SCRIPTURE
STUDIES
A
Sosit Timpul
((B33))
STUDIUL II
CRONOLOGIA BIBLIEI
Cronologia este necesară pentru înţelegerea
profeţiei -- Date indispensabile furnizate în Biblie -- De la
crearea lui Adam până la 1873 d. Cr. au fost 6000 de ani -- O
expunere a cronologiei biblice în perioade mari -- Examinarea ei în
detaliu -- De la creare până în ziua când apele potopului au secat
-- Până la Legământul avraamic -- Până la darea Legii --
Până la împărţirea Canaanului între seminţii --
Perioada judecătorilor -- Perioada împăraţilor -- Perioada
pustiirii -- Până la 1873 d. Cr. -- Prin ce diferă această
cronologie de cea a episcopului Usher, dată în Bibliile englezeşti
-- Data adevărată a naşterii Domnului nostru
În acest capitol vom prezenta dovezile biblice care
arată că de la crearea lui Adam şi până în anul 1872
d. Cr. s-au scurs 6000 de ani, şi că, prin urmare, de la 1872 d.
Cr. am intrat din punct de vedere cronologic în a şaptea mie de ani
sau în Mileniu -- prima parte a lui, şi anume „Ziua Domnului”,
„ziua de strâmtorare”, trebuind să fie martorul sfărâmării
în bucăţi a împărăţiilor acestei lumi şi
al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu sub toată întinderea
cerurilor.
Cronologia este de asemenea necesară ca bază
pentru examinarea perioadelor profetice. Înainte de toate trebuie să
stabilim unde ne găsim în curgerea timpului, şi ca să
facem acest lucru trebuie să avem date vrednice de încredere pentru
a se face calculul; ca atare, vom începe cu subiectul cronologiei. Iar o
cronologie completă a istoriei omenirii trebuie neapărat să
înceapă cu crearea omului.
Durata timpului de la crearea omului este evaluată
în diferite feluri. Printre cei care acceptă relatarea biblică
nu poate fi decât o diferenţă mică de păreri, dar
printre cei care o resping, diferenţele sunt enorme, variind între
zece mii şi ((B34)) sute de mii de ani. Aceste presupuneri
sunt bazate pe fapte care nu îngăduie decât vagi temeiuri pentru
asemenea concluzii extravagante şi nesăbuite. De exemplu, găsirea
unor vârfuri de săgeţi din cremene în turbăriile din Elveţia
şi din Irlanda, la o adâncime considerabilă de la suprafaţă,
este luată ca dovadă că suprafaţa era cândva
la nivelul unde au fost găsite acestea, şi că muşchii
de turbă au crescut treptat în jurul şi deasupra lor; iar
timpul necesar pentru o asemenea creştere este calculat după
rata actuală a creşterii într-un secol, care este foarte mică.
Dacă premisele lor ar fi adevărate, ar dovedi că omul a trăit
cu sute de mii de ani în urmă. Însă alţi geologi vor arăta,
şi cu bune temeiuri, că aceste turbării au fost odată
atât de moi încât un vârf de săgeată din cremene putea cu uşurinţă
să se afunde treptat la o mare adâncime în câteva secole.
Cităm un alt exemplu: „Făcându-se sondaje
în solul mâlos al văii Nilului, au fost descoperite două cărămizi
arse, una la o adâncime de douăzeci, iar cealaltă la douăzeci
şi patru de iarzi (1 iard = 0,9144 m -- n.e.). Dacă socotim
grosimea anuală a depozitului format de râu la opt ţoli într-un
secol, trebuie să atribuim primei cărămizi o vechime de
12.000 de ani, iar celei de-a doua de 14.000. Prin calcule asemănătoare,
Burmeister (un geolog celebru) presupune că s-au scurs 72.000 de ani
de la prima apariţie a omului pe pământul Egiptului, iar Draper
(un alt geolog renumit) atribuie omului european care a fost martorul
ultimei epoci glaciare o vechime de peste 250.000 de ani.*
*Prof. N. Joly, în cartea „Man before metals” („Omul
înainte de metale”), pag. 183.
Desigur, „dacă estimăm” mari, vom
ajunge la aceleaşi concluzii mari. Dar unii dintre noi sunt
destul de neştiinţifici pentru a întreba dacă nu este mai
mult decât posibil ca depunerile de nămol ale Fluviului Nil să
fi fost foarte neregulate, ca şi în cazul altor ((B35)) râuri
care uneori îşi schimbă albiile şi-şi spală
uimitor malurile printr-o singură revărsare. Ne amintim apoi de
potopul din ziua lui Noe, nu numai menţionat în mod deosebit în
Biblie, dar şi păstrat în cele mai vechi tradiţii ale
popoarelor păgâne, şi ne întrebăm cât nămol şi
pietriş s-a format peste cei opt ţoli într-un secol. Ne întrebăm
de asemenea cum de aceste minţi mari nu s-au gândit, cum fireşte
unele nu prea mari s-au gândit, că două cărămizi
aruncate în acel „sol mâlos”, pe vremea când era acoperit cu
apă şi era foarte moale, se vor scufunda la o distanţă
apreciabilă prin propria lor greutate, fiind cu mult mai dense decât
solul mâlos. Cât despre diferenţa de adâncime între cele două
cărămizi, unei minţi neştiinţifice muchie
sau pe un capăt, în timp ce cealaltă, căzând cu partea
mai lată, s-ar scufunda mai încet, decât să presupună că
oameni care au trăit la interval de două mii de ani au făcut
două cărămizi exact la fel.
Nu sunt mulţi ani de când a fost găsit
scheletul unui om într-o albie veche a Fluviului Mississippi, şi nişte
geologi au început să calculeze câte mii de ani ar putea fi
indicaţi de numărul mare al picioarelor de noroi, mâl etc.,
care acopereau scheletul, şi şi-au închipuit că au un
specimen foarte valoros de om preistoric. Mai târziu însă, găsind
la câteva picioare sub schelet nişte bucăţi dintr-o „barcă
cu fundul plat”, din acelea care se foloseau pe Mississippi cu mai puţin
de cincizeci de ani în urmă, calculele au fost răsturnate
complet, şi omenirea a fost uşurată de „încă o dovadă”
că lumea este mai veche cu sute de mii de ani decât învaţă
Biblia.
Lăsând la o parte presupunerile discordante
şi cu totul nesigure ale unor geologi asupra acestui subiect al
cronologiei, recurgem pentru informaţii la istoria omenirii. Şi
ce aflăm? Istoria celor mai vechi popoare păgâne poate fi urmărită
clar şi distinct mai puţin de 3000 de ani în urmă. Mai încolo
totul este tradiţie întunecată, nesigură, mitică,
legendară şi ((B36)) nedemnă de încredere. Istoria
romană nu se întinde aşa de mult în urmă, deoarece nu
sunt decât două mii şapte sute de ani de când a fost fondată
Roma, şi apoi primele ei secole sunt mult învăluite în tradiţii
nesigure. În istoriile babilonienilor, sirienilor şi egiptenilor,
mergând cu trei mii de ani în urmă, ajungem la o perioadă unde
rapoartele lor sunt fragmentare şi învăluite în mare
obscuritate. În istoria Chinei ajungem la dinastia Tchou, unde
evenimentele istoriei chineze „încep să fie mai vrednice de
încredere”. În Grecia, renumită pentru erudiţia ei în cei
3000 de ani trecuţi, la care ne-am putea aştepta mai mult decât
la alte popoare să găsim o istorie corectă, ce găsim?
Găsim că datele lor sunt corecte în ultimii 2600 de ani, dar nu
mai mult. Înainte de aceasta, ajungem la ceea ce este cunoscut ca „epoca
legendară, mitică sau preistorică” a Greciei. Singura
relatare raţională şi coerentă a primilor trei mii de
ani ai omului pe pământ se găseşte în Biblie; şi
acest fapt este desigur în armonie cu pretenţia ei la originea, îndrumarea
şi păstrarea divină.
Cum este cu istoria, aşa este şi cu datele:
lumea n-are nici un mijloc în afară de Biblie pentru a-şi urmări
cronologia dincolo de anul 776 î. Cr. Asupra acestui subiect cităm
pe profesorul Fisher de la Colegiul Yale. El zice: „La o metodă
exactă de stabilire a datelor s-a ajuns încet. Inventarea erelor a
fost indispensabilă pentru acest scop. Cel mai devreme timp
definit pentru datarea evenimentelor a fost stabilit în Babilon --
era lui Nabonassar, anul 747 î. Cr. Grecii (cam din anul 300 î. Cr.) au
datat evenimentele de la prima victorie consemnată la jocurile
olimpice, anul 776 î. Cr. Aceste jocuri aveau loc în fiecare al patrulea
an. Fiecare olimpiadă era astfel o perioadă de patru ani.
Romanii, deşi n-au datat evenimentele decât la câteva secole după
fondarea Romei, au început să dateze de la acel eveniment,
adică de la 753 î. Cr.”
Pentru a da încă o dovadă că multe din
aşa-zisele istorii ale trecutului îndepărtat abundă în
fantezii şi tradiţii ((B37)) mitice, astfel încât să
le facă lipsite de valoare în privinţa datelor cronologice
şi cu totul nevrednice de consideraţie, cităm după cum
urmează din Enciclopedia Americană, sub titlul Cronologie:
„Istoria popoarelor vechi, dacă facem o excepţie
în cazul evreilor, merge în urmă în perioadele mitice ale miilor
sau milioanelor de ani; şi chiar după ce relatările încep
să ia un aspect istoric, discrepanţele sunt foarte mari. . .
Inscripţiile asiriene, babiloniene şi egiptene sunt în limbi
inexistente astăzi şi în caractere de mult ieşite din uz.
. . Datele greceşti sau romane sunt în genere bine adeverite până
la prima olimpiadă, anul 776 î. Cr. şi la stabilirea
Consulatului, anul 510 î. Cr., înainte de acestea ele fiind mai cu seamă
tradiţionale sau legendare. Herodot este valoros numai în privinţa
evenimentelor din timpul său, cam pe la 450 î. Cr., şi a celor
cu un secol sau două mai devreme”.
Clinton, în lucrarea sa asupra cronologiei Greciei (pag.
283), spune: „Istoria conţinută în Scripturile ebraice
prezintă un remarcabil şi plăcut contrast cu istorisirile
timpurii ale grecilor. În acestea din urmă, cu greutate urmărim
câteva fapte obscure păstrate pentru noi de poeţi, care au
transmis, cu toate înfrumuseţările poeziei şi fabulaţiei,
ceea ce primiseră ei din tradiţia orală. În analele naţiunii
evreieşti avem povestiri autentice scrise de contemporani călăuziţi
de inspiraţie. Ceea ce ne-au dat ei ne vine, prin urmare, sub o dublă
aprobare. Ei, ca simpli martori umani, au fost ajutaţi de inspiraţia
divină să consemneze fapte pe baza cărora dovezile lor vor
fi valabile”.
Biblia, istoria noastră dată de Dumnezeu a
primilor 3000 de ani, este singura lucrare din lume care ne furnizează
o istorie clară şi închegată -- începând cu Adam, primul
om menţionat în istorie, pe monumente sau în inscripţii, al cărui
nume, timp al creării şi al morţii sunt înregistrate, iar
descendenţii săi pot fi urmăriţi după nume şi
vârstă şi în lanţ ((B38)) succesiv timp de aproape
patru mii de ani, până la o perioadă unde istoria laică
este bine adeverită. După cum vom vedea, relatarea Bibliei merge
până la primul an al lui Cirus, 536 î. Cr., dată care este
bine stabilită şi general acceptată. Acolo firul
cronologiei biblice este lăsat -- la un punct unde istoria laică
este demnă de încredere. Dumnezeu a dat astfel pentru copiii Săi
un raport clar şi coerent până în zilele noastre. Prin profeţiile
ei, Biblia chiar completează istoria până la încheierea „restabilirii
tuturor lucrurilor”, la sfârşitul celui de-al şaptelea
mileniu, de când va începe să se dateze noua eră a binecuvântării
veşnice. Biblia este, prin urmare, singura dare de seamă din
lume care furnizează o vedere de ansamblu a întregii istorii umane.
Ea ne duce de la paradisul pierdut, în Geneza, până la paradisul
restaurat, în Apocalipsa, urmărind cărarea omenirii până
în eternitate. Luate împreună, istoria şi profeţiile
Bibliei permit o vedere panoramică a întregului curs al
evenimentelor, de la crearea şi căderea omului până la împăcarea
şi restabilirea lui. Biblia este, prin urmare, harta întregii
istorii. Fără ea, după cum bine s-a spus, istoria ar fi „aidoma
râurilor care curg din izvoare necunoscute spre mări necunoscute”;
dar sub îndrumarea ei, putem urmări aceste râuri până la
izvoarele lor, da, şi le putem vedea capătul glorios în oceanul
eternităţii.
Prin urmare, numai în Biblie ne putem aştepta să
găsim o istorie care să pună corect în ordine perioadele
neconcordante şi neregularităţile cronologice pe care la
prima vedere le prezintă analele istoriei umane -- în armonie unele
cu altele şi cu perioadele naturii.
Începând cu întrebarea, cât timp a trecut de la
crearea omului, noi ar trebui să fim, şi suntem încrezători
că Acela care a dat profeţiile şi a spus că la timpul
sfârşitului ele vor fi înţelese, a dat în Cuvântul Său
şi datele necesare ca să ne permită să determinăm
cu acurateţe locul acestor profeţii.
((B39))
Cu toate acestea, toţi cei care se aşteaptă
să găsească aceste lucruri atât de clar spuse încât să
poată convinge chiar şi pe cititorul superficial sau pe
scepticul nesincer, vor fi dezamăgiţi. Timpurile şi
sezoanele lui Dumnezeu sunt date în aşa fel, încât în timpul
acesta să fie convingătoare numai pentru cei care prin cunoaşterea
lui Dumnezeu sunt în stare să recunoască metodele Sale
caracteristice. Dovada este dată pentru „ca omul lui Dumnezeu
să fie . . . cu totul pregătit” (2 Tim. 3:17). Aceştia
ştiu bine că în toate căile pe care îi conduce Tatăl
lor trebuie să umble prin credinţă şi nu prin vedere.
Tuturor acelora care sunt pregătiţi să umble astfel, sperăm
să le putem arăta la fiecare pas declaraţii solide din Cuvântul
lui Dumnezeu -- o temelie sigură pentru credinţa raţională.
Nu vrem să discutăm aici meritele versiunilor
Septuaginta şi Ebraică ale Scripturilor Vechiului Testament,
deosebirea lor în datele cronologice etc., ci ne vom mulţumi, şi
suntem încredinţaţi că şi cititorul va fi mulţumit,
cu declaraţia că prima a fost o traducere făcută de către
egipteni, în timp ce a doua este relatarea ebraică originală,
fapt care, luat în legătură cu veneraţia aproape superstiţioasă
cu care evreii au păstrat fiecare iotă şi frântură a
acestor scrieri sacre, este o puternică dovadă că versiunea
ebraică este demnă de încredere. Acceptarea ei de către învăţaţi
este cu totul generală, iar în acest volum noi îi urmăm datele
etc.
Dăm aici dovada că de la crearea lui Adam până
în anul 1873 d. Cr. au fost şase mii de ani. Şi chiar dacă
Biblia nu conţine nici o declaraţie directă că a
şaptea mie de ani va fi epoca de domnie a lui Cristos, marea Zi de
Sabat a restabilirii pentru lume, totuşi venerabila tradiţie nu
este fără o temelie raţională. Legea dată lui
Israel, poporul tipic, care prescria ca cele şase zile de muncă
şi oboseală să fie urmate de o zi de înviorare şi
odihnă de lucrările lor, ((B40)) pare să ilustreze
potrivit cei şase mii de ani în care toată creaţia trudeşte
şi suspină sub robia păcatului şi a morţii (Rom.
8:22), în străduinţa zadarnică de a se elibera singură,
şi marea Zi Milenară în care cei trudiţi şi împovăraţi
pot veni la Isus Cristos, păstorul şi episcopul sufletului lor
şi prin El să afle odihnă, înviorare şi restabilire
-- ziua în care, prin meritele sângelui Său preţios, ei pot
afla căinţă şi iertarea păcatelor. În ziua a
şaptea tipică El l-a întrebat pe neputincios: „Vrei să
te faci sănătos?” şi ca răspuns la credinţa
şi ascultarea lui i-a dat putere să-şi ia patul şi să
umble. (Vezi Ioan 5:6-9, de asemenea Mat. 12:10, 13; Ioan 7:23; Luca
13:11-16; 14:1-5.) Tot astfel, în timpul sabatului antitipic, în timpul
Mileniului, se va spune întregii lumi că „cine vrea”
poate să aibă viaţă şi sănătate veşnică
dacă va face paşii credinţei şi ascultării.
Nu trebuie să trecem cu vederea faptul deja arătat
(Vol. I, cap. 8) că termenul zi este indefinit şi înseamnă
pur şi simplu o perioadă de timp, fie de lungă, fie de
scurtă durată. Apostolul Petru lasă să se înţeleagă
că a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei lumii ar fi
a şaptea zi în socoteala lui Dumnezeu, zicând: „Dar preaiubiţilor,
să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o
mie de ani şi o mie de ani ca o zi -- Ziua Domnului . . . va veni . .
. ” etc. 2 Pet. 3:8, 10.
Atunci, dacă a şaptea perioadă de o mie
de ani a istoriei pământului este o epocă special arătată
ca fiind perioada de domnie a lui Cristos, arătând că ea a început
în anul 1873 d. Cr. vom dovedi că noi suntem deja în ea. Aceasta ne
aminteşte ceea ce am arătat deja în volumul precedent, şi
anume că Scripturile arată că aurora Mileniului, sau a
Zilei Domnului, va fi întunecoasă, furtunoasă şi plină
de necazuri peste lume şi peste biserica nominală, cu toate că
lumina cea mai timpurie a aurorei va fi plină de mângâiere şi
de încurajare pentru sfinţi, care şi-au luat mângâierea ((B41))
şi pacea din nădejdea pusă înaintea lor în Evanghelie,
care, asemenea unei ancore, intră dincolo de timpul de strâmtorare
şi se fixează în preţioasele făgăduinţe ale
răsăritului de soare şi ale slavei Milenare; ei văd
dincolo de timpul de strâmtorare domnia glorioasă şi binecuvântările
făgăduite.
Starea generală a lumii din zilele noastre şi
dezvoltarea rapidă de la 1873 încoace a socialismului, nihilismului
şi comunismului, al căror ţel declarat este răsturnarea
puterilor care sunt şi redistribuirea bogăţiei lumii, în
mod sigur nu sunt în dezacord cu ceea ce trebuie să aşteptăm,
oricât de mult pot fi desconsiderate aceste lucruri în unele privinţe
de către cei care iubesc legea, ordinea şi pacea. Numai cei care
văd că anarhia şi necazul care vin sunt mijloacele lui
Dumnezeu pentru stabilirea unei legi şi ordini mai complete şi a
unei păci mai durabile vor fi eliberaţi de teama copleşitoare
în timp ce trec prin necaz.
Această indicare a epocii a şaptea, sau a
Mileniului, nu este singurul lucru care dă valoare cronologiei,
pentru că, deşi vom prezenta câteva linii profetice cu totul
independente de cronologie, ea este totuşi măsura prin care sunt
stabilite câteva linii profetice. Acordul desăvârşit între
aceste două categorii de învăţături profetice, unele
dependente de cronologie iar altele independente de ea, este o dovadă
foarte puternică nu numai a corectitudinii acestor aplicări, ci
şi a corectitudinii cronologiei care arată această armonie;
pe acelaşi principiu că o cheie care deschide o casetă greu
de deschis este evident cheia cea bună. Cronologia dată mai jos
armonizează diferitele mărturii profetice cu privire la Împărăţia
lui Cristos şi la stabilirea ei, arătând ordinea şi timpul
lor relativ. Cronologia este suportul sau mânerul prin care toate
dovezile profetice ale timpului, ca şanţurile sau zimţii
cheii, sunt ţinute şi puse în acţiune împreună.
((B42))
O EXPUNERE CONCISĂ A CRONOLOGIEI PÂNĂ LA ANUL
LUMII 6000
Următoarea expunere concisă a perioadelor
cronologice poate fi în mod potrivit numită cronologia Bibliei,
pentru că este urmărită numai relatarea biblică până
la anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr., dată bine autentificată
şi general acceptată de către învăţaţi.
Aici se sfârşeşete firul cronologiei biblice, cu puţin
peste perioada unde istoria laică începe să fie demnă de
încredere. Aceasta este în sine o dovadă însemnată a îndrumării
şi supravegherii divine, care ne ajută numai acolo unde nu ne
putem ajuta singuri.
De la crearea lui Adam
Până la sfârşitul potopului . . . . . . . .
. . . . . . . . 1656 ani
De atunci până la legământul cu Avraam . .
. . . . . . . . . 427 ani
De atunci până la Exod şi la darea Legii . .
. . . . . . . . 430 ani
De atunci până la împărţirea
Canaanului . . . . . . . . . . . 46 ani
Perioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . 450 ani
Perioada împăraţilor . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . 513 ani
Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . .70 ani
De atunci până la anul 1 d. Cr. . . . . . . . . .
. . . . . .536 ani
De atunci până la 1873 d. Cr. . . . . . . . . . .
. . . . . 1872 ani
În total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . 6000 ani
Deoarece noi vom analiza fiecare din aceste perioade în
parte, cititorul să socotească singur şi să vadă
ce temelie tare pentru credinţa noastră este aşezată
în Cuvântul lui Dumnezeu. Vom găsi două întreruperi în naraţiunea
istorică a Vechiului Testament, dar când descoperim în Noul
Testament că Dumnezeu S-a îngrijit de punţi care să
acopere aceste două goluri, aceasta ar trebui să ne crească
încrederea că Dumnezeu astfel a aranjat mărturia istoriei
biblice, încât timpurile şi sezoanele Sale să rămână
ascunse ((B43)) până la vremea cuvenită pentru a le
descoperi -- întocmai cum a făcut şi cu alte adevăruri
deja remarcate.
Vom examina acum fiecare perioadă de mai sus
separat şi în ordinea menţionată, până la domnia lui
Cirus. Să avem Biblia la îndemână şi să verificăm
fiecare citat, pentru a le putea primi ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu,
şi nu al omului.
Cronologia perioadei de la crearea lui Adam până când
apele potopului au secat
„Când Adam era de o sută treizeci de ani,
i s-a născut un fiu -- şi i-a pus numele Set.” Gen. 5:3 . . .
130 ani.
„Când Set era de o sută cinci ani, i s-a născut
Enos.”
Gen. 5:6 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .105 ani
„Când Enos era de nouăzeci de ani, i s-a născut
Cainan.”
Gen. 5:9 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90 ani
„Când Cainan era de şaptezeci de ani,
i s-a născut Mahalaleel.” Gen. 5:12 . . . . . . . . . . . . . .70
ani
„Când Mahalaleel era de şaizeci şi cinci
de ani,
i s-a născut Iared.” Gen. 5:15 . . . . . . . . . . . . . . . . 65
ani
„Când Iared era de o sută şaizeci şi
doi de ani,
i s-a născut Enoh.” Gen. 5:18 . . . . . . . . . . . . . . . . 162
ani
„Când Enoh era de şaizeci şi cinci de ani,
i s-a născut Metusala.” Gen. 5:21 . . . . . . . . . . . . . . .65
ani
„Când Metusala era de o sută optzeci şi
şapte de ani,
i s-a născut Lameh.” Gen. 5:25 . . . . . . . . . . . . . . . .187
ani
„Când Lameh era de o sută optzeci şi doi
de ani,
i s-a născut Noe.” Gen. 5:28 . . . . . . . . . . . . . . . . .182
ani
„Noe era de şase sute de ani când
a venit potopul pe pământ.” Gen. 7:6 . . . . . . . . . . . . .600
ani
În total, de la crearea lui Adam până în
ziua
când apele de pe pământ au secat. Gen. 8:13 . . . . . . . . .1656
ani.
Nu s-ar putea cere nimic mai simplu şi mai exact,
până la zi, decât aceasta. Să examinăm acum perioada următoare.
((B44))
Perioada de la potop până la legământul cu
Avraam, la moartea tatălui său, Terah
„La vârsta de o sută de ani, din Sem s-a născut
Arpacşad,
la doi ani după potop.” Gen. 11:10 . . . . . . . . . . . . . . 2
ani
„La vârsta de treizeci şi cinci de ani, lui
Arpacşad
i s-a născut Şelah.” Gen. 11:12 . . . . . . . . . . . . . . .
35 ani
„La vârsta de treizeci de ani, lui Şelah
i s-a născut Eber.” Gen. 11:14 . . . . . . . . . . . . . . . .30
ani
„La vârsta de treizeci şi patru de ani, lui
Eber
i s-a născut Peleg.” Gen. 11:16 . . . . . . . . . . . . . . . 34
ani
„La vârsta de treizeci de ani, lui Peleg
i s-a născut Reu.” Gen. 11:18 . . . . . . . . . . . . . . . . 30
ani
„La vârsta de treizeci şi doi de ani, lui Reu
i s-a născut Serug.” Gen. 11:20 . . . . . . . . . . . . . . . 32
ani
„La vârsta de treizeci de ani, lui Serug
i s-a născut Nahor.” Gen. 11:22 . . . . . . . . . . . . . . . 30
ani
„La vârsta de douăzeci şi nouă de ani,
lui Nahor
i s-a născut Terah.” Gen. 11:24 . . . . . . . . . . . . . . . 29
ani
„Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani;
şi Terah a murit în Haran.” Gen. 11:32 . . . . . . . . . . . 205
ani
În total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . 427 ani
Această perioadă de asemenea este foarte
simplă şi exactă. Dar perioada următoare nu este aşa
de uşor de urmărit, deoarece linia directă a cronologiei
este întreruptă, până după ieşirea lui Israel din
Egipt. Prin urmare, ar fi cu neputinţă să continuăm
dacă Pavel şi Ştefan, ca purtători de cuvânt ai
Spiritului, nu ne-ar da veriga de legătură.
Perioada de la legământul cu Avraam până la
darea Legii
Apostolul Pavel declară că durata acestei
perioade a fost de patru sute treizeci de ani (Gal. 3:17). Legământul
cuprindea ((B45)) făgăduinţa de stăpânire veşnică
a Canaanului, şi deşi a fost de mai multe ori reafirmat, lui
Avraam, Isaac şi Iacov, era totdeauna acelaşi legământ. (Vezi
Gen. 12:7, 8; 13:14-18; 26:3, 4; 35:9-12; 46:2-4; 50:24.) După cum se
poate vedea dintr-o comparaţie între Geneza 12:1-5, 7 şi Fapte
7:2-5, legământul a fost făcut (potrivit făgăduinţei
anterioare) de îndată ce Avraam a fost pe deplin de acord cu condiţiile
în baza cărora urma să-l primească: aceasta a fost de îndată
ce a intrat în Canaan, ceea ce el a făcut imediat după moartea
tatălui său, care a murit în Haran, în drum spre Canaan. Având
data legământului -- chiar după moartea lui Terah -- astfel
stabilită prin declaraţia lui Ştefan, şi având
declaraţia lui Pavel, că Legea a fost dată la patru sute
treizeci de ani după legământ, golul din cronologia Vechiului
Testament este astfel acoperit de Noul Testament. Dar să citim
relatarea cu atenţie şi să notăm particularităţile
cu care este construită puntea de legătură.
„Domnul zisese lui Avram (înainte de a părăsi
Mesopotamia, sau Ur din Caldeea): «Ieşi din ţara ta, din
rudenia ta şi din casa tatălui tău (fraţi etc.) şi
vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Te voi face să
devii un neam mare»” etc. (Gen. 12:1, 2; compară cu Fapt. 7:2).
Aceasta arată că Dumnezeu îi propusese lui Avraam legământul
înainte de moartea tatălui său Terah şi înainte de a
merge să locuiască în Haran sau Charran. Dar exista o clauză
care cerea credinţa şi ascultarea lui Avraam înainte ca legământul
să fie făcut în realitate. Această clauză era ca el să
arate credinţă în făgăduinţa că va fi încheiat
cu el un asemenea legământ, părăsindu-şi ţara
natală şi rudele, şi mergând în ţara în care era îndrumat.
Avraam a făcut acest lucru, şi fiindcă soţia sa,
nepotul său Lot şi tatăl său îmbătrânit îi împărtăşeau
credinţa şi doreau să-şi împartă soarta cu ((B46))
el, acestora li s-a îngăduit să meargă, şi cei patru
au pornit spre ţara făgăduită. Tatăl său
Terah a murit pe drum, în Haran, după care Avraam a trecut în
Canaan, pentru ca acolo să poată asigura şi întări
legământul. După cum le-a declarat Ştefan israeliţilor:
„După ce a murit tatăl său, Dumnezeu l-a strămutat
în ţara aceasta în care locuiţi voi acum”. „Avram a plecat
(din Haran), cum îi spusese Domnul” (Fapt. 7:4; Gen. 12:4).
Şi legământul a fost făcut îndată ce a intrat în
ţară. (Vezi Gen. 12:5-7.) Astfel avem fixată data legământului
şi începutul celor 430 de ani, ca fiind imediat după moartea
lui Terah, şi avem lanţul cronologiei complet până la
darea Legii. Prima trăsătură a Legii a fost Paştele,
instituit chiar în ziua când Israel a ieşit din Egipt. Exod.
12:41-43, 47, 50, 51.
În armonie cu aceasta citim: „Şederea fiilor
lui Israel care au locuit (după limba engleză -- n. e.) în
Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Şi, după patru sute
treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului
au ieşit din ţara Egiptului”. Exod. 12:40-42, 51.
Unii ar putea presupune că declaraţiile lui
Moise şi ale lui Pavel (Exod. 12:40-42 şi Gal. 3:17) nu sunt în
armonie, unul afirmând că şederea lui Israel a fost de patru
sute treizeci de ani, iar celălalt că de la legământul cu
Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani, gândindu-se
că dacă numai patru sute treizeci de ani au trecut de la
intrarea lui Avraam în Canaan până la darea Legii, atunci şederea
fiilor lui Israel în Egipt trebuie să fi fost mult mai scurtă.
Dar trebuie să se observe că declaraţia nu este că
Israel a stat în Egipt patru sute treizeci de ani, ci că întreaga
lungime a şederii acestui popor, care pentru un timp a trăit în
Egipt, a durat patru sute treizeci de ani. „Şederea fiilor lui
Israel care au locuit în Egipt, a fost ((B47)) de patru
sute treizeci de ani.” Şederea la care se referă a început când
Avraam a venit prima dată în Canaan (Evr. 11:8, 9). Israel a stat în
Avraam, în Isaac şi Iacov întocmai cum Levi a plătit zeciuială
lui Melhisedec când era încă în coapsele tatălui său.
Evr. 7:9, 10.
Legământul cu Avraam a intrat în vigoare de când
el, plecând din Haran sau Charran, a pus piciorul în Canaan, ţara făgăduinţei.
Din acel moment, el şi tot Israelul într-însul, încă nenăscut,
au devenit moştenitori ai lucrurilor făgăduite şi locuitori
temporari, sau peregrini, aşteptând de la Dumnezeu împlinirea făgăduinţei.
Această şedere a durat patru sute treizeci de ani, până la
zi, când Israelul a părăsit Egiptul şi a primit acea primă
trăsătură a Legii, instituirea Paştilor. Prin urmare,
declaraţiile lui Moise şi ale lui Pavel se referă exact la
aceeaşi perioadă, dând astfel dovada cea mai clară că
de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru
sute treizeci de ani. Pavel pune accent deosebit pe faptul că Paştele
trebuie să fie privit ca începutul Legii (ceea ce şi Moise arată
în Exodul 12:42, 43, 47, 50), iar Moise pune accent deosebit pe
exactitatea la zi a perioadei.
Astfel am stabilit clar a treia perioadă. Şi
când remarcăm minuţiozitatea Domnului, până la zi, în
faptul că ne-a dat acest inel în lanţul cronologiei, ne dă
încredere puternică, mai cu seamă când ne gândim că
această particularitate n-a fost probabil de interes deosebit pentru
Biserica din trecut, şi n-a fost dată decât pentru a fi folosită
în prezent.
Perioada de la exod până la împărţirea
Canaanului între seminţii
Cei patruzeci de ani ai lui Israel, sau „ziua
ispitirii în pustie” (Deut. 8:2; Ps. 95:8-10; Evr. 3:8, 9) au fost urmaţi
de ((B48)) şase ani de război în Canaan şi de împărţirea
ţării între seminţii. Trecuse un an, o lună şi
cinci zile de la ieşirea lor din Egipt şi până la plecarea
lor din Sinai spre Paran (Num. 33:3; 10:11-13). Şi atunci au fost
trimise iscoadele, din Cades-Barnea, din pustiul Paran (Num. 13:3-26;
32:8-13). Unul dintre aceştia, Caleb, cerându-şi partea la împărţirea
ţării (Ios. 11:23; 10:42), a spus: „Eram în vârstă de
patruzeci de ani, când Moise, slujitorul Domnului, m-a trimis din
Cades-Barnea să cercetez ţara şi i-am adus ştiri . . .
Acum, iată că Domnul m-a ţinut în viaţă, cum a
spus. Sunt patruzeci şi cinci de ani de când Domnul vorbea astfel
. . . acum, iată că sunt în vârstă de optzeci şi
cinci de ani” (Ios. 14:7, 10). Se va vedea astfel că între
iscodirea ţării şi împărţirea ei între seminţii
au trecut patruzeci şi cinci de ani, după cum afirmă Iosua,
şi ceva mai bine de un an între exod şi trimiterea iscoadelor,
ceea ce dă patruzeci şi şase de ani întregi şi o fracţiune*
de la exod până la împărţirea ţării. Deoarece
primii patruzeci de ani din această perioadă au fost petrecuţi
în pustie, cum ne arată multe scripturi, îndeosebi Fapte 7:36
şi Evrei 3:9, restul de şase ani până la împărţirea
ţării au fost petrecuţi în Canaan, pentru cucerirea şi
luarea în stăpânire a ţării făgăduinţei.
*Noi luăm în calcul numai anii compleţi, un
calcul mai corect fiind imposibil. Uneori, ca şi în cazul de mai
sus, anii sunt lungi împreună cu fracţiunea. Apoi iarăşi
unii sunt scurţi, ca şi în cazul domniei lui Zedechia. Se spune
despre Zedechia că a domnit unsprezece ani (2 Cron. 36:11; Ier.
52:1); totuşi din versetele 3 până la 7 ale ultimului capitol
este clar că domnia lui reală a fost de zece ani, patru luni
şi nouă zile. Noi credem că aceste fracţiuni de an se
compensează între ele şi avem încredere că Domnul a
condus şi aranjat astfel lucrurile, bazaţi fiind pe rezultatul
lor şi pe urmările deductibile din ele, şi pe
corectitudinea la zi deja remarcată, chiar şi în perioadele
mari. Ilustrativ pentru grija şi minuţiozitatea Domnului în
această chestiune, vezi Geneza 7:11, 13; Exodul 12:40, 41.
((B49))
Perioada judecătorilor
Ajungem acum la partea cea mai grea a cronologiei,
perioada de la împărţirea ţării până la ungerea
lui Saul ca împărat. Aceasta este de obicei numită perioada
judecătorilor, chiar dacă judecătorii n-au funcţionat
continuu. Relatarea dată în Cartea Judecătorilor şi în 1
Samuel menţionează nouăsprezece perioade, aproximativ patru
sute cincizeci de ani în total; dar aceste perioade sunt discontinui, întrerupte,
suprapuse şi încurcate atât de mult, încât n-am putea ajunge la
nici o concluzie clară din ele şi am fi obligaţi să
tragem concluzia, ca şi alţii, că nu se poate cunoaşte
nimic clar asupra acestui subiect, dacă Noul Testament n-ar completa
neajunsul. Pavel spune că după ce Dumnezeu le-a împărţit
ţara prin sorţi, „Timp de aproape patru sute cincizeci de ani,
El le-a dat judecători, până la prorocul Samuel. Ei au cerut
apoi un împărat . . . Dumnezeu le-a dat pe Saul . . . ”. Fapt.
13:19-21.
Cuvântul grecesc redat în versiunea comună prin aproape,
este hos, care înseamnă timp de unde versiunea comună
îl redă prin pe când, de exemplu: Fapt. 1:10; 10:17; Luca
24:32. Acest pasaj ar fi mai bine tradus astfel: „Timp de patru
sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători”. Versiunea Siriacă
îl redă astfel: „Pentru patru sute cincizeci de ani, El le-a dat
judecători, până la Samuel profetul” -- ultimul dintre
„judecători”.
Acceptăm declaraţia apostolului despre durata
acestei perioade a judecătorilor ca pe o soluţie a problemei
special intenţionată. Numai în două cazuri -- cei patru
sute treizeci de ani de la Legământ până la Lege şi
această perioadă a judecătorilor -- există o nesiguranţă
raţională în legătură cu cronologia Vechiului
Testament, şi amândouă sunt clar arătate în Noul
Testament. Putem oare presupune că aceasta s-a petrecut la întâmplare?
Este mai raţional a presupune că Dumnezeu a ascuns mai întâi
această problemă lăsând relatarea ((B50)) Vechiului
Testament incompletă, iar mai târziu a completat lipsa în Noul
Testament, aşa încât la timpul cuvenit, când trebuia atrasă
atenţia asupra ei, cei care vor avea suficient interes pentru a
compara relatările să poată găsi verigile lipsă,
date într-un mod calculat să înveţe dependenţă de
Marele Supraveghetor al Timpului.
Perioada împăraţilor
Domnia lui Saul a fost în timpul sau pe parcursul a
patruzeci de ani după ultimul judecător, până când David
a fost uns ca împărat, după cum s-a arătat mai sus; iar
după el, perioadele împăraţilor din linia lui David sunt uşor
de urmărit în Cronici, şi anume:
„Timpul” lui Saul . . . . . Fapt. 13:21 . . . . . .
. . . . .40 ani
David . . . . . . . . . . . 1 Cron. 29:27 . . . . . . .
. . .40 ani
Solomon . . . . . . . . . . 2 Cron. 9:30 . . . . . . .
. . . 40 ani
Roboam . . . . . . . . . . .2 Cron. 12:13 . . . . . . .
. . .17 ani
Abia . . . . . . . . . . . .2 Cron. 13:2 . . . . . . .
. . . .3 ani
Asa . . . . . . . . . . . . 2 Cron. 16:13 . . . . . . .
. . .41 ani
Iosafat . . . . . . . . . . 2 Cron. 20:31 . . . . . . .
. . .25 ani
Ioram . . . . . . . . . . . 2 Cron. 21:20 . . . . . . .
. . . 8 ani
Ahazia . . . . . . . . . . .2 Cron. 22:2 . . . . . . .
. . . .1 an
Atalia . . . . . . . . . . .2 Cron. 22:12 . . . . . . .
. . . 6 ani
Ioas . . . . . . . . . . . .2 Cron. 24:1 . . . . . . .
. . . 40 ani
Amaţia . . . . . . . . . . .2 Cron. 25:1 . . . . .
. . . . . 29 ani
Ozia . . . . . . . . . . . .2 Cron. 26:3 . . . . . . .
. . . 52 ani
Iotam . . . . . . . . . . . 2 Cron. 27:1 . . . . . . .
. . . 16 ani
Ahaz . . . . . . . . . . . .2 Cron. 28:1 . . . . . . .
. . . 16 ani
Ezechia . . . . . . . . . . 2 Cron. 29:1 . . . . . . .
. . . 29 ani
Manase . . . . . . . . . . .2 Cron. 33:1 . . . . . . .
. . . 55 ani
Amon . . . . . . . . . . . .2 Cron. 33:21 . . . . . . .
. . . 2 ani
Iosia . . . . . . . . . . . 2 Cron. 34:1 . . . . . . .
. . . 31 ani
Ioiachim . . . . . . . . . .2 Cron. 36:5 . . . . . . .
. . . 11 ani
Zedechia . . . . . . . . . .2 Cron. 36:11 . . . . . . .
. . .11 ani
În total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . .513 ani.
((B51))
Cei şaptezeci de ani de pustiire
Cu aceasta ajungem la perioada pustiirii ţării,
care a durat şaptezeci de ani şi s-a terminat cu revenirea
poporului ei din Babilon, în anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr. (vezi
2 Cron. 36:20, 23), o dată bine stabilită în istoria laică,
şi cronologia Bibliei nu merge dincolo de ea.
Perioada de la revenire până la 1873 d. Cr.
Perioada de la revenirea evreilor din Babilon, în anul
întâi al lui Cirus, la sfârşitul celor şaptezeci de ani de
pustiire a ţării lor, până la data cunoscută ca anul
1 d. Cr., nu este cuprinsă în istoria Bibliei. Dar, după cum
s-a spus mai înainte, ea este clar stabilită de istoria laică,
fiind o perioadă de cinci sute treizeci şi şase de ani.
Ptolomeu, un învăţat egiptean de origine greacă, geometru
şi astronom, a stabilit bine aceste cifre. Ele sunt general acceptate
de către învăţaţi şi cunoscute sub numele de
Sistemul lui Ptolomeu.
Astfel am găsit o linie clară şi continuă
a cronologiei de la creare până la începutul erei creştine (d.
Cr.) -- în total o perioadă de patru mii o sută douăzeci
şi opt (4128) de ani, care, împreună cu o mie opt sute şaptezeci
şi doi de ani ai erei creştine, fac şase mii de ani de la
creare până la 1873 d. Cr.
Comparaţie între această cronologie şi
cea a lui Usher
Pentru unii va fi interesant să ştie prin ce
se deosebeşte această cronologie de cea introdusă ca notă
marginală la versiunea comună a Bibliei (engleze -- n. e.),
cunoscută ca Cronologia lui Usher. Diferenţa dintre cele două,
până la timpul celor şaptezeci de ani de pustiire, este de o
sută douăzeci şi patru (124) de ani. Această diferenţă
este formată din patru perioade de câte optsprezece, patru, doi
şi o sută de ani -- după cum urmează:
((B52))
Usher datează cei şaptezeci de ani de
pustiire cu optsprezece ani mai devreme decât am arătat noi
mai sus -- adică înainte de detronarea lui Zedechia, ultimul împărat
al lui Iuda -- fiindcă el a socotit că împăratul
Babilonului a luat atunci mulţi prizonieri* (2 Cron. 36:9, 10, 17; 2
Împ. 24:8-16). El, în mod evident, face greşeala destul de obişnuită
de a privi aceşti şaptezeci de ani ca fiind perioada de captivitate,
în timp ce Domnul spune în mod explicit despre ei că sunt şaptezeci
de ani de pustiire a ţării, că ţara va fi
„pustiită şi fără locuitori”. Nu aşa a fost
cazul înainte de detronarea lui Zedechia (2 Împ. 24:14). Dar pustiirea
care a urmat detronării lui Zedechia a fost completă, pentru că,
deşi unii din cei săraci ai ţării au fost lăsaţi
să lucreze viile şi pământul (2 Împ. 25:12), în scurt
timp chiar şi aceştia -- „tot poporul de la cel mai mic până
la cel mai mare” -- au fugit în Egipt de teama caldeenilor (vers. 26).
În privinţa aceasta nu poate exista nici o îndoială; şi
prin urmare, calculând timpul până la pustiirea ţării,
toate perioadele până la sfârşitul domniei lui Zedechia
trebuie luate în calcul, după cum noi am şi făcut.
*Să se remarce însă că această
captivitate parţială, înainte de detronarea regelui Zedechia, a
fost de unsprezece, nu de optsprezece ani.
Diferenţa de patru ani este în
domnia lui Ioram. Usher o dă ca o domnie de patru ani, pe când
Biblia spune că a fost de opt ani. 2 Cron. 21:5 şi 2 Împ. 8:17.
Cât priveşte diferenţa de doi ani, un
an se găseşte în durata domniei lui Ahaz, pe care Usher o dă
ca fiind de cincisprezece ani, în timp ce Biblia spune că a fost de
şaisprezece ani (2 Cron. 28:1; 2 Împ. 16:2). Celălalt an este
în durata domniei lui Ioas, pe care Usher o socoteşte ca fiind de
treizeci şi nouă de ani, pe când Biblia o dă ca fiind de
patruzeci de ani. 2 Împ. 12:1; 2 Cron. 24:1.
Aceste diferenţe se pot explica numai presupunând
că Usher a urmat sau a încercat să urmeze pe Iosefus, un
istoric evreu ale cărui date cronologice sunt astăzi în mod
general recunoscute ca îndrăzneţe şi eronate. Noi ne bazăm
numai pe Biblie, crezând că Dumnezeu Îşi este propriul Său
interpret.
((B53))
În afară de această diferenţă de
douăzeci şi patru de ani în perioada împăraţilor,
mai este o deosebire între cronologia biblică de mai sus şi cea
a lui Usher, şi anume, o sută de ani în perioada judecătorilor.
Aici Usher este indus în eroare de greşeala evidentă din 1 Împăraţi
6:1, unde se spune că al patrulea an al domniei lui Solomon a fost al
patru sute optzecilea an de la ieşirea din Egipt. Evident că ar
trebui să spună al cinci sute optzecilea an, şi este
posibil să fie o greşeală de transcriere; căci, dacă
la cei patru ani ai lui Solomon adăugăm pe cei patruzeci ai lui
David, durata de patruzeci ai lui Saul şi cei patruzeci şi
şase de ani de la ieşirea din Egipt şi până la împărţirea
ţării, avem o sută treizeci de ani, care, scăzuţi
din patru sute optzeci de ani, ar fi numai trei sute cincizeci de ani
pentru perioada Judecătorilor, în loc de patru sute cincizeci
de ani menţionaţi în Cartea Judecătorilor şi de către
Pavel, după cum am arătat deja. Litera ebraică „daleth”
(4) seamănă foarte mult cu litera „hay” (5) şi
se presupune că în acest fel s-a produs eroarea, probabil din greşeala
unui copist. Prin urmare, 1 Împăraţi 6:1 ar trebui să spună
cinci sute şi optzeci, şi astfel să fie în perfectă
armonie cu celelalte declaraţii.
În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu corectează
cele câteva mici greşeli care s-au strecurat acolo prin cine ştie
ce împrejurări*. Şi să reţinem că aceste lacune
se găsesc în perioada acoperită în mod eficient prin mărturia
inspirată a Noului Testament.
*O discrepanţă similară se va observa
comparând 2 Cronici 36:9 cu 2 Împăraţi 24:8, una dând
optsprezece ani, iar cealaltă dând, evident greşit, opt ani ca
fiind vârsta lui Ioiachin, care a domnit trei luni, a făcut rele în
ochii Domnului şi a fost pedepsit prin captivitate etc. O astfel de
greşeală putea să se producă uşor, însă
Dumnezeu a păzit atât de bine Cuvântul Său, încât cele câteva
greşeli mărunte făcute de copişti sunt foarte vădite,
iar deplina armonie a Cuvântului Său dă temelie largă
pentru credinţă.
Aşadar, când Usher calculează anul 1 d. Cr.
ca fiind anul 4005 de la crearea lui Adam, de fapt acesta a fost, după
cum ((B54)) am arătat, anul 4129, după mărturia
Bibliei, arătând astfel că anul 1872 d. Cr. este anul 6000 al
lumii, iar 1873 d. Cr. începutul celei de-a şaptea perioade de o mie
de ani, al şaptelea mileniu sau a şaptea zi de o mie de ani a
istoriei pământului.
Astfel cronologia, luată numai din Biblie, de la
creare până la istoria laică bine dovedită, este clară
şi puternică, dând mărturie şi despre metodele
deosebite ale providenţei divine în înregistrarea ei, în tăinuirea
ei şi în dezvăluirea ei treptată la timpul cuvenit. Iar
aceasta, împreună cu datele demne de încredere ale erei creştine
şi ale câtorva secole precedente, pe care le avem la îndemână,
ne permit să stabilim cu corectitudine unde ne aflăm în
curgerea vremii. Şi începem să ne ridicăm capetele cu nădejde
şi să ne bucurăm, dându-ne seama că noi de fapt intrăm
cu repeziciune în vârsta glorioasă a celui de-al şaptelea
mileniu -- deşi recunoaştem că începutul ei trebuie să
fie întunecos şi plin de tulburări, cum a fost prezis de profeţi,
şi că norii furtunoşi se îngrămădesc deja şi
devin mai întunecoşi.
DATA NAŞTERII DOMNULUI NOSTRU
În secolul al şaselea Biserica a început să
calculeze timpul de la naşterea Domnului nostru şi a fixat data
naşterii Domnului aşa cum este astăzi, adică la 536 de
ani de la primul an al lui Cirus, împăratul Persiei*. Fie că au
plasat-o corect fie că nu, aceasta nu afectează cronologia aşa
cum tocmai a fost dată, care arată că cei şase mii de
ani de la crearea lui Adam au luat sfârşit în anul 1872 d. Cr.,
deoarece sunt o mie opt sute şaptezeci şi doi de ani de la anul
numit d. Cr., iar anul întâi al lui Cirus a fost cu cinci sute treizeci
şi şase de ani înainte de acest an (d. Cr.), fie că a fost
anul naşterii Domnului nostru fie că nu.
Anul Domnului a fost fixat încă din secolul al
şaselea de către Dionisius Exiguus şi de alţi învăţaţi
din vremea aceea, chiar dacă n-a intrat în uz general decât cu două
secole mai târziu. ((B55)) Poate că nu putem explica mai bine
acest lucru decât prin vechea ilustraţie care urmează, adică
printr-o linie pe care se află un asterisc -- astfel:
înainte de Cristos
--------------------*-------------------- după Cristos. Linia va
reprezenta cei şase mii de ani ai istoriei pământului de la
crearea lui Adam până în 1873 d. Cr.; asteriscul va reprezenta
punctul despărţitor între î. Cr. şi d. Cr. Dacă am
deplasa acel punct în vreo direcţie, lungimea întregii perioade nu
s-ar schimba, deşi s-ar schimba numele anilor. Dacă am deplasa
punctul care arată anul Domnului cu un an înapoi, perioada î. Cr.
ar fi cu un an mai scurtă, iar perioada d. Cr. cu un an mai lungă,
dar suma anilor î. Cr. şi d. Cr. ar fi aceeaşi; pentru că
ceea ce se ia dintr-o parte se adaugă întotdeauna la cealaltă.
Totuşi, să examinăm pe scurt data naşterii Domnului
nostru, fiindcă se va constata că va fi folositoare în studiile
noastre următoare.
A devenit obişnuit printre învăţaţi
să fie de acord că anul îndeobşte acceptat ca d. Cr. este
incorect cu până la patru ani -- că Domnul nostru S-a născut
cu patru ani înainte de anul desemnat ca d. Cr., adică anul 4 î.
Cr. Şi această teorie a fost urmată de editorii versiunii
comune a Bibliei. Noi nu putem fi de acord că anul 4 î. Cr. a fost
data adevărată a naşterii Domnului nostru. Dimpotrivă,
aflăm că El S-a născut numai cu un an şi trei luni înaintea
erei noastre, d. Cr., şi anume în octombrie, anul 2 î. Cr.
Principalul motiv al celor mai mulţi care pretind
că data d. Cr. ar fi trebuit plasată cu patru ani mai devreme
pentru a marca în mod corect naşterea Mântuitorului, este din dorinţa
de a armoniza această dată cu anumite afirmaţii ale
istoricului evreu Iosefus, privitoare la durata domniei lui Irod cel Mare.
Potrivit uneia din afirmaţiile lui, s-ar părea că Irod a
murit cu trei ani înainte de anul considerat d. Cr. Dacă acest lucru
ar fi adevărat, s-ar dovedi cu certitudine că Domnul nostru S-a
născut în anul 4 î. Cr.; deoarece acest Irod este cel care a scos
decretul să fie ucişi pruncii din ((B56)) Betleem, de
care copilul Isus a fost scăpat (Mat. 2:14-16). Dar este oare această
afirmaţie a lui Iosefus vrednică de încredere? Este oare adevărat
că Irod a murit cu patru ani înainte de anul considerat d. Cr.? Răspundem:
nu, Iosefus singur nu este o autoritate suficientă pentru o asemenea
decizie, deoarece se ştie şi se admite că este inexact în
consemnarea datelor.
Dar această idee s-a răspândit: anul 4 î.
Cr. a fost în mod general acceptat, iar datele şi evenimentele
istorice au fost cumva adaptate ca să se potrivească şi să
sprijine această teorie. Printre alte presupuse dovezi că anul 4
î. Cr. este data corectă, a fost o eclipsă de lună despre
care Iosefus a spus că ar fi avut loc cu puţin înainte de
moartea lui Irod. Tot ce se ştie despre acea eclipsă sunt următoarele:
Irod aşezase un vultur mare de aur deasupra porţii Templului.
Doi iudei de vază, cu numele de Matia şi Iuda, au convins pe câţiva
tineri să-l doboare. Ei l-au doborât şi au fost arestaţi
şi executaţi. Pentru a lămuri chestiunea, Iosefus povesteşte
că pe vremea aceea exista un alt Matia, mare preot, care n-a fost
amestecat în răscoală. Apoi el adaugă: „Irod l-a îndepărtat
pe acest Matia din slujba sa de mare preot şi l-a ars de viu pe celălalt
Matia care stârnise revolta, împreună cu tovarăşii săi,
şi chiar în noaptea aceea a fost o eclipsă de lună”.
Acest fapt este relatat ca fiind unul din ultimele fapte însemnate ale
lui Irod, şi Iosefus îi atribuie o dată care ar putea
corespunde cu anul 4 î. Cr., el marcând data prin eclipsa menţionată.
Dar fiindcă uneori au loc până la patru
eclipse de lună într-un an, este evident că în afară de
împrejurări cu totul deosebite, consemnarea unui asemenea eveniment
nu dovedeşte nimic. Când ora din noapte, timpul anului şi mărimea
eclipsei sunt toate menţionate, cum s-a făcut în câteva
cazuri, raportarea este de mare valoare pentru fixarea de date; dar în
cazul pe care-l analizăm nu există nimic de felul acesta, şi
prin urmare relatarea nu dovedeşte absolut nimic în ceea ce priveşte
cronologia. Iosefus menţionează un ((B57)) post care s-ar
fi ţinut înainte de acest eveniment, dar ce post şi cu cât
timp înainte, nu spune.
S-a întâmplat însă să fie numai o eclipsă
de lună în anul 4 î. Cr., pe când în anul 1 î. Cr. au fost trei.
Eclipsa din anul 4 î. Cr. a fost numai parţială (numai şase
cifre sau o jumătate a lunii fiind întunecată), pe când în
anul 1 î. Cr. toate cele trei eclipse au fost totale -- tot discul lunii
a fost întunecat, şi fireşte timp mai îndelungat, făcând
ca evenimentele să fie mult mai perceptibile. Deci, dacă teoria
eclipsei are vreo greutate, ea desigur nu este în favoarea datei mai
timpurii, anul 4 î. Cr.
Din nefericire, data morţii lui Irod nu este
consemnată de un istoric vrednic de încredere. Iosefus dă în
istoria sa unele perioade importante şi datele unor evenimente, dar
aceste date nu sunt vrednice de încredere. Unele dintre ele arată că
Irod a murit în anul 4 î. Cr., însă altele nu se potrivesc cu
această dată. Se spune de pildă că el a murit la vârsta
de şaptezeci de ani. El a fost numit guvernator al Galileii în anul
47 î. Cr., an în care după Iosefus el avea 25 de ani (Antichităţi
iudaice 14:9:2). Aceasta ar data naşterea lui ca fiind anul 72 î.
Cr. (47 + 25). Moartea lui la 70 de ani ar fi atunci în anul 2 î. Cr. în
loc de anul 4 î. Cr.
În acest sens este bine să observăm
conflictul de păreri printre învăţaţi cu privire la
data exactă a morţii lui Irod, ca astfel să poată fi
evident pentru toţi că nu există nici un motiv bine întemeiat
pentru acceptarea anului 4 î. Cr. ca singura dată în armonie cu
Matei 2:14-16. Enciclopedia Biblică a lui Faussett spune că Irod
a fost numit guvernator cam la vârsta de 20 de ani. Aceasta ar înseamna
că moartea lui a fost la vârsta de 70 de ani, în anul 2 d. Cr.
Enciclopedia lui Chambers şi Dicţionarul Biblic al lui Smith
spun că atunci avea 15 ani, ceea ce ar plasa moartea lui în anul 7
d. Cr. Enciclopedia lui Appleton, la capitolul Cronologie, zice:
„Iosefus dă şi el date, însă el este în general prea
neglijent pentru a fi luat în socoteală”.
((B58))
Vom începe acum să dăm dovada scripturală
asupra acestui subiect, care este mult mai în armonie cu era noastră
şi care arată că naşterea Domnului nostru a avut loc
cu numai un an şi trei luni înainte de 1 ianuarie d. Cr. Ea este după
cum urmează:
Misiunea Domnului nostru a durat trei ani şi jumătate.
Cele şaizeci şi nouă de săptămâni de ani
simbolici (Dan. 9:24-27) au ajuns până la botezul şi ungerea Sa
ca Mesia, şi atunci a început ultima sau a şaptezecea săptămână
(şapte ani) de favoare a lui Israel. El a fost suprimat (în moarte)
la mijlocul acelei săptămâni, a şaptezecea -- la trei
ani şi jumătate de la începerea misiunii Sale. A fost răstignit,
ştim aceasta, la vremea Paştelui, cam pe la 1 aprilie, oricare
ar fi anul. Cei trei ani şi jumătate ai misiunii Sale,
care s-au terminat în aprilie, trebuie prin urmare să fi început
prin octombrie, oricare ar fi anul. Şi luna octombrie a căruiva
an trebuie să fi fost adevărata lună a naşterii Sale,
pentru că El n-a întârziat să-Şi înceapă
misiunea de îndată ce a avut 30 de ani şi n-a putut începe înainte
de a avea 30 de ani, potrivit Legii (sub care Se născuse şi de
care asculta). După cum citim: „Isus era cam de treizeci de
ani când a început” etc.
Ioan Botezătorul era cu şase luni mai mare
decât Domnul nostru (Luca 1:26, 36); prin urmare El a fost major (la
treizeci de ani, după Lege -- Num. 4:3; Luca 3:23 etc.) şi a început
să predice cu şase luni înainte ca Isus să fi ajuns la
majorat şi să-Şi fi început misiunea. Data începerii
misiunii lui Ioan este clar declarată, şi anume: „În anul al
cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar”, al treilea împărat
al Romei (Luca 3:1). Aceasta este o dată stabilită precis,
asupra căreia nu poate exista nici o îndoială raţională.
Tiberiu a devenit împărat la moartea lui Cezar August, în anul
Romei 767, care a fost anul 14 d. Cr.
Dar cei care sunt induşi în eroare prin declaraţiile
inexacte ale lui Iosefus privitoare la Irod şi care plasează naşterea
lui ((B59)) Isus în anul 4 î. Cr., vrând să fie în armonie
cu el, dau peste o dificultate cu această dată clar declarată
pe care o dă Luca, şi se străduiesc s-o pună în
armonie şi cu teoria lor despre anul 4 î. Cr. Pentru a realiza acest
lucru, ei pretind că Tiberiu a început să-şi exercite
autoritatea cu trei sau patru ani înainte de moartea lui August şi
înainte ca el să fi fost instalat pe deplin ca împărat. Ei
pretind că este posibil ca autoritatea lui să fi fost recunoscută
de la acea dată.
Dar oricine va investiga chestiunea în paginile
istoriei va găsi că astfel de presupuneri sunt fără
temei. Este adevărat că Tiberiu a fost ridicat la o poziţie
foarte importantă de către August, dar nu cu patru ani înainte
de moartea lui August, cum ar pretinde teoria lor, ci cu zece ani
înainte, în anul 4 î. Cr. Însă puterea ce i-a fost conferită
atunci a fost doar la fel cu cea de care s-au bucurat şi alţii
înaintea lui. În nici un sens al cuvântului n-a fost o putere imperială
şi în nici un sens al cuvântului nu se poate spune că „domnia”
lui a început atunci; el a fost doar succesorul legal. Nici chiar
folosind cel mai exagerat mod de a vorbi nu s-ar putea spune că „domnia”
lui a început înainte de moartea lui August şi de învestirea lui
în funcţie de către Senatul roman, în anul 14 d. Cr.
Istoria spune: „Împăratul îmbătrânind
şi vârsta lui înaintată cerând un asociat, l-a adoptat pe
Tiberiu în anul 4 d. Cr, reînnoindu-i puterea de tribun”. Rees
Ciclopaedia, articolul Tiberius.
„El (August) s-a hotărât prin urmare ca o parte
din guvernare să cadă în sarcina lui (Tiberiu) . . . Această
învestitură formală l-a plasat în aceeaşi poziţie
care a fost ocupată de veteranul Agripa în anii săi mai târzii,
şi nu poate fi nici o îndoială că acest lucru a fost
privit îndeobşte ca o introducere în locul dintâi în imperiu. . .
Programul pentru succesiune a fost semnificativ supravegheat punct
cu punct: Tiberiu avea un mandat să-i preia locul (lui August -- n.
e.) în fruntea Senatului, a poporului şi a armatei. . . Adopţia,
((B60)) care a avut loc în acelaşi timp, este datată 27
iunie, anul 4 d. Cr. (anul 757 al Romei)” -- Merivale's History of
the Romans (Appleton's), vol. 4, pag. 220, 221.
Există astfel dovadă convingătoare că
primul an al domniei lui Tiberiu Cezar n-a fost cu trei sau patru ani înainte
de moartea lui August; şi că onorurile despre care se spune că
i-au fost conferite în timpul domniei lui August i-au fost conferite cu
zece ani şi nu cu patru ani înainte de moartea lui August, iar
atunci nu erau în nici un sens onoruri imperiale.
Putem, prin urmare, considera data din Luca 3:1 nu
numai ca singura dată furnizată de Noul Testament, ci şi ca
dată clară. În mintea celor care au investigat-o nu poate fi
nici o îndoială în legătură cu ea. Tiberiu a început să
domnească în anul 14 d. Cr. Al cincisprezecelea an al domniei sale
ar fi deci anul 29 d. Cr., an în care, după cum relatează Luca
(3:1-3), şi-a început Ioan misiunea. Deoarece a treizecea aniversare
a naşterii Domnului nostru şi începutul misiunii Sale au fost
în octombrie, şi deoarece ziua naşterii lui Ioan şi începutul
misiunii sale au fost doar cu şase luni mai devreme, înseamnă că
Ioan şi-a început misiunea primăvara, în jur de 1 aprilie --
imediat ce a ajuns la majorat; pentru că planurile lui Dumnezeu sunt
executate întotdeauna la timpul exact. Aşadar Ioan era în vârstă
de 30 de ani cam pe la 1 aprilie, anul 29 d. Cr., prin urmare el s-a născut
cam pe la 1 aprilie, anul 2 î. Cr .* Iar naşterea lui Isus, cu
şase luni mai târziu, trebuie să fi fost cam pe la 1 octombrie,
anul 2 î. Cr.
*Pentru beneficiul cititorilor care nu sunt prea obişnuiţi
cu calcularea datelor, atragem atenţia asupra faptului că la începutul
anului 29 d. Cr. trecuseră numai douăzeci şi opt de ani întregi,
al douăzeci şi nouălea an numai începea.
Iarăşi, există dovadă clară,
puternică, pentru faptul că Isus a fost răstignit vinerea,
3 aprilie, anul 33 d. Cr. Faptul că răstignirea Lui a avut loc
la sfârşitul zilei a patrusprezecea a lunii Nisan, iar această
dată arareori cade vinerea, dar în ((B61)) 33 d. Cr. a căzut
într-o vineri, stabileşte această dată atât de perfect,
încât chiar şi Usher, care a adoptat anul 4 î. Cr. ca data naşterii
lui Isus, a fost nevoit să admită că răstignirea Lui a
fost în anul 33 d. Cr. Comparaţi datele lui Usher din notele
marginale la versiunea comună a Bibilei (engleze -- n. e.), la Luca
2:21 şi Matei 2:1, cu cele de la Matei 27 şi Luca 23. Data răstignirii
fiind anul 33 d. Cr., rezultă că dacă Isus S-ar fi născut
în anul 4 î. Cr., El ar fi avut 36 de ani când a murit, iar misiunea
Sa, din al treizecilea an până în al treizeci şi şaselea
an, ar fi durat şase ani. Dar este clar că misiunea Domnului
nostru a durat numai trei ani şi jumătate. Iar acest fapt îndeobşte
acceptat este dovedit prin profeţia lui Daniel privitoare la
suprimarea lui Mesia la mijlocul celei de-a şaptezecea săptămâni
de favoare a lui Israel.
Astfel este iarăşi dovedit că naşterea
lui Isus a fost cam cu un an şi trei luni înainte de era noastră,
înainte de anul 1 d. Cr.; căci, misiunea Lui terminându-se la vârsta
de 33 de ani şi jumătate, la 3 aprilie, anul 33 d. Cr., data naşterii
Sale poate fi uşor găsită calculând înapoi până la
o dată cu 33 de ani şi jumătate înainte de 3 aprilie, anul
33 d. Cr. Treizeci şi doi de ani şi trei luni înainte de
aprilie 33 d. Cr. ar fi 3 ianuarie, anul 1 d. Cr., iar un an şi trei
luni mai în urmă ne-ar duce la 3 octombrie, anul 2 î. Cr., ca fiind
data naşterii Domnului nostru la Betleem. Diferenţa între
timpul lunar folosit de evrei şi timpul solar, folosit acum în
general, ar fi de câteva zile, astfel că nu putem fi siguri dacă
ziua exactă n-ar fi cam prin 27 septembrie, dar 1 octombrie anul 2 î.
Cr. este mai aproape de corectitudine. Nouă luni înapoi de la
această dată ne-ar duce cam la timpul Crăciunului din anul
3 î. Cr., ca fiind data la care Domnul nostru Şi-a lăsat gloria
pe care o avea la Tatăl înainte de a fi (făcută) lumea
şi la care a început să ia sau să Se schimbe la natură
umană. Pare posibil ca aceasta să fie originea celebrării
datei de 25 decembrie ca Ziua de Crăciun. Unii scriitori ai istoriei
Bisericii pretind chiar că Ziua de Crăciun a fost iniţial ((B62))
sărbătorită ca data vestirii fecioarei Maria de către
Gabriel (Luca 1:26). Cert este că o dată din toiul iernii nu se
potriveşte bine cu declaraţia Scripturii, că la vremea naşterii
Domnului nostru păstorii erau în câmp cu turmele lor.
Sus, voi peregrini descurajaţi,
Alungaţi teama ce n-are rost;
Cel ce-a murit pe muntele Calvar
Curând va domni o mie de ani.
O mie de ani! gloria viitoare-a pământului
Ziua fericită prezisă atât de demult:
Dimineaţa strălucită a slavei Sionului,
Profeţii au văzut-o de la-nceput.
Vestiţi lumii-ntregi veştile bune;
Timpul de odihnă ce s-apropie;
Spuneţi asupriţilor din orice popor
Că jubileul ţine o mie de ani.
Ce dacă norii o clipă ascund
Cerul senin dimineaţa?
Curând soarele bucuros al făgăduinţei
Răsare ca să lucească o mie de ani.
-- Bonar
|
