CAPITOLUL VII
„CENUŞA UNEI JUNCI STROPITĂ PESTE CEI ÎNTINAŢI"
Evrei 9:13
N-a fost un sacrificiu al Zilei de Ispăşire — Nici unul din
sacrificiile care urmau nu erau pentru popor — Clasa tipificată
prin acest sacrificiu — Apostolul Pavel, sub-preotul care este martor
şi mărturiseşte cu privire la antitip — Stropirea cenuşii
pentru curăţarea poporului va fi în decursul Vârstei
Milenare — Cum se va efectua curăţarea
242. O trăsătură a Legii ceremoniale a
lui Israel, relatată în Numeri 19, cerea înjunghierea unei junci roşii
(vaci) — una fără defect şi care niciodată n-a fost
pusă la jug. Aceasta nu era una din jertfele pentru păcat ale
Zilei de Ispăşire şi nici n-a fost una din jertfele
poporului care se aduceau după Ziua Ispăşirii — de fapt,
aceasta nu era deloc o „jertfă", pentru că nici o parte
din ea nu era adusă ca jertfă pe altarul Domnului sau mâncată
de preoţi. Ea era sacrificată, dar nu în acelaşi sens,
nici în acelaşi loc ca şi aceste jertfe — în Curte. Ea nici
măcar nu era înjunghiată de unul din preoţi şi nici sângele
ei nu era dus în Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Junca roşie era
dusă afară din tabăra lui Israel şi acolo era înjunghiată
şi arsă până la cenuşă — carnea, grăsimea,
pielea, sângele etc. — cu excepţia a puţin din sânge, care
era luat de preot şi stropit de şapte ori spre faţa
Tabernacolului (versiunea revizuită şi Leeser). Cenuşa
juncii nu se aducea în locul Sfânt, ci se lăsa afară din Tabără,
strânsă la un loc într-o movilă şi în mod vădit
accesibilă oricui avea nevoie de ea. După cum era scris în Lege,
o parte din cenuşă trebuia să fie amestecată cu apă
într-un vas şi un mănunchi de isop înmuiat în acest amestec
trebuia folosit pentru stropirea persoanei, hainelor, cortului etc. celui
necurat după Lege, pentru curăţarea lui.
243. În tabloul pe care l-am văzut cu privire la sacrificiile Zilei
de Ispăşire, care preumbreau jertfele mai bune ale acestei Vârste
Evanghelice (îndeplinite de preoţimea împărătească,
Hristos, Cap şi Corp), această juncă nu avea legătură
în nici un sens cu acestea şi este evident că nu tipifica nici
unul din sacrificiile acestui timp prezent. De asemenea, ea este deosebită
de oricare din jertfele care erau acceptate în folosul poporului lui
Israel după Ziua Ispăşirii, despre care tocmai am văzut
că însemnau căinţa şi regretul lor pentru păcate
în cursul Mileniului şi deplina consacrare a lor înşişi
Domnului. Arderea juncii nu avea legătură cu nici una din aceste
jertfe, care, toate, au fost făcute de preoţi şi în Curte.
Trebuie să căutăm în altă parte un antitip al acestei
junci roşii, pentru că, dacă în vreun sens al cuvântului
i-ar fi reprezentat pe preoţi, era necesar să fi fost înjunghiată
de unul din ei pentru a indica acest fapt.
244. Deci, ce semnifica sacrificiul acestei junci roşii? Ce clasă
sau persoane erau reprezentate prin ea, care au suferit afară din „tabără"
şi în ce sens al cuvântului ar avea suferinţele lor de-a face
cu purificarea sau curăţarea poporului lui Dumnezeu, incluzându-i
şi pe cei care vor deveni poporul Său în decursul Vârstei
Milenare?
245. Răspundem că o clasă din poporul lui Dumnezeu, nu din
„preoţimea împărătească", a suferit pentru
cauza dreptăţii afară din „tabără"; o
scurtă istorie a acestora şi a încercărilor înfocate pe
care le-au suferit ne este dată de apostol în Evrei 11. După ce
relatează faptele vitejeşti ale credinţei unora dintre ei,
el spune despre aceştia: „Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar
ajunge timpul dacă aş vorbi de Ghedeon, de Barac, de Samson, de
Iefta, de David, de Samuel şi de proroci. Prin credinţă au
cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au primit
lucrurile făgăduite, au astupat gurile leilor, au stins puterea
focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, din slabi au
devenit puternici, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă
armatele vrăjmaşe. Femeile şi-au primit prin înviere pe
morţii lor; unii, ca să dobândească o înviere mai bună,
n-au vrut să primească eliberarea şi au fost torturaţi.
Alţii au suferit batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisoare,
au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul,
ispitiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi
cu cojoace şi în piei de capră, lipsiţi de toate, prigoniţi,
primiţi rău, ei, de care lumea nu era vrednică, rătăcind
prin deşerturi, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile
pământului" (Evr. 11:32-38 — Cornilescu rev.).
246. Avem aici o clasă care se potriveşte descrierii juncii roşii
— o clasă care şi-a jertfit viaţa afară din „tabără"
— o clasă onorabilă în toate privinţele şi totuşi
nu o clasă preoţească. Această clasă, nefăcând
parte din Corpul Marelui Preot, nu a putut avea parte sau împărtăşire
în sacrificiile pentru păcat ale Zilei de Ispăşire —
şi nici nu a putut fi admisă în condiţiile spirituale
tipificate prin Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Poate să uimească
pe unii că noi declarăm cu atât de multă siguranţă
că aceşti vrednici din vechime n-au fost membri ai „preoţimii
împărăteşti", în timp ce cu aceeaşi siguranţă
declarăm că, fără a avea mai multă credincioşie,
slujitorii lui Dumnezeu din această Vârstă Evanghelică
sunt membri ai acestei „preoţimi împărăteşti".
Siguranţa noastră cu privire la acest subiect este siguranţa
Cuvântului lui Dumnezeu, care, tocmai în legătură cu
istorisirea despre credincioşia acestor patriarhi, declară în
atât de multe cuvinte: „toţi aceştia, măcar că au
fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit
ce le fusese făgăduit (nu au primit binecuvântarea principală),
pentru că Dumnezeu avea în vedere ÂIâceva mai bun pentru noi, ca să
n-ajungă ei la desăvârşire fără noi" (Evr.
11:39,40).
247. N-ar trebui să ne fie greu să înţelegem că deşi
puteau fi leviţi antitipici (îndreptăţiţi prin credinţa
într-o ispăşire viitoare) înainte ca Domnul nostru Isus să
fi venit în lume, totuşi nu puteau fi „preoţi antitipici",
pentru că El a fost Capul sau Preotul Şef, a avut întâietate
în toate lucrurile şi a făcut ispăşire pentru petele
„Corpului" Său şi ale „casei Sale", înainte ca
cineva să fi putut deveni fraţi ai Săi şi membri ai
„preoţimii împărăteşti". Domnul nostru Însuşi
a declarat acest lucru foarte desluşit şi a arătat pe scurt
linia de despărţire între credincioşii care au fost înainte
de El şi credincioşii care vor urma după El, călcând
în urmele Sale şi devenind comoştenitorii Săi. Despre Ioan
Botezătorul, El a spus: „Adevărat vă spun că, dintre
cei născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât
Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia
cerurilor este mai mare decât el" (Mat. 11:11 — Cornilescu rev.).
Ioan Botezătorul a aparţinut acestei clase a juncii roşii
care a suferit afară din „tabără", chiar până
la moarte, dar el nu a avut în nici un fel de-a face cu sacrificiile mai
bune ale preoţimii împărăteşti din cursul Zilei de
Ispăşire, a căror grăsime şi organe producătoare
de viaţă au fost oferite pe altarul lui Dumnezeu în „Curte"
şi al căror sânge a fost dus în „Sfânta Sfintelor",
tipic pentru cei care devin „creaturi noi" în Hristos Isus, chiar
membri ai Corpului Său, Biserica, moştenitori cu El în toate
lucrurile.
248. Dar, deşi aceşti vrednici din vechime nu fac parte în nici
un sens din sacrificiul pentru păcat, ei au totuşi legătură
cu curăţarea de păcat: cenuşa lor (cunoaşterea
şi amintirea credincioşiei lor până la moarte), amestecată
cu apa adevărului şi folosită cu purificatorul, curăţitorul
isop, este de mare preţ, purificând, sfinţind pe toţi cei
ce doresc să vină în deplină armonie cu Dumnezeu —
şi stropind „pe cei întinaţi îi sfinţeşte pentru
curăţirea cărnii". Totuşi, aceste pilde de credinţă
din trecut nu au valoare pentru noi prin ele însele, ci numai prin şi
asociate cu sacrificiile pentru păcat ale Zilei de Ispăşire,
la care se referă apostolul în acelaşi context — „sângele
taurilor şi al ţapilor". Amintirea şi lecţiile de
credincioşie ale vrednicilor vechi (tipificate de cenuşa
juncii roşii) sunt o putere sfinţitoare nu numai pentru noi acum,
ci, într-un sens mult mai larg, ele se vor aplica şi vor fi o
binecuvântare pentru omenire în general în decursul Vârstei Milenare.
Aşa după cum am văzut în alt loc, aranjamentul divin este
ca aceşti vrednici din vechime, dintre care cel mai mare este mai mic
în onoare decât cel mai mic din Împărăţie, vor ocupa cu
toate acestea un loc de mare onoare şi distincţie sub această
Împărăţie a lui Dumnezeu — ca agenţii şi
reprezentanţii ei. Ei vor fi „prinţi în toată ţara",
agenţii judecăţilor Împărăţiei şi
canalele binecuvântărilor ei, pentru „toate familiile pământului".
Astfel, credincioşia acestor vrednici din vechime a fost reprezentată
în cenuşa strânsă a juncii, ca pusă în păstrare
pentru întrebuinţarea ei în viitor, lecţii valoroase de
experienţă, credinţă, ascultare, încredere etc.,
care, aplicate oamenilor în căutarea curăţării în vârsta
viitoare, îi va sfinţi şi-i va purifica — nu fără
sacrificiile Zilei de Ispăşire, ci în legătură cu ele
şi bazate pe acestea (Ps. 45:16).
249. La arderea juncii era martor un preot, care lua lemn de cedru,
un mănunchi de isop şi o frânghie stacojie şi le arunca în
mijlocul vacii care ardea. Isopul ar reprezenta purificarea sau curăţarea,
lemnul de cedru sau lemnul veşnic verde ar reprezenta viaţa veşnică,
iar frânghia stacojie ar reprezenta sângele lui Hristos. Aruncarea
acestor trei lucruri în mijlocul arderii ar însemna că batjocura
aruncată asupra vechilor vrednici, care au fost ucişi cu pietre,
tăiaţi în două cu fierăstrăul etc. şi de
care lumea nu era vrednică, a permis ca meritul sângelui preţios,
curăţarea adevărului şi darul vieţii veşnice
să le fie socotite prin credinţă şi că după
moartea lor ei ar fi recunoscuţi ca fiind curaţi, îndreptăţiţi,
acceptaţi. Sub-preotul care privea, recunoştea şi
aproba arderea juncii (nu Aaron, care-l tipifica pe Domnul Isus) şi
care lua din sângele ei şi-l stropea în direcţia uşii
Tabernacolului, pare bine antitipificat în acel mare „sub-preot",
apostolul Pavel, care, cu ajutorul lui Dumnezeu (numele Eleazar înseamnă
„ajutat de Dumnezeu"), nu numai că a identificat pentru noi
sacrificiile pentru păcat din Ziua Ispăşirii, dar totodată,
în scrierile sale ne dă indicaţii (Evr. 11) care ne permit să
recunoaştem jertfa juncii roşii ca reprezentându-i pe vrednicii
din vechime. Astfel, el stropeşte sângele lor către Tabernacol,
arătând că vieţile lor au fost în deplină, completă
armonie cu condiţiile Tabernacolului — cu toate că, nefiind în
viaţă în timpul acestei înalte chemări, n-a fost
privilegiul lor să devină membri ai Corpului Marelui Preot, ai
preoţimii împărăteşti.
250. Faptul că junca roşie n-a purtat niciodată jugul
reprezintă o clasă de oameni îndreptăţiţi —
eliberaţi de sub Legământul Legii. Cu toate că cei mai mulţi
dintre vrednicii din vechime s-au născut sub Legământul Legii
şi de aceea, din punct de vedere legal, erau supuşi condiţiilor
şi condamnării ei prin imperfecţiunea cărnii, totuşi,
vedem că Dumnezeu i-a îndreptăţit prin credinţă
ca fii ai credinciosului Avraam. Acest fapt este deplin atestat şi
confirmat de apostol, când spune că „toţi aceştia au
primit o mărturie de la Dumnezeu prin credinţă" —
verdictul „bine", o mărturie că au fost plăcuţi
lui Dumnezeu şi că El prevăzuse pentru ei binecuvântări
în armonie cu făgăduinţa Sa — chiar dacă aceste
binecuvântări nu li s-au putut da în acea vreme, ci au trebuit aşteptate
şi primite prin sămânţa spirituală a lui Avraam —
Hristosul. Faptul că acest sacrificiu trebuia să fie o vacă
şi nu un viţel a servit pentru a-l diferenţia de
marele sacrificiu al Zilei de Ispăşire, care putea fi numai un viţel.
Faptul că trebuia să fie o vacă roşie pare să
ne înveţe că acei vrednici din vechime nu erau fără păcat
şi de aceea nu erau acceptaţi de Dumnezeu înainte de marea
jertfă a Zilei de Ispăşire, ci erau „păcătoşi
la fel ca şi alţii". Faptul curăţării sau îndreptăţirii
lor prin credinţă a fost indicat într-un mod diferit, aşa
cum s-a sugerat mai sus.
251. Curăţarea pentru care era prescrisă cenuşa
acestei junci roşii era de un fel deosebit, adică special pentru
cei care veneau în atingere cu moartea. Acest lucru ar părea
să indice că această cenuşă a juncii nu era
destinată să îndepărteze vinovăţia individului
— nu, vina lui morală putea fi îndepărtată numai prin
meritul sacrificiilor Zilei de Ispăşire. Curăţarea de
murdărirea prin atingere cu un mort pare a învăţa că
această curăţare, îndeplinită de şi prin
experienţele vrednicilor din vechime, se va aplica în mod special
oamenilor în timpul Vârstei Milenare, când ei vor căuta să
scape de toate pângăririle morţii adamice — căutând
să atingă perfecţiunea umană. Toate lipsurile condiţiei
căzute sunt mult din atingerea cu moartea; toate slăbiciunile
şi lipsurile organice moştenite sunt atingeri cu moartea şi
pentru curăţarea de toate acestea, a celor care vor deveni
poporul lui Dumnezeu, se va folosi cenuşa juncii roşii. Ca
şi cenuşa juncii roşii, adunată într-un loc curat,
tot aşa şi rezultatele experienţelor dureroase ale
vrednicilor din vechime vor fi o magazie de binecuvântări, învăţătură
şi ajutor, prin care ei, când vor fi făcuţi „prinţi"
subordonaţi în Împărăţie, vor ajuta în lucrarea de
restabilire. Fiecare păcătos iertat, dorind să fie curăţat
cu desăvârşire, nu numai că trebuie să se spele pe
sine însuşi cu apă (adevăr), ci trebuie, de asemenea, să
se folosească de instrucţiunile acestor „prinţi" —
instrucţiunile menţionate fiind tipificate prin cenuşa
stropită a juncii roşii, reprezentând lecţiile preţioase
de credinţă şi ascultare, învăţate prin experienţă
de această clasă (Exod 12:22, Lev. 14:4,49; Ps. 51:7; Evr.
9:19).
CE MARE SALVARE
Nimic de plată? Nu, nimic!
Nimic de dat? Nu, nici un pic!
Tot ce-a fost nevoie, de dat sau de plătit,
A Tatălui voinţă, Isus a împlinit.
Nimic de aranjat, s-a plătit tot!
Nu-i supărare, e pace!.
Isus singur este remediul păcătoşilor;
El a făcut pace prin sânge, pe cruce.
Mai este spaimă? Ea nu are loc
Într-o inimă plină cu sentimentul harului Său.
Pacea mea e cea mai dulce şi niciodată nu va înceta;
Şi face ca inima-mi să fiarbă de fericire.
Nu-i nici o vină? Nu, nici o pată;
Cum ar putea sângele lăsa vreuna?
Conştiinţa mea e spălată şi spiritul meu liber;
Preţios e acest sânge, lui Dumnezeu şi mie.
Care-mi va fi viitorul? E glorios şi frumos.
Fiind justificat, sfinţit, glorie voi moşteni.
Prin sângele Său mai întâi răscumpărat, prin graţia
Sa apoi întronat,
Unul lângă altul cu Domnul meu, ca mireasă a Sa voi fi
recunoscut.
Ce-aş mai putea oare întreba? O, glorie va urma!
Pământul se va veseli în zorile Dimineţii.
Pentru a guverna şi-a binecuvânta vine această Împărăţie;
Va trece atunci durerea, moartea, plânsul şi osteneala.
|