SCRIPTURE
STUDIES
A
Sosit Timpul
((B73))
STUDIUL IV
TIMPURILE NEAMURILOR
Ce sunt timpurile neamurilor? -- Începutul lor;
lungimea lor; sfârşitul lor în 1914 d. Cr. -- Evenimente care le însoţesc
-- Evenimente care le urmează -- Timp literal şi timp simbolic
-- Un tip remarcabil -- Indicii prezente -- Împărăţia lui
Dumnezeu trebuie să răstoarne stăpânirea neamurilor --
Prin urmare este organizată înainte ca aceasta să se sfârşească
-- Înainte de 1914 d. Cr. -- De ce i se împotrivesc împărăţiile
neamurilor -- Cum şi de ce în final toţi o vor accepta cu
bucurie -- „Va veni dorinţa tuturor neamurilor”
(Deoarece subiectul examinat în acest capitol este
foarte strâns legat de cel din Volumul I capitolul 13, cititorul va fi
mult ajutat printr-o trecere în revistă a acelui capitol înainte de
a-l începe pe acesta.)
„Ierusalimul va fi călcat în picioare de
neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor.” Luca 21:24.
Expresia „Timpurile Neamurilor” a fost aplicată
de Domnul nostru intervalului din istoria lumii cuprins între înlăturarea
Împărăţiei tipice a lui Dumnezeu, Împărăţia
lui Israel (Ezec. 21:25-27), şi introducerea şi stabilirea
antitipului ei, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, când
Cristos vine „în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinţii
Săi şi admirat în toţi cei care au crezut”.
În acest interval stăpânirea pământului
urma să fie exercitată de guvernele neamurilor; iar Israelul
trupesc şi Israelul spiritual au fost şi trebuie să fie
supuse acestor puteri până când timpul acestora expiră. Cu
toate că Dumnezeu nici nu aprobă nici nu laudă aceste
guverne, El le recunoaşte stăpânirea. Cu alte cuvinte, El a îngăduit
cu scopuri înţelepte stăpânirea lor pentru un timp hotărât.
Stăpânirea pământului a fost dată la
început lui Adam, să-l supună, să-l stăpânească
şi să-l conducă în dreptate ((B74)) (Gen. 1:28).
Adam n-a reuşit, iar stăpânirea pierdută prin păcat a
fost luată de la el. Apoi le-a fost îngăduit îngerilor să
aibă controlul. Dar în loc să ridice rasa decăzută,
unii dintre ei „nu şi-au păstrat starea de la început”, ci
au păcătuit. După potop, Dumnezeu i-a spus lui Avraam
scopul Său de a aduce prin urmaşii lui ajutorul necesar pentru
rasa păcătoasă pe cale spre moarte, ridicând dintre ei un
mare eliberator, conducător şi învăţător, zicând:
„Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi
în sămânţa ta”.
Aceasta a fost cea mai timpurie aluzie la o stăpânire
universală naţională asupra pământului. Iar această
aluzie, venită din partea lui Dumnezeu, presupunea o calificare
specială, o superioritate deosebită a acestui conducător
mai presus de toţi ceilalţi, şi că va fi spre
avantajul întregii omeniri să se supună unui asemenea conducător.
Că această făgăduinţă făcută lui
Avraam a umplut inimile şi minţile urmaşilor lui, Israelul,
şi că rudele lor, moabiţii şi edomiţii, o cunoşteau
bine, nu poate exista nici o îndoială. Că o asemenea speranţă
naţională avea să devină cunoscută şi altor
popoare este posibil; şi dacă era cunoscută, nu ne putem îndoi
că mândria avea să conceapă în ei dorinţa de a fi naţiunea
principală şi de a avea stăpânirea universală,
socotindu-se a fi în toate modurile la fel de capabili şi de potriviţi
să conducă şi să înveţe, şi astfel să
binecuvânteze popoarele, ca şi oricare din urmaşii lui Avraam.
Speranţa lui Israel de a ajunge la stăpânire
universală, nu prin alegerea neamurilor de a ajunge astfel, ci prin
alegerea şi puterea lui Dumnezeu arătată în favoarea lor,
pare să se fi extins şi la alte popoare. În orice caz, aflăm
că aceşti împăraţi şi popoare păgâne au
acceptat stăpânirile lor ca favoruri de la dumnezeii cărora li
se închinau. Şi aceeaşi idee mai are încă priză atât
la orice conducător şi prinţ mărunt, cât şi la
regii şi împăraţii mai puternici. Nu contează cât
sunt de slabi mintal sau fizic, şi nu contează cât sunt de
vicioşi şi nepotriviţi să se conducă pe ei înşişi
sau pe alţii, ei sunt stăpâniţi aproape până la
gradul nebuniei de ideea că Dumnezeu i-a ales în mod special ((B75))
pe ei şi familiile lor ca să stăpânească peste tot pământul
şi să-l „binecuvÂnteze”(?). Acestei teorii, acceptate de
masele poporului, i se face publicitate pe medalii, monezi şi
documente de stat prin cuvintele: „Regele _______ prin graţia lui
Dumnezeu”.
Astfel, în timp ce Israelul aştepta şi spera
în stăpânirea făgăduită a pământului, şi
adesea ei presupuneau că aceasta era pe punctul de a se realiza, mai
ales sub împăraţii David şi Solomon, dorinţa după
imperiul universal a ajuns să fie generală printre celelalte
popoare. Iar când Dumnezeu era pe punctul de a lua coroana de la Israel,
până va veni adevărata sămânţă a făgăduinţei
ca să preia stăpânirea, El a hotărât să lase împărăţiile
neamurilor să preia controlul şi să încerce experimentul
conducerii lumii, pentru ca astfel lumea să poată învăţa
şi ea că eforturile de a se autoguverna sunt zadarnice în timp
ce este în starea prezentă păcătoasă. După cum
odinioară El dăduse îngerilor stăpânirea pierdută de
Adam, pentru a demonstra incapacitatea lor de a conduce şi a binecuvânta
lumea, tot aşa, acum El a predat acea stăpânire neamurilor, lăsându-le
să încerce diferitele lor metode, fără ajutorul Său.
Dumnezeu îngăduie aceste diferite experimente, ca fiind tot
atâtea lecţii valoroase şi necesare, să ocupe intervalul
de timp până când Unsul Domnului, care are dreptul, va veni, va lua
stăpânirea şi va îndeplini toate scopurile Sale îndurătoare.
După cum Israelul după trup a fost un tip al
Israelului spiritual, al Bisericii Evanghelice, care de asemenea este
numită în sensul acesta mai înalt „o preoţie împărătească,
un neam sfânt” (1 Pet. 2:9), şi care la timpul cuvenit va guverna
şi binecuvânta toate popoarele, tot aşa, în anumite privinţe
împărăţia lor a fost un tip al Împărăţiei
lui Cristos. Prin urmare, când a sosit timpul ca Dumnezeu să predea
stăpânirea pământului conducerii neamurilor, a fost potrivit
ca El să ia mai întâi coroana tipică de la Israel şi împărăţia
tipică să nu mai fie recunoscută. El a făcut aceasta,
spunând că ei se dovediseră nepotriviţi pentru înălţare
la stăpânirea ((B76)) universală, devenind corupţi,
înfumuraţi şi idolatri, pe măsură ce au ajuns la
distincţie naţională. Aceasta s-a întâmplat în zilele împăratului
Zedechia; şi decretul divin a fost exprimat prin cuvintele profetului:
„Aşa zice Iehova Domnul: «Să i se scoată diadema, şi
să i se ia coroana! Aceasta nu va mai fi cum a fost; înalţă
pe cel umilit şi umileşte pe cel înălţat. O voi răsturna,
o voi răsturna, o voi răsturna, şi nu va mai sta, până
ce nu va veni acela al căruia este dreptul şi acestuia o voi da»”.
Ezec. 21:24-27 (Sf. Scriptură, 1874 -- n.e.).
Această răsturnare a coroanei sau a stăpânirii
a fost îndeplinită. Întâi a fost predată Babilonului, apoi
Medo-Persiei, apoi Greciei şi în sfârşit Romei. După cum
este consemnat în paginile istoriei, am găsit caracterul acestor
imperii a fi în perfect acord cu descrierile profetice, aşa cum sunt
înfăţişate în chipul cel mare din viziunea lui Nebucadneţar
şi în viziunea lui Daniel cu cele patru fiare. Această stare de
răsturnare a stăpânirii lui Israel urma să continue până
când Cristos, moştenitorul de drept al tronului lui Israel şi
al întregului pământ, Care l-a cumpărat cu sângele Său
preţios, va veni şi va prelua controlul. După cum am văzut,
al cincilea imperiu universal al pământului, Împărăţia
lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor, va fi a Lui. Dar spre
deosebire de cele patru stăpâniri anterioare care au fost permise
pentru un timp hotărât, şi prin urmare recunoscute, chiar dacă
nu aprobator, aceasta va fi aprobată şi stabilită de
Dumnezeu, ca reprezentanta Lui pe pământ. Ea va fi Împărăţia
lui Dumnezeu, Împărăţia Unsului lui Iehova. Ea va fi
stabilită treptat, în decursul unui timp de mare strâmtorare prin
care se va încheia Veacul Evanghelic şi în care stăpânirile
prezente vor fi total mistuite, sfârşindu-se în mijlocul unei mari
confuzii.
În acest capitol prezentăm dovada Bibliei că
sfârşitul complet al Timpurilor Neamurilor, adică sfârşitul
complet al contractului lor de stăpânire va fi atins în anul 1914
d. Cr., ((B77)) şi că acea dată va vedea
descompunerea conducerii oamenilor imperfecţi. Şi să se
observe că dacă se va arăta că faptul acesta este ferm
stabilit de Scripturi, el va dovedi:
În primul rând, că la acea dată Împărăţia
lui Dumnezeu, pentru care Domnul nostru ne-a învăţat să ne
rugăm, zicând, „Vie împărăţia Ta”, va începe să
preia controlul, şi că apoi în scurt timp va fi „ridicată”
sau ferm stabilită pe pământ, pe ruinele instituţiilor
prezente.
În al doilea rând, va dovedi că Acela care are
dreptul să ia stăpânirea va fi atunci prezent ca noul Conducător
al pământului; şi nu numai atât, dar va dovedi şi că
El va fi prezent o perioadă considerabilă înainte de data aceea,
deoarece răsturnarea acestor guverne ale neamurilor este în mod
direct cauzată de faptul că El le zdrobeşte în bucăţi
ca pe vasele unui olar (Ps. 2:9; Apoc. 2:27) şi stabileşte în
locul lor guvernul Său drept.
În al treilea rând, va dovedi că, cu câtva timp
înainte de sfârşitul acestei răsturnări, ultimul membru
al Bisericii lui Cristos recunoscute din punct de vedere divin, „preoţimea
împărătească”, „trupul lui Cristos”, va fi
glorificat împreună cu Capul; deoarece fiecare membru trebuie să
domnească împreună cu Cristos, fiind moştenitor al Împărăţiei
împreună cu El, şi ea nu poate fi deplin „ridicată” fără
toţi membrii.
În al patrulea rând, va dovedi că de atunci înainte
Ierusalimul nu va mai fi călcat în picioare de neamuri, ci se va
ridica din ţărâna dizgraţiei divine la cinste; fiindcă
„Timpurile Neamurilor” vor fi împlinite sau complete.
În al cincilea rând, va dovedi că până la
acea dată, sau mai înainte, împietrirea lui Israel va începe să
fie îndepărtată, deoarece „împietrirea” lor „în
parte” urma să ţină numai „până va intra
plinătatea neamurilor” (Rom. 11:25), sau, cu alte cuvinte, până
când numărul deplin dintre neamuri, care vor fi membri ai corpului
sau miresei lui Cristos, va fi în întregime ales.
((B78))
În al şaselea rând, va dovedi că marele „timp
de necaz . . . cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii”
îşi va atinge punctul culminant într-o domnie mondială a
anarhiei; iar apoi oamenii vor învăţa să fie liniştiţi
şi să ştie că Iehova este Dumnezeu şi că El
va fi înălţat pe pământ ( Ps. 46:10). Starea de lucruri
despre care se vorbeşte în limbaj simbolic, ca valurile mării
mugind, pământul topindu-se, munţii prăbuşindu-se
şi cerurile arzând, va trece atunci, iar „cerurile noi şi pământul
nou” cu binecuvântările lor paşnice vor începe să fie
recunoscute de omenirea răvăşită de necaz. Dar Unsul
Domnului şi autoritatea Lui legitimă şi dreaptă vor fi
mai întâi recunoscute de o clasă de copii ai lui Dumnezeu în timp
ce vor trece prin marele necaz -- clasa reprezentată pe planul
veacurilor prin literele m şi t trup, şi în cele
din urmă de către omenire în general.
În al şaptelea rând, va dovedi că Împărăţia
lui Dumnezeu, organizată în putere, va fi înainte de acea dată
pe pământ şi atunci va lovi şi sfărâma chipul
neamurilor (Dan. 2:34) -- şi va mistui cu desăvârşire
puterea acestor regi. Puterea şi stăpânirea ei vor fi stabilite
imediat ce aceasta prin diferitele ei influenţe şi mijloace va
zdrobi şi spulbera „puterile care sunt” -- civile şi
eclesiastice -- fierul şi lutul.
Începutul Timpurilor Neamurilor, la 606 î. Cr.
Cuvintele Domnului nostru, „până se vor împlini
timpurile* neamurilor”, implică ideea că aceste timpuri
trebuiau să aibă o limită stabilită precis; pentru că
nu s-ar putea spune despre o perioadă nelimitată şi
nedefinită că ea se va împlini. Astfel, deci, domnia neamurilor
a avut un început, va dura un timp stabilit şi se va
sfârşi la timpul hotărât.
*Cuvântul grecesc kairos, tradus aici prin „timpuri”,
înseamnă un timp fixat. Acelaşi cuvânt este tradus „timpuri”
şi în textele următoare: Marcu 1:15; 1 Tim. 6:15; Apoc. 12:14;
Fapt. 3:19; 17:26. Cuvântul „soroace” sau „perioade” din Fapt.
1:7 este din acest cuvânt grecesc.
((B79))
Începutul acestor Timpuri ale Neamurilor este clar
indicat de Scripturi. Deci, dacă ele ne dau şi lungimea
perioadei stabilite, sau a contractului de stăpânire a neamurilor,
atunci putem şti cu precizie chiar când se va termina ea. Biblia ne
dă această perioadă stabilită, care trebuia să se
împlinească, dar ea a fost dată în aşa fel încât n-a
putut fi înţeleasă nici când a fost scrisă, nici înainte
ca scurgerea timpului şi evenimentele istoriei să-şi fi revărsat
lumina asupra ei; dar chiar şi atunci numai de către cei care
vegheau şi care nu erau supraîncărcaţi cu grijile acestei
lumi.
Dovada Bibliei este clară şi tare, că
„Timpurile Neamurilor” sunt o perioadă de 2520 de ani, de la anul
606 î. Cr. până la 1914 d. Cr. inclusiv. Această arendare a stăpânirii
universale dată guvernelor neamurilor, cum am văzut deja, a început
cu Nebucadneţar -- nu când a început domnia lui, ci când s-a sfârşit
împărăţia tipică a Domnului şi când stăpânirea
întregii lumi a fost lăsată în mâinile neamurilor. Data începerii
Timpurilor Neamurilor este deci clar marcată, fiind timpul când
coroana împărăţiei tipice a lui Dumnezeu a fost luată
de la Zedechia, ultimul lor împărat.
Potrivit cuvintelor profetului (Ezec. 21:25-27),
coroana a fost luată de la Zedechia, iar Ierusalimul a fost asediat
de armata lui Nebucadneţar şi transformat în ruine, şi aşa
a rămas timp de şaptezeci de ani -- până la restaurare în
anul întâi al lui Cirus (2 Cron. 36:21-23). Deşi Ierusalimul a fost
atunci rezidit şi prizonierii s-au întors, Israelul n-a mai avut
niciodată împărat de atunci şi până în ziua de astăzi.
Cu toate că au fost restabiliţi în ţara lor şi la
libertăţile lor personale de către Cirus, ei, ca naţiune,
au fost supuşi succesiv perşilor, grecilor şi romanilor. La
timpul primei veniri a Domnului nostru ei se aflau sub jugul Romei, Pilat
şi Irod fiind reprezentanţii Cezarului.
Având aceste fapte înaintea noastră, găsim
repede data începutului Timpurilor de stăpânire a Neamurilor, căci
((B80)) primul an al domniei lui Cirus este o dată foarte clar
fixată -- atât istoriile religioase cât şi cele laice fiind în
clară unanimitate de acord cu Sistemul lui Ptolomeu, care-l plasează
în anul 536 î. Cr. Şi dacă anul 536 î. Cr. a fost anul în
care s-au sfârşit cei şaptezeci de ani de pustiire a
Ierusalimului şi în care a început revenirea evreilor, rezultă
că împărăţia lor a fost răsturnată doar cu
şaptezeci de ani înainte de 536, adică 536 plus 70, sau în
anul 606 î. Cr. Aceasta ne dă data începutului Timpurilor
Neamurilor -- 606 î. Cr.
Recunoscând că puterea a fost arendată de către
Dumnezeu acestor guverne lumeşti sau ale neamurilor, ştim nu
numai că ele vor eşua şi vor fi răsturnate şi
urmate de Împărăţia lui Cristos când „timpurile” lor
vor expira, ci şi că Dumnezeu nu va lua stăpânirea de la
ele, ca s-o dea Unsului Său, înainte de expirarea contractului lor
de arendă -- „până se vor împlini timpurile neamurilor”.
Prin urmare, tocmai aici suntem feriţi de ideea falsă în care
papalitatea a indus lumea -- că Împărăţia lui
Dumnezeu a fost aşezată se pretinde, imperiul roman a
fost convertit la creştinism (la papalitate) şi a ajuns în lume
atât imperiu pământesc, cât şi spiritual. Vedem din această
profeţie privitoare la Timpurile Neamurilor că această
pretenţie ridicată de Biserica Romei, şi mai mult sau mai
puţin susţinută de protestanţi, este falsă. Vedem
că naţiunile pe care atât papalitatea cât şi
protestantismul le numesc naţiuni creştine şi ale căror
stăpâniri ei le numesc creştinătate (adică, „împărăţia
lui Cristos”), nu sunt creştine. Ele sunt „împărăţiile
acestei lumi”, şi până când „timpurile” lor nu se împlinesc,
Împărăţia lui Cristos nu poate prelua controlul, chiar dacă
ea se va organiza şi se va pregăti să-l preia în puţinii
ani care vor încheia „Timpurile Neamurilor”, în timp ce aceste împărăţii
se vor cutremura, se vor dezintegra şi vor cădea în anarhie.
În decursul Veacului Evanghelic Împărăţia
lui Cristos a existat numai în stadiul ei incipient, în umilirea ei, fără
((B81)) puterea sau privilegiul de a domni -- fără coroană,
având numai sceptrul făgăduinţei: nerecunoscută de
lume şi supusă „stăpânirilor care sunt” -- împărăţiilor
neamurilor. Iar moştenitorii împărăţiei cereşti
trebuie să continue astfel până la timpul stabilit pentru ei să
domnească împreună cu Cristos. În decursul timpului de strâmtorare,
care încheie acest veac, ei vor fi înălţaţi la putere, însă
„domnia” lor de dreptate asupra lumii nu poate avea loc înainte
de 1915 d. Cr. -- când vor fi expirat „Timpurile Neamurilor”. Prin
urmare, este de datoria Bisericii să aştepte cu răbdare
timpul stabilit pentru triumful şi domnia ei glorioasă; să
stea separată de împărăţiile acestei lumi, ca înstrăinaţi,
peregrini şi străini; şi, ca moştenitori ai Împărăţiei
viitoare, să-şi lase toate speranţele şi ambiţiile
să se centreze în ea. Creştinii ar trebui să recunoască
adevăratul caracter al acestor împărăţii, şi, în
timp ce stau separaţi de ele, să le dea respectul şi
ascultarea cuvenite, pentru că Dumnezeu le-a îngăduit să
conducă. După cum învaţă Pavel: „Orice suflet să
fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu
este autoritate decât de la Dumnezeu”. Rom. 13:1.
Până atunci nici Israelul trupesc nu poate intra
în moştenirea sa de multă vreme făgăduită, cu
toate că înainte se vor face paşi pregătitori; pentru că
Dumnezeu nu va stabili pe deplin nici faza pământească, nici
faza spirituală a Împărăţiei Sale, până când
va expira acest contract de arendă pentru neamuri.
Coroana (stăpânirea) a fost îndepărtată
de la poporul lui Dumnezeu (atât de la sămânţa spirituală
cât şi de la cea trupească) până când se vor sfârşi
Timpurile Neamurilor -- la prezenţa glorioasă a lui Mesia, care
va fi nu numai „Împăratul iudeilor”, ci şi „Împărat
peste tot pământul” în ziua aceea. Unii s-ar putea gândi că
această îndepărtare a coroanei de la Israel a fost o încălcare
a făgăduinţei, „Sceptrul nu se va depărta din Iuda,
nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo”
(Gen. 49:10). Să observăm ((B82)) însă o deosebire
între coroană şi sceptru; căci, deşi
coroana a fost luată în zilele lui Zedechia, sceptrul, după cum
vom vedea, nu s-a depărtat decât cu 639 de ani mai târziu -- când
Domnul nostru Isus, din seminţia lui Iuda şi din sămânţa
lui David după trup, fiind aprobat de Dumnezeu, a devenit moştenitorul
legitim şi unic al sceptrului de multă vreme făgăduit
al pământului.
Făgăduinţa lui Dumnezeu către
Avraam, reînnoită lui Isaac şi lui Iacov, a fost că dintre
urmaşii lor va veni marele eliberator care nu numai că va
binecuvânta şi înălţa familia lor în lume, ci „va binecuvânta
toate familiile pământului”. O vreme se părea că Moise,
marele dătător al Legii şi eliberator, era cel făgăduit;
dar el a spus în mod profetic poporului: „Domnul Dumnezeul tău, îţi
va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca
mine”, arătând astfel că el nu era decât un tip al Celui
care avea să vină; şi Moise a murit. Apoi această făgăduinţă,
„Sceptrul nu se va depărta din Iuda”, a limitat aşteptarea
la acea seminţie. Şi toate celelalte seminţii s-au ţinut
întrucâtva de Iuda, în măsura în care aveau credinţă în
făgăduinţele lui Dumnezeu, aşteptând o binecuvântare
în legătură cu Iuda, la timpul cuvenit.
Când s-a ridicat împăratul David din seminţia
făgăduită, victoriile lui au dus la mari speranţe într-o
împărăţie întinsă, a cărei influenţă
va creşte, va cuprinde lumea şi va supune Legii toate
popoarele. Iar când renumita înţelepciune şi măreţie
a lui Solomon a atins apogeul, cu siguranţă se părea că
aproape au pus mâna pe coroana stăpânirii universale. Făgăduinţa
Domnului făcută lui David, că din rodul coapselor lui
va ridica unul care va şedea de-a pururi pe tronul Său, a
limitat făgăduinţa de la seminţia lui Iuda la o singură
familie, iar acea familie era deja pe tronul lui Israel. Şi când
a fost înălţat marele Templu al lui Solomon, şi sutele lui
de cântăreţi şi de preoţi constituiau un spectacol
impunător, când faima lui Solomon pentru înţelepciunea şi
bogăţiile sale era răspândită în lumea largă, când
împăraţii îi trimiteau ((B83)) daruri şi-i doreau
favorurile şi când împărăteasa din Seba a venit cu daruri
ca să-l vadă pe acest împărat, cel mai renumit şi cel
mai minunat pe care-l cunoscuse lumea până atunci, nu este de mirare
că pieptul iudeilor s-a umflat de speranţă şi de mândrie,
deoarece momentul de mult aşteptat al înălţării seminţei
lui Avraam şi al binecuvântării tuturor popoarelor prin ei părea
chiar venit.
Amară le-a fost însă dezamăgirea când,
după moartea lui Solomon, împărăţia a fost sfâşiată
şi în cele din urmă complet răsturnată, iar poporul
care se aşteptase să conducă şi să binecuvânteze
toate popoarele, în calitatea sa de popor sfânt al lui Dumnezeu, a fost
dus captiv în Babilon. „Pe malurile râurilor Babilonului, acolo am
stat jos şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.” Ps. 137.
Însă, deşi coroana a fost îndepărtată,
adică, deşi puterea de a se guverna, chiar şi pe ei
înşişi, le-a fost luată, dreptul de a conduce
(sceptrul), dat la început prin făgăduinţa lui Dumnezeu,
n-a fost îndepărtat. Cu toate că domnia universală a fost
dată lui Nebucadneţar şi succesorilor săi, aşa
cum este ilustrat prin chipul cel mare şi prin cele patru fiare mari,
totuşi aceasta trebuia să dureze numai o perioadă limitată.
Făgăduinţa făcută iniţial lui Israel trebuia
să fie împlinită -- coroana a fost îndepărtată, dar
sceptrul a rămas până a venit Şilo. Acest lucru a fost
indicat chiar în hotărârea împotriva lui Zedechia: Jos coroana --
o voi răsturna, până ce va veni acela al căruia
este dreptul şi acestuia o voi da.
În timp ce legământul făcut cu Avraam făgăduia
guvernarea şi binecuvântarea lumii prin sămânţa lui, Legământul
Legii, făcut cu Israel, copiii lui Avraam, limita şi restrângea
acel Legământ Avraamic, astfel că numai cei care se supuneau
deplin şi desăvârşit Legii puteau pretinde sau aveau vreun
drept să spere la o parte în domnia şi binecuvântarea făgăduită
în Legământul Avraamic. Observarea acestui fapt a dus la formarea
sectei fariseilor care pretindeau că împlinesc fără greşeală
fiecare amănunt ((B84)) al Legii, şi se „încredeau în
ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau
pe ceilalţi”, numindu-i „vameşi şi păcătoşi”,
iar pe ei înşişi se numeau „copiii lui Avraam”, moştenitori
ai stăpânirii făgăduite care trebuia să binecuvânteze
lumea.
Învăţătura clară, puternică a
Domnului nostru Isus era în parte îndreptată împotriva erorilor
fariseilor, care presupuneau că îndeplinirea minuţioasă a
unora dintre ceremoniile exterioare ale Legii era o deplină
conformare cu litera şi spiritul acesteia. Domnul nostru învăţa
ceea ce acum toţi creştinii ştiu, că Legea, când este
văzută în plinătatea ei, este atât de maiestuos perfectă,
iar omul atât de decăzut şi de imperfect, şi atât
de asaltat de ispite din afară şi de slăbiciuni din
interior, încât nici unul dintre ei nu putea ţine Legea perfect,
nici nu puteau pretinde binecuvântarea avraamică. Criticile la
adresa fariseismului aduse de către Domnul nostru nu trebuie deci înţelese
ca obiecţii la străduinţa lor de a ţine fără
greşeală Legea; şi El nici nu i-a învinuit pentru că
n-au reuşit să ţină pe deplin Legea, lucru pe care
nici un om imperfect nu-l poate face. Dar El i-a învinuit pentru făţărnicie,
pentru că se înşelau pe ei înşişi şi înşelau
pe alţii cu o pretinsă perfecţiune şi sfinţenie,
ceea ce ei şi alţii puteau vedea că era numai o curăţire
pe dinafară, pe când inimile lor erau tot necurate şi
neconsacrate. Îi critica pentru că aveau doar o simplă formă
de evlavie şi un serviciu doar cu buzele, pe când inimile lor erau
departe de Dumnezeu. Aşadar, după cum declară Domnul nostru
şi Pavel, nici unul din ei nu ţinea de fapt sau nu putea
ţine perfect Legea (Ioan 7:19; Rom. 3:20), cu toate că ei ar fi
putut să se apropie mai mult de o respectare desăvârşită
a cerinţelor ei decât au făcut-o.
Domnul nostru nu numai a declarat în cuvinte că
toată semnificaţia Legii este, „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul
tău şi cu toată gândirea ta . . . şi pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”, ci El a şi ilustrat
aceasta prin predarea Sa deplină voinţei şi planului lui
Dumnezeu, evitând orice plan şi orice ambiţie personală, ((B85))
precum şi orice umblare după interese personale -- o înfăptuire
cât se poate de zeloasă a voii lui Dumnezeu cu toată
inima, mintea, sufletul şi puterea Sa, şi iubind pe aproapele Său
ca pe Sine însuşi -- şi toate acestea chiar până la moarte.
Împlinind astfel condiţiile Legii -- prin
ascultare de ea în mod perfect, cum nici unul din familia umană
imperfectă nu putea s-o facă -- Domnul nostru Isus a
devenit moştenitorul tuturor binecuvântărilor făgăduite
în Legământul Legii făcut cu Israel pe muntele Sinai; şi
astfel El de asemenea S-a dovedit a fi sămÂnţa lui Avraam
căreia I se aplica acum întreaga făgăduinţă
avraamică. Domnul nostru Şi-a asigurat astfel sceptrul
(dreptul sau autoritatea făgăduită a stăpânirii pământului),
sceptru care de secole fusese făgăduit că cineva din seminţia
lui Iuda şi din familia lui David îl va merita şi Lui îi va fi
dat. Marele premiu, la care Israel nădăjduia, pentru care se străduia
şi pe care-l dorea de secole, a fost în final câştigat de Leul
(puternicul) din seminţia lui Iuda. Şilo, marele Făcător
de pace, venise: Cel care nu numai că a făcut pace între
Dumnezeu şi oameni prin sângele crucii Sale, când a răscumpărat
omenirea din condamnarea morţii pe drept venită asupra ei, dar
care, de asemenea, când Îşi va lua marea Sa putere şi va domni
ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, va răsturna
tot ce este greşit, rău şi păcătos, şi va
stabili pacea pe baza sigură a sfinţeniei. El este Prinţul
Păcii.
Când sceptrul (dreptul) prin legământ a
trecut la Domnul nostru Isus, acel Legământ al Legii s-a sfârşit;
căci cum putea Dumnezeu să continue a oferi altora, pe
orice condiţii, premiul care fusese deja câştigat de Şilo?
Prin urmare, după cum declară apostolul: „Hristos este sfârşitul
legii (legământului)”, „pironind-o pe cruce”. Col. 2:14.
Astfel „Prinţul Păcii” a asigurat pentru
supuşii Săi atât iertarea păcatelor cât şi
restabilirea, şi a stabilit o împărăţie veşnică
pe baza dreptăţii, aşa cum pe nici o altă cale nu s-ar
fi putut face. Astfel s-a împlinit prezicerea: „Sceptrul nu se ((B86))
va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire (legiuitorul) dintre
picioarele (coapsele) lui, până (Celui puternic, fiinţei
spirituale mult înălţate, Domnului slavei), din seminţia
lui Iuda”, care deţine acum acest sceptru (sau drept la autoritate)
ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.
Chiar după cei şaptezeci de ani de robie în
Babilon, când unii s-au întors şi au zidit din nou Templul şi
zidurile cetăţii, lucrul acesta l-au făcut cei care aveau
respect faţă de făgăduinţa lui Dumnezeu şi
care aşteptau „mângâierea lui Israel”. Aceştia s-au adunat
în jurul seminţiei lui Iuda, amintindu-şi de făgăduinţa
lui Dumnezeu că Legiuitorul, Eliberatorul, marele Şilo sau făcător
de pace, trebuia să vină din această seminţie. Dar
vai, când a venit Cel paşnic, Cel care a făcut pace şi împăcare
pentru fărădelege prin sângele crucii Sale, ei L-au dispreţuit
şi L-au respins, aşteptând nu un Mare Preot, ci un mare
general.
Şilo, primind la învierea Sa sceptrul şi
„toată puterea”, datorită ascultării Sale până
la moarte, va binecuvânta într-adevăr pe Israel mai întâi -- însă
nu Israelul trupesc, căci nu toţi sunt israeliţi adevăraţi
câţi sunt numiţi astfel după trup (Rom. 9:6). Şilo, moştenitorul,
caută şi găseşte copii ai lui Avraam după spirit
-- cei care împărtăşesc dispoziţia de credinţă
şi ascultare a lui Avraam, atât dintre urmaşii lui naturali, cât
şi dintre neamuri -- ca să fie un popor pentru numele Lui (Fapt.
15:14). Şi „după aceea” (după ce se îndeplineşte
adunarea Bisericii Sale alese -- în secerişul sau sfârşitul
Veacului Evanghelic, la încheierea Timpurilor Neamurilor) El Îşi va
întoarce din nou favoarea şi va zidi din nou ruinele Israelului,
şi în cele din urmă ale tuturor familiilor pământului, pe
o bază mai bună decât ar fi putut concepe vreodată inima
omului. Cel care deţine acum sceptrul -- „al căruia este
dreptul” să conducă -- la expirarea Timpurilor Neamurilor
va primi ((B87)) şi coroana; „Şi de El vor asculta
popoarele” (Gen. 49:10). Sceptrul sau dreptul la „toată puterea
în cer şi pe pământ” I-a fost dat la învierea Sa, dar El aşteaptă
timpul stabilit de către Tatăl -- limita Timpurilor Neamurilor
-- înainte de a-Şi lua marea Sa putere şi a-Şi începe
glorioasa domnie. Vezi Apoc. 11:17, 18.
Să ţinem minte data deja găsită
pentru începutul acestor Timpuri ale Neamurilor -- adică anul 606 î.
Cr. -- în timp ce vom merge mai departe ca să examinăm mărturia
care dovedeşte că durata lor este de 2520 ani, sfârşindu-se
în 1914 d. Cr.
Să nu ne aşteptăm să găsim
această informaţie declarată tocmai aşa. Dacă ar
fi fost aşa declarată, ar fi fost cunoscută înainte de a
fi timpul cuvenit. Ea a fost dată într-o astfel de formă încât
să fie ascunsă până la „timpul sfârşitului”.
Dan. 12:4, 10.
Cuvintele Domnului nostru, „Ierusalimul va fi călcat
în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile
neamurilor”, sugerează nu numai o perioadă limitată
şi determinată a stăpânirii neamurilor, dar sugerează
şi ideea că deşi atât Israelul spiritual cât şi cel
trupesc au fost supuse acestor puteri ale neamurilor, totuşi aceste „timpuri”
sunt oarecum legate de cetatea pământească, Ierusalimul, şi
de casa trupească a lui Israel, şi sunt măsurate asupra
lor. Se naşte întrebarea: Se poate ca Dumnezeu să fi prezis
ceva în privinţa istoriei lui Israel, care să ne dea măsura
exactă a acestor „timpuri” la care se referă Domnul
nostru? Chiar aşa este.
Întorcându-ne la Leviticul, găsim consemnate
binecuvântări şi blesteme cu caracter pământesc şi
temporar. Dacă Israel asculta cu credincioşie de Dumnezeu, el
era binecuvântat mai presus de celelalte neamuri; dacă nu, veneau
peste ei anumite rele. Concluzia este formulată astfel: „Voi umbla
în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi
poporul Meu . . . dar dacă nu Mă ascultaţi ((B88))
şi nu împliniţi toate aceste porunci . . . Îmi voi întoarce
faţa împotriva voastră şi veţi fi bătuţi
şi veţi fugi dinaintea vrăjmaşilor voştri; cei ce
vă urăsc văvor subjuga”. „Dacă, cu toate
acestea, nu Mă veţi asculta, (mai departe) pentru păcatele
voastre.” Lev. 26:17, 18, 24, 28.
Această ameninţare cu pedeapsa „de
şapte ori” (în engleză „seven times”, care se traduce
prin „de şapte ori”, sau literal „şapte timpuri” -- n.
e.), este menţionată de trei ori. Diferitele pedepse specificate
înainte de expresia „de şapte ori” se referă la cele
câteva robii sub asirieni, moabiţi, madianiţi, filisteni etc.,
etc., în decursul cărora grija lui Dumnezeu a continuat faţă
de ei. Felul Lui de a proceda cu ei a fost „învăţătură
peste învăţătură, regulă peste regulă . . .
puţin aici, puţin acolo”; totuşi El a continuat să-i
păstreze, iar când ei se căiau şi strigau către El,
îi auzea şi le răspundea şi-i elibera de vrăjmaşi
(Jud. 3:9, 15). Dar aceste pedepse neavând efect, El a aplicat-o pe aceea
cu care-i ameninţase de şapte ori: coroana a fost permanent îndepărtată,
iar Israel, ca şi lumea întreagă, a fost supus puterilor
animalice şapte timpuri. Astfel li s-a întâmplat potrivit
avertizării lui Dumnezeu: „Dacă cu toate acestea (pedepsele de
mai înainte) nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte
ori mai mult”.
Ordinea de idei în care este adusă ameninţarea
cu „de şapte ori” (mai mult, în continuare, suplimentar)
arată că ele cuprind o pedeapsă finală şi decisivă
asupra acestui popor, după ce pedepsele celelalte nu reuşiseră
în repetate rânduri să-i reformeze permanent. Pedeapsa cu aceste
„de şapte ori” va avea efectul intenţionat, de a-i
umili cu totul în faţa Domnului şi astfel a-i pregăti să
primească binecuvântările Sale. Aceste de şapte ori
se referă, prin urmare, la lungimea timpului în care
neamurile aveau să-i cârmuiască. Şi fără îndoială
că Domnul nostru S-a referit la această perioadă „de
şapte ori” când vorbea despre „timpurile neamurilor”.
Timpul când robiile şi pedepsele mai mici au dat
locul acestei mari pedepse naţionale finale „de şapte ori” a
fost, după cum am arătat deja, când ultimul lor împărat,
Zedechia, ((B89)) a fost îndepărtat -- de când a urmat o
lungă perioadă de pedeapsă -- aceste „de şapte
ori” (sau „şapte timpuri” -- n. e.) prezise sau două mii
cinci sute douăzeci de ani.
În Biblie un „timp” este folosit cu sensul
de un an, fie că anul este literal, fie că este simbolic; dar la
vremea rostirii unei profeţii nu se putea şti dacă timpul
la care se făcea referire era literal sau simbolic. Profeţii au
căutat cu sârguinţă, dar în zadar, să afle ce timp
sau ce fel de timp (literal sau simbolic) voia să arate
Spiritul (1 Pet.1:11). Un an simbolic, aşa cum este folosit în
profeţii, se calculează pe baza anului lunar -- douăsprezece
luni a câte treizeci de zile fiecare, sau trei sute şaizeci de zile
-- fiecare zi reprezentând un an. Prin urmare, „un timp” sau un an,
dacă este simbolic, înseamnă trei sute şaizeci (360) de
zile simbolice, iar „şapte timpuri” reprezintă
două mii cinci sute douăzeci (7 x 360 = 2520) de zile simbolice
sau de ani literali.
Întrebarea care se naşte aici este: Oare aceste
„şapte timpuri” au fost literale sau simbolice? S-au referit ele
la şapte ani sau la două mii cinci sute douăzeci de ani? Răspundem
că acestea au fost timpuri simbolice, două mii cinci sute douăzeci
de ani. Ele nu pot fi înţelese ca şapte ani literali, deoarece
Israelul a avut multe robii de durată mai mare -- de exemplu, ei au
slujit împăratului Mesopotamiei opt ani (Jud. 3:8), împăratului
Moabului optsprezece ani (Jud. 3:14), împăratului Iabin douăzeci
de ani (Jud. 4:2, 3), filistenilor o perioadă de patruzeci de ani
şi alta de optsprezece ani (Jud. 10:7, 8; 13:1), pe lângă cei
şaptezeci de ani ai lor în Babilon. Toate aceste perioade fiind mult
mai lungi decât „şapte timpuri” sau şapte ani literali,
totuşi aceste „şapte timpuri” fiind menţionate ca
pedeapsa din urmă, cea mai mare şi cea finală, faptul
acesta dovedeşte că înseamnă timp simbolic, nu literal, deşi
cuvântul ebraic tradus în Leviticul 26:18, 21, 24, 28 prin „şapte
timpuri” („de şapte ori” Daniel 4:16, 23, 25, 32 („şapte
timpuri” în limba română -- n. e.), cu deosebirea că în
Daniel este adăugat cuvântul iddan, pe ((B90)) când
în Leviticul este lăsat să se înţeleagă. Şi
este ciudat, de asemenea, că el se repetă de patru ori în
fiecare caz. În cazul lui Nebucadneţar au fost ani literali, dar,
după cum vom vedea, atât Nebucadneţar cât şi cele „şapte
timpuri” ale lui au fost tipuri.
Cele „şapte timpuri” de degradare a lui
Nebucadneţar (Dan. 4:16, 23-26) s-au dovedit a fi şapte
ani literali, când s-au împlinit aşa într-adevăr; şi tot
aşa, umilirea lui Israel şi a lumii sub „puterile care sunt”
s-a dovedit a fi şapte timpuri simbolice -- două mii
cinci sute douăzeci de ani literali. Din această perioadă
lipsesc acum numai douăzeci şi şase de ani până să
fie împlinită, şi peste tot sunt la lucru mijloace care indică
terminarea stăpânirii neamurilor şi introducerea dreptăţii
veşnice şi a tuturor binecuvântărilor Noului Legământ
pentru Israel şi pentru întreaga creaţie gemândă.
Sfârşitul celor şapte timpuri ale lui Israel
Această perioadă lungă („şapte
timpuri” sau două mii cinci sute douăzeci de ani) de pedeapsă
a lui Israel este perioada domniei Neamurilor -- „Timpurile
Neamurilor”. Deoarece, aşa cum am arătat deja, „Timpurile
Neamurilor” au început în anul 606 î. Cr. şi trebuiau să
dureze două mii cinci sute douăzeci de ani, ele se vor sfârşi
în 1914 d. Cr. (2520-606=1914). Atunci se vor împlini binecuvântările
descrise în ultima parte a aceluiaşi capitol (Lev. 26:44, 45).
Dumnezeu Îşi va aduce aminte şi va împlini faţă de
Israel legământul făcut cu părinţii lor. Rom.
11:25-27.
Pentru unii acest lucru poate fi arătat mai clar
în modul următor:
Cele „şapte timpuri” de pedeapsă a lui
Israel = Ele au început atunci când contractul de arendare a puterii a
fost dat neamurilor, care a fost, după cum am arătat, în anul
606 î. Cr. Prin urmare, în anul 1 d. Cr. trecuseră din perioada
lor, iar restul ar indica data
2520 ani.
606 ani
1914 d. Cr.
((B91))
Ca dovadă că în profeţiile simbolice Biblia
utilizează o zi pentru un an cităm următoarele
exemple împlinite în acest fel: (a) Iscoadele au rătăcit
patruzeci de zile în căutarea Canaanului, simbolizând cei patruzeci
de ani de rătăcire a lui Israel prin pustie (Num. 14:33, 34). (b)
pentru Israel, El l-a pus pe profet s-o simbolizeze zicând: „Ţi-am
rânduit câte o zi pentru fiecare an” (Ezec. 4:1-8). (c) În
acea profeţie remarcabilă, şi deja împlinită, din
Daniel 9:24-27, examinată în capitolul precedent, în care este arătat
timpul până la ungerea Domnului nostru şi de asemenea cei
şapte ani următori de favoare pentru Israel, în mijlocul cărora
Mesia a fost „stârpit”, este folosit timpul simbolic: fiecare zi din
aceste şaptezeci de săptămîni simbolice reprezenta un an,
şi aşa s-au împlinit. (d) La fel, în Daniel 7:25 şi
12:7, perioada triumfului papalităţii este dată ca fiind
trei timpuri şi jumătate, şi noi ştim (şi vom arăta
în acest volum) că aceasta s-a împlinit în o mie două sute
şaizeci de ani (360 x 3,5 ani = 1260). Aceeaşi perioadă
este menţionată şi în cartea Apocalipsei: în capitolul
12:14 este numită trei timpuri şi jumătate (360 x 3,5 ani =
1260); în capitolul 13:5 este numită patruzeci şi două de
luni (30 x 42 = 1260), iar în capitolul 12:6 este numită o mie două
sute şaizeci de zile. Împlinirea acestor profeţii va fi
examinată în mod deosebit mai târziu. Pentru moment este suficient
să observăm că folosirea de către Spirit a cuvântului
„timp” în alte locuri este în acord cu folosirea actuală a
acestui termen -- că în profeţia simbolică un „timp”
este un an simbolic de trei sute şaizeci de ani; iar faptul că
trei timpuri şi jumătate, aplicate ca măsură a
triumfului bisericii apostate, s-au împlinit în o mie două sute
şaizeci de ani, stabileşte principiul pe baza căruia sunt
calculate cele şapte timpuri de stăpânire a Neamurilor
(360 x 7 = 2520) şi dovedeşte sfârşitul lor în anul 1914
d. Cr., căci dacă trei timpuri şi jumătate fac o mie
două sute şaizeci de zile (ani), şapte timpuri vor fi o
perioadă de două ori mai lungă, adică două mii
cinci sute douăzeci de ani.
((B92))
Dacă cele „şapte timpuri” ale lui Israel
s-ar fi împlinit în timp literal (şapte ani), atunci ar fi urmat
binecuvântările garantate prin legământul necondiţionat făcut
de Dumnezeu cu părinţii lor. (Vezi Lev. 26:45 şi Rom.
11:28.) Dar nu acesta a fost cazul. Ei nu s-au bucurat încă de
aceste binecuvântări făgăduite; iar legământul acela
nu va fi împlinit, zice Pavel (Rom. 11:25, 26), până când Biserica
Evanghelică aleasă, corpul lui Cristos, va fi desăvârşită,
în calitate de eliberator al lor, prin care va fi pus în aplicare legământul.
„Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după
zilele acelea” (adică cele şapte timpuri de
pedeapsă), zice Domnul: voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o
voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi
poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe
fratele său zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă
vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice
Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce
aminte de păcatul lor” (Ier. 31:33, 34; Evr. 10:16, 17). „În
zilele acelea (zilele de favoare care vor urma după cele şapte
timpuri de pedeapsă) nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat
aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare
(care va muri) va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca
aguridă, i se vor strepezi dinţii!” Ier. 31:29, 30.
Restabilirea de la sfârşitul celor şaptezeci
de ani în Babilon n-a fost o eliberare din robia Neamurilor, fiindcă
ei au fost după aceea întotdeauna un popor tributar. Această
restabilire a servit numai să ţină împreună un popor
la care trebuia să Se prezinte Mesia. În timp ce domnia Neamurilor
ţinea deja Israelul în supunere, şi având în vedere faptul
acela, Domnul nostru a spus că ei vor continua să fie călcaţi
în picioare până când vor expira sau se vor împlini Timpurile
Neamurilor. Lumea este martoră a faptului că de la 606 î. Cr.
pedeapsa lui Israel sub stăpânirea Neamurilor a fost continuă,
că ea continuă ((B93)) încă şi că nu
există nici un motiv de a aştepta reorganizarea lor naţională
mai degrabă de anul 1914 d. Cr., limita celor „şapte
timpuri” ale lor -- 2520 de ani. Dar, deoarece această lungă
perioadă a pedepsei lor naţionale se apropie de sfârşitul
ei, putem vedea indicii clare că smochinul neroditor este pe cale să
înmugurească, arătând că timpul de iarnă al răului
se sfârşeşte şi se apropie vara Milenară, care îi va
restabili deplin în moştenirea lor făgăduită şi
în independenţa lor naţională. Faptul că acum există
mari pregătiri şi speranţe în privinţa întoarcerii
lui Israel în ţara lor este în sine o puternică dovadă
suplimentară care confirmă această învăţătură
scripturală. În ceea ce priveşte semnificaţia acestui
eveniment, vezi Volumul I, paginile 286-298.
O altă linie a mărturiei
Daniel capitolul 4 prezintă o altă vedere
asupra Timpurilor Neamurilor. Aici stăpânirea iniţială a
omului asupra întregului pământ, îndepărtarea ei şi
certitudinea restabilirii ei, care trebuie să înceapă la sfârşitul
Timpurilor Neamurilor, este convingător ilustrată printr-un vis
dat lui Nebucadneţar, prin interpretarea lui de către Daniel
şi prin împlinirea lui cu Nebucadneţar.
În visul său, Nebucadneţar privea „şi
iată, în mijlocul pământului era un copac foarte înalt.
Copacul acesta a crescut şi era puternic, vârful lui se înălţa
până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ.
Frunzele lui erau frumoase şi avea roade multe; în el se găsea
hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub
umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în
ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el. În
viziunile care-mi treceau prin minte, în patul meu, mă uitam, şi
iată, un paznic, un sfânt, s-a coborât din ceruri. El a strigat cu
putere şi a vorbit aşa: «Tăiaţi copacul şi rupeţi-i
ramurile; scuturaţi-i frunzele şi risipiţi-i roadele; fugăriţi
animalele sălbatice ((B94)) de sub el şi păsările
din ramurile lui! Totuşi lăsaţi în pământ trunchiul
cu rădăcinile lui şi legaţi-l cu lanţuri de fier
şi de bronz în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua
cerului şi partea lui să fie cu animalele sălbatice, în
iarba de pe pământ. Inima lui de om i se va schimba într-o inimă
de fiară şi şapte timpuri vor trece peste el. Hotărârea
aceasta a fost luată în sfatul sentinelelor, făcută la
cererea sfinţilor, pentru ca cei vii să ştie că Cel
Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia
oamenilor, că o dă cui Îi place şi pune peste ea pe cel
mai de jos dintre oameni!»”
Acest copac remarcabil, în gloria şi frumuseţea
lui, reprezintă prima stăpânire a pământului, dată
neamului omenesc prin reprezentantul şi capul acestuia, Adam, căruia
Dumnezeu i-a spus: „Fiţi roditori, înmulţiţi-vă,
umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi
peste peştii mării, peste păsările cerului şi
peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”
(Gen. 1:28). Gloria iniţială a omului şi puterea cu care a
fost învestit erau într-adevăr sublime, şi erau asupra întregului
pământ, să binecuvânteze, să hrănească, să
ocrotească şi să adăpostească orice făptură
vie. Dar când a intrat păcatul, a venit porunca să fie tăiat
copacul, şi gloria, frumuseţea şi puterea omenirii au fost
luate, iar creaturile inferioare n-au mai găsit adăpost,
ocrotire şi binecuvântare sub influenţa lui. Moartea a tăiat
marele copac, i-a împrăştiat rodul şi frunzele şi a lăsat
creaţia inferioară fără stăpânul şi binefăcătorul
ei.
În ceea ce priveşte omul, orice putere de a recâştiga
stăpânirea pierdută era dusă fără speranţă.
Dar nu era aşa din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Iniţial stăpânirea
izvora din planul Său şi era darul Său îndurător;
şi cu toate că El poruncise să fie tăiat copacul, totuşi
rădăcina -- scopul şi planul de restabilire al lui Dumnezeu
-- a rămas, chiar dacă era legată cu lanţuri puternice
ca să nu încolţească până la timpul hotărât
divin. ((B95)) După cum în vis imaginea se schimbă de la
trunchiul unui copac la un om degradat şi adus în tovărăşia
şi asemănarea fiarelor, cu raţiunea detronată şi
cu toată gloria sa îndepărtată, tot aşa îl vedem pe
om, pe domnul decăzut şi degradat al pământului: gloria
şi stăpânirea lui au apus. De când a fost rostită sentinţa,
omenirea şi-a avut partea cu fiarele, iar inima omului a devenit
animalică şi degradată. Cât de izbitor este acest tablou,
dacă ne gândim la starea semicivilizată şi sălbatică
prezentă şi trecută a marii majorităţi a
omenirii, şi la faptul că însăşi mica minoritate care
aspiră să învingă tendinţa descendentă reuşeşte
numai într-o măsură limitată, şi cu mari lupte şi
eforturi constante. Omenirea trebuie să rămână în
degradarea ei, sub stăpânirea răului, până când va fi învăţat
lecţia, că Cel Prea Înalt domneşte în împărăţia
oamenilor şi El o dă cui voieşte. Şi în timp ce
oamenii se află în această stare degradată, Dumnezeu
permite unor caractere dintre cele mai josnice să stăpânească
peste ei, pentru ca amara lor experienţă din prezent să se
poată dovedi de folos trainic în viitor.
Conform interpretării lui Daniel, ni se spune că
„toate aceste lucruri s-au împlinit asupra împăratului Nebucadneţar”,
şi că în această stare alienată, degradată
şi animalică, el a rătăcit printre fiare până au
trecut peste el şapte timpuri (şapte ani literali în
cazul lui). Interpretarea dată visului de către Daniel priveşte
numai împlinirea lui asupra lui Nebucadneţar; dar faptul că
toate, visul, interpretarea şi împlinirea lui, sunt consemnate aici
cu atâta grijă, este o dovadă că relatarea lui are un
scop. Şi remarcabila lui potrivire ca ilustraţie a scopului
divin de a supune întreaga omenire stăpânirii răului pentru
pedepsirea şi disciplinarea ei, pentru ca la timpul cuvenit Dumnezeu
s-o poată restaura şi stabili în dreptate şi viaţă
veşnică, ne îndreptăţeşte să-l acceptăm
ca tip dat intenţionat.
((B96))
Visul în împlinirea lui asupra lui Nebucadneţar
este în mod special vrednic de remarcat dacă ne amintim că el
fusese făcut capul conducător reprezentativ al stăpânirii
umane (Dan. 2:38), şi, ca domn al pământului, profetul i-a
adresat aproape aceleaşi cuvinte pe care Dumnezeu i le-a adresat lui
Adam la început: „Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie,
putere, tărie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, pe
oriunde locuiesc ei, pe fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările
cerurilor, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea”
(Dan. 2:37, 38; compară cu Gen. 1:28). Apoi, din cauza păcatului,
Nebucadneţar a primit cele „şapte timpuri” de pedeapsă,
după care a început să-i revină raţiunea şi
restabilirea sa la domnie a fost împlinită. El a fost restabilit în
împărăţia sa şi i s-a dat în plus slavă după
ce a învăţat lecţia necesară la care el se referă
prin cuvintele următoare:
„La sfârşitul acestor zile, eu, Nebucadneţar,
am ridicat ochii spre ceruri şi mi-a venit iarăşi mintea la
loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi am
cinstit pe Cel care trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire
este o stăpânire veşnică şi a cărui împărăţie
este din generaţie în generaţie. Toţi locuitorii pământului
sunt o nimica; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului,
şi nimeni nu se poate împotrivi mâinii Lui, nici nu poate să-I
zică: «Ce faci?» În timpul acela, mi-a venit mintea înapoi; slava
împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea
mea mi s-au dat înapoi . . . am fost pus iarăşi peste împărăţia
mea şi mi-au fost adăugate măreţii deosebite. Acum,
eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi cinstesc pe Împăratul
cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile
Lui sunt drepte şi El poate să smerească pe cei care umblă
cu mândrie.”
Degradarea lui Nebucadneţar a fost un tip al
degradării umane sub guvernele animalice în decursul celor şapte
timpuri sau ani simbolici -- un an pentru o zi, două mii cinci ((B97))
sute douăzeci de ani -- din zilele lui înainte. Şi să se
observe că aceasta corespunde exact cu cele şapte timpuri (de
şapte ori -- n. e.) prezise asupra lui Israel, care, după cum
tocmai am văzut, se termină în 1914 d. Cr. Căci sub acest
Nebucadneţar a fost dus Israel rob în Babilon, când coroana Împărăţiei
lui Dumnezeu a fost îndepărtată şi au început cele şapte
timpuri.
Aceasta este în perfectă armonie cu faptul că
Dumnezeu, reprezentând aceste guverne ale neamurilor, i le-a înfăţişat
lui Daniel ca tot atâtea fiare sălbatice, în timp ce Împărăţia
lui Dumnezeu, la încheierea lor, este reprezentată ca fiind dată
unuia ca un fiu al omului.
Nu ştim nici un motiv pentru care s-a consemnat
acest fragment din istoria unui împărat păgân, decât că
s-a făcut astfel pentru a preumbri degradarea şi durata
Timpurilor Neamurilor. Că aceşti şapte ani ai lui de
degradare au ilustrat în mod potrivit degradarea omenirii, este un fapt;
că Dumnezeu a promis o restituire a stăpânirii pământului
după ce omenirea va fi învăţat anumite lecţii
importante, este de asemenea un fapt; şi că cele şapte
Timpuri simbolice ale Neamurilor (2520 ani) se vor sfârşi exact la
punctul când omenirea îşi va fi recunoscut propria ei degradare
şi incapacitatea prezentă de a conduce lumea în mod avantajos,
şi va fi gata pentru Împărăţia şi stăpânirea
lui Dumnezeu, este un al treilea fapt. Iar caracterul potrivit al ilustraţiei
impune convingerea că cei şapte ani ai lui Nebucadneţar, în
timp ce literal s-au împlinit cu el personal, aveau o semnificaţie
încă mai mare şi mai largă, ca o ilustraţie a celor
şapte timpuri simbolice de stăpânire a Neamurilor pe care le-a
reprezentat el.
Data exactă a degradării lui Nebucadneţar
nu este specificată şi n-are nici o importanţă,
deoarece perioada degradării lui a simbolizat întreaga perioadă
a stăpânirii Neamurilor, care a început când coroana împărăţiei
tipice a lui Dumnezeu a fost îndepărtată de la Zedechia. Această
stăpânire a fost chiar de la început animalică, iar zilele ei
sunt numărate: hotarele îi sunt fixate de Iehova şi nu pot fi
depăşite.
((B98))
Ce înviorătoare este perspectiva dezvăluită
privirilor la încheierea acestor şapte timpuri! Nici Israelul şi
nici omenirea reprezentată prin acel popor nu vor mai fi călcaţi
în picioare, asupriţi şi cârmuiţi rău de puterile
animalice ale Neamurilor. Atunci va fi stabilită pe pământ Împărăţia
lui Dumnezeu şi a Cristosului Său, iar Israelul şi lumea întreagă
va fi binecuvântată sub autoritatea Sa dreaptă şi legitimă.
Atunci rădăcina făgăduinţei şi a speranţei,
sădită mai întâi în Eden (Gen. 3:15) şi dusă peste
potop şi transplantată în Israel, poporul tipic (Gen. 12:1-3),
va încolţi şi va înflori din nou.
Ea a început să încolţească la prima
venire a Domnului nostru, dar nu sosise anotimpul stabilit ca ea să
înflorească şi să-şi dea roada binecuvântată în
restabilirea tuturor lucrurilor. Dar la sfârşitul Timpurilor
Neamurilor semnele sigure ale primăverii nu vor lipsi; şi bogate
vor fi roadele verii şi glorios va fi secerişul toamnei, care va
fi recoltat şi apreciat în veacurile eterne de glorie ce vor urma.
Atunci domnul iniţial al pământului, cu raţiunea
restabilită, va fi repus deplin în poziţia sa, cu mai multă
măreţie şi glorie, ca şi în tip, şi el va lăuda,
va preamări şi va onora pe Împăratul cerului.
Deja începem să vedem că omenirea îşi
recapătă raţiunea: oamenii se trezesc şi îşi
simt degradarea, şi caută să-şi îmbunătăţească
starea. Ei gândesc, fac proiecte şi planuri pentru o stare mai bună
decât cea la care s-au supus sub puterile animalice. Dar înainte de a
ajunge să-L recunoască pe Dumnezeu şi stăpânirea Sa
asupra tuturor, ei vor mai avea experienţa unui groaznic acces de
nebunie, iar din lupta aceasta se vor trezi slabi, neajutoraţi,
istoviţi, însă cu judecata într-atât restabilită, încât
să recunoască şi să se aplece în faţa autorităţii
Aceluia care vine să restabilească prima stăpânire, de
multă vreme pierdută, pe bazele permanente ale experienţei
şi ale cunoştinţei binelui şi răului.
Este adevărat, a pretinde, aşa cum pretindem
noi, că în cei douăzeci şi şase de ani care vor urma
toate guvernele ((B99)) prezente vor fi răsturnate şi
desfiinţate, înseamnă a aştepta mari lucruri; dar noi trăim
într-un timp special şi particular, în „Ziua lui Iehova”, când
lucrurile ajung repede la punctul culminant; şi este scris: „Domnul
va îndeplini pe deplin şi repede pe pământ Cuvântul Său”.
(Vezi Vol. I, cap. 15.) În ultimii unsprezece ani aceste lucruri au fost
propovăduite şi publicate substanţial, aşa cum sunt
prezentate mai sus; şi în acest timp scurt dezvoltarea influenţelor
şi mijloacelor pentru subminarea şi răsturnarea celor mai
puternice imperii ale pământului a fost uimitoare. În acest timp
comunismul, socialismul şi nihilismul au venit brusc în existenţă
viguroasă şi deja pricinuiesc mare nelinişte printre conducătorii
şi mai-marii pământului, ale căror inimi slăbesc de
frică şi din pricină că văd cele ce vin pe pământ;
căci puterile prezente sunt puternic zguduite şi în cele din
urmă vor trece cu zgomot mare.
Având în vedere această puternică dovadă
a Bibliei privitoare la Timpurile Neamurilor, considerăm ca un adevăr
stabilit că sfârşitul împărăţiilor acestei lumi
şi stabilirea completă a Împărăţiei lui Dumnezeu
vor fi realizate aproape de sfârşitul anului 1915. Atunci îşi
va avea răspuns rugăciunea Bisericii -- „Vie împărăţia
ta” -- spusă întotdeauna de la plecarea Domnului ei; şi sub
acea administrare înţeleaptă şi dreaptă, tot pământul
va fi umplut de slava Domnului -- de cunoştinţă, dreptate
şi pace (Ps. 72:19; Isa. 6:3; Hab. 2:14), iar voia lui Dumnezeu se va
face „precum în cer aşa şi pe pământ”.
Afirmaţia lui Daniel, că Împărăţia
lui Dumnezeu va fi stabilită, nu după ce aceste împărăţii
ale pământului vor fi desfiinţate, ci în zilele lor, în timp
ce ele încă există şi au putere, şi că Împărăţia
lui Dumnezeu este cea care va sfărâma în bucăţi şi
va nimici toate aceste împărăţii (Dan. 2:44), este vrednică
de consideraţia noastră specială. Aşa s-a întâmplat
cu fiecare din aceste guvernăminte animalice; ele au existat înainte
de a dobândi domnia universală. Babilonul a existat ((B100))
cu mult înainte de a cuceri Ierusalimul şi de a obţine stăpânirea
(Dan. 2:37, 38); Medo-Persia a existat înainte de a cuceri Babilonul;
şi la fel a fost cu toate împărăţiile: trebuia mai întâi
să fi existat şi să fi primit putere superioară pentru
a putea cuceri pe alţii. Aşa este şi cu Împărăţia
lui Dumnezeu: ea a existat în formă embrionară timp de
optsprezece secole, dar ea, împreună cu lumea în general, a fost
supusă „autorităţilor care sunt”, „rânduite de
Dumnezeu”. Până când nu se vor sfârşi cele „şapte
timpuri” ale lor, Împărăţia lui Dumnezeu nu va putea
ajunge la stăpânire universală. Totuşi, ca şi
celelalte, ea trebuie să obţină putere adecvată pentru
răsturnarea acestor împărăţii înainte ca ea să
le sfărâme în bucăţi.
Astfel, în această „Zi a lui Iehova”, „Ziua
Strâmtorării”, Domnul nostru Îşi ia marea Sa putere (până
aici inactivă) şi domneşte, şi tocmai aceasta va cauza
strâmtorarea, chiar dacă un oarecare timp lumea n-o va recunoaşte
astfel. Că sfinţii vor participa la această lucrare de sfărâmare
a împărăţiilor actuale nu poate fi nici o îndoială.
Este scris: „Să lege pe împăraţii lor cu lanţuri
şi pe mai-marii lor cu obezi de fier (de putere), ca să aducă
la împlinire împotriva lor judecata scrisă! Aceasta este o cinste
pentru toţi credincioşii Săi” (Ps. 149:8, 9). „Celui
care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit
lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori
cu un toiag de fier şi le va zdrobi (imperiile) ca pe nişte
vase de lut.” Apoc. 2:26, 27; Ps. 2:8, 9.
Dar examinarea noastră din volumul precedent a
marii deosebiri de caracter între Împărăţia lui Dumnezeu
şi împărăţiile animalice ale pământului ne pregăteşte
să vedem şi o deosebire în modul de a proceda în război.
Metodele de cucerire şi de zdrobire vor fi mult diferite de oricare
altele folosite înainte pentru răsturnarea neamurilor. Acela care Îşi
ia acum marea Sa putere să domnească este arătat în simbol
(Apoc. 19:15) ca fiind Cel din gura căruia iese o sabie „ca
să lovească cu ea neamurile”. Şi El „le va păstori
cu toiag ((B101)) de fier”. Această sabie este adevĂrul
(Efes. 6:17); iar sfinţii care sunt în viaţă, precum
şi mulţi oameni din lume, sunt folosiţi acum ca ostaşi
ai Domnului pentru răsturnarea erorilor şi a răului. Dar
nimeni să nu deducă în grabă că aici este simbolizată
o convertire paşnică a popoarelor; căci multe texte,
cum ar fi Apoc. 11:17, 18; Dan. 12:1; 2 Tes. 2:8; Ps. 149 şi 47, învaţă
tocmai contrariul.
Să nu fie surprinzător, prin urmare, când în
capitolele următoare vom prezenta dovezi că stabilirea Împărăţiei
lui Dumnezeu este deja începută, că este arătat în profeţii
că ea trebuia să înceapă a-şi exercita puterea în
1878 d. Cr., şi că „războiul zilei celei mari a
Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:14), care se va termina în
1915 d. Cr. cu răsturnarea completă a conducerii pământeşti
actuale, este deja început. Adunarea oştirilor se poate vedea clar
din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă vederea noastră nu este împiedicată
de prejudecăţi, dacă reglăm bine telescopul Cuvântului
lui Dumnezeu, putem vedea cu claritate caracterul multor evenimente care
trebuie să aibă loc în „Ziua Domnului” -- că noi
suntem chiar în mijlocul acelor evenimente şi că „a venit
ziua cea mare a mâniei Lui”.
Sabia adevărului, deja ascuţită, trebuie
să lovească fiecare sistem şi obicei rău -- civil,
social şi eclesiastic. Mai mult chiar, putem vedea că lovirea a
început: libertatea de gândire şi drepturile omului, civile şi
religioase, de multă vreme pierdute din vedere sub regi şi împăraţi,
papi, sinoade, concilii, tradiţii şi crezuri, sunt astăzi
apreciate şi susţinute ca niciodată înainte. Conflictul
intern spumegă deja; curând va izbucni ca un foc mistuitor, iar
sistemele omeneşti şi erorile, care de secole au încătuşat
adevărul şi au apăsat creaţia gemândă, trebuie să
se topească în faţa lui. Da, adevărul -- şi cunoştinţa
larg răspândită şi crescândă despre el -- este sabia
care dezorientează şi răneşte capii multor
ţări (Ps. 110:6). Totuşi, ce binecuvântare este deghizată
în ((B102)) această strâmtorare! Ea va pregăti omenirea
pentru o mai deplină apreciere a dreptăţii şi adevărului,
sub domnia Împăratului Dreptăţii.
Când în cele din urmă oamenii vor ajunge să
înţeleagă că din judecată s-a făcut o linie iar
din dreptate un fir cu plumb (Isa. 28:17), ei vor învăţa şi
aceea că numai regulile stricte ale dreptăţii pot asigura
binecuvântările pe care toţi le doresc. Şi, cu totul
descurajaţi de propriile lor căi şi de roadele nefaste ale
egoismului, ei vor saluta şi se vor supune cu bucurie autorităţii
drepte care preia controlul; şi astfel, după cum este scris,
„va veni dorinţa tuturor neamurilor” -- Împărăţia
lui Dumnezeu, sub controlul absolut şi nelimitat al Unsului lui
Iehova.
----------
„Noi trăim, noi locuim
În timp mare, important.
În veac ce prevesteşte veacuri,
În care de trăit e minunat.
Auzi, vuiet de popoare!
Fierul, lutul, împreună se sfărâmă;
Auzi, sunetul acesta ce e?
Firea geme, aşteptând o zi mai bună.
Mult se mai batjocoreşte, cerul este examinat,
Profeţia se-mplineşte,
Tu ai doar un ceas de luptat;
Stai de veghe, hainele ţi le albeşte!
O, tot sufletul din tine
Să fie pentru adevăr!
Înainte! Fiece nerv şi putere
Să spună de-acele veacuri -- să spună
despre Dumnezeu!”
