75. Serviciul consacrării tipice făcut asupra preoţilor tipici arată cele două părţi ale consacrării — partea noastră fiind predarea naturii umane şi a drepturilor ei, iar partea lui Dumnezeu fiind acceptarea sacrificiului nostru, punerea noastră deoparte şi recunoaşterea noastră ca şi creaturi noi. Natura nouă spirituală a fost reprezentată prin Aaron şi fiii săi, natura pământească jertfită a fost reprezentată prin viţelul şi berbecii aduşi pe altar (Lev. 8:14-33).

77. Iar Moise a luat viţelul, pielea lui, carnea etc. şi le-a ars în foc afară din „Tabără" (Lev. 8:17). Astfel natura umană a Hristosului complet — Cap şi Corp — este făcută „un sacrificiu pentru păcat", suferind distrugerea la care lumea a fost osândită şi din care, prin acest sacrificiu, va fi în cele din urmă eliberată — meritul fiind în sacrificiul Domnului nostru Isus, iar noi, „fraţii" Săi, fiind privilegiaţi să împlinim o măsură din suferinţele SALE, ca „membre ale Corpului Său" (Col. 1:24). 

 
UN PREOT — ÎN HAINE DE IN

79. Al doilea berbece, „berbecele de consacrare", arăta ce efect va avea sacrificiul asupra noastră, după cum cel dintâi arăta cum primeşte Dumnezeu sacrificiul nostru. Aaron şi fiii săi şi-au pus mâinile pe capul berbecelui de consacrare, arătând astfel că el îi reprezenta pe ei. Iar Moise l-a înjunghiat, a luat sângele lui (viaţa consacrată) şi l-a pus pe fiecare dintre ei, arătând prin aceasta că pentru noi consacrarea este o lucrare individuală. Şi l-a pus pe vârful urechii drepte, pe degetul mare de la mâna dreaptă şi pe degetul mare de la piciorul drept. Astfel prin consacrare ni se dă posibilitatea să avem „auzul credinţei" şi să preţuim promisiunile lui Dumnezeu aşa cum nu o poate face nimeni în afara celor consacraţi. Mâinile noastre sunt consacrate, astfel că orice află mâinile noastre de făcut, noi facem cu puterea noastră, ca pentru Domnul. Picioarele noastre sunt consacrate, aşa că de aici înainte nu „trăim ca neamurile", ci „umblăm în înnoire de viaţă" „umblăm prin credinţă", „umblăm potrivit duhului", „umblăm în lumină" şi „cum l-am primit pe Hristos, aşa umblăm în El" (vers. 23,24). (Efes.4:17; Rom. 6:4; 2 Cor. 5:7; Rom. 8:4 — Cornilescu rev.; 1 Ioan 1:7; Col. 2:6 — n. e.)

80. Bucăţile alese ale berbecelui, „măruntaiele" şi „grăsimea" lui, reprezintă sentimentele inimii noastre, puterile noastre cele mai bune. Acestea erau luate în mâini de către preoţi şi „legănate" — trecute încolo şi încoace înaintea Domnului, reprezentând faptul că o jertfă consacrată nu este adusă lui Dumnezeu pentru un moment, o zi sau un an, ci noi ne consacrăm ca să ţinem sentimentele şi puterile noastre încontinuu ridicate, ca să nu încetăm niciodată până ce nu vom fi acceptaţi de El ca unii care ne-am sfârşit alergarea. Iar Moise a luat jertfa legănată din mâinile lor (preoţii nu o lăsau jos), acceptarea de către Dumnezeu fiind arătată prin foc. Astfel noi, „preoţii împărăteşti", n-avem voie să punem jos sau să încetăm a ne oferi toate puterile noastre în serviciul lui Dumnezeu atâta timp cât le avem, până când sunt consumate cu totul în serviciul Lui, până când Dumnezeu va zice: Este destul — vino mai sus. Când iubirea („grăsimea") fiinţei noastre cea mai lăuntrică este pusă pe altar, ea ajută la creşterea focului acceptării din partea lui Dumnezeu. Cu cât este mai multă iubire legată de consacrarea noastră faţă de Dumnezeu, cu atât mai curând ni se va consuma jertfa.

81. Peste această „jertfă legănată", în timp ce ea era în mâinile lor, erau puse trei turte nedospite luate dintr-un coş. Această jertfă era pusă de Moise atât în mâinile Marelui Preot, cât şi ale sub-preoţilor.

82. Prima, o turtă nedospită, reprezenta puritatea reală a lui Isus ca om şi puritatea socotită Bisericii ca oameni, ca atestată de Lege (reprezentată prin Moise) — îndreptăţirea — pentru că, „dreptatea Legii se împlineşte în noi" (Rom. 8:4 — Diaglott), atâta vreme cât suntem acceptaţi ca membri ai Corpului Lui. A doua turtă nedospită, făcută cu ulei, reprezenta locuirea Spiritului lui Dumnezeu în noi — sfinţirea. A treia, o „plăcintă", reprezenta speranţa şi credinţa noastră în promisiunile nespus de preţioase, de glorie, onoare şi nemurire.

83. Fără de aceste elemente este imposibil să ne fie completă consacrarea şi de aceea să fie acceptabilă, adică fără de îndreptăţire (puritate), sfinţire prin Spirit prin credinţa în adevăr, şi credinţă în glorificarea făgăduită.

84. Uleiul de ungere amestecat cu sângele de consacrare era stropit peste ei (vers. 30), învăţând că consacrarea noastră este acceptată numai pentru că suntem îndreptăţiţi prin sângele preţios al Mântuitorului nostru; astfel ni se spune că suntem acceptaţi „în Cel Preaiubit" (Efes. 1:6 — Cornilescu rev.).

85. Fierberea cărnii de consacrare (versetul 31) nu făcea parte din sacrificiu: aceasta era numai pregătirea bucăţii care urma să fie mâncată. Totul trebuia să fie lichidat (versul 32), arătând că noi trebuie să fim consacraţi în întregime şi complet şi că nimic din timpul şi puterea noastră să nu fie risipit.

86. Cele şapte zile ale consacrării (vers. 33, 35) arătau din nou că noi ne-am consacrat în serviciul lui Dumnezeu nu numai pentru o parte din timpul nostru, ci pentru tot. Şapte în Scriptură este un număr complet şi înseamnă tot sau totalitatea lucrurilor la care se referă („şapte peceţi", „şapte trâmbiţe", „şapte plăgi" etc.). Versetul 36 arată terminarea lucrării de consacrare.

87. Niciodată n-a fost mai mare nevoie decât acum ca toţi cei care suntem consacraţi ca preoţi să căutăm să fim „morţi cu El" şi fiecare capacitate a noastră să fie legănată înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să poată accepta şi folosi talentele noastre spre gloria Lui. Acest lucru prezintă interes în special pentru cei care înţeleg că Scripturile învaţă că foarte curând toţi membrii Corpului vor fi acceptaţi împreună cu Capul, o mireasmă plăcută lui Dumnezeu şi că, lucrarea sacrificiului de sine fiind atunci terminată, va începe opera glorioasă a binecuvântării omenirii şi a împlinirii Legământului lui Dumnezeu.

88. Consacrarea antitipică a preoţilor antitipici este limitată la Vârsta prezentă (Evanghelică). Ea a progresat cu hotărâre de când Domnul şi Înainte-Mergătorul nostru s-a „oferit pe Sine Însuşi" — şi va fi completă înainte ca vârsta prezentă să se sfârşească în întregime. Şi dacă nu reuşim să fim printre preoţi acum, în decursul timpului de consacrare, noi nu vom putea fi cu ei când îşi vor începe serviciul pentru popor în Împărăţie, când acestor preoţi (dispreţuiţi acum de oameni, dar „un miros plăcut lui Dumnezeu") li se va adăuga titlul de Rege şi, împreună cu Capul lor, Isus, vor conduce şi binecuvânta toate naţiunile (Apoc. 20:6). Dorim noi în mod serios să fim printre cei care vor cânta spre lauda Marelui nostru Preot: „Ai făcut din noi regi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi vom împărăţi pe pământ"? Dacă este aşa, vom fi pe deplin consacraţi acum, pentru că numai „dacă suferim cu El" vom „şi împărăţi împreună cu El" (2 Tim. 2:12); (vezi Apoc. 5:10 — n. e.).