aceasta. „Femeii nu-i dau voie să înveţe (în Biserică)
pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat",
declară clar apostolul (1 Tim. 2:12 — Cornilescu rev.). Aceasta
este o ilustraţie a relaţiei prezente dintre Hristos şi
Biserică, care se va termina, înţelegem, cu încheierea acestei
vârste, când biruitorii vor fi glorificaţi şi făcuţi
în realitate una cu Domnul — ca „fraţi".
239. Totuşi, asta nu înseamnă că surorile din Biserică
nu pot în aceeaşi măsură „să aducă corpurile
lor ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui
Dumnezeu" şi să îndeplinească o importantă „lucrare
de slujire" în Biserică, în calitate de „membre"
ale „preoţimii împărăteşti"; ele sunt tot
atât de plăcute Domnului ca şi fraţii, pentru că, în
realitate, toate deosebirile de sex, culoare şi condiţie sunt
ignorate, nesocotite de Dumnezeu din momentul când noi devenim
„creaturi noi în Hristos Isus" (2 Cor. 5:17; Gal. 3:28); dar
tipul, simbolul, învăţătura, trebuie să fie
continuate, şi, prin urmare, distincţiile atât de rigide
trebuie menţinute în părţile cele mai speciale şi mai
importante de serviciu în Biserica lui Hristos.
240. Dimpotrivă, Adversarul a căutat totdeauna să dirijeze
omul, din punct de vedere religios, prin iubirea şi stima pe care bărbaţii
o au faţă de femei — de aici înălţarea fecioarei
Maria până la rang de zeiţă şi venerarea ei de către
catolici. Tot aşa şi cu vechii egipteni, Isis era zeiţa,
iar, în timpurile mai târzii ale apostolului Pavel, Diana era zeiţa
efesenilor. Oare nu caută şi acum Satan să lucreze cu
şi prin femeie, ca în grădina Edenului? Nu sunt oare femei
principalele lui medii în spiritism şi principalii lui apostoli
şi profeţi în Teozofie şi în Ştiinţa Creştină?
241. Acceptarea femeilor de către Satan ca mediul prin care vorbeşte
el n-a fost în avantajul lor. Dimpo-trivă, femeile stau pe un plan
social şi intelectual mult mai înalt şi sunt mult mai apreciate
pentru adevărata lor feminitate în acele ţări unde
regulile Scripturii sunt recunoscute şi respectate şi de către
cei ce urmează cu cea mai mare grijă reglementările
scripturale.
