((B63))
STUDIUL III
ÎMPLINIREA PROFEŢIEI TIMPULUI LA ÎNTÂIA VENIRE A LUI CRISTOS
Daniel 9:23-27
Cele 70 de săptămâni din profeţia lui
Daniel -- Evenimente prezise să se petreacă în acel timp --
Timpul venirii lui Mesia indicat, şi stabilirea unui principiu prin
felul în care este indicat -- O cheie pentru alte profeţii ale
timpului -- Indicarea timpului răstignirii lui Mesia -- Favoarea
specială pentru Israel ca naţiune, scurtată în dreptate
dar continuată individual -- Ungerea Sfântului Sfinţilor --
Necazul vărsat peste cel pustiit
„Fii atent dar la cuvântul acesta şi înţelege
viziunea! Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte
asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei
sfinte, pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor,
pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce
dreptatea veşnică, pentru a pecetlui viziunea şi profeţia
şi pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor. Să ştii deci
şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru
restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul
(Mesia), Prinţul, sunt şapte săptămâni şi şaizeci
şi două de săptămâni î7 + 62 = 69ş; pieţele
şi gropile vor fi zidite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare.
După aceste şaizeci şi două de săptămâni,
Unsul va fi stârpit, dar nu pentru Sine. (Poporul prinţului îprinţului
roman -- armata lui Titusş care va veni, va nimici cetatea şi sfântul
locaş, şi sfârşitul va fi cu un potop, şi pustiirile
sunt hotărâte până la sfârşitul războiului.) Şi
el îMesiaş va încheia un legământ cu mulţi, timp de o săptămână
îa şaptezecea sau ultima săptămână a legământului
de favoareş. Dar la jumătatea săptămânii va face să
înceteze ((B64)) jertfa şi darul de mâncare, şi pentru
răspândirea îsau din cauza răspândiriiş urâciunilor, el
îMesiaş o va pustii -- chiar până la sfârşit îterminareş,
şi ce s-a îce esteş hotărât îîn planul lui Dumnezeuş
va fi vărsat peste cel pustiit” îpopor -- reprezentat prin
Ierusalimş. Dan. 9:23-27 (King James -- n. e.).
În timp ce această profeţie marchează
începutul „secerişului” Veacului Iudeu şi prezenţa
Domnului nostru acolo ca secerător principal, există câteva
profeţii care marchează cu mult mai clar începutul „secerişului”
Veacului Evanghelic, în care Domnul nostru la a doua venire a Sa de
asemenea trebuie să fie secerătorul principal. Împlinirea
acestei profeţii ilustrează împlinirile profetice în general,
precum şi stabileşte un punct marcat într-o altă profeţie,
pe care o vom arăta.
În timp ce multe profeţii se combină pentru
a fixa şi confirma data celei de-a doua veniri a lui Cristos, numai
aceasta singură a marcat data primei veniri. Dacă împlinirea ei
va fi clar stabilită, acest fapt ne va ajuta să calculăm
şi să decidem asupra celor care se referă la a doua venire.
Pentru acest motiv dedicăm aici spaţiu acestei profeţii împlinite,
precum şi fiindcă va fi necesar ca unele dintre datele stabilite
în legătură cu ea să fie înţelese în legătură
cu profeţiile referitoare la a doua venire, examinate mai târziu.
Lui Daniel i s-au dat mai multe viziuni, după cum
este relatat în capitolele 2, 4, 7 şi 8 ale acestei profeţii,
toate acestea arătând marea prosperitate şi înălţare
a împărăţiilor păgâne sau ale neamurilor, dar pe el
îl interesa în mod special Israelul şi nu fusese informat în
privinţa viitorului lui Israel. El ştia însă din profeţia
lui Ieremia (Ier. 29:10; 2 Cron. 36:20-23) că pustiirea Iudeii va
dura şaptezeci de ani; şi cunoscând că această
perioadă era aproape completă (Dan. 9:2), el se ruga stăruitor
pentru întoarcerea favorii lui Dumnezeu la Israel (vers. 17-19), iar cele
de mai sus sunt răspunsul dat de Dumnezeu printr-un înger.
((B65))
Perioada delimitată („separată”
sau „hotărâtă”) din istoria lui Israel arătată
aici este „şaptezeci de săptămâni” de la un
punct de plecare dat -- adică de la emiterea unui decret pentru „restabilirea
şi zidirea din nou a Ierusalimului” (reţinem, nu a Templului!).
În această perioadă urmau să se înfăptuiască
lucruri mari: cetatea va fi zidită din nou în împrejurări
nefavorabile (Neem. 4), în vremuri tulburi, păcatul va fi curmat făcându-se
o ispăşire a nelegiuirii, iar dreptatea (îndreptăţirea)
va fi stabilită -- nu ca aceea împlinită an de an prin sângele
taurilor şi ţapilor, ci adevărata şi „veşnica
dreptate” realizată de jertfa lui Cristos. Daniel a fost de
asemenea informat că acela care va introduce jertfa mai bună va
face prin aceasta să înceteze jertfele tipice şi
ofrandele Legii.
În această perioadă va veni Mesia, Mântuitorul
mult aşteptat al lui Israel, şi sunt hotărâte şapte săptămâni
şi şaizeci şi două de săptămâni, sau şaizeci
şi nouă de săptămâni, ca măsură a timpului
până la prezenţa lui Mesia. Şi după aceea El va fi
suprimat, dar nu pentru Sine Însuşi. După venirea lui Mesia va
rămâne prin urmare încă o săptămână, ultima, a
şaptezecea, din această favoare promisă, iar la mijlocul
acestei săptămâni, după cum a fost prezis, El va face să
înceteze jertfele tipice, dându-Şi „viaţa ca jertfă
pentru vină”. Isa. 53:10-12.
Aceste şaptezeci de săptămâni, sau
patru sute nouăzeci de zile, reprezintă patru sute nouăzeci
de ani, fiecare zi simbolică reprezentând un an. Şi împlinindu-se
astfel prin aceasta, singura profeţie a timpului care se referă
direct la întâia venire, ne dă o cheie şi pentru alte profeţii,
care, după cum se va arăta mai departe, fuseseră ascunse în
numere simbolice -- o zi pentru un an -- până când a sosit
timpul cuvenit pentru descifrare. Această profeţie a fost astfel
formulată, încât Daniel şi alţi evrei puteau, dacă
voiau, s-o considere de necrezut şi cu timpul s-o uite; sau cei care
„aşteptau mângâierea lui Israel” puteau să-şi ((B66))
amintească de ea, cum a fost în cazul lui Ezechiel (cap. 4:6), putând
deduce că timpul era simbolic. Cert este că cei credincioşi
ştiau să aştepte pe Mesia; şi este chiar scris că
tot poporul era în aşteptarea Lui (Luca 3:15), chiar dacă n-au
fost toţi în stare să-L primească în felul cum a venit.
Trebuie să se observe că cele şaizeci
şi nouă de săptămâni simbolice, sau patru sute
optzeci şi trei de ani, duc până la Mesia Prinţul,
şi nu până la naşterea lui Isus în Betleem. Cuvântul
ebraic Mesia, corespunzător cuvântului grecesc Cristos,
înseamnă Unsul, şi este mai degrabă un titlu decât
un nume. Isus n-a fost Unsul, Mesia, Cristosul, decât după botezul Său.
Compară Fapte 10:37, 38 cu Matei 3:16. El a fost uns cu Spirit sfânt
îndată ce a ieşit din apă. Acest lucru s-a întâmplat când
a ajuns la starea bărbăţiei, care era 30 de ani potrivit
Legii, sub care Se născuse şi căreia El şi fiecare
evreu îi era supus, până când El a pus capăt stăpânirii
ei îndeplinindu-i condiţiile -- „pironind-o pe cruce”. Prin
urmare, cele şaizeci şi nouă de săptămâni din
această profeţie ajung până la vremea botezului şi
ungerii Sale, şi nu înainte, de când El a fost Mesia, Cristosul,
Unsul. Prin urmare, cele şaizeci şi nouă de săptămâni,
sau patru sute optzeci şi trei de ani, s-au sfârşit în toamna
anului 29 d. Cr. Atunci s-a împlinit acea parte a profeţiei care
zice: „De la darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou
a Ierusalimului (Dan. 9:25) până la Unsul (Mesia), Prinţul,
sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două
(şaizeci şi nouă) de săptămâni”. Găsim că
a şaptezecea săptămână, care a început atunci, s-a
împlinit ca şi celelalte -- un an pentru o zi.
Cei mai mulţi dintre scriitorii care s-au ocupat
de acest subiect au socotit începutul acestei perioade de la anul al
şaptelea al lui Artaxerxe, când lui Ezra i s-a dat o însărcinare
(Ezra 7:7-14), care se presupune a fi punerea în aplicare a decretului
lui Cirus (Ezra 1:3; 5:13; 6:1-12). Trebuie să se ((B67))
observe însă că decretul lui Cirus a fost de a zidi casa
Domnului -- Templul şi zidul curţii acestuia. Dar a fost un alt
decret dat lui Neemia în al douăzecilea an al lui Artaxerxe ca să
se rezidească zidurile Ierusalimului, care la timpul acela
erau încă nereparate (Neem. 2:3-8; 6:15; 7:1). Şi de la acest
decret pentru „restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului”
trebuie datată această profeţie a lui Daniel. Toată
relatarea este în armonie cu aceasta, existând doar o aparentă
obiecţie într-o profeţie a lui Isaia privitoare la acest lucru,
unde se spune despre Cirus nu numai că „va da drumul captivilor
Mei”, ci şi că „el Îmi va zidi cetatea” (Isa.
45:13). La această aparentă obiecţie noi răspundem
astfel: Cuvântul tradus aici prin cetate este ir şi înseamnă
un loc înconjurat cu ziduri. Înţelegem că aici se face
referire la zidurile curţii Templului; şi cu aceasta sunt în
armonie faptele citate mai sus. Acelaşi cuvânt ir este redat
prin curte în 2 Împăraţi 20:4.
Se admite îndeobşte că data când i s-a dat
misiunea lui Neemia este anul 445 î. Cr. Dar dr. Hale în lucrarea sa
asupra cronologiei (pag. 449 şi 531) şi dr. Priestlie în
tratatul său „Harmony of the Evangelists” („Armonia Evangheliştilor”)
pag. 24-38, arată că după această opinie generală
există o întârziere de nouă ani, ceea ce ar indica anul 454 î.
Cr. ca adevărata dată a primirii misiunii de către Neemia;
şi cu această dată se potriveşte prezicerea lui Daniel
(9:25) privitoare la decretul pentru restaurarea şi zidirea
Ierusalimului.
Deoarece şaizeci şi nouă de săptămâni
(7 şi 62) sau patru sute optzeci şi trei de ani ne duc până
la Mesia (Unsul) Prinţul, de aceea din această perioadă
de şaizeci şi nouă de săptămâni simbolice, sau
patru sute optzeci şi trei de ani (483), scădem patru sute
cincizeci şi patru (454) de ani î. Cr., ca data adevărată
a decretului pentru restaurarea şi zidirea Ierusalimului; iar ce rămâne
-- 29 d. Cr. -- ar fi anul în care ((B68)) să Se manifeste
Unsul (Mesia). Aceasta este în acord exact cu ceea ce am arătat deja,
şi anume, că Isus a fost botezat de către Ioan şi a
primit ungerea Spiritului în anul 29, cam la 3 octombrie, când avea vârsta
de 30 de ani, potrivit datei reale a naşterii Sale, aşa cum s-a
arătat în capitolul precedent.
Misiunea Domnului nostru a durat trei ani şi
jumătate, sfârşindu-se cu răstignirea Sa, la timpul Paştilor,
în primăvara anului 33 d. Cr. Prin aceasta El a îndeplinit exact
profeţia cu privire la săptămâna rămasă sau
ultima săptămână (şapte ani) de favoare promisă,
care zice: „După aceste şaizeci şi nouă (7
şi 62) de săptămâni, Mesia va fi stârpit (după traducerea
Douay, «va fi ucis») dar nu pentru Sine”* . . . „în mijlocul
săptămânii (rămase -- a 70-a) va face să înceteze
jertfa şi darul de mâncare”.
*Această expresie, „dar nu pentru Sine”, este
diferit redată în alte traduceri, dintre care câteva sunt în faţa
noastră; dar după opinia noastră aceasta, din versiunea
noastră comună (King James -- n. e.), este redarea cea mai clară
şi mai bună.
Atunci au încetat jertfele care se aduceau după
Lege; nu în sensul că după aceea n-au mai fost oferite animale,
tămâie etc., de către preoţi, pentru că ele au
continuat să fie oferite an de an, dar în sensul că ele n-au
fost acceptate de Iehova şi n-au fost în nici un sens jertfe pentru
păcat. Adevărata jertfă fiind venită, Domnul nostru
Isus „înlăturând păcatul prin jertfa Sa” (Evr. 9:26),
Iehova nu mai putea recunoaşte alte ofrande ca jertfe şi nici
vreo necesitate a lor.
Acolo, pe cruce, Mesia care Se jertfise trei ani şi
jumătate, Şi-a sfârşit lucrarea (Ioan 19:30) şi
astfel „a pus capăt păcatului”, a făcut în faţa
lui Dumnezeu o deplină şi completă ispăşire
pentru fărădelegea oamenilor, aducând astfel întregii omeniri
o îndreptăţire veşnică de sub păcat, în
locul îndreptăţirii anuale tipice, săvârşită
prin tipurile date pentru poporul tipic, Israel. Moartea lui Mesia a fost
şi „pecetea” -- garanţia împlinirii -- tuturor
viziunilor şi profeţiilor cu ((B69)) privire la binecuvântările
viitoare şi la „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre
care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci
din vechime” (Fapt. 3:21). Ambele aceste făgăduinţe, Legământul
Avraamic şi Noul Legământ, au fost asigurate, întărite,
cu „sângele Său preţios” (Luca 22:20; 1 Cor. 11:25) care
vorbeşte în favoarea noastră mai bine decât sângele taurilor
şi al ţapilor -- chiar îndreptăţirea veşnică
şi înlăturarea păcatului, pentru toţi cei care-L
primesc. Şi în restul, sau în a doua jumătate a celei de-a
şaptezecea săptămâni, sau ultima săptămână
de favoare iudaică -- cei trei ani şi jumătate, începând
de la Cincizecime -- urmaşii Săi, „sfântul sfinţilor”
din acea naţiune, au fost unşi cu Spiritul sfânt al lui
Dumnezeu, întocmai cum fusese uns Mesia la sfârşitul celei de-a
şaizeci şi noua săptămâni.
Astfel au fost împlinite declaraţiile din
versetul 24 al acestei profeţii: „Şaptezeci de săptămâni
au fost hotărâte (puse deoparte) asupra poporului Tău şi
asupra cetăţii tale celei sfinte -- (a) pentru a înceta
fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a
face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veşnică,
-- (b) pentru a pecetlui viziunea şi profeţia -- şi (c)
pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor”. Profeţia nu arăta că
toată această lucrare va fi amânată până în ultima
„săptămână”, când Mesia va fi prezent; şi fără
îndoială ei au înţeles că aceasta implica din partea
lor o mare reformă morală care-i va pregăti pentru
Mesia şi pentru ungerea sub El a naţiunii lor ca popor „sfânt
al sfinţilor”, ca să binecuvânteze lumea în general. Nu învăţaseră
din secolele de experienţă că ei n-aveau putere să
înlăture păcatul şi să facă împăcare
pentru fărădelege, şi că se cerea o jertfă pentru
păcat perfectă ca să îndeplinească această mare
lucrare de ştergere a păcatului şi de îndreptăţire
a celor condamnaţi.
Pe de altă parte, profeţia lui Daniel, deşi
arăta că Mesia va fi stârpit (va muri) la mijlocul ultimei săptămâni,
nu arăta că masa poporului Său vor fi nesfinţi
şi prin urmare lepădaţi, ((B70)) cum au şi fost,
la mijlocul acelei săptămâni (Mat. 23:38). Un alt profet a spus:
„El (Domnul) Îşi va încheia socoteala şi o va scurta
în dreptate (în mod just)” (Rom. 9:28, Diaglott, Wilson -- n. e.);
şi totul a fost terminat la jumătatea săptămânii (trei
ani şi jumătate ai) misiunii lui Isus, cu excepţia ungerii
sfântului sfinţilor.
Dar ce se întâmplă cu restul din săptămâna
a şaptezecea, cu cei trei ani şi jumătate care au trecut
după cruce? A făgăduit Iehova să pună deoparte
şaptezeci de săptămâni de favoare pentru Israel şi de
fapt le-a dat numai şaizeci şi nouă şi jumătate?
La prima vedere aşa pare, mai cu seamă când ne amintim că
doar cu cinci zile înainte de moartea Sa „în mijlocul săptămânii”,
Isus a plâns pentru cetatea lor şi i-a respins zicând: „Iată
că vi se lasă casa pustie”. Dar nu este aşa: Iehova cunoştea
sfârşitul de la început; şi când a promis şaptezeci de săptămâni,
chiar aceasta avea în vedere. Prin urmare trebuie să căutăm
favoare pentru acel popor încă trei ani şi jumătate după
răstignire, în ciuda faptului că atunci au fost lăsaţi
pustiiţi din punct de vedere naţional.
Că israeliţii ca naţiune nu erau potriviţi
să fie primitorii favorii principale sau spirituale (şi nici ai
favorii pământeşti) a fost demonstrat prin faptul că L-au
respins pe Mesia, aşa cum prevăzuse şi prezisese Dumnezeu;
ca atare pentru ei era inutil să se continue încercarea lor naţională
după mijlocul săptămânii a şaptezecea, şi a fost
scurtată atunci, când ei au fost lăsaţi „pustiiţi”
-- respinşi din favoare. În timpul rămas din această
perioadă a lor (trei ani şi jumătate), favoarea a fost crescută,
deşi limitată la „rămăşiţă”, la sfântul
sfinţilor, la cei mai curaţi şi mai potriviţi, numai
la cei cărora ea le putea fi folositoare (Isa. 10:22, 23; compară
cu Rom. 9:28). Creşterea favorii a constat în faptul că rămăşiţei
i s-au dat trei ani şi jumătate de atenţie şi slujire
exclusivă, sub avantajele crescute ale dispensaţiei spiritului,
care, începând cu ucenicii la Cincizecime, au ajuns probabil la tot grâul
copt din acea naţiune, în timpul ((B71)) acestei perioade de
favoare specială. Vezi Fapte 2:41 şi 4:4, ca rezultat al
primelor câteva zile.
Din aceast motiv, deşi Isus gustase moartea pentru
toţi, iar Evanghelia trebuia să fie vestită tuturor, totuşi
instrucţiunile Sale către ucenici au fost să înceapă
din Ierusalim. Ei nu trebuiau nici să părăsească
acea lucrare specială, nici să ofere altora favoarea noii
dispensaţii, până când cei trei ani şi jumătate de favoare
promisă lui Israel se sfârşeau -- până când
Dumnezeu a trimis-o în mod special atât la păgâni cât şi la
evrei. Fapt. 10.
În legătură cu data exactă a
convertirii lui Corneliu, cronologii pot doar face presupuneri, şi ca
atare o estimează diferit, ca având loc între anii 37 şi 40 d.
Cr.; dar având în vedere această profeţie marcantă pe
care noi o analizăm acum, nu ne îndoim că s-a petrecut în
toamna anului 36 d. Cr., fiindcă atunci s-au sfârşit cele
şaptezeci de săptămâni sau cei patru sute nouăzeci de
ani de favoare faţă de Israel. Deoarece atunci s-a sfârşit
favoarea lor exclusivă, acest lucru trebuia să fie marcat în
modul cel mai potrivit prin trimiterea Evangheliei la neamuri. După
aceea israeliţii n-au fost lipsiţi de Evanghelie, dar au fost
trataţi întocmai ca neamurile, deşi fără îndoială
că prejudecata a plasat rămăşiţa într-o poziţie
mai puţin favorabilă. „Sfântul sfinţilor” fiind deja
ales, Evanghelia n-a mai fost limitată exclusiv la ei, ci a fost
deschisă oricărei creaturi care avea ureche de auzit.
După cele şaptezeci de săptămâni a
venit strâmtorarea şi necazul menţionat în cuvintele din urmă
ale versetelor 26 şi 27. Prinţul roman a venit şi a distrus
cetatea şi Templul, şi, asemenea unui potop, a lăsat în
urma sa o pustiire şi o nimicire groaznică. Iar de atunci Mesia,
pe care ei L-au respins, a îngăduit să vină asupra acestui
popor diferite rele, şi va mai îngădui încă „până
la sfârşit”, până când le va fi fost destul, până când
El va zice: „Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că
timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea ((B72))
lui este iertată” (Isa. 40:2). Între timp, ceea ce este hotărât
va fi vărsat asupra celui pustiit (sau asupra poporului lepădat),
până când paharul lui va fi plin de necaz -- până în ziua când
vor zice: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!”.
Ziua eliberării Israelului răsare acum, mulţumim lui
Dumnezeu; şi chiar dacă pustiirea şi strâmtorarea lor nu
sunt încă sfârşite, totuşi fiecare ceas grăbeşte
timpul când mintea lor orbită de prejudecăţi, ieşind
din întuneric va vedea pe Cel pe care L-au străpuns, şi timpul
când Îl vor plânge aşa cum plânge cineva pe singurul său
fiu. Zah. 12:10.
Deoarece mulţi, citind pasajul examinat aici, au căzut
în mare confuzie şi eroare, neînţelegând corect aranjamentul
cuvintelor profetului, confundând pe Mesia Prinţul cu prinţul
roman etc., sugerăm un studiu atent al pasajului aşa cum este
aranjat la începutul acestui capitol, remarcând parantezele şi
comentariile explicative din paranteze.
