SCRIPTURE
STUDIES
A
Sosit Timpul
((B103))
STUDIUL V
FELUL ÎNTOARCERII ŞI ARĂTĂRII DOMNULUI NOSTRU
Armonia felului venirii a doua a Domnului nostru cu
alte trăsături ale Planului divin -- Cum şi când îl va
vedea Biserica -- Cum şi când va fi descoperită slava Domnului
astfel ca toată carnea împreună s-o vadă -- Afirmaţii
aparent contradictorii sunt în armonie -- El vine „ca un hoţ” --
Nu cu manifestări exterioare -- şi totuşi „cu un strigăt”
-- Cu „glasuri” -- şi „cu sunetul marii trâmbiţe” --
„El se va descoperi în flacără de foc aducând răzbunare”
-- şi totuşi „El va veni în acelaşi fel” cum a plecat
-- Importanţa timpului profetic în această privinţă
-- Armonia indiciilor prezente
Ceea ce tocmai am văzut cu privire la încheierea
grabnică a Timpurilor Neamurilor şi la asigurarea că împlinirea
speranţei Bisericii trebuie să aibă loc înainte de
încheierea acestora, nu face decât să le aţâţe dorinţa
celor care aşteaptă acum mângâierea lui Israel. Aceştia
vor fi înfometaţi după orice informaţie dată de Tatăl
nostru prin profeţi, privind „secerişul”, sfârşitul
sau perioada de încheiere a acestui veac -- separarea grâului de neghină
printre membrii în viaţă ai bisericii nominale şi timpul
schimbării celor biruitori, pentru a fi împreună cu Domnul
şi Capul lor şi asemenea Lui.
Dar pentru a putea aprecia natura raţională a
învăţăturii profetice cu privire la aceste subiecte
profund interesante, este absolut necesar să avem vederi clare atât
asupra scopului celei de-a doua veniri a Domnului nostru cât
şi asupra felului în care El Se va descoperi. Avem încredere
că toţi cititorii noştri actuali s-au convins prin citirea
Volumului I că scopul venirii Sale este să împace cu
Dumnezeu pe „cine vrea” din lume, printr-un proces de conducere, învăţare
şi disciplinare ((B104)) numit judecare şi binecuvântare.
Cunoaşterea felului venirii şi arătării
Domnului este, prin urmare, de primă importanţă, înainte
de a continua în studiul nostru despre timpul secerişului etc.
Cititorul trebuie să aibă clar în minte scopul întoarcerii
Domnului nostru în timp ce studiază felul întoarcerii, şi pe
amândouă acestea când studiază timpul. Acest lucru este
necesar pentru a contracara vederile greşite care preocupă deja
mintea multora, vederi bazate pe idei false atât despre scopul, cât
şi despre felul venirii Domnului nostru.
Să înţelegem şi să reţinem cât
se poate de bine faptul deja demonstrat, că planul lui Dumnezeu este
un tot armonios, care se îndeplineşte prin Cristos; şi că
lucrarea celei de-a doua veniri este legată de lucrarea celei dintâi
ca efectul de cauză: şi anume că marea lucrare de
Restabilire la a doua venire urmează lucrării de Răscumpărare
îndeplinită la întâia venire ca o secvenţă logică
potrivit planului divin. De aceea, întoarcerea Domnului este aurora
speranţei pentru lume, timpul acordării favorurilor
asigurate prin răscumpărare -- Veacul Evanghelic fiind doar o
paranteză care a intervenit, în decursul căruia se alege
mireasa lui Cristos, pentru a fi asociată cu Domnul ei în marea operă
de restabilire pe care El vine s-o înfăptuiască.
Şi deoarece Biserica lui Cristos, care a fost în
curs de dezvoltare de-a lungul Veacului Evanghelic, trebuie să fie
asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire din Veacul
Milenar, prima lucrare a lui Cristos la a doua venire a Sa trebuie să
fie adunarea Bisericii Sale alese, la care se face referire prin profet
(Ps. 50:5) când zice: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au
făcut legământ cu Mine prin jertfă!” Acest timp de
adunare sau de „seceriş” este în perioada de suprapunere a celor
două veacuri. După cum se va arăta, aceasta este o perioadă
de patruzeci de ani, care încheie Veacul Evanghelic şi în acelaşi
timp introduce Veacul Milenar. (Vezi Vol. I, pag. 219-221; 234-237 şi
reprezentarea ((B105)) grafică a Planului Veacurilor.) Această
perioadă de seceriş realizează în biserica nominală
evanghelică nu numai separarea grâului de neghină şi
adunarea şi glorificarea clasei grâului, ci ea trebuie să
realizeze şi arderea (nimicirea) neghinei (ca neghină sau imitaţie
a grâului -- nu ca indivizi; focul nimicirii este simbolic, la fel ca
neghina), şi adunarea şi nimicirea roadelor corupte ale „viei
pământului” (ambiţie omenească, lăcomie şi
egoism) care au crescut şi s-au copt timp de secole în împărăţiile
acestei lumi şi în diferitele organizaţii omeneşti, civile
şi sociale.
Deşi când am tratat scopul întoarcerii Domnului
nostru am arătat că va fi o venire personală, în
analizarea celor două expresii ale Domnului nostru aparent
contradictorii: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până
la sfîrşitul veacului” (aionos, veacului) şi „Mă
duc să vă pregătesc un loc . . . voi veni din nou
şi vă voi lua la Mine” (Mat. 28:20; Ioan 14:2, 3). Exemplul
următor va servi ca o ilustraţie a armoniei acestor două
promisiuni: Un om i-a spus prietenului său când erau pe punctul de a
se despărţi: „Nu uita că voi fi cu tine tot timpul călătoriei
tale!” Cum? Desigur nu în persoană, pentru că ei au luat
trenul să meargă în direcţii opuse spre puncte îndepărtate.
Ideea era că în iubire, în gând şi în grijă unul faţă
de altul ei nu vor fi despărţiţi. Într-un sens similar dar
mai deplin, Domnul a fost întotdeauna cu Biserica Sa, puterea Sa divină
făcându-L în stare să-i supravegheze, să-i îndrume
şi să-i ajute, de la primul până la ultimul. Acum însă
noi examinăm, nu prezenţa Domnului nostru cu noi în acest sens
figurativ, ci modul celei de-a doua prezenţe şi arătări
personale, „când va veni în ziua aceea ca să fie preamărit
în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut”.
Scripturile învaţă că Cristos vine din
nou pentru a domni; că El trebuie să domnească până
va pune pe toţi vrăjmaşii ((B106)) sub picioarele
Sale -- pe toţi împotrivitorii, toate lucrurile care sunt în calea
marii restabiliri pe care El vine s-o înfăptuiască -- ultimul
care trebuie nimicit fiind moartea (1 Cor. 15:25, 26); şi că El
va domni o mie de ani. Prin urmare, aşa cum şi trebuie să
ne aşteptăm, noi găsim în profeţii un spaţiu
mult mai mare acordat celei de-a doua veniri şi miei ei de ani de
domnie triumfală şi de înfrângere a răului, decât celor
treizeci şi patru de ani ai primei veniri pentru răscumpărare.
Şi aşa cum am aflat că profeţia atinge diferitele
puncte importante ale celor treizeci şi patru de ani, de la Betleem
şi Nazaret la vinul amestecat cu fiere, la împărţirea
hainelor, la cruce, la mormânt şi la înviere, la fel aflăm că
profeţia atinge diferite puncte ale miei de ani de prezenţă
a doua, în mod deosebit începutul şi sfârşitul lor.
A doua prezenţă a Domnului nostru va cuprinde
o perioadă de timp mult mai lungă decât prima. Misiunea primei
Sale veniri s-a sfârşit în mai puţin de treizeci şi patru
de ani, în timp ce se vor cere o mie de ani pentru a realiza lucrarea
stabilită pentru cea de-a doua prezenţă a Sa. Şi
astfel se poate vedea dintr-o privire că deşi lucrarea primei
veniri n-a fost mai puţin importantă decât a celei de-a doua
veniri -- da, deşi a fost atât de importantă încât
lucrarea celei de-a doua veniri n-ar fi fost niciodată posibilă
fără ea -- totuşi ea n-a fost atât de variată,
şi ca atare a cerut mai puţină descriere decât lucrarea
celei de-a doua veniri.
Când analizăm cea de-a doua venire nu trebuie să
ne aşteptăm, mai mult decât la prima venire, ca toate profeţiile
să marcheze un anumit moment deosebit de bogat în evenimente al
sosirii Domnului nostru şi să atragă atenţia tuturor
oamenilor asupra faptului prezenţei Sale. Nu aceasta este metoda obişnuită
a lui Dumnezeu; nu acesta a fost cazul nici la prima venire. Prima venire
a lui Mesia n-a fost marcată de nici o demonstraţie neaşteptată
sau surprinzătoare, în afara ordinii obişnuite a lucrurilor, ci
a ((B107)) fost manifestată şi dovedită prin împlinirea
treptată a profeţiei, arătând observatorilor atenţi că
evenimentele care trebuiau aşteptate se împlineau la timp. Aşa
va fi şi la a doua venire. Este mai puţin important ca noi să
descoperim momentul precis al sosirii Sale decât să discernem faptul
prezenţei Sale când El va fi sosit, întocmai cum la întâia venire
a fost important să poată fi recunoscută prezenţa Sa,
şi cu cât mai repede cu atât mai bine, dar mult mai puţin
important să se ştie data exactă a naşterii Sale. Când
se vorbeşte despre a doua venire, prea mulţi se gândesc la
faptul venirii şi la momentul sosirii, în timp ce aceasta ar trebui
socotită ca o perioadă de prezenţă, cum a fost
şi prima venire. Momentul precis în care va începe această
prezenţă va părea atunci mai puţin important, iar
obiectivul şi lucrarea Sa din perioada prezenţei va căpăta
consideraţia mai mare.
De asemenea nu trebuie să uităm că
Domnul nostru nu mai este fiinţă umană; că El, ca fiinţă
umană S-a dat ca răscumpărare pentru oameni, devenind om
chiar pentru acest scop (1 Tim. 2:6; Evr. 10:4, 5; 1 Cor.15:21, 22). El
este acum mult înălţat la natura divină. De aceea Pavel a
zis: „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească,
totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor.
5:16). El a fost înviat ca fiinţă spirituală dătătoare
de viaţă (1 Cor. 15:45), şi nu ca om, din pământ,
făcut din ţărână. El nu mai este în nici un sens sau
grad fiinţă umană; căci nu trebuie să uităm
ceea ce am învăţat (Volumul I, cap. 10) -- că naturile
sunt separate şi distincte. Deoarece El nu mai este în nici un sens
sau grad fiinţă umană, nu trebuie să-L aşteptăm
să vină iarăşi ca fiinţă umană, ca la
prima venire. A doua venire a Sa trebuie să fie într-un mod diferit,
precum şi pentru un scop diferit.
Remarcând faptul că schimbarea Domnului
nostru de la natura umană la natura divină la învierea Sa a
fost o schimbare încă şi mai mare decât aceea care se
petrecuse cam cu treizeci şi patru de ani înainte, când El a lăsat
gloria ((B108)) fiinţei spirituale şi „S-a făcut
trup”, putem, cu mare folos, examina foarte amănunţit fiecare
acţiune a Sa în timpul celor patruzeci de zile după înviere,
înainte de a fi mers „la Tatăl”; fiindcă Isus cel înviat
din aceste patruzeci de zile este cel care trebuie să vină iarăşi,
şi nu omul Isus Cristos care S-a dat pe Sine ca răscumpărarea
noastră, în moarte. Acela care a fost omorât fiinţă de
carne a fost şi însufleţit (făcut viu) fiinţă
spirituală la învierea Sa. 1 Pet. 3:18.*
*În acest pasaj cuvintele „în” şi „prin”
(trad. rom. „în” şi „în” -- n. e.) au fost adăugate de
traducători în mod arbitrar şi induc în eroare. Textul grecesc
spune simplu: „omorât trup, înviat spirit”. Domnul nostru a fost
omorât ca fiinţă de carne sau umană, dar a fost înviat
dintre morţi fiinţă spirituală. Şi fiindcă
Biserica va fi „schimbată” pentru a fi asemenea lui
Cristos, este evident că schimbarea pe care a suferit-o Capul a fost
de acelaşi fel cu cea despre care se spune că este rezervată
biruitorilor, care vor fi schimbaţi de la natura umană la natura
spirituală şi făcuţi asemenea Lui -- „părtaşi
firii dumnezeieşti”. Ca atare, descrierea următoare a schimbării
sfinţilor este aplicabilă şi la Domnul, adică:
„Este semănat în necinste şi înviază în slavă;
este semănat în slăbiciune şi înviază în putere;
este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”.
La a doua venire a Sa, El nu vine pentru a Se supune
autorităţilor existente, pentru a plăti bir Cezarului
şi pentru a suferi umilire, nedreptate şi violenţă, ci
vine pentru a domni, exercitând toată puterea în cer şi pe pământ.
El nu vine în corpul umilirii Sale, un corp uman pe care l-a luat pentru
suferinţa morţii, inferior corpului Său glorios avut înainte
(Evr. 2:9), ci vine în corpul Său spiritual glorios, care este
reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui (Evr. 1:3); căci,
datorită ascultării Sale chiar până la moarte, El este
acum mult înălţat la natura şi asemănarea divină,
şi I S-a dat un nume care este mai presus de orice nume -- cu excepţia
doar a numelui Tatălui (Filip. 2:9; 1 Cor. 15:27). Apostolul arată
că „încă nu s-a arătat” înţelegerii noastre
umane cum este El ((B109)) acum; ca atare nu ştim cum vom fi când
vom fi făcuţi asemenea Lui, dar noi (Biserica) ne putem
bucura în asigurarea că într-o zi vom fi cu El şi asemenea Lui
şi-L vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2) -- nu cum a fost
la prima Sa venire în umilinţă, când Şi-a lăsat
gloria avută înainte şi pentru noi a devenit sărac, pentru
ca noi, prin sărăcia Lui, să ne îmbogăţim.
Dacă ne gândim la înţelepciunea şi
prudenţa metodelor Domnului nostru de a-Şi manifesta faţă
de ucenici prezenţa atât după înviere cât şi înainte,
aceasta ne poate ajuta să nu uităm că aceeaşi înţelepciune
va fi manifestată şi în metodele Sale de a Se descoperi la a
doua venire a Sa, atât faţă de Biserică, precum şi faţă
de lume -- metode nu neapărat similare, dar în fiecare caz bine
potrivite obiectivului Său, care nu este niciodată de a alarma
şi agita oamenii, ci de a convinge judecata lor rece, calmă,
despre marile adevăruri care trebuie să fie imprimate asupra lor.
Întâia venire a Domnului nostru n-a fost un eveniment uimitor, mişcător
sau alarmant. Cât de liniştit şi de discret a venit! Astfel încât
numai celor care aveau credinţă şi umilinţă
li s-a permis să recunoască în pruncul de naştere umilă,
în Omul durerilor, în prietenul celor umili şi săraci şi
în final în Cel răstignit, pe Mesia Cel de multă vreme aşteptat.
Manifestarea prezenţei Sale după înviere era
prin natura lucrurilor un fapt mai uimitor, mai ales dacă se ia în
considerare natura Sa schimbată. Dar învierea Sa, împreună cu
natura Sa schimbată, trebuiau să fie dovedite pe deplin, nu întregii
lumi la timpul acela, ci martorilor aleşi care vor da generaţiilor
viitoare o mărturie credibilă despre acel fapt. Dacă toată
lumea ar fi fost atunci informată despre acel fapt, mărturia
ajunsă până în zilele noastre ar fi fost probabil mult mai puţin
vrednică de crezare, fiind atât de colorată şi deformată
de ideile oamenilor şi amestecată cu tradiţiile lor, încât
adevărul ar fi putut apărea aproape sau cu totul de ((B110))
necrezut. Dar Dumnezeu a încredinţat-o numai martorilor aleşi,
credincioşi şi vrednici; şi observând relatarea, fiecare să
remarce cât de perfect a fost îndeplinit obiectivul şi cât
de clară, hotărâtă şi convingătoare a fost
dovada oferită lor cu privire la învierea şi la schimbarea lui
Cristos. Observaţi de asemenea grija cu care El i-a protejat ca să
nu-i alarmeze sau ca să nu-i agite nejustificat în timp ce dovedea
şi accentua aceste mari adevăruri. Şi să fim siguri că
aceeaşi înţelepciune, prudenţă şi iscusinţă
vor fi desfăşurate şi în metodele Sale pentru a face
cunoscut faptul prezenţei Sale glorioase la a doua venire a Sa.
Judecata rece, calmă, va fi convinsă în fiecare caz, deşi
lumea în general va trebui să fie adusă printr-o disciplinare
aspră în atitudinea potrivită de a primi mărturia, pe când
cei ale căror inimi sunt drepte vor avea binecuvântata înţelegere
mai curând. Nu toate dovezile despre învierea şi schimbarea Sa la
natura spirituală le-au fost date ucenicilor Săi deodată,
ci pe măsură ce ei au fost în stare să le suporte şi
într-un mod calculat a face cea mai profundă impresie.
În decursul celor trei ani şi jumătate de
slujire a Domnului nostru, ucenicii Săi sacrificaseră prieteni,
reputaţie, afaceri etc. pentru a-şi dedica timpul şi
energia vestind prezenţa lui Mesia şi stabilirea împărăţiei
Sale. Dar ei, inevitabil, aveau idei imature în ceea ce priveşte
modul şi timpul înălţării Învăţătorului
lor şi în ceea ce priveşte făgăduita lor înălţare
împreună cu El. Nici nu era necesară atunci o deplină cunoştinţă;
era întru totul suficient ca ei să facă fiecare pas cu
credincioşie pe măsură ce acesta devenea cuvenit; de aceea
Învăţătorul le-a dat învăţătura puţin
câte puţin, pe măsură ce ei au fost în stare să o
primească. Şi aproape de sfârşitul misiunii Sale El a zis:
„Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le
puteţi purta. Când va veni . . . duhul adevărului, vă va călăuzi
în tot adevărul . . . şi vă va aduce aminte de tot ce v-am
spus Eu”. Ioan 16:12, 13; 14:26.
((B111))
Cine poate spune marea lor dezamăgire, chiar dacă,
pe cât a fost posibil, fuseseră înarmaţi împotriva ei, când
au văzut că El a fost luat brusc de la ei şi răstignit
în mod ruşinos ca un răufăcător -- El, a cărui
împărăţie şi slavă o aşteptaseră
şi o vestiseră, şi care numai cu cinci zile înainte de răstignire
li se păruse atât de aproape de realizare (Ioan 12:1, 12-19). Deşi
ştiau că El era învinuit fără temei şi răstignit
pe nedrept, aceasta nu schimba cu nimic faptul că speranţele lor
naţionale îndelung nutrite într-un împărat evreu, care să
restaureze naţiunea lor la influenţă şi putere, împreună
cu speranţele, ambiţiile şi iluziile lor personale în
privinţa unor funcţii importante şi a unor onoruri înalte
în împărăţie, erau toate spulberate brusc prin această
întorsătură nefavorabilă pe care o luaseră lucrurile
prin răstignirea împăratului lor.
Învăţătorul ştia bine cât de părăsiţi,
dezorientaţi şi nedumeriţi se vor simţi ei; căci
aşa a scris profetul: „Voi bate păstorul şi oile vor fi
risipite” (Zah. 13:7; Marcu 14:27). Şi în decursul celor patruzeci
de zile între înviere şi înălţare, principala Sa
preocupare a fost prin urmare să-i adune din nou şi să le
restabilească credinţa că El era Mesia Cel atât de mult aşteptat,
dovedindu-le faptul învierii Sale, şi că de la învierea Sa,
chiar dacă Şi-a păstrat aceeaşi individualitate, El nu
mai era fiinţă umană, ci o fiinţă spirituală
înălţată, având „toată autoritatea . . . în cer
şi pe pământ”. Mat. 28:18.
El le-a dat vestea învierii Sale treptat -- mai întâi
prin femei (Maria Magdalena, Ioana, Maria mama lui Iacov, Salome şi
altele împreună cu ele -- Marcu 16:1; Luca 24:1, 10), care veniseră
dis-de-dimineaţă la mormânt pentru a-I unge trupul cu miresme.
În timp ce ele se întrebau pe cine să ia ca să rostogolească
piatra de la uşa mormântului, iată, a fost un cutremur de pământ,
şi când au ajuns au găsit piatra dată la o parte şi
un înger al Domnului stătea ((B112)) pe ea, care li s-a
adresat zicând: „Nu vă temeţi; căci ştiu că
voi căutaţi pe Isus Cel răstignit. Nu este aici, căci
a înviat, aşa cum a zis. Veniţi de vedeţi locul
unde zăcea Domnul! Şi duceţi-vă repede şi spuneţi
ucenicilor Lui că El a înviat dintre cei morţi! Şi iată,
El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”.
Mat. 28:5-7.
Se pare că Maria Magdalena s-a separat de
celelalte femei şi a alergat să spună lui Petru şi lui
Ioan (Ioan 20:1, 2), pe când celelalte s-au dus să le spună
celorlalţi ucenici, şi că după ce ea le-a părăsit,
Isus li s-a arătat celorlalte femei pe drum zicând: „Bucuraţi-vă”
(Mat. 28:9, 10). Iar ele au venit şi I-au cuprins picioarele şi
I S-au închinat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă
şi spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea
(casa lor)! Acolo Mă vor vedea”. Şi ele au alergat cu frică
şi bucurie ca să le spună celorlalţi ucenici. În
sentimentele lor amestecate, de surpriză, nedumerire, bucurie şi
teamă, şi în tulburarea lor generală, de abia ştiau
cum să-şi povestească ciudata şi minunata experienţă.
Când Maria i-a întâlnit pe Petru şi pe Ioan le-a zis cu tristeţe:
„Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus” (Ioan
20:2). Celelalte femei au povestit cum la mormânt au avut o viziune cu îngeri
care au spus că El era viu (Luca 24:22, 23) şi apoi cum mai târziu
L-au întâlnit pe Domnul în cale. Mat. 28:8, 10.
Majoritatea ucenicilor evident au primit istorisirea
lor numai ca fiind o excitaţie superstiţioasă, dar Petru
şi Ioan au spus: Noi mergem să vedem noi înşine; şi
Maria s-a întors cu ei la mormânt. Tot ceea ce au văzut Petru
şi Ioan a fost că trupul dispăruse, că giulgiul era cu
grijă împăturit şi pus alături, şi că
piatra era dată la o parte de la uşă. Aşa că s-au
întors nedumeriţi, dar Maria a rămas acolo plângând. Pe când
plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt, şi a văzut
doi îngeri ((B113)) care au grăit: „Femeie, de ce plângi?”
Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu
ştiu unde L-au pus”. Şi întorcându-se L-a văzut pe Isus
stând în picioare, dar nu L-a recunoscut. El a întrebat: „Femeie de
ce plângi? Pe cine cauţi?” Iar ea, presupunând că este grădinarul,
a răspuns: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus
şi mă voi duce să-L iau”. Atunci, cu vechiul Lui glas
familiar, pe care ea l-a recunoscut numaidecât, Domnul a zis:
„Maria!”
Aceasta a fost de ajuns să-i stabilească
credinţa în declaraţia îngerului, că El înviase, care până
atunci păruse ca un vis sau ca un basm, şi în bucuria ei a
exclamat: „Învăţătorule!”. Primul ei impuls a
fost să-L îmbrăţişeze şi să zăbovească
în prezenţa Lui. Dar Isus a informat-o cu blândeţe că
acum ea avea de împlinit o misiune foarte importantă, să ateste
faptul învierii Sale şi să se grăbească să ducă
mesajul şi să stabilească credinţa celorlalţi
ucenici, care erau încă în nedumerire şi nesiguranţă,
zicând: „Nu Mă atinge (greceşte haptomai, îmbrăţişa,
nu zăbovi acum pentru alte manifestări ale iubirii tale), căci
încă nu M-am suit la Tatăl Meu (voi mai sta puţin timp cu
voi încă), ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă
sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi
Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). El le trimisese vorbă şi prin
celelalte femei că Se va întâlni cu ei în Galileea.
Apoi El a ajuns din urmă pe doi dintre ucenicii
trişti şi dezorientaţi care mergeau de la Ierusalim la
Emaus, şi i-a întrebat despre pricina tristeţii şi deznădejdii
lor (Luca 24:13-35). Iar unul dintre ei a răspuns: „Tu eşti
singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat
în el zilele acestea? «Ce?» le-a zis El. Şi ei i-au răspuns:
«Ce s-a întâmplat cu Isus Nazarineanul, care era un proroc puternic în
fapte şi în cuvinte înaintea lui ((B114)) Dumnezeu şi
înaintea întregului popor, cum preoţii cei mai de seamă şi
mai-marii noştri L-au dat să fie pedepsit cu moartea şi
L-au răstignit. Noi nădăjduiam că El este Acela care
va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că
astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat lucrurile acestea. (Aici
probabil şi-au adus aminte de Ioan 2:19, 21, 22.) Ba încă, nişte
femei de-ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă
la mormânt, nu I-au găsit trupul şi au venit, spunând că
au avut şi o viziune de îngeri, care ziceau că El este viu.
Unii dintre cei care erau cu noi s-au dus la mormânt şi au găsit
aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut»”.
Nu este de mirare că erau dezorientaţi; ce
ciudat părea totul! Ce ciudate şi emoţionante fuseseră
evenimentele ultimelor câteva zile!
Atunci străinul le-a ţinut o predică mişcătoare
din profeţii, arătându-le că tocmai lucrurile care îi
descurajaseră atât de mult erau lucrurile pe care profeţii le
preziseseră cu privire la adevăratul Mesia: că pentru a
putea conduce, binecuvânta şi ridica pe Israel şi întreaga
lume, El trebuia mai întâi să-i răscumpere cu propria Sa viaţă
din blestemul morţii, care venise peste toţi prin Adam, şi
că după aceea, înălţat la viaţă şi la
glorie de către Iehova, Învăţătorul lor va împlini
tot ce fusese scris prin profeţi cu privire la gloria şi onoarea
Sa viitoare, tot atât de sigur cum împlinise acele profeţii care
I-au prezis suferinţele, umilirea şi moartea. Minunat
predicator! Şi minunată predică a fost aceea! Ea a stârnit
noi idei şi a deschis noi aşteptări şi speranţe.
Apropiindu-se de sat, L-au constrâns să mai rămână cu ei,
fiindcă era spre seară şi ziua era pe sfârşite. El a
intrat să mai stea cu ei; şi stând la masă cu ei a luat pâine,
a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii, iar El S-a făcut
nevăzut dinaintea lor.
((B115))
Până în momentul acela nu L-au recunoscut, deşi
merseseră, vorbiseră şi stătuseră la masă împreună.
El a fost recunoscut de ei nu după faţa Sa, ci după gestul
simplu de binecuvântare şi frângere a pâinii în modul familiar de
odinioară, întărindu-le astfel credinţa în ceea ce deja
auziseră -- că El înviase şi că-i va vedea iarăşi.
Atunci cei doi ucenici uimiţi şi fericiţi
s-au sculat în acelaşi ceas şi s-au întors la Ierusalim, spunându-şi
unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi
ne deschidea Scripturile?” Ajunşi la Ierusalim i-au găsit pe
ceilalţi bucurându-se de asemenea şi zicând: „A înviat
Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon”. Şi au
povestit ce s-a întâmplat pe drum şi cum L-au recunoscut prin frângerea
pâinii. Probabil că în acea seară erau aproape toţi acolo,
uitând de casă, de treburi şi de toate celelalte lucruri --
Maria Magdalena cu lacrimi de bucurie zicând: Eu l-am recunoscut în
clipa când mi-a spus numele -- până atunci nu puteam crede
asigurarea îngerului că a înviat; iar celelalte femei povestind
minunata lor experienţă de dimineaţă şi cum Îl
întâlniseră pe drum. Apoi Simon avea să-şi spună
şi el povestea; iar acum, iată, mai erau doi martori din Emaus.
Ce zi plină de evenimente! Nu-i de mirare că după aceea au
dorit să se întâlnească în ziua întâi a fiecărei săptămâni,
ca să vorbească despre acele lucruri şi să-şi
amintească toate împrejurările legate de acest extraordinar
eveniment al învierii Domnului, şi să le „ardă” inima
tot mereu.
În timp ce mica societate emoţionată şi
fericită era adunată astfel şi îşi relatau unul
altuia cele câteva experienţe ale lor, Însuşi Domnul Isus a
stat deodată în mijlocul lor (Luca 24:36-49) şi le-a zis:
„Pace vouă!” De unde venise? Toate aceste adunări erau
ţinute în ascuns, cu uşile încuiate de frica iudeilor (Ioan
20:19, 26), dar acum era o apariţie bruscă, fără vreo
apropiere vizibilă. Şi ((B116)) ei au fost înspăimântaţi
crezând că văd un duh. Atunci El i-a liniştit, le-a spus să-şi
calmeze temerile şi le-a arătat mâinile şi picioarele zicând:
„Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi; un duh n-are
carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”. Şi în timp ce
ei, de bucurie, tot nu credeau şi se mirau, le-a zis: „Aveţi
aici ceva de mâncare?”, şi I-au dat o bucată de peşte
fript, iar El a luat şi a mâncat în faţa lor. Atunci le-a
deschis înţelegerea, profeţi că aceste lucruri se
întâmplaseră exact cum fuseseră prezise. Dar Toma nu era de faţă
(Ioan 20:24); şi când ceilalţi ucenici i-au spus că văzuseră
pe Domnul, el n-a vrut să creadă şi a zis: „Dacă nu
voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune .
. . mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!”
Au trecut opt zile fără nici o altă
manifestare şi au avut timp să se gândească liniştiţi
şi să vorbească împreună despre experienţele din
acea zi minunată, când, ucenicii fiind iarăşi adunaţi
ca înainte, Isus a stat în mijlocul lor, întocmai ca în prima seară,
zicând: „Pace vouă!” (Ioan 20:26). De data aceasta Toma era de
faţă şi Domnul i s-a adresat zicând: „Adu-ţi
degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi
mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci
credincios”. El a arătat astfel că ştia fără să
I se spună ce zisese Toma, şi a dat acea dovadă a învierii
Sale, despre care Toma spusese că-l va satisface; şi Toma cu
bucurie a răspuns: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
După acestea trebuie să fi trecut destul de
mult timp până să aibă loc o nouă manifestare a
prezenţei Domnului, iar ucenicii care erau galileeni au început să
se gândească la casă şi la viitor; şi aducându-şi
aminte de mesajul Domnului trimis prin femei, că El va merge înaintea
lor în Galileea, au mers într-acolo. Probabil că Domnul i-a întâlnit
în drum, pe un munte, după cum relatează Matei. Erau ((B117))
nedumeriţi; nu mai simţeau faţă de El aceeaşi
familiaritate pe care o aveau altădată; de la răstignirea
Sa părea atât de mult schimbat faţă de cum era înainte --
apărea şi dispărea în timpuri şi locuri atât de
ciudate; nu mai semăna cu „Omul Isus Hristos”; aşa că
Matei spune că „ei I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”. După
ce le-a spus câteva cuvinte Domnul „S-a făcut nevăzut”
dinaintea lor şi i-a lăsat întrebându-se ce se va mai întâmpla.
După întoarcerea lor în Galileea, un timp nu s-a mai întâmplat
nimic neobişnuit şi n-a fost nici un alt indiciu al prezenţei
Domnului. Fără îndoială că ei se întâlneau împreună
şi vorbeau despre situaţie, şi se întrebau de ce nu li se
arăta mai des.
În această aşteptare zilele şi săptămânile
păreau lungi. Renunţaseră cu mult timp în urmă la
ocupaţiile obişnuite ale vieţii, pentru a-L urma pe Domnul
din loc în loc, învăţând de la El şi predicând altora,
„Împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Mat. 10:5-7). Nu
doreau acum să se întoarcă la vechile lor ocupaţii; şi
totuşi, cum să procedeze cu lucrarea Domnului? Înţelegeau
situaţia destul de clar ca să ştie că nu mai puteau
propovădui ca înainte, că Împărăţia lui
Dumnezeu era aproape, deoarece tot poporul ştia că Învăţătorul
şi Împăratul lor fusese răstignit, şi nimeni în afară
de ei nu ştia despre învierea Lui. În timp ce toţi cei
unsprezece erau dezorientaţi şi neliniştiţi, aşteptând
ceva, fără să ştie ce anume, Petru a zis: Nu putem
totuşi să stăm nefăcând nimic, mă voi întoarce
la vechea mea meserie de pescar; şase din ceilalţi au zis:
şi noi la fel, mergem cu tine (Ioan 21:3). Şi probabil că
şi restul s-au întors la vechile lor îndeletniciri.
Cine s-ar putea îndoi că Domnul era prezent fără
a fi văzut de multe ori în timp ce ei discutau împreună,
conducând şi îndrumând cursul împrejurărilor etc. spre cel
mai mare bine al lor? Dacă ar fi avut un mare succes şi ar fi
ajuns să fie ((B118)) absorbiţi de interesul în afaceri,
curând ar fi devenit nepotriviţi pentru serviciul mai înalt; dar
dacă n-ar fi avut nici un succes, ar fi părut ca şi cum
i-ar forţa; astfel că Domnul a adoptat un plan care le-a dat o
învăţătură aşa cum El adesea le dă
ucenicilor Săi, anume, că El poate controla, dacă vrea,
succesul sau eşecul eforturilor lor, în orice direcţie.
Vechea firmă de pescari s-a reorganizat: au adunat
bărcile, mrejele etc. şi au ieşit în larg pentru prima lor
pescuire. Dar au trudit toată noaptea şi n-au prins nici un peşte,
şi au început să se simtă descurajaţi. Dimineaţa
un străin de pe ţărm i-a întrebat dacă au avut succes.
Slab succes! N-am prins nimic, au răspuns ei. Mai încercaţi o
dată, a zis străinul. Aruncaţi acum mrejele de cealaltă
parte a corăbiei. Degeaba, străine, am încercat de ambele părţi
toată noaptea, şi dacă ar fi peşte de o parte, ar fi
şi de cealaltă. Totuşi, vom încerca încă o dată
ca să vezi. Au făcut aşa şi au avut o captură
imensă. Ce ciudat! au zis unii; dar sprintenul şi
impresionabilul Ioan a prins imediat ideea corectă şi a zis: Fraţilor,
numai Domnul putea face asta! Nu vă aduceţi aminte de hrănirea
mulţimilor etc.? Acela de pe ţărm trebuie să fie
Domnul, şi acesta este încă un mod ales de El să ni se
arate. Nu vă amintiţi că exact aşa a fost şi la
început când ne-a chemat? Şi atunci trudiserăm toată
noaptea fără să prindem nimic, până când El ni S-a
adresat zicând: „Aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire” (Luca
5:4-11). Da, desigur, acela este Domnul, cu toate că de la învierea
Sa nu-L putem recunoaşte după înfăţişare. El Se
arată acum sub diferite forme; dar de fiecare dată noi ştim
că este El, după o împrejurare deosebită cum este aceasta,
care ne aminteşte o întâmplare însemnată din cunoştinţa
noastră trecută cu El.
Şi când au tras la mal au aflat că Isus avea
şi pâine şi peşte, şi au învăţat o lecţie,
că sub îndrumarea Sa, sub grija Sa şi în serviciul Său nu
vor fi lăsaţi să moară de ((B119)) foame (Luca
12:29, 30). Nu L-au întrebat dacă este Domnul, deoarece, în această
împrejurare, ca şi în altele, ochii înţelegerii lor
fiind deschişi, L-au recunoscut, nu după înfăţişarea
fizică, ci după minunea făcută. Atunci au urmat
instrucţiunile acelui ceas încântător, reasigurându-l pe
Petru de acceptarea lui continuă în ciuda lepădării sale
de Domnul, pentru care s-a căit şi a plâns. El a aflat acum din
nou despre iubirea Învăţătorului său şi despre
privilegiul său continuu de a paşte oile şi mieii. Parcă
Îl auzim pe Domnul zicând: Nu trebuie, Petre, să te întorci la
pescuit: te-am chemat cândva să fii pescar de oameni, şi ştiind
că inima ta a rămas loială şi zeloasă, îţi
reînnoiesc însărcinarea de pescar de oameni.
Apoi, mâncând „împreună cu ei le-a poruncit să
nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa
Tatălui, «pe care», le-a zis El, «aţi auzit-o de la Mine. Căci
Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi
botezaţi cu Duhul Sfânt»” (Fapt. 1:5). Aşa că au venit
la Ierusalim după cum le spusese El, şi acolo, după
patruzeci de zile de la înviere, S-a întâlnit şi a vorbit cu ei
pentru ultima oară. De data aceasta şi-au adunat curajul ca să-L
întrebe despre Împărăţia pe care le-o făgăduise,
zicând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia
lui Israel?” Această idee despre Împărăţie era
ideea care predomina în mintea fiecărui evreu. Ei înţelegeau că
Israel urma să fie în fruntea popoarelor sub Mesia, şi nu
ştiau nimic despre lungile Timpuri ale Neamurilor şi nu vedeau
încă faptul că binecuvântarea principală fusese luată
de la Israelul după trup (Mat. 21:43; Rom. 11:7) şi că ei
înşişi urmau să fie membri ai noului Israel (spiritual),
preoţimea împărătească şi neamul sfânt, prin
care, în calitate de corp al lui Cristos, vor veni binecuvântările
asupra lumii. Ei nu înţelegeau încă nimic din aceste lucruri.
Şi cum ar fi putut înţelege? Nu primiseră încă ((B120))
Spiritul sfânt al adoptării ca fii, ci erau încă sub
condamnare; căci, deşi sacrificiul de răscumpărare
fusese făcut de Răscumpătorul, acesta nu fusese prezentat
încă formal pentru noi în Sfânta Sfintelor, chiar în cer (Ioan
7:39). Prin urmare, Domnul nostru n-a încercat să dea nici un răspuns
explicativ la întrebarea lor, ci doar a zis: „Nu este treaba voastră
(acum) să ştiţi timpurile sau perioadele, pe acestea Tatăl
le-a pus sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi putere*, când
va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în
Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la
marginile pământului”. Fapt. 1:7, 8.
*Această putere făgăduită de a
cunoaşte şi a înţelege timpurile şi perioadele, ca
şi toate lucrurile care ţin de o mărturie cuvenită,
se aplică la Biserica întreagă, de la cel dintâi până la
cel din urmă; şi sub îndrumarea şi puterea Spiritului sfânt,
este dată hrană la timp potrivit în legătură cu
fiecare trăsătură a planului, pentru ca noi să putem
fi martorii Lui, chiar până la sfârşitul veacului. Compară
cu Ioan 16:12, 13.
Apoi Domnul, care mergea cu ei, când au ajuns la
muntele Măslinilor Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat,
a fost despărţit de ei şi S-a înălţat, şi
un nor L-a ascuns din ochii lor (Luca 24:48-52; Fapt. 1:6-15). Acum începeau
să vadă ceva mai mult din planul lui Dumnezeu. Domnul care coborâse
din cer S-a întors la Tatăl, după cum le spusese înainte de
moartea Sa -- S-a dus să le pregătească un loc şi va
veni iarăşi şi-i va primi -- a plecat departe ca să
primească împărăţia făgăduită şi
să Se întoarcă (Luca 19:12); iar între timp ei urmau să
fie martorii Săi pe întregul pământ, pentru a chema
şi pregăti un popor care să-L primească atunci când
va veni să fie preamărit în sfinţii Săi şi să
domnească în calitate de Împărat al împăraţilor
şi Domn al domnilor. Ei au văzut noua lor misiune, de a vesti
fiecărei creaturi un împărat care vine ((B121)) din cer
„cu toată autoritatea în cer şi pe pământ”, care era
o lucrare mult mai importantă decât aceea din anii precedenţi,
când au vestit pe „Omul Hristos Isus” şi când L-au urmat pe Cel
care era „dispreţuit şi părăsit de oameni”. Domnul
lor înviat era într-adevăr schimbat, nu numai la înfăţişarea
personală -- arătându-Se uneori într-un fel şi într-un
loc, iar alteori în alt fel şi în alt loc, manifestându-Şi
„toată puterea” -- ci era schimbat şi în starea sau natura
Sa. Nu li se mai adresa iudeilor şi nici nu li se mai arăta; căci
de la înviere nimeni nu L-a văzut în nici un sens, în afară
de prietenii şi urmaşii Săi. Cuvintele Sale, „Încă
puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, au fost astfel
dovedite.
Astfel a fost stabilită credinţa apostolilor
şi a Bisericii timpurii în faptul învierii Domnului. Îndoielile
lor s-au risipit şi inimile lor se bucurau; s-au întors la Ierusalim
şi au stăruit în rugăciuni şi cereri şi în
studiul Scripturilor, aşteptând înfierea făgăduită
de Tatăl şi înzestrarea lor cu înţelegere spirituală
şi cu daruri speciale de puteri miraculoase, ca să-i facă
în stare să convingă pe adevăraţii israeliţi
şi să întemeieze Biserica Evanghelică, în ziua
Cincizecimii. Fapt. 1:14; 2:1.
Deşi Domnul nostru la a doua venire a Sa nu-Şi
va manifesta prezenţa în modul în care Şi-a manifestat-o în
decursul celor patruzeci de zile după înviere, totuşi avem
asigurarea Sa că „fraţii nu vor fi în întuneric”. Nu,
şi mai mult, noi vom avea un ajutor pe care ei nu-l puteau avea
şi nu l-au avut în decursul celor patruzeci de zile, adică „puterea
de sus”, ca să ne călăuzească în înţelegerea
fiecărui adevăr cuvenit a fi înţeles, şi, întocmai
cum a fost făgăduit, să ne arate lucrurile viitoare.
De aceea, la vremea potrivită vom avea înţelegerea deplină
a modului, timpului şi împrejurărilor care însoţesc arătarea
Sa, care, dacă sunt urmărite şi observate cu atenţie,
nu vor fi mai ((B122)) puţin convingătoare decât
dovezile învierii Domnului nostru date Bisericii timpurii, chiar dacă
sunt de un fel diferit.
Că Domnul nostru la a doua venire a Sa ar putea
să-Şi ia formă umană şi să Se arate astfel
oamenilor, cum li S-a arătat ucenicilor după înviere, nu poate
fi nici o îndoială; nu numai fiindcă El S-a arătat în
formă umană în decursul celor patruzeci de zile, ci fiindcă
fiinţele spirituale şi-au manifestat în trecut puterea de a se
arăta ca oameni în carne şi sub diferite forme. Însă o
asemenea manifestare n-ar fi în armonie cu sensul general al planului lui
Dumnezeu şi nici cu indicaţiile scripturale date cu privire la
modul arătărilor Sale, după cum vom vedea. În schimb, este
planul Domnului ca împărăţia Sa spirituală să
comunice, să opereze şi să-şi manifeste prezenţa
şi puterea prin mijloace umane, pământeşti. Întocmai cum
prinţul acestei lumi, Satan, deşi nevăzut de oameni,
exercită o mare influenţă în lume prin cei care-i sunt
supuşi şi sunt stăpâniţi şi controlaţi de
spiritul lui, tot aşa, noul Prinţ al Păcii, Domnul, va
lucra şi-Şi va manifesta prezenţa şi puterea în
principal prin fiinţe umane, supuse Lui, stăpânite şi
conduse de spiritul Lui.
A vedea cu ochii naturali şi a auzi cu urechile
naturale nu este tot ce înseamnă a vedea şi a auzi. „Nimeni
n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” astfel, şi totuşi
copiii lui Dumnezeu L-au văzut, L-au cunoscut şi au avut
comuniune cu El (Ioan 1:18; 5:37; 14:7). Noi auzim chemarea lui
Dumnezeu, „chemarea” noastră „de sus”, auzim glasul Păstorului
nostru şi privim întruna la Isus şi vedem premiul,
coroana vieţii pe care El o promite -- nu cu vederea naturală
şi cu auzul natural, ci cu înţelegerea noastră. Mult mai
de preţ este vederea pe care o avem prin ochii înţelegerii
şi credinţei noastre despre Domnul nostru glorificat ca Împăratul
slavei, spiritual, mult înălţat, Răscumpărătorul
şi Împăratul nostru, decât vederea oferită ochiului
natural înainte de Cincizecime.
((B123))
Era o necesitate ca Domnul să Se arate ucenicilor
Săi în modul cum li S-a arătat după înviere, necesitate
care nu va exista la a doua venire a Sa. Obiectivul Său va fi atunci
mai bine servit pe altă cale. De fapt, a apărea aşa la a
doua venire ar fi spre dauna scopului care trebuie atunci împlinit.
Obiectivul arătării Sale ucenicilor după înviere a fost să-i
convingă că Acela care fusese mort este viu pentru totdeauna,
pentru ca ei să poată merge ca martori ai faptului învierii
Sale (Luca 24:48) şi pentru ca mărturia lor să poată
fi o temelie sigurăpentru credinţa generaţiilor următoare.
Deoarece nimeni nu poate veni în mod acceptabil la Dumnezeu, să
primească Spiritul sfânt al înfierii, fără credinţă
în Cristos, era necesar nu numai pentru ucenicii de atunci, ci pentru toţi
de atunci încoace, ca dovezile despre învierea şi schimbarea
Sa să fie astfel încât oamenii fireşti să le poată
înţelege şi aprecia. După ce au devenit părtaşi
ai Spiritului sfânt şi au înţeles lucrurile spirituale (vezi 1
Cor. 2:12-16), ei ar fi putut crede pe îngeri la mormânt, că El înviase
din starea morţii, chiar dacă ar fi văzut trupul de carne
al Omului Isus Cristos zăcând încă în mormânt; dar înainte
nu puteau -- corpul trebuia să lipsească pentru a le face
posibilă credinţa în învierea Lui. După ce Spiritul sfânt
îi făcea în stare să discearnă lucrurile spirituale, ei
puteau crede mărturia profeţilor că Isus trebuia să
moară, că va fi înviat dintre cei morţi şi că
va fi mult înălţat ca Împărat al slavei, fără a
trebui să Se arate ca om şi să-Şi ia diferite
corpuri omeneşti ca îmbrăcăminte, aşa încât să-L
poată pipăi şi vedea înălţându-Se la cer.
Dar toate acestea erau necesare pentru ei şi pentru toţi oamenii
naturali. Crezând, noi venim la Dumnezeu prin El şi primim iertarea
păcatelor şi Spiritul înfierii, pentru a înţelege
lucrurile spirituale.
Chiar în timp ce înlătura obstacolele naturale
ale credinţei, luând formă de om etc., Domnul nostru i-a convins
pe ucenici ((B124)) şi i-a făcut martori pentru alţii,
nu prin văzul şi pipăitul lor natural, ci făcând
deducţii împreună cu ei din Scripturi: „Atunci le-a deschis
mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa
este scris şi aşa trebuia să sufere Hristosul şi să
învieze a treia zi dintre cei morţi şi să predice, în
Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, către
toate popoarele, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai
acestor lucruri»” (Luca 24:45-48). Petru de asemenea declară
în mod clar acest obiectiv, zicând: „Pe El, Dumnezeu L-a înviat a
treia zi şi I-a fost dat să Se arate, de Dumnezeu, nouă,
care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a
înviat dintre cei morţi. Isus ne-a poruncit să predicăm
poporului că El (Isus cel înviat) a fost rânduit de Dumnezeu, Judecător
al celor vii şi al celor morţi”. Fapt. 10:40-42. Diaglott.
Pentru Domnul nostru, după învierea Sa, era numai
o chestiune de eficacitate în ce mod să Se arate ucenicilor, care să-I
realizeze mai bine scopul, să-I facă cunoscută învierea
şi schimbarea Sa de natură. Dacă s-ar fi arătat ca o flacără
de foc, cum i s-a arătat îngerul lui Moise în rugul aprins
(Exod. 3:2), ar fi putut într-adevăr discuta cu ei, însă
dovada dată astfel ar fi fost departe de a fi atât de convingătoare
cum a fost metoda pe care a adoptat-o, atât pentru apostoli cât şi
pentru lume în general, căreia aceştia i-au pus mărturie.
Dacă S-ar fi arătat în gloria formei
spirituale, cum s-a arătat îngerul lui Daniel (Dan. 10:5-8), gloria
ar fi fost mai mare decât ar fi putut suporta martorii. Probabil că
ei ar fi fost aşa de alarmaţi încât să nu poată
primi instrucţiuni de la El. Nici unuia în afară de Pavel nu i
S-a arătat Domnul în acest fel; iar Pavel a fost atât de copleşit
de strălucirea gloriei Lui, care o întrecea pe cea a soarelui la
amiază, încât a căzut la pământ şi a fost orbit de
ea.
((B125))
În examinarea metodei de manifestare adoptate de
Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile, am văzut că
El Şi-a „îngăduit” să Se facă vizibil
numai de câteva ori chiar şi pentru martorii aleşi, şi
atunci doar pentru scurt timp. Dacă întregul timp cât a fost văzut
de ei ar fi fost adunat într-o singură zi în loc să fie la
intervale pe parcursul celor patruzeci de zile, probabil ar fi totalizat
mai puţin de douăsprezece ore, sau a optzecea parte din întregul
timp. Acest lucru fiind adevărat, este evident că El a fost
prezent cu ei nevăzut cam şaptezeci şi nouă din
cele optzeci de zecimi din acea perioadă de patruzeci de zile. Şi
chiar când li S-a arătat, înfăţişările
(cu excepţia uneia singure, repetată pentru Toma), n-au fost într-o
formă identică aceleia pe care ei o cunoscuseră atât de
intim timp de trei ani şi pe care o văzuseră doar cu trei
zile înainte. Nu se sugerează nici o singură dată că
ei L-au cunoscut după trăsăturile familiare ale feţei
Sale, nici chiar că a fost recunoscut după aceeaşi înfăţişare
ca şi în alte apariţii.
Maria a presupus că este „grădinarul”.
Pentru cei doi care mergeau spre Emaus a fost „un străin”. A fost
un străin şi pentru pescarii de pe marea Galileii şi pentru
cei unsprezece din odaia de sus. De fiecare dată a fost recunoscut
după acţiunile Sale, după vorbele Sale, sau după
intonaţia familiară a glasului Său.
Când Toma a spus că numai dovada care se adresa văzului
şi pipăitului său natural ar fi acceptabilă pentru el,
Domnul, deşi i-a satisfăcut acea cerere, l-a mustrat blând, zicând:
Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au
văzut şi au crezut (Ioan 20:27-29). Dovada mai puternică
a fost aceea care nu se adresa vederii naturale, şi mai binecuvântaţi
sunt cei pregătiţi să primească adevărul prin
orice dovadă ar binevoi Dumnezeu să-l concretizeze.
((B126))
El le-a arătat astfel nu numai că acum avea
puterea să apară în diferite moduri şi forme, ci şi că
nici unul dintre acele trupuri pe care le-au văzut nu era trupul Său
spiritual, glorios, deşi faptele învierii şi prezenţei
Sale le-au fost astfel arătate. Diferitele forme, şi lungile
intervale fără vreo manifestare exterioară a prezenţei
Sale invizibile, au evidenţiat faptul că deşi Domnul şi
Învăţătorul lor era viu şi nu Se înălţase
încă la Tatăl, El era acum o fiinţă spirituală,
într-adevăr invizibilă pentru vederea omenească, dar având
capacitatea de a-Şi manifesta prezenţa şi puterea în
diferite moduri, după cum voia*.
*Evenimentul relatat în Luca 4:30 nu trebuie privit ca
un caz asemănător cu apariţiile şi dispariţiile
Sale după înviere. Aceasta n-a fost o dispariţie în sensul de
a Se face nevăzut pentru popor. A fost numai o mişcare rapidă,
promptă, prin care a zădărnicit intenţiile ucigaşe
ale duşmanilor Săi. Înainte ca ei să-şi execute
planurile criminale, El S-a întors şi, trecând prin mijlocul lor,
nici unul n-a avut curajul sau puterea să-L atace, fiindcă
ceasul Său nu venise încă.
Crearea corpului şi a veşmintelor în care li
S-a arătat, chiar în odaia unde erau adunaţi, a fost o dovadă
indiscutabilă că Cristos nu mai era o fiinţă umană,
chiar dacă i-a asigurat pe ucenicii Săi că trupul pe care
l-au văzut şi pe care Toma l-a pipăit era un trup adevărat,
de carne şi oase, şi nu o simplă vedenie sau apariţie**.
Ca ((B127)) fiinţă umană nu putea veni în odaie fără
să deschidă uşa, însă ca fiinţă spirituală
putea, şi atunci la moment Şi-a creat şi Şi-a luat un
astfel de trup de carne şi astfel de veşminte cum a văzut
potrivit pentru scopul intenţionat.
**Nimeni să nu se grăbească să
presupună că aici urmăm spiritismul, swedenborgianismul sau
vreun alt ism. Noi urmăm pur şi simplu şi legăm
logic relatarea apostolică. Vedem clar, şi într-un capitol următor
vom examina marea diferenţă între învăţătura
Bibliei şi acea falsificare a ei promulgată de către Satan
sub numele de spiritism. Ne limităm aici să arătăm că
spiritismul pretinde a face comunicare între oamenii morţi
şi cei vii, în timp ce Biblia condamnă acest lucru (Isa. 8:19)
şi ne învaţă că acele comunicaţii care erau adevărate
au avut loc numai prin fiinţe spirituale, cum ar fi îngerii, sau
prin Domnul nostru; însă nu prin Domnul nostru în timp ce era „Omul
Cristos Isus”, nici în timp ce era mort, ci după schimbarea învierii
Sale, când El a devenit un „duh dătător de viaţă”
sau o fiinţă spirituală însufleţitoare.
Nici un moment nu putem admite sugestia oferită de
unii, că Domnul nostru a deschis uşile fără să
fie observat, căci relatarea este limpede şi clară, că
El a venit şi a stat în mijlocul lor în timp ce uşile erau
închise -- probabil barate şi zăvorâte cu foarte multă
grijă „de frica iudeilor”. Ioan 20:19, 26.
Lecţia că El Îşi schimbase natura a
fost încă şi mai accentuată prin modul plecării din
mijlocul lor: „El S-a făcut nevăzut dinaintea lor”.
Corpul uman de carne şi oase etc., cu hainele de pe El, care a apărut
deodată în timp ce uşile erau închise, n-a ieşit pe uşă,
ci pur şi simplu a dispărut ori s-a dezintegrat în
aceleaşi elemente din care El îl crease cu câteva clipe înainte.
S-a făcut nevăzut din ochii lor şi n-a mai fost văzut
de ei când carnea, oasele şi hainele în care Se arătase au
fost dezintegrate, deşi nu ne îndoim că El era încă cu ei
-- prezent invizibil; şi tot aşa a fost cu ei şi o mare
parte din timpul celor patruzeci de zile.
În împrejurări speciale, pentru învăţătură
specială, Dumnezeu a dăruit putere asemănătoare şi
altor fiinţe spirituale, îngerilor, făcându-i capabili să
apară ca oameni în trupuri de carne şi oase, care au mâncat
şi au vorbit cu cei pe care-i informau, întocmai cum a făcut
Domnul nostru. Vezi Gen. 18; Jud. 6:11-22; 13:3-20 şi comentariile
asupra acestora în Vol. I, pag. 178-180.
Puterea manifestată de Domnul nostru şi de îngerii
la care ne-am referit, de a crea şi a dezintegra hainele în care apăreau,
a fost şi ea supraomenească, la fel cu cea folosită în
crearea şi dezintegrarea corpurilor omeneşti pe care le luau;
iar corpurile nu erau corpurile lor spirituale glorioase, după cum nu
erau nici hainele pe care le purtau. Ne vom aminti ((B128)) că
haina fără cusături şi alte veşminte pe care le-a
purtat Răscumpărătorul înainte de răstignirea Sa
fuseseră împărţite între soldaţii romani, şi că
giulgiul fusese lăsat împăturit şi pus deoparte în mormânt
(Ioan 19:23, 24; 20:5-7), aşa că îmbrăcămintea în
care a apărut în împrejurările menţionate trebuie să
fi fost creată în mod special, şi probabil a fost cea mai
potrivită fiecărei împrejurări. De exemplu, când S-a arătat
Mariei ca grădinar a fost probabil în astfel de îmbrăcăminte
cum ar purta un grădinar.
Că trupurile în care a apărut Domnul erau
trupuri umane reale şi nu simple iluzii, El le-a dat de înţeles
în mod clar ucenicilor când a mâncat în faţa lor şi i-a
invitat să-L pipăie şi să vadă că trupul era
într-adevăr carne şi oase, zicând: „Pentru ce sunteţi
tulburaţi? . . . Uitaţi-vă la mâinile şi la
picioarele Mele, că Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi:
un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”.
Unii creştini trag concluzii absurde din această
exprimare a Domnului nostru în privinţa adevărului că El a
luat un corp de carne şi oase. Ei privesc corpul pe care l-a luat ca
fiind corpul Său spiritual şi declară că un corp
spiritual este carne şi oase, şi este întocmai ca şi cel
omenesc, cu singura deosebire că prin vinele lui curge în loc de sânge
ceva ce nu se poate defini, pe care ei îl numesc spirit. Ei par să
nesocotească declaraţia Domnului nostru, că acesta nu era
un corp spiritual -- că o fiinţă spirituală nu are
carne şi oase. Oare uită ei şi declaraţia lui Ioan, că
„nu s-a arătat încă” ce este un corp spiritual şi că
noi nu vom şti până când vom fi schimbaţi şi făcuţi
asemenea Lui şi-L vom vedea, nu cum a fost, ci „cum este”? (1
Ioan 3:2). Oare uită ei şi afirmaţia categorică a
apostolului Pavel, că „nu pot carnea şi sângele să
moştenească împărăţia lui Dumnezeu” -- şi
asigurarea lui mai departe că prin urmare toţi moştenitorii
împreună cu Cristos trebuie să „fie schimbaţi”?
1 Cor. 15:50, 51.
((B129))
Mulţi creştini au ideea că gloriosul
corp spiritual al Domnului nostru este chiar acelaşi corp care a fost
răstignit şi pus în mormântul lui Iosif; ei aşteaptă
ca atunci când vor vedea pe Domnul în slavă să-L identifice
după rănile făcute la Calvar. Aceasta este o mare greşeală,
pe care o analiză foarte mică o va descoperi: Mai întâi, ea ar
dovedi că trupul Său înviat nu este glorios sau perfect, ci cu
urme de răni şi desfigurat. Apoi, ar dovedi că noi ştim
ce este un corp spiritual, în ciuda afirmaţiei contrare a
apostolului. În al treilea rând, ar dovedi că preţul răscumpărării
noastre a fost luat înapoi, pentru că Isus a spus: „trupul Meu . .
. îl voi da pentru viaţa lumii”. Carnea Sa, viaţa Sa ca om,
umanitatea Sa a fost cea sacrificată pentru răscumpărarea
noastră. Iar când a fost ridicat din nou la viaţă prin
puterea Tatălui, n-a fost înviat la o existenţă umană,
deoarece aceea a fost sacrificată ca preţul cumpărării
noastre. Şi dacă acel preţ ar fi fost luat înapoi, noi am
fi încă sub condamnarea morţii şi fără speranţă.
N-avem motive să presupunem că trupul
spiritual al Domnului nostru după învierea Sa este un trup omenesc,
după cum n-avem motive nici să presupunem că trupul Său
spiritual de dinaintea primei Sale veniri a fost omenesc, sau că alte
fiinţe spirituale au trupuri omeneşti, căci un spirit n-are
nici carne nici oase, iar apostolul Petru spune că Domnul nostru a
fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”.
Trupul uman al Domnului nostru a fost însă luat
din mormânt în mod supranatural, deoarece dacă ar fi rămas
acolo ar fi fost o piedică de neînvins pentru credinţa
ucenicilor care nu erau încă instruiţi în lucrurile spirituale
-- „căci Duhul Sfânt încă nu era” (Ioan 7:39). Nu ştim
ce s-a făcut cu el, decât că nu s-a descompus sau n-a putrezit
(Fapt. 2:27, 31). Că a fost dezintegrat în gaze sau că se păstrează
încă undeva ca un mare memorial al iubirii lui Dumnezeu, al ascultării
lui Cristos şi al răscumpărării noastre, nimeni
nu ştie -- şi ((B130)) astfel de cunoştinţă
nici nu este necesară. Suntem asiguraţi că Dumnezeu a
ascuns în mod miraculos trupul lui Moise (Deut. 34:6; Iuda 9); şi
mai ştim că, tot ca un memorial, Dumnezeu a ferit de
putrezire în mod miraculos mana din vasul de aur care a fost aşezat
în chivot sub Capacul Ispăşirii din Cortul Întâlnirii, şi
că aceasta era un simbol al cărnii Domnului nostru, pâinea din
cer (Exod. 16:20, 33; Evr. 9:4; Ioan 6:51-58). Prin urmare, nu vom fi
surprinşi dacă în Împărăţie Dumnezeu va arăta
lumii trupul de carne, răstignit pentru toţi, ca să dea preţul
de răscumpărare pentru ei -- nefiind permis să se descompună,
dar păstrat ca o mărturie eternă a iubirii infinite şi
a supunerii desăvârşite. Este cel puţin posibil ca Ioan
19:37 şi Zaharia 12:10 să aibă asemenea împlinire. Cei
care au strigat „Răstigneşte-L!” vor putea, ca martori,
identifica însuşi trupul străpuns de suliţă şi
sfâşiat de cuie şi de spini.
A considera trupul glorios al Domnului nostru ca un
trup de carne, n-ar explica câtuşi de puţin apariţiile
Sale deosebite şi neaşteptate în decursul celor patruzeci de
zile premergătoare înălţării Sale. Cum putea să
apară şi apoi să dispară atât de subit? Cum se face că
în cele patruzeci de zile a fost aproape tot timpul nevăzut? Şi
de ce înfăţişarea Sa era de fiecare dată atât de
schimbată încât n-a fost recunoscut ca fiind acelaşi cu Cel văzut
în alte împrejurări anterioare, sau cu Cel atât de binecunoscut
şi iubit de toţi dinaintea răstignirii Sale, doar cu câteva
zile înainte?
N-ar fi de-ajuns să spunem că acestea au fost
miracole, deoarece atunci ar trebui să se spună utilitatea sau
necesitatea miracolelor. Dacă trupul Său după înviere ar
fi fost carne şi oase, şi acelaşi trup care a fost răstignit,
cu toate trăsăturile şi cicatricile, de ce ar
fi făcut El minuni care nu numai că nu stabileau acel fapt, ci
era posibil, după cum vedem, să înveţe contrariul? -- că
El nu mai era o fiinţă umană -- carne şi oase -- ci o
fiinţă spirituală care putea să meargă şi să
vină ca vântul, astfel că nimeni nu ((B131)) putea spune
de unde venea sau unde mergea, dar care, pentru a-i instrui, Se arăta
ca om în felurite trupuri de carne şi oase pe care le
crea şi le dezintegra după cum cereau împrejurările.
Înainte de răstignirea Sa, Domnul nostru fusese
în relaţii familiare cu ucenicii, însă după înviere, cu
toate că nu-i iubea mai puţin, purtarea Lui faţă de ei
era mai rezervată. Aceasta a fost fără îndoială
pentru a le imprima mai puternic demnitatea şi onoarea marii Sale înălţări,
şi a le inspira respectul cuvenit persoanei şi autorităţii
Sale. Deşi lui Isus ca om nu I-a lipsit niciodată acea demnitate
a comportamentului care cere respect, totuşi, după schimbarea Sa
la natura divină era necesară şi potrivită o rezervă
mai mare. O asemenea rezervă a fost totdeauna menţinută de
Iehova faţă de creaturile Sale, şi ea este potrivită
în situaţia dată. Această rezervă a marcat toate întrevederile
Domnului nostru cu ucenicii după învierea Sa. Acestea erau foarte
scurte, tocmai cum spusese: „Nu voi mai vorbi mult cu voi”. Ioan
14:30.
Celor care cred că Tatăl nostru ceresc este
spirit şi nu om, nu le va fi greu să înţeleagă că
Domnul nostru Isus, care acum este înălţat la natura divină
şi care este nu numai o asemănare morală a lui Dumnezeu, ci
de fapt este „reprezentarea exactă a Fiinţei Lui”, nu
mai este om, ci fiinţă spirituală pe care nici un om nu L-a
văzut şi nici nu-L poate vedea fără un miracol. Este
tot atât de imposibil pentru oameni să vadă gloria dezvăluită
a Domnului Isus, după cum este imposibil şi să-L vadă
pe Iehova. Să ne gândim un moment cum numai o reflexie a gloriei
spirituale a afectat pe Moise şi pe Israel la Sinai (Evr. 12:21;
Exod. 19; 20:19-21; 33:20-23; 34:29-35). „Priveliştea aceea era aşa
de înfricoşătoare, încât Moise a zis: «Sunt nespus de îngrozit
şi tremur»”. Şi deşi Moise a fost întărit
supranatural ca să privească gloria Domnului, aşa încât
patruzeci de zile şi partuzeci de nopţi, singur cu Dumnezeu,
umbrit de gloria Sa ((B132)) şi fără mâncare şi
băutură, el a primit şi a scris legea divină (Exod.
34:28), totuşi când a cerut să-L vadă pe Iehova faţă
în faţă i s-a spus: „Faţa nu vei putea să Mi-o
vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască”
(Exod. 33:20). Prin urmare, tot ce a văzut Moise a fost o apariţie
care reprezenta pe Dumnezeu, şi nimic mai mult n-a fost posibil.
Aceasta este în armonie şi cu cuvintele apostolului: „Nimeni
nemuritor, nevăzut, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L
poate vedea (vreodată)” (1 Tim. 6:15, 16). Dar este clar
declarat că fiinţele spirituale pot vedea şi văd
pe Dumnezeu, care este El Însuşi o fiinţă spirituală.
Matei 18:10.
Dacă Domnul nostru este tot „Omul Hristos
Isus care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare
pentru toţi” (1 Tim. 2:5, 6) -- dacă, fiind dat la moarte în
trup El a înviat din nou în trup, şi nu, cum spune apostolul, un
spirit dătător de viaţă -- atunci în loc să fie
înălţat mai presus de îngeri şi de orice nume care se
poate numi sub ceruri şi pe pământ, El este încă om.
Şi dacă El Şi-a păstrat forma de rob, pe care a luat-o
cu scopul de a suferi moartea pentru fiecare om, şi este şi acum
cu puţin mai prejos decât îngerii, atunci El nu-L poate vedea pe
Dumnezeu niciodată. Cât de iraţională este această
vedere când este examinată cu totul în lumina mărturiei
apostolice! Gândiţi-vă de asemenea că dacă trupul
Domnului nostru, care a fost străpuns şi rănit de cuie, de
suliţă şi de cununa de spini, şi care a fost marcat de
suferinţe, este trupul Său spiritual glorios, şi dacă
cicatricile şi trăsăturile omeneşti desfigurate sunt părţi
integrante ale Domnului înălţat, atunci El este departe de a fi
frumos, chiar dacă trebuie să iubim rănile îndurate pentru
noi. Şi dacă El poartă astfel un trup imperfect, cu urme de
răni, desfigurat, şi dacă noi vom fi asemenea Lui,
n-ar implica aceasta că apostolii şi sfinţii care au fost răstigniţi,
decapitaţi, omorâţi cu pietre, arşi, tăiaţi în
bucăţi şi sfâşiaţi de fiare, precum şi cei
care au suferit accidente, la fel, fiecare dintre ei îşi va purta
cusururile şi semnele rănilor lui? Şi cu ((B133))
acest mod de a vedea, n-ar prezenta cerul cel mai îngrozitor spectacol --
pentru toată veşnicia? Dar nu acesta este cazul şi nimeni
n-ar putea susţine multă vreme o vedere atât de neraţională
şi nescripturală. Fiinţele spirituale sunt fiinţe desăvârşite
în fiecare amănunt, şi astfel apostolul aminteşte
Bisericii, care este moştenitoarea gloriei şi onoarei spirituale
sau cereşti, că deşi semănată (în moarte) în slăbiciune
(cu semne şi răni etc.) ea (fiinţa) este înviată în
putere; deşi semănată în necinste (brăzdaţi de
griji şi necaz etc.) înviază în slavă; deşi semănat
trup firesc (literal, „trup animal”) înviază trup spiritual;
şi că, după cum am purtat chipul tatălui pământesc,
vom purta chipul Domnului ceresc (1 Cor. 15:42-51). Domnul nostru Isus a
luat şi a purtat pentru noi şi chipul celui pământesc
pentru un timp, ca să ne poată răscumpăra. Dar prin învierea
Sa, El a devenit Domnul ceresc (Rom. 14:9), iar noi, dacă suntem
credincioşi, vom purta curând chipul Domnului ceresc (trupuri
spirituale), după cum acum mai purtăm încă chipul domnului
pământesc, Adam (trupuri umane).
Să ne amintim cazul lui Pavel -- pentru ca el să
poată fi unul dintre apostoli trebuia să fie un martor --
trebuia să vadă pe Domnul după învierea Sa. El n-a fost
unul dintre cei care au văzut manifestările învierii şi
prezenţei Sale în decursul celor patruzeci de zile, de aceea i-a
fost acordată o întrezărire specială a Domnului. Însă
el L-a văzut, nu cum L-au văzut ceilalţi -- nu acoperit de
vălul trupului şi veşmintelor de diferite forme. Şi
cea mai fugară privire la persoana glorioasă a Domnului nostru fără
văl, l-a făcut să cadă la pământ orbit de o
glorie a cărei „strălucire o întrecea pe cea a soarelui în
miezul zilei”; şi pentru a fi vindecat măcar în parte de
această orbire a fost necesară o minune (Fapt. 9:17, 18). Nu L-a
văzut Pavel pe Domnul aşa cum este -- o fiinţă
spirituală? Şi n-a apărut Domnul nostru în decursul
celor patruzeci de zile aşa cum a fost, adică aşa
cum fusese înainte, pentru scopurile şi motivele speciale deja arătate?
Nu avem nici un motiv să ne îndoim de ((B134)) aceasta. Dar
Domnul a avut un scop în faptul că lui Pavel i S-a arătat în
acest fel, întocmai cum faptul că celorlalţi li s-a arătat
altfel a avut şi a servit unui alt scop. Pavel arată acest scop,
zicând: „După ei toţi ca unuia născut Înainte de
vreme mi S-a arătat şi mie” (1 Cor. 15:8, după
nota de subsol la trad. reviz. -- n. e.). După cum învierea Domnului
nostru a fost naşterea Sa din moarte, la deplina perfecţiune
a fiinţei spirituale (Col. 1:18; Rom. 8:29), tot aşa învierea
Bisericii, Corpul lui Cristos, este arătată aici şi în
alte locuri ca o naştere. La naşterea sau învierea noastră
ca fiinţe spirituale, vom vedea pe Domnul aşa cum este,
întocmai cum L-a văzut Pavel; dar noi, fiind schimbaţi
sau născuţi atunci fiinţe spirituale, nu vom fi doborâţi
la pământ, nici orbiţi la vederea persoanei glorioase a
Domnului nostru. Cuvintele lui Pavel vreau să spună că el
L-a văzut aşa cum Îl vom vedea noi -- „aşa cum
este”; el L-a văzut aşa cum Îl va vedea întregul
Corp al lui Cristos, însă el L-a văzut Înainte de vreme, înainte
de a fi născut dintre morţi şi prin urmare înainte de a fi
capabil să suporte -- totuşi „aşa cum” fiecare născut
în acest fel Îl va vedea la timpul cuvenit.
Moise, coborând de pe munte pentru a comunica
Israelului Legământul Legii, a fost un tip al mai Marelui Legiuitor
şi Mijlocitor al Noului Legământ, care la a doua venire Se va
prezenta ca să conducă şi să binecuvânteze lumea.
Prin urmare, Moise a simbolizat Biserica întreagă, al cărei Cap
este Domnul nostru. Faţa lui Moise a fost făcută să
strălucească, aşa încât poporul n-a putut să-l
privească, şi după aceea a trebuit să poarte un văl,
ca tip al gloriei spirituale a lui Cristos, o ilustraţie a punctului
pe care-l examinăm acum. Cristos are gloria şi strălucirea
adevărată, imaginea exactă a persoanei Tatălui, iar
noi vom fi asemenea Lui, şi nimeni nu poate privi această
glorie; de aceea, oricare va fi manifestarea Legiuitorului faţă
de lume când gloria Domnului se va descoperi, gloria persoanelor
spirituale nu va putea fi văzută. Ele vor vorbi prin văl --
sub acoperire. Aceasta, şi încă mai mult, a fost semnificaţia
vălului lui Mosie. Exod. 34:30-33.
((B135))
Acordând subiectului un studiu atent, ajungem tot mai
mult să recunoaştem înţelepciunea divină arătată
în maniera de a le descoperi apostolilor învierea Domnului nostru,
pentru ca ei să fie pe deplin satisfăcuţi şi martori
vrednici de încredere, şi pentru ca cei umiliţi din lume să
poată primi mărturia lor şi să creadă că
Dumnezeu L-a înviat pe Domnul nostru din morţi -- ca ei să-L
poată recunoaşte ca pe Acela care a fost mort, dar care acum
este viu în vecii vecilor, şi crezând să poată veni la
Dumnezeu prin El. Şi privindu-L sub călăuzirea Spiritului
sfânt al adevărului, minţile noastre se lărgesc şi
nu-L mai vedem pe omul Cristos Isus, ci pe Domnul slavei şi al
puterii, părtaş al naturii divine. Şi astfel Îl cunoaştem
pe El, pentru a cărui venire şi împărăţie s-a
rugat şi a aşteptat Biserica atât de serios. Şi nimeni,
recunoscând cum se cuvine marea Sa înălţare, nu poate aştepta
la a doua venire a Sa pe omul Cristos Isus în trupul de carne pregătit
pentru jertfă şi rănit şi dat la moarte ca răscumpărarea
noastră. Nici nu trebuie să ne aşteptăm ca la a doua
venire, El să „Se arate” sau să Se manifeste lumii în
diferite forme de carne şi oase -- ceea ce a fost necesar pentru acei
martori aşa cum vom vedea, foarte diferit.
Din cele ce am văzut cu privire la fiinţele
spirituale şi la manifestările lor în timpurile trecute, este
evident că dacă Domnul nostru ar fi să Se manifeste la a
doua venire a Sa, fie deschizând ochii oamenilor ca să-I privească
gloria, cum a făcut cu Pavel şi cu Daniel, fie luând trup
omenesc, ar fi în dauna planului descoperit în Cuvântul Său.
Efectul arătării Sale în glorie lumii, ochii lor fiind în mod
miraculos pregătiţi ca să-L poată vedea, ar fi aproape
să-i paralizeze prin vederea aceea copleşitoare, în timp ce a
apărea ca om, ar însemna a coborî standardul demnităţii
şi a da naturii şi formei divine o apreciere mai joasă decât
cea adevărată. Cum nici una din aceste metode n-ar părea să
fie necesară ((B136)) sau recomandabilă acum, nu putem
presupune că va fi adoptată vreuna din ele.
Dimpotrivă, ar trebui să aşteptăm
ca Cristosul să fie manifestat în trupul omenirii în acelaşi
mod în care atunci când Domnul a „devenit trup” şi a
locuit printre oameni, Dumnezeu S-a manifestat în trupul Său. Natura
umană, când este perfectă şi în armonie cu Dumnezeu, este
o asemănare a lui Dumnezeu în trup; ca atare, Adam cel iniţial
perfect a fost o asemănare a lui Dumnezeu, iar omul perfect Cristos
Isus de asemenea; aşa încât El a putut să-i spună
ucenicului Filip, care a cerut să-L vadă pe Tatăl:
„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” -- a văzut
asemănarea lui Dumnezeu în trup, „Dumnezeu manifestat în trup”.
La fel şi omenirea în general, pe măsură
ce membrii ei vor reveni treptat la chipul de multă vreme pierdut al
lui Dumnezeu, ei vor fi chipuri şi asemănări trupeşti
ale Tatălui şi ale Cristosului. Chiar la începutul Mileniului,
după cum am văzut, vor exista modele de umanitate perfectă
în faţa lumii (vezi Vol. I, pag. 287-293): Avraam, Isaac, Iacov
şi sfinţii profeţi, deja încercaţi şi aprobaţi,
vor fi „prinţi” printre oameni, exponenţii şi
reprezentanţii împărăţiei spirituale, nevăzute.
Cristos va fi manifestat în aceştia -- în trupul lor -- aşa
cum Tatăl a fost manifestat în trupul Lui. Şi când „cine va
vrea” va ajunge la perfecţiune şi va veni în deplină
armonie cu voinţa lui Cristos, fiecare din aceştia va fi un chip
al lui Dumnezeu şi al lui Cristos, şi în fiecare din aceştia
va fi manifestat Cristos.
Pentru că a fost creat în chipul moral al lui
Dumnezeu, omul perfect, consacrat pe deplin, va fi capabil să
aprecieze perfect Spiritul sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu; iar
Biserica glorificată îl va conduce. Fără îndoială,
de asemenea, că viziunile şi descoperirile directe, precum
şi comunicările generale între Împărăţia
spirituală şi reprezentanţii şi exponenţii ei pământeşti
vor fi mult mai libere şi mai generale decât au fost vreodată
înainte comunicările similare -- vor fi mai mult conform ordinii
comuniunilor din Eden, ((B137)) înainte ca păcatul să fi
adus condamnare şi separare de favoarea şi comuniunea lui
Dumnezeu.
Nimic deci, nici raţional nici scriptural, nu cere
ca Domnul să Se arate la a doua venire a Sa în diferite trupuri de
carne şi oase. Că o asemenea procedură nu este esenţială
este evident din succesul împărăţiei lui Satan care
lucrează prin fiinţe umane ca agenţi. Cei care se împărtăşesc
din spiritul răului şi al erorii îl reprezintă cel mai
deplin pe marele prinţ nevăzut. El este vizibil astfel în
trupul lor cu toate că el însuşi este o fiinţă
spirituală, invizibilă pentru oameni.
Membrii Cristosului „schimbaţi”, făcuţi
părtaşi ai naturii divine, vor fi fiinţe spirituale, după
cum şi Satan este o fiinţă spirituală, şi
deopotrivă invizibili pentru oameni. Activitatea lor va fi similară
ca manieră, deşi direct opusă în caracter şi
rezultate; agenţii lor onoraţi, nu legaţi şi înrobiţi
prin ignoranţă şi slăbiciune cum sunt cei mai mulţi
dintre slujitorii lui Satan, ci făcuţi desăvârşiţi
şi „cu adevărat liberi”, vor lucra inteligent şi
armonios, de bună voie şi din iubire; iar funcţiile lor vor
fi răsplăţi ale dreptăţii.
Prezenţa Domnului nostru va fi manifestată lumii
prin demonstraţii de „putere şi slavă mare”, nu însă
neapărat pentru vederea naturală, ci pentru ochii înţelegerii
lor, când se vor deschide pentru aprecierea marilor schimbări pe
care le va face noul Conducător. Prezenţa şi autoritatea Sa
dreaptă vor fi recunoscute atât prin pedepsele, cât şi prin
binecuvântările care vor curge către omenire de la domnia Sa.
Multă vreme s-a crezut în general că strâmtorarea
şi necazul vin asupra celor răi ca pedepse pentru facerea răului.
Aceasta părând a fi o lege naturală şi potrivită,
oamenii în general au acceptat-o, crezând că aşa trebuie să
fie, chiar dacă nu este aşa; totuşi faptele aspre ale
experienţei sunt în acord cu Biblia, că în trecut cei evlavioşi
au suferit cel mai adesea necazuri şi persecuţii (2 Tim. 3:12).
Dar în „ziua strâmtorării”, perioada celor patruzeci de ani
care introduc ((B138)) domnia lui Mesia, această ordine va începe
să se inverseze. În ziua aceea puterile rele vor fi răsturnate,
iar dreptatea, stabilită printr-un proces treptat, va îndeplini
grabnic o răsplătire corespunzătoare a răufăcătorilor
şi binecuvântări celor care vor face bine. „Necaz şi strâmtorare
va veni peste orice suflet omenesc care face răul; . . . Dar slavă,
cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele”, în
„ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a
lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele
lui” (Rom. 2:9, 10, 6, 5). Şi fiindcă acum există aşa
de mult rău, răsplătirea va fi foarte severă la început;
formând un „timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt
popoarele”. Aşadar, în răzbunare, în strâmtorare şi în
mânia asupra popoarelor, Domnul va descoperi lumii faptul schimbării
de dispensaţii şi de conducători. Şi astfel, „când
se împlinesc judecăţile Tale (Domnului) pe pământ,
locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isa. 26:5-11). Ei vor învăţa
că sub noua ordine de lucruri cei care vor face binele vor fi înălţaţi,
iar cei care vor face răul vor fi restrânşi şi pedepsiţi.
Pentru o mărturie profetică clară cu privire la această
Împărăţie şi la operarea ei în favoarea celor umiliţi,
corecţi, săraci, nevoiaşi şi asupriţi, şi cu
privire la răsturnarea de către ea a monopolurilor şi a
oricărui sistem de nedreptate şi de asuprire, precum şi cu
privire la egalizarea generală a afacerilor omeneşti, citiţi
cu atenţie Psalmul 72:1-19; 37:1-14.
Împăratul nostru Se va descoperi astfel în mod
treptat: unii Îl vor recunoaşte pe noul Conducător mai devreme
decât alţii, dar în cele din urmă „orice ochi Îl va
vedea” (horao -- discerne) (Apoc. 1:7). Dar „El vine cu
norii”; şi în timp ce norii strâmtorării sunt grei şi
întunecaţi, când munţii (împărăţiile acestei
lumi) se cutremură şi cad, iar pământul (societatea
organizată) se clatină, se dezintegrează, se topeşte,
unii vor începe să înţeleagă că ceea ce vestim noi
acum a sosit deja -- că ziua cea mare a lui Iehova a sosit; că
ziua prezisă a ((B139)) strâmtorării şi a mâniei
asupra naţiunilor acum începe, şi că Unsul lui Iehova Îşi
ia marea Sa putere şi Îşi începe lucrarea de a face din
judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb (Isa. 28:17).
Iar „El trebuie să împărăţească până”
va fi pus jos toate autorităţile şi toate legile de
pe pământ care sunt contrare celor care stăpânesc în cer.
Pe măsură ce strâmtorarea va creşte,
oamenii vor căuta, dar în zadar, un adăpost în „vizuini”
şi peşteri, în marile stânci şi fortăreţe ale
societăţii (francmasoneria, Odd Fellowship, uniuni sindicale,
bresle, trusturi şi toate societăţile laice şi
eclesiastice) şi în munţii (guvernele) pământului, zicând:
„Cădeţi peste noi* (acoperiţi-ne, protejaţi-ne)
şi ascundeţi-ne de Faţa Aceluia care stă pe scaunul de
domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei
Lui”. Apoc. 6:15-17.
*Cuvântul grecesc epi, folosit aici, este în
general tradus pe, dar are şi semnificaţia peste
şi împrejur, şi aşa este tradus de multe ori în
versiunea comună. Ideea este aceea de protejare, nu de distrugere.
Vederea comună asupra acestui pasaj, conform căreia el învaţă
că oamenii răi vor avea destulă credinţă să
se roage ca munţii literali să cadă, este absurdă.
Adevărata împlinire începe deja: cei mari, cei bogaţi, şi
nu mai puţin cei săraci, caută acum la munţi, la stânci
şi la peşteri adăpost de furtuna întunecată a
necazului pe care toţi o văd adunându-se.
Idolatria banului care a înnebunit toată lumea
şi care va avea un rol atât de proeminent în strâmtorare,
pricinuind nelinişte nu numai pentru acumularea lui, ci şi
pentru păstrarea lui, trebuie să fie complet nimicită, după
cum se arată în Isaia 2:8-21; Ezec. 7:17-19.
Ziua cea mare a strâmtorării va fi recunoscută
şi toţi vor căuta protecţie de furtuna ei, deşi
puţini vor recunoaşte judecăţile Domnului atunci răspândite
peste tot în lume ca rezultat al prezenţei Sale, al
stabilirii autorităţii Sale şi al aplicării legilor
Sale. În cele din urmă însă toţi vor recunoaşte ((B140))
(„vedea”) pe Împăratul slavei; şi toţi cei care
vor iubi atunci dreptatea se vor bucura să-L asculte şi să
se conformeze pe deplin cerinţelor Sale drepte.
Acesta va fi un timp de răsplătire pentru toţi
cei care prin înşelăciune sau prin forţă, uneori în
numele legii şi sub aprobarea ei, au acaparat pe nedrept drepturile
sau proprietăţile altora. Răsplătirea, după cum
am văzut, va veni de la Domnul prin ridicarea maselor
populare. În strâmtorarea lor, nevrând să se despartă de un
dolar sau de un pogon de pământ, sau de un drept asumat sau de o
demnitate de care se bucuraseră de multă vreme şi care nu
le fusese contestată, dar văzând răsplătirea
apropiindu-se, mulţi vor căuta acoperirea organizaţiilor până
atunci puternice -- civile, sociale şi religioase -- să le
promoveze şi să le apere interesele, simţind că
singuri ar cădea. Dar acestea nu vor putea să-i scape în ziua mâniei
Domnului. Conflictul şi răsplătirea care se apropie vor
face ca toate familiile pământului să bocească; pentru că
va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele --
nu, şi nici nu va mai fi vreodată. Ele vor boci din „pricina
Lui”, din pricina judecăţilor Lui care vor produce marea
strâmtorare într-un mod natural; pentru că Domnul Se ridică să
clatine îngrozitor pământul şi să-i nimicească stricăciunile
(Isa. 2:21). Atât de cuprinzătoare vor fi judecăţile
şi necazul, încât nimeni nu va scăpa. În cele din urmă
tot ochiul va discerne schimbarea şi va recunoaşte că
Domnul domneşte. Strâmtorarea ar putea fi mult diminuată dacă
oamenii ar putea să vadă şi să acţioneze prompt
după principiile echităţii, ignorând şi renunţând
la toate privilegiile nedrepte din trecut, chiar dacă ele ar fi
legalizate; dar egoismul nu va permite aceasta, până când strâmtorarea
va izbucni şi va răsturna pe cei mândri, va umili pe cei
puternici şi va înălţa pe cei umiliţi.
Dar marea masă a omenirii nu va ajunge să înţeleagă
adevărata stare de lucruri până când ziua cea mare de strâmtorare
va fi aproape de sfârşit -- până când împărăţiile
((B141)) neamurilor vor fi prefăcute în pulbere şi îndepărtate
cu totul, nemaigăsindu-se loc pentru ele (în 1915 d. Cr., cum am arătat
în capitolul precedent) -- până când Babilonul cel mare va fi
complet răsturnat şi influenţa lui asupra lumii va fi
zdrobită. Atunci ei vor vedea că marea strâmtorare prin care
vor fi trecut a fost ceea ce este numit simbolic „războiul zilei
celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:14); că în
măsura în care ei au susţinut eroarea şi răul, în
aceeaşi măsură au luptat împotriva legii şi forţelor
noului imperiu şi a noului Conducător al pământului;
şi că în măsura în care limba, pana, mâinile, influenţa
şi mijloacele lor au fost folosite ca să sprijine dreptatea
şi adevărul asupra oricărui subiect, în aceeaşi măsură
ei au luptat de partea Domnului.
Unii vor învăţa semnificaţia strâmtorării
mai repede decât alţii, pentru că vor fi mai ascultători.
Şi pe parcursul întregii strâmtorări vor fi în lume aceia
care vor pune mărturie pentru cauza ei, declarând că prezenţa
Domnului şi stabilirea Împărăţiei Sale, care este în
opoziţie cu puterile întunericului, este adevărata cauză a
strâmtorării, clătinării şi răsturnării
societăţii, arătând că toţi cei care se opun
adevărului şi dreptăţii sunt vrăjmaşii împărăţiei
celei noi, şi că, dacă nu se vor preda fără întârziere,
vor trebui curând să sufere o ruşinoasă înfrângere. Totuşi
masele nu vor ţine seama de sfatul înţelept, după cum au făcut
întotdeauna, până când vor fi cu totul umilite sub conducerea de
fier a noii împărăţii, numai la sfârşit dându-şi
seama de nechibzuinţa căii lor.
Adevăratul învăţător şi purtător
de lumină (Mat. 5:14), Biserica adevărată, corpul lui
Cristos, nu va fi lăsată în întunecime ca să înveţe
despre prezenţa Domnului ei prin manifestările mâniei şi
puterii Sale, aşa cum va învăţa lumea. Pentru iluminarea
ei s-a făcut pregătire specială. Prin cuvântul sigur al
profeţiei, care străluceşte ca o lumină într-un loc
întunecos, ea este clar şi precis informată chiar ce ((B142))
trebuie să aştepte (2 Pet. 1:19). Prin cuvântul profetic ea va
fi nu numai protejată de descurajare şi făcută în
stare să învingă atacurile, cursele şi pietrele de
poticnire, atât de multe în „ziua cea rea”, şi astfel să
stea aprobată de Dumnezeu, ci ea va deveni şi purtătorul de
lumină şi învăţătorul lumii. Biserica este
astfel făcută în stare să arate lumii cauza strâmtorării,
să vestească prezenţa noului Conducător, să
declare metodele, planul şi obiectivul noii dispensaţii, şi
să instruiască lumea în privinţa celui mai înţelept
curs de urmat în vederea acestor lucruri. Şi chiar dacă oamenii
nu vor da atenţie instrucţiunilor până când lecţia
supunerii le va fi fost impusă prin necaz, totuşi acestea îi
vor ajuta mult la învăţarea acestei lecţii. La această
misiune a „picioarelor”, sau a celor din urmă membri ai
Bisericii, care vor vesti pe munţi (împărăţii) domnia
lui Cristos începută, se referă Isaia 52:7.
Scripturi care par a se contrazice
Sunt în Scriptură unele declaraţii
referitoare la modul întoarcerii şi arătării Domnului,
care, înainte de a fi examinate critic, par a fi în contradicţie
unele cu altele. Şi fără îndoială că ele au
servit timp de secole scopului divin de a ascunde adevărul până
la timpul când va fi cuvenit să fie înţeles; şi chiar
şi atunci să fie ascuns de toţi, cu excepţia clasei
speciale a celor consacraţi cărora acesta le-a fost intenţionat.
De exemplu, Domnul nostru a zis: „Iată, Eu vin ca
un hoţ” şi „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel
va fi şi în zilele Fiului Omului (în zilele prezenţei
Sale): mâncau, beau, se însurau, se măritau”, „şi n-au
ştiut nimic, până când a venit potopul”. „Şi
fiind întrebat de farisei când va veni Împărăţia lui
Dumnezeu, Isus a răspuns şi le-a zis: «Împărăţia
lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să atragă atenţia»”
(nota marginală la traducerea engleză, „cu manifestare
exterioară”). Apoc. 16:15; Luca 17:26, 27, 20; Mat. 24:38, 39.
((B143))
Aceste scripturi declară şi ilustrează
clar modul venirii Domnului. Ele arată că El va fi prezent nevăzut,
făcând o lucrare de care lumea va fi pentru un timp cu totul în
necunoştinţă. Sosirea Lui prin urmare trebuie să fie
într-un mod liniştit, neobservată şi cu totul neştiută
de lume, întocmai cum ar veni „un hoţ”, fără zgomot
sau altă demonstraţie care să atragă atenţia. După
cum în zilele lui Noe lumea îşi vedea de afaceri ca de obicei, fără
să fie câtuşi de puţin tulburată şi fără
nici chiar cea mai slabă credinţă în propovăduirea
lui Noe cu privire la potopul viitor, tot aşa, în prima parte a
Zilei Domnului, lumea neavând nici o credinţă în vestea prezenţei
Sale şi a strâmtorării iminente, va continua ca de obicei, nedând
nici o atenţie unei astfel de propovăduiri până când, în
marele potop al strâmtorării, lumea veche -- vechea ordine de
lucruri -- se va prăbuşi, va trece, ca pregătire pentru
stabilirea deplină a noii ordini, Împărăţia lui
Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor -- „Cum a fost în zilele
lui Noe, la fel va fi şi în zilele (prezenţei) Fiului
Omului”.
Pe de altă parte, găsim scripturi care la
prima vedere par a fi în contradicţie directă cu acestea, ca de
exemplu: „Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere
laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa
lui Dumnezeu, Se va coborî din cer”. Domnul Isus se va descoperi „din
cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare
peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă
de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. „Toate popoarele (lumea) .
. . vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi
cu mare slavă.” „Iată, El vine cu norii şi orice
ochi Îl va vedea.” 1 Tes. 4:16; 2 Tes. 1:7, 8; Mat. 24:30; Apoc.
1:7.
Ca şi căutători ai adevărului, nu
va fi destul să spunem în legătură cu aceste pasaje că
majoritatea lor par să favorizeze vederea care suntem noi înclinaţi
s-o preferăm, indiferent ((B144)) care ar fi ea, şi apoi
să le nesocotim pe celelalte. Până când nu avem o vedere
asupra subiectului în care fiecare declaraţie a Bibliei să-şi
găsească o reprezentare rezonabilă, nu trebuie să ne
simţim siguri că avem adevărul cu privire la subiect. O
singură declaraţie a lui Dumnezeu este tot atât de adevărată
şi este o temelie tot atât de fermă pentru credinţă
ca şi o sută. Şi ar fi mai înţelept să căutăm
o înţelegere armonioasă decât să ajungem la o concluzie
sau să adoptăm o teorie bazată pe o interpretare unilaterală,
şi astfel să ne înşelăm pe noi înşine şi
pe alţii.
Creştinii în general nu fac nici un efort să
pună în armonie aceste declaraţii, şi de aceea ideile lor
sunt unilaterale şi incorecte. Cea din urmă grupă de
declaraţii este tot atât de clară ca şi prima, şi se
pare că învaţă tocmai contrariul unui mod de venire şi
de prezenţă a Domnului liniştită, neobservată, ca
un hoţ. Pe lângă aceste declaraţii, ni se arată alte
două feluri ale venirii Sale, şi anume: „Acest Isus, care a
fost înălţat la cer dintre voi, va veni În acelaŞi
fel cum L-aţi văzut mergând la cer”, şi, „Căci, aşa
cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până
la apus, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Fapt. 1:11;
Mat. 24:27). Pentru a ajunge la o concluzie corectă trebuie să
le acordăm şi acestora greutatea cuvenită.
În examinarea subiectului ar trebui să observăm
că în timp ce Domnul nostru a afirmat ca un fapt hotărât că
Împărăţia Sa se va stabili fără manifestare
exterioară şi că venirea Sa, prezenţa Sa, va fi ca
un hoţ, cerând veghere concentrată, atentă, pentru a o înţelege
şi discerne, toate textele de mai sus, citate în general ca dovezi
ale unei manifestări exterioare, vizibile, sunt într-un limbaj
profund figurativ, cu excepţia celui care spune că El va
veni în acelaşi fel cum S-a dus. Interpretarea declaraţiilor
simbolice trebuie totdeauna să se adapteze declaraţiilor mai
clare, mai literale, de îndată ce le este recunoscut caracterul
simbolic. Ori de câte ori o interpretare literală ar încălca
raţiunea şi ar pune ((B145)) pasajul în contradicţie
directă cu declaraţiile clare ale Scripturii, un asemenea
pasaj ar trebui considerat figurativ, iar interpretarea lui ca simbol ar
trebui căutată în armonie cu pasajele evident clare şi
literale, şi cu caracterul şi obiectivul general al planului
descoperit. În acest caz, recunoscând şi interpretând astfel
simbolurile, frumoasa armonie a tuturor declaraţiilor este vădită.
Să le examinăm acum şi să vedem cât de perfect sunt
ele în acord cu pasajele care nu sunt simbolice.
„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt
arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va
coborî din cer” (1 Tes. 4:16). Glasul şi trâmbiţa menţionate
aici corespund în toate privinţele cu aceleaşi ilustraţii
folosite în Apocalipsa 11:15-19 -- „Îngerul al şaptelea a
sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri
puternice, care ziceau: «Împărăţia lumii a ajuns a
Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi
în vecii vecilor». . . . Şi neamurile se umpluseră de mânie,
dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi”
etc. Aceleaşi evenimente sunt menţionate şi în profeţia
lui Daniel: „În timpul acela se va scula (va prelua controlul) marele
prinţ Mihail (Cristos) . . . acesta va fi un timp de strâmtorare,
cum n-a mai fost de când sunt popoarele. . . . Mulţi dintre cei care
dorm în ţărâna pământului se vor trezi”. Iar Pavel, la
menţiunea sa despre glas şi trâmbiţă, adaugă
declaraţia: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos”. În
2 Timotei 4:1 el spune mai departe că Cristos va judeca viii şi
morţii, în acest timp al arătării şi al împărăţiei
Sale; iar începutul acestei judecăţi a popoarelor în viaţă
este peste tot descris ca cel mai mare timp de strâmtorare pe care l-a
cunoscut lumea vreodată. Dan.12:1.
Astfel Pavel, Ioan şi Daniel se referă în
mod evident la acelaşi timp, timpul arătării Domnului
nostru şi al stabilirii împărăţiei Sale în mijlocul
unui mare timp de strâmtorare, precum şi la evenimentele care îl
precedă şi-l introduc.
((B146))
Fiecare scriitor arată acelaşi rezultat ca
urmare a ridicării lui Mihail, glasurile şi trâmbiţa, adică
strâmtorarea şi mânia asupra popoarelor şi învierea morţilor.
Să observăm apoi ilustraţia folosită:
„Cu un strigăt.” Cuvântul grecesc tradus aici
prin „strigăt” este keleusma şi înseamnă un
strigăt de încurajare. Un strigăt implică un mesaj
public, destinat pentru urechile, nu a celor puţini, ci a unei mulţimi
amestecate. El este intenţionat în general fie să alarmeze
şi să îngrozească, fie să ajute şi să încurajeze.
Sau poate avea un efect asupra unei clase, iar efectul contrar asupra
alteia, după împrejurări şi condiţii.
Aspectul afacerilor din lume în ultimii cincisprezece
ani corespunde în mod izbitor cu acest simbol, prin izbucniri de încurajare
mondială ca toţi oamenii să se trezească la
sentimentul drepturilor şi privilegiilor lor ca oameni, şi să
ia seama la relaţiile lor reciproce, la principiile pe care ele sunt
bazate şi la scopurile pe care trebuie să le îndeplinească.
Unde pe faţa pământului este naţiunea civilizată care
n-a auzit strigătul şi care nu este influenţată de el!
Întreaga lume civilizată a studiat în ultimii câţiva ani
economia politică, drepturile civile şi libertăţile
sociale ca niciodată înainte în analele istoriei; iar oamenii se încurajează
unii pe alţii şi sunt încurajaţi ca niciodată înainte,
să cerceteze aceste subiecte chiar până la temelie. Strigătul
de încurajare început prin creşterea cunoştinţei printre
oameni a făcut deja ocolul pământului, şi sub influenţa
lui oamenii se unesc între ei, încurajaţi şi ajutaţi de
oameni inteligenţi şi înzestraţi, să lupte şi să
se străduiască pentru drepturi şi libertăţi atât
reale cât şi închipuite; şi pe măsură ce organizaţiile
lor cresc şi se înmulţesc, strigătul devine tot mai tare
şi mai prelung, şi în final va rezulta, aşa cum a fost
prezis, marele timp de strâmtorare şi de tumult al popoarelor înfuriate.
Acest rezultat este descris în mod grăitor de către profet --
„Un ((B147)) vuiet se aude pe munţi (împărăţii),
ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii,
de popoare adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea
care va da lupta”. Isa. 13:4.
„Glasul arhanghelului” este un alt simbol
remarcabil, de o importanţă asemănătoare. Numele
„arhanghel” înseamnă sol principal; şi Însuşi
Domnul nostru uns este Solul principal al lui Iehova -- „Solul Legământului”
(Mal. 3:1). Daniel se referă la acelaşi personaj, numindu-l
Mihail, care înseamnă Cel asemenea lui Dumnezeu -- un nume
potrivit pentru Cel care este „reprezentarea exactă a Fiinţei
Tatălui” şi reprezentantul puterii şi autorităţii
Sale. Glasul Arhanghelului reprezintă autoritatea şi comanda lui
Cristos. Acest simbol reprezintă deci pe Cristos preluând controlul,
sau începându-Şi domnia şi dând poruncile, ordinele Sale
oficiale, anunţând schimbarea dispensaţiei prin intrarea în
vigoare a legilor împărăţiei Sale.
Aceeaşi idee este exprimată în alt mod de către
Daniel, când zice că în timpul acela „se va scula”
Mihail, marele prinţ. A se scula înseamnă a-şi asuma
autoritatea, a da ordine. Vezi „se va scula” în Isaia 2:19,
21. O altă ilustraţie a acestui simbol este dată prin
David, care spune profetic despre Cristos: „Glasul Lui răsună,
şi pământul se topeşte”. Timpul de mare strâmtorare se
va precipita şi pământul (societatea organizată) se va
topi sau se va dezintegra sub schimbarea de administraţie care va
intra în vigoare când va răsuna glasul poruncii noului Împărat.
La porunca Sa, sistemele erorii, civile, sociale şi religioase,
trebuie să cadă, oricât de vechi sau de ferm înrădăcinate
şi fortificate ar putea fi ele. Sabia care iese din gura Lui va
pricinui prăpădul: Adevărul asupra fiecărui subiect
şi sub toate aspectele lui diverse va judeca pe oameni, şi sub
puterea şi domnia Lui va produce răsturnarea răului şi
a erorii în miile lor de forme.
„Trâmbiţa lui Dumnezeu”. Mulţi, fără
să se gândească, par să nutrească ideea că
această trâmbiţă va fi un sunet literal ((B148)) în
aer. Dar se va vedea că aceasta este o aşteptare neraţională,
când se va observa că Pavel se referă aici la ceea ce
Revelatorul numeşte „a şaptea trâmbiţă”, „cea
din urmă trâmbiţă” dintr-o serie de trâmbiţe
simbolice (Apoc. 11:15; 1 Cor. 15:52). Dovada că aceste referinţe
sunt la aceeaşi trâmbiţă se găseşte în
relatarea evenimentelor legate de fiecare din ele. Pavel menţionează
învierea şi stabilirea Împărăţiei Domnului, ca fiind
legate de „trâmbiţa lui Dumnezeu”, iar Revelatorul menţionează
aceleaşi evenimente cu o exactitate şi mai mare. Faptul că
„a şaptea” sau „cea din urmă” trâmbiţă este
în mod potrivit numită „trâmbiţa lui Dumnezeu” este de
asemenea evident când ne amintim că evenimentele menţionate sub
cele şase trâmbiţe precedente din Apocalipsa se referă la
acţiunile oamenilor, în timp ce a şaptea se referă în mod
special la lucrarea Domnului şi cuprinde „ziua Domnului”. Fiindcă
cele şase trâmbiţe precedente au fost simbolice -- şi
acest lucru este admis în general de către comentatorii şi
cercetătorii care au vreo pretenţie că interpretează
Apocalipsa -- ar însemna o încălcare a raţiunii şi a
bunului simţ a se aştepta ca a şaptea, ultima din serie, să
fie un sunet literal, auzibil în aer. Şi nu numai atât, dar nu ar
fi în armonie nici cu metodele generale ale Domnului, nici cu acele
declaraţii ale Scripturii care arată modul secret al
venirii Sale; căci un hoţ nu sună niciodată din trâmbiţă
ca să-şi anunţe sosirea.
Toate cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa
sunt simbolice şi reprezintă şapte mari perioade de timp
şi evenimentele lor. Lăsăm examinarea acestora pentru un
volum următor. Este suficient să spunem aici că noi ne aflăm
astăzi chiar în mijlocul evenimentelor care marchează sunetul
celei de-a şaptea trâmbiţe. Glasurile puternice, înmulţirea
cunoştinţei, popoarele înfuriate etc., luate în legătură
cu profeţiile timpului, stabilesc aceasta ca un fapt. Multe
evenimente trebuie încă să mai aibă loc înainte ca această
a şaptea sau ultimă trâmbiţă să înceteze a mai
suna; ca de exemplu, ((B149)) răsplătirea sfinţilor
şi a profeţilor, învierea tuturor morţilor etc. De fapt ea
acoperă întreaga perioadă a domniei milenare a lui Cristos, după
cum se arată prin evenimentele care trebuie să aibă loc sub
ea. Apoc. 10:7; 11:15,18.
Aflăm astfel că „strigătul”, „glasul
Arhanghelului” curs de îndeplinire. Să observăm cu grijă,
de asemenea, faptul că fiecare din cele trei profeţii la care
tocmai ne-am referit (Dan. 12:1; Apoc. 11:15; 1 Tes. 4:16) declară prezenţa
Domnului în timpul când au loc evenimentele amintite. Ele au fost
prezise chiar cu scopul de a indica felul în care prezenţa Sa nevăzută
va fi manifestată acelora care au credinţă în cuvântul
profeţiei. Pavel spune: „Însuşi Domnul Se va coborî
cu (literal în sau în timpul) un strigăt”, glas, trâmbiţă
etc.; Ioan spune că împărăţiile acestei lumi devin
ale Lui în timpul acestor evenimente; iar Daniel spune: „În timpul
acela se va scula (va fi prezent) marele prinţ Mihail
(Cristos)” şi Îşi va lua marea Sa putere. Dacă, prin
urmare, putem recunoaşte strigătul, glasurile şi sunetul trâmbiţei
celei mari, trebuie să le acceptăm ca indicii nu ale faptului că
Domnul va veni curând, ci mai degrabă ale faptului că El a
venit şi acum este prezent şi că lucrarea secerişului
de adunare a grâului şi de ardere a neghinei este deja în curs de
desfăşurare. Vom vedea curând că acest lucru este cu
prisosinţă dovedit prin profeţiile timpului. Totuşi
prezenţa şi lucrarea Sa pot fi discernute nu prin vederea
naturală, ci numai prin ochiul credinţei, prin cuvântul sigur
al profeţiei.
Chiar aici n-ar trebui trecut cu vederea un alt fapt,
şi anume, că „strigătul”, „glasul Arhanghelului”
şi „trâmbiţa lui Dumnezeu”, toate, după cum am
explicat mai sus, sunt mijloace pentru împlinirea lucrării secerişului
Veacului Evanghelic. Dacă, prin urmare, vedem că nu numai sensul
acestor simboluri, ci şi rezultatele prezise au loc în
realitate, atunci avem dovezi în plus, atât că am interpretat
corect simbolurile, cât şi că acum suntem în această
perioadă ((B150)) numită „seceriş”, în care
Veacul Evanghelic şi Veacul Milenar se suprapun -- unul încheindu-se,
iar altul începând. Mulţi nu vor avea nevoie de nici un ajutor
pentru a constata că acum se desfăşoară o lucrare
de separare între adevăraţii consacraţi şi creştinii
doar cu numele. Mulţi pot vedea focul simbolic deja în lucrare, pot
discerne „strigătul” poporului, porunca noului Împărat
Emanuel şi evenimentele numite „a şaptea trâmbiţă”,
şi „norii” -- supunându-Şi toate lucrurile.
Am atras deja atenţia (Vol. I, pag. 237) asupra
faptului că recunoaşterea lucrării secerişului în
procesul ei actual este dovada prezenţei Domnului, deoarece El a spus
că va fi secerătorul principal şi conducătorul întregii
lucrări, şi că aceasta va fi prima Sa lucrare -- „Şi
iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu
Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur iar în mână o seceră
ascuţită . . . Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a
aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat”.
„La timpul secerişului, voi spune secerătorilor: «Culegeţi
. . . »” etc. (Apoc. 14:14, 16; Mat. 13:30). Lucrarea secerişului
va cere patruzeci de ani pentru a fi împlinită cu totul, sfârşindu-se
în 1914 d. Cr. Diferitele ei trăsături vor fi împlinite
treptat, dar toate zilele ei sunt „zilele Fiului Omului” -- zilele
prezenţei şi ale puterii Domnului nostru -- recunoscute la sfârşit
de către toţi, dar la început numai de către clasa
specificată de apostol -- „voi, fraţilor, nu sunteţi în
întuneric”.
„Într-o flacără de foc.” Următoarea
din aceste declaraţii simbolice poate fi repede înţeleasă,
dacă se va ţine minte sensul simbolurilor, foc etc., deja
explicate (Vol. I, pag. 317). Ea spune: „La descoperirea Domnului Isus
din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând
răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care
nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. 2 Tes. 1:8.
((B151))
Exprimat literal, înţelegem că aceasta înseamnă
că în ziua Lui (Veacul Milenar) prezenţa Domnului nostru va fi
descoperită sau manifestată lumii din poziţia Sa de control
spiritual („cer”), prin mânia şi pedeapsa care vor veni atunci
asupra răului şi răufăcătorilor. Va fi o mânie
mistuitoare, aşa cum este arătată prin simbolul foc,
şi nu va lăsa nici rădăcină, nici ramură din
sistemele rele, din eroare şi din asuprire, sau din cei care păcătuiesc
voit; şi toţi cei mândri şi toţi răufăcătorii
vor fi arşi ca miriştea în această Zi Milenară. La începutul
ei -- în această perioadă de „seceriş” -- acest foc va
arde foarte furios, mistuind mândria şi răul, care acum au o
creştere atât de rodnică. Fericiţi cei care îşi vor
preda mândria şi răul spre a fi distruse, pentru ca ei înşişi
să nu fie deopotrivă nimiciţi (în „moartea a doua”),
după cum unii împotrivitori vor fi evident nimiciţi în
decursul Veacului Milenar. Despre acest timp citim: „Căci iată,
vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi
cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice
Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină,
nici ramură”. Mal. 4:1.
„Îngerii puterii”, mesagerii sau agenţii
puterii Lui sunt diferiţi şi se poate în mod potrivit înţelege
că se aplică şi includ toate diferitele mijloace, însufleţite
şi neînsufleţite, care vor fi folosite de Domnul nostru pentru
a răsturna sistemele rele din prezent şi pentru a pedepsi pe răufăcători.
În timp ce mânia sau răzbunarea Domnului se va
arăta astfel într-o flacără de foc, prin strâmtorare
mistuitoare, cum nu s-a mai cunoscut niciodată înainte -- atât de
generală şi de larg răspândită şi atât de
distructivă pentru rău -- dreptatea şi cei drepţi vor
începe să fie favorizaţi. Şi pe măsură ce aceste
procedee vor deveni tot mai evidente, oamenii vor începe să tragă
concluzia că o putere nouă a preluat controlul afacerilor umane;
şi astfel prezenţa Domnului nostru ca Împărat al Împăraţilor
va fi descoperită ((B152)) lumii. El Se va descoperi „într-o
flacără de foc, aducând răzbunare (atât) peste cei care
nu cunosc pe Dumnezeu (care de fapt nu cunosc pe Dumnezeu, dar care nici
nu ascultă de lumina conştiinţei, pe care cu toţii o
au într-o anumită măsură), (cât) şi peste cei care
(deşi cunosc pe Dumnezeu, totuşi) nu ascultă de Evanghelia
Domnului nostru Isus Hristos”.
Sub pedepsele şi sub lumina crescândă şi
ocaziile favorabile din ziua Milenară, toţi vor fi aduşi la
o atât de clară cunoştinţă a adevărului şi
la calea dreptăţii, încât nu vor avea scuza ignoranţei
sau a incapacităţii de a se supune adevărului; iar cei care
în mod persistent vor continua ca vrăjmaşi ai lui
Dumnezeu şi ai dreptăţii vor fi pedepsiţi cu nimicire
veşnică (o nimicire din care nu va mai fi înviere) de la
prezenţa Domnului şi de la slava puterii Lui.
„Cu putere Şi cu mare slavă.” Această
declaraţie este în sensul că lumea va vedea pe Fiul Omului
venind, înainte ca Împărăţia Lui să fie pe
deplin stabilită sau ca moştenitorii împreună cu El să
fie toţi adunaţi şi înălţaţi cu El. Şi
văzând venirea Lui, toate seminţiile pământului se vor
boci -- „vor vedea pe Fiul Omului venind . . . cu putere şi cu mare
slavă”.
Lumea vede deja norii strâmtorării îngrămădindu-se
şi întunecându-se; ea îşi dă seama că o putere căreia
nu-i poate face faţă este acum în acţiune în afacerile
oamenilor; viitorul apropiat, din perspectiva prezentă, este întunecat
şi prevestitor de rele pentru toţi cei care au suficientă
inteligenţă să remarce orientarea evenimentelor. Oamenii
cugetători observă stăruinţa cu care problemele de
corectitudine şi incorectitudine, dreptate şi nedreptate le sunt
impuse atenţiei, cerând o expresie a principiilor
individuale ale lor. Mulţi recunosc slava şi puterea
noului Conducător al pământului, însă din cauză că
în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei nu-L recunosc pe Împăratul
Însuşi. Oamenii văd norii şi prin urmare Îl văd
venind în ((B153)) nori cu putere şi mare slavă (slava
puterii şi dreptăţii), dar ei nu-L recunosc. Până
când norii nu vor fi aruncat grindină şi cărbuni de foc
(Ps. 18:12, 13) pentru a doborî mândria oamenilor, egoismul şi
prejudecăţile, şi a le nimici, până atunci norii nu
vor dispărea şi nu vor descoperi întreaga maiestate şi
glorie a prezenţei lui Cristos. Dacă oamenii ar lua în
considerare şi ar asculta glasul Domnului, care conduce acum cursul
dreptăţii şi avertizează cu privire la răsplătirea
iminentă, marele dezastru din viitorul apropiat ar putea fi evitat;
„Dumnezeu vorbeşte însă când într-un fel, când într-altul,
dar omul nu ia seama. . . . Atunci (prin bubuitul tunetului din „ziua
strâmtorării”), El deschide urechile oamenilor şi le întipăreşte
învăţăturile Lui, ca să abată pe om de la rău
şi să-l ferească de mândrie”.
„Iată, El vine cu norii” şi la timpul
cuvenit „orice ochi Îl va vedea (discerne)”, Îi va recunoaşte
prezenţa, puterea şi autoritatea; şi toţi vor trebui,
fie că vor vrea fie că nu, să I se supună, până
la dezlegarea lui Satan pentru puţină vreme, la încheierea
Mileniului, când, după o deplină experienţă, le va fi
încercată deplin dispoziţia de supunere sau nesupunere, iar cei
nesupuşi vor fi nimiciţi -- în a doua moarte, numită
simbolic iazul de foc. Apoc. 21:8.
Astfel văzute, toate aceste explicaţii
simbolice ale modului venirii Domnului nostru sunt în perfect acord cu
afirmaţiile clare care declară că prezenţa Sa va fi
secretă pentru un timp, cunoscută numai de cei veghetori.
În acelaşi fel
Care este atunci învăţătura din declaraţia
îngerului la plecarea Domnului nostru -- Fapte 1:11 -- „Acest Isus care
a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel
cum L-aţi văzut mergând la cer”?
O examinare atentă a acestui text va arăta
armonia lui cu cele spuse mai sus. Mulţi par să creadă că
pasajul spune, ((B154)) cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se
la cer, aşa, în acelaşi fel, Îl veţi vedea venind
iarăşi. Aceştia să-l citească tot mereu, până
când vor observa faptul că el nu spune că aceia care L-au văzut
plecând Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va
vedea venind. Ceea ce spune este că felul venirii Lui va
fi ca felul plecării Lui. Cum a fost deci felul plecării
Lui? A fost cu mare splendoare şi cu mare demonstraţie? A fost
cu sunet de trâmbiţă, cu glasuri şi cu un strigăt
mare străbătând aerul, iar persoana Domnului strălucind în
slavă şi strălucire supranaturală? Dacă era aşa,
atunci ar trebui să aşteptăm venirea Lui din nou „în
acelaşi fel”. Pe de altă parte, n-a fost cât se poate de
liniştită şi de secretă, potrivită scopului Său
de a avea martori pe deplin convinşi de acest fapt? Nimeni nu L-a văzut
sau n-a ştiut despre acel fapt, cu excepţia urmaşilor Săi
credincioşi. Declaraţia Sa (Ioan 14:19), „Încă puţin
şi lumea nu Mă va mai vedea”, n-a fost încă dovedită
ca neîntemeiată; căci în afară de fraţi nimeni nu
I-a văzut nici măcar arătările după înviere
şi nimeni altcineva n-a fost martor la înălţarea Sa.
Şi în acelaşi fel cum a plecat (liniştit, secret,
în ceea ce priveşte lumea, şi neştiut de alţii în
afară de ucenicii Săi), tot aşa, ridicat mâinile
şi i-a binecuvântat, tot aşa, când vine iarăşi, vine
pentru ca bucuria să le fie deplină, după cum a spus:
„Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine”. „Vă voi
vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de
la voi bucuria voastră.” Luca 24:50, 51; Ioan 14:3; 16:22.
Îngerul de asemenea se pare că a accentuat în
mod special faptul că venirea din nou va fi venirea „aceluiaşi
Isus” -- acelaşi care a lăsat slava pe care o avea cu Tatăl
înainte de a fi lumea şi a devenit om -- S-a făcut sărac
pentru ca noi să ne îmbogăţim; acelaşi Isus care a
murit pe Calvar; acelaşi Isus care a înviat a treia zi ca spirit dătător
de viaţă; acelaşi ((B155)) Isus care Şi-a
manifestat schimbarea în timpul celor patruzeci de zile -- acelaŞi
Isus înălţat acum la cer. Da, acelaşi Isus care a făcut
două schimbări de natură -- prima de la spirituală la
umană, iar apoi de la umană la divină. Aceste schimbări
de natură nu I-au distrus individualitatea. Identitatea Sa s-a păstrat,
după cum ne asigură îngerul, fie că filosofia acestui fapt
este înţeleasă sau nu; şi chiar dacă noi nu-L vom mai
cunoaşte după trup (ca om), ci trebuie să ne amintim de înălţarea
Sa, că El este acum de natură divină, spirituală,
şi trebuie să-I aşteptăm venirea în armonie cu
schimbarea şi înălţarea Sa, totuşi ne putem aminti că
El este acelaşi Isus iubitor şi că în această
privinţă nu este schimbat. „Acelaşi Isus” care, deşi
prezent în cele patruzeci de zile după înviere, a fost văzut
numai de către ucenici, şi de către ei numai foarte scurt,
este Cel care la a doua prezenţă a Sa va fi tot aşa de
invizibil pentru lume cum a fost în cele patruzeci de zile premergătoare
înălţării Sale. Trebuie să ne amintim că El nu
vine pentru a Se oferi ca jertfă şi ca atare nu mai are nevoie
de un corp uman pregătit pentru sacrificiu (Evr. 10:5). Toate acestea
au trecut acum; El nu mai moare, ci acum vine să conducă, să
binecuvânteze şi să ridice omenirea răscumpărată.
Domnul nostru ne dă o foarte frumoasă ilustraţie
a felului în care se va descoperi prezenţa Sa, când zice: „Căci
aşa cum iese lumina strălucitoare de la răsărit şi
luminează până la apus, aşa va fi şi prezenţa
Fiului Omului” (Mat. 24:27). Faptul că cele mai multe traduceri ale
acestui verset sunt greşite, folosind cuvântul fulger acolo unde
semnificaţia este aceea de lumina soarelui, este evident, pentru că
sclipirile fulgerului nu ies de la răsărit şi nu strălucesc
până la apus. Adesea ele ies şi din alte puncte cardinale,
şi rareori, de cumva se întâmplă, scapără clar de la
un capăt al cerului la altul. Ilustraţia Domnului, şi
singura care se potriveşte cuvintelor Sale, este strălucirea
soarelui, care iese invariabil ((B156)) de la răsărit
şi luminează chiar până la apus. Cuvântul grecesc astrape,
folosit aici, se vede astfel că este incorect redat în acest text,
precum şi în relatarea aceloraşi cuvinte de către Luca
(17:24). Un alt exemplu de folosire a cuvântului astrape de către
Domnul nostru se găseşte în Luca 11:36, unde se aplică la
strălucirea unei lămpi, şi în versiunea comună este
redat prin „strălucire”. Ideile greşite despre felul venirii
şi descoperirii Domnului nostru, fixate puternic în mintea traducătorilor,
i-au dus la această greşeală de a traduce cuvântul
astrape prin „fulger”. Ei au presupus că El se va descoperi
deodată, asemenea unei sclipiri de fulger, şi nu treptat ca
lumina răsăritului de soare. Dar ce frumoasă este imaginea
răsăritului de soare pentru a ilustra ivirea treptată a
adevărului şi a binecuvântării în ziua prezenţei
Sale. Domnul îi asociază pe biruitori cu Sine Însuşi în
această imagine, zicând: „Atunci cei drepţi vor străluci
ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Iar
profetul, folosind aceeaşi imagine, spune: „Va răsări
Soarele dreptăţii şi vindecarea va fi sub aripile lui”.
Ivirea zorilor este treptată, dar în cele din urmă strălucirea
întreagă, clară, va izgoni cu totul întunericul răului,
al ignoranţei, al superstiţiei şi al păcatului.
O traducere imperfectă a cuvântului parousia
a ajutat de asemenea la ascunderea sensului acestui pasaj. În traducerea
Emphatic Diaglott şi în cea a profesorului Young este redat prin prezenţă;
în a lui Rotherham prin sosire, în timp ce în versiunea comună
este redat venire. Şi deşi versiunea revizuită păstrează
această redare eronată -- venire -- totuşi în
redarea marginală (la traducerea engleză -- n. e.) recunoaşte
că definiţia adevărată a cuvântului grecesc este „prezenţă”.
Cuvântul grecesc parousia înseamnă fără excepţie
prezenţă personală, ca fiind venit, fiind sosit; şi nu
trebuie niciodată să fie înţeles că înseamnă a
fi pe cale, aşa cum este folosit în general cuvântul englezesc venire.
Textul pe care-l examinăm învaţă prin urmare că după
cum lumina soarelui ((B157)) se iveşte treptat, tot aşa
treptat va fi manifestată sau descoperită şi prezenţa
Fiului Omului.
Domnul nostru a legat de această ilustraţie
cuvinte de prevenire pentru a ne pune în gardă împotriva anumitor
erori care vor fi promovate cam la vremea venirii Sale a doua, calculate să
ducă Biserica în rătăcire. „Iată, v-am spus mai
dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să
nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe
interioare», să nu credeţi. Căci, aşa cum iese
fulgerul (soarele) de la răsărit şi se arată (treptat)
până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului
Omului”. Astfel Domnul nostru ne pune în gardă împotriva a două
erori care cresc rapid în zilele noastre. Una este că Domnul nostru
va veni în trup în pustia sau deşertul Palestinei; şi crezând
astfel, mulţi au mers acolo, aşteptând să-L vadă pe
Isus în trup, cu urmele rănilor ca şi atunci când a
fost răstignit. Aşteptându-L aşa cum a fost, şi
nu „aşa cum este”, ei greşesc grav şi se orbesc pe ei
înşişi faţă de adevăr, cum au făcut evreii
la întâia venire. Aceste aşteptări false conduc această
clasă spre a interpreta literal declaraţia profetului (Zah.
14:4), „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor”
etc.* Orbiţi de aşteptări false, ei nu văd că
„picioarele” din acest pasaj sunt figurative, la fel ca şi în
Ps. 91:12; Isa. 52:7; Ps. 8:6; 110:1; Efes. 6:15; Deuter. 33:3 şi în
multe alte pasaje. Dacă ar şti ce să aştepte,
ei ar şti să nu meargă la Ierusalim să-L caute pe omul
Cristos Isus, căci Regele Cel mult înălţat vine ca lumina
soarelui, făcându-Şi simţită prezenţa şi
influenţa în lumea întreagă. De aceea, „să nu vă
duceţi acolo”.
„Deci, dacă vă vor zice: . . . «Iată-L
în cămăruţe interioare», să nu credeţi!”
Spiritismul, întotdeauna gata să înşele prin falsuri şi
întotdeauna gata să folosească adevăruri înaintate ca o
haină de lumină (2 Cor. 11:13, 14), n-a ezitat să pretindă
*Lăsăm examinarea acestei profeţii
pentru o altă ocazie.
((B158))
că noi suntem în perioada unei schimbări de
dispensaţie, în aurora unui veac glorios. Printre alte asemenea
lucruri, unii dintre ei învaţă chiar că Cristos este prezent,
şi, nu ne îndoim, curând vor oferi şedinţe în
care vor pretinde că-L arată în cămăruţe
interioare. Dacă eroarea se va prezenta sub această formă,
sau sub oricare alta, să ne amintim cuvintele Domnului nostru şi
să respingem toate aceste pretenţii ca fiind false, ştiind
că nu aşa Îşi va descoperi prezenţa, ci „ca
lumina soarelui”, ivindu-se treptat -- „Soarele dreptăţii va
răsări, şi vindecarea va fi sub aripile Lui”.
Parousia Domnului nostru în seceriş
Limba greacă este o limbă foarte exactă:
un fapt care-i sporeşte mult valoarea prin aceea că dă
expresie exactă adevărului. Astfel, de exemplu, cuvântul a
veni, din Bibliile noastre englezeşti comune, este folosit pentru
a traduce treizeci şi două de cuvinte greceşti, fiecare din
ele având o uşoară nuanţă de diferenţă.
Exemple: ephistemi înseamnă a surprinde, ca în Luca
21:34 -- „să vină peste voi (să vă surprindă)
fără veste”; sunerchomai înseamnă a se strânge
sau a veni împreună, ca în 1 Corinteni 11:18 -- „vă
strângeţi ca adunare”; proserchomai înseamnă a
se apropia sau „să ne apropiem deci cu deplină încredere”;
heko înseamnă a sosi sau a fi venit, sau venit,
ca şi cum acţiunea venirii este împlinită, ca în Ioan
2:4 -- „nu Mi-a venit încă ceasul”; enistemi înseamnă
a fi prezent şi aşa este tradus, cu excepţia a două
locuri unde ar trebui tradus aşa: 2 Timotei 3:1 -- „vor fi”
-- prezente -- „timpuri grele”; şi 2 Tesaloniceni 2:2 -- „că
ziua Domnului ar fi venit chiar”-- ar fi prezentă (în româneşte
este redat corect -- n. e.). Parousia, de asemenea, înseamnă prezenţă
şi n-ar trebui niciodată tradus venire, ca în Biblia
comună engleză, unde este redat de două ori cum se cuvine, prezenţă
(2 Cor. 10:10; Filip. 2:12). „Emphatic Diaglott”, o traducere
foarte valoroasă a Noului Testament, redă parousia cum
trebuie, Prezenţă, aproape în toate locurile unde apare cuvântul.
((B159))
Ceea ce dorim să studiem acum este folosirea în
Noul Testament a celor două cuvinte greceşti, heko şi
parousia, şi îndeosebi a celui de-al doilea, fiindcă o
apreciere corectă a semnificaţiei lor aruncă lumină
asupra felului întoarcerii Domnului nostru, prin pasajele în care ele
apar, în vreme ce traducerea comună, dar eronată, întunecă
tocmai punctul pe care ar trebui să-l lumineze.*
*Cuvântul parousia apare de douăzeci
şi patru de ori în Noul Testament grecesc şi numai de două
ori este tradus corect, prezenţă, în versiunea comună
engleză (şi română -- n. e.) (2 Cor. 10:10; Fil. 2:12).
Celelalte locuri în care este incorect tradus prin venire sunt următoarele:
Mat. 24:3, 27, 37, 39; 1 Cor. 15:23; 16:17; 2 Cor. 7:6, 7; Filip. 1:26; 1
Tes. 2:19; 3:13; 4:15; 5:23; 2 Tes. 2:1, 8, 9; Iac. 5:7, 8; 2 Pet. 1:16;
3:4, 12; 1 Ioan 2:28.
Având în minte ideea corectă cu privire la
sensul cuvântului parousia -- nu aceea de venire, ca fiind
pe cale, ci aceea de prezenţă, în care este folosit cuvântul.
Şi din acestea vom învăţa că prezenţă
nu împlică neapărat vedere, ci că se aplică deopotrivă
şi la lucruri prezente dar nevăzute. Astfel, de exemplu, îngerii,
fiinţe spirituale, pot fi prezenţi cu noi, totuşi nevăzuţi,
întocmai cum Domnul nostru a fost prezent în lume şi adesea
cu ucenicii în cele patruzeci de zile după învierea Sa, fără
să fie văzut de lume, sau de ucenicii Săi, cu excepţia
celor câteva ocazii scurte la care deja ne-am referit. Zilele acelea au
fost zilele parousiei (prezenţei) Sale, întocmai cum fuseseră
şi cei treizeci şi trei de ani şi jumătate de
dinainte.
În convorbirea care a precedat întrebarea din Matei
24:3, Domnul nostru prevestise nimicirea templului şi lepădarea
Israelului după trup până la o vreme când Îl vor recunoaşte
cu bucurie ca Mesia al lor şi când vor zice: „Binecuvântat este
Cel care vine . . .”. El le spusese ucenicilor Săi că Se va
duce şi va veni iarăşi şi-i va lua la Sine. El a numit
ziua lor „secerişul” sau sfârşitul acelui veac, şi
le-a spus despre un „seceriş” viitor, la vremea ((B160))
venirii Sale a doua (Mat. 9:37, 38; 13:39, 40). Fără îndoială,
amintindu-şi că puţini L-au recunoscut ca Cristosul la întâia
venire, ei doreau să ştie cum ar putea fi recunoscut în
mod sigur la a doua venire -- aşteptând probabil ca a doua venire a
Sa să aibă loc în zilele lor. De aceea ei L-au întrebat:
„Care va fi semnul (indiciul) parousiei (prezenţei) Tale
şi al sfârşitului veacului?”
Din cauza predispoziţiei lor de a amesteca
evenimentele de la încheiereaVeacului Iudeu, sau secerişul, în care
se aflau deja, cu „secerişul” atunci încă viitor, sau sfârşitul
Dispensaţiei Evanghelice, Domnul nostru le-a făcut o relatare
foarte amănunţită a evenimentelor care trebuiau să
intervină, indicând trecerea unei perioade deoarece nici chiar El
nu ştia atunci cât va fi de lungă. Marcu 13:32.
Răspunsul Domnului nostru din Matei 24, versetele
1-14, acoperă întregul Veac Evanghelic; iar cuvintele Sale din
versetele 15-22 au o dublă aplicare -- literală, la încheierea
Veacului Iudeu, şi figurativă, la sfârşitul acestui Veac
Evanghelic, pentru care Veacul Iudeu a fost o umbră. Versetele 23-26
conţin cuvinte de avertizare împotriva cristoşilor mincinoşi,
iar în versetul 27 ajunge la întrebarea privitoare la parousia Sa
şi declară (tradus corect): „Căci cum lumina strălucitoare
(lumina soarelui) vine de la răsărit şi luminează până
la apus, aşa va fi parousia (prezenţa) Fiului Omului”.
Lumina soarelui se arată imediat, dar fără zgomot; şi
este discernută mai întâi de cei ce sunt treji primii.
Lăsând alte aspecte intermediare din cuvântarea
Domnului nostru pentru a fi examinate la locul lor cuvenit, remarcăm
a doua referire la întrebarea privitoare la parousia Sa, în
versetele 37 şi 39. El zice: „Cum a fost în zilele lui Noe, aşa
va fi şi la parousia (prezenţa) Fiului Omului”. Observăm
că nu se face comparaţia între venirea lui Noe şi venirea
((B161)) Domnului nostru, nici între venirea potopului
şi venirea Domnului nostru. Nu se face deloc referire la venirea
lui Noe şi nu se face referire nici la venirea Domnului
nostru; căci, după cum s-a spus deja, parousia nu înseamnă
venire, ci prezenţă. Comparaţia este deci între
timpul prezenţei lui Noe printre oameni „înainte de
potop” şi timpul prezenţei lui Cristos în lume, la a doua
venire a Sa, înainte de foc -- de necazul extrem din Ziua Domnului
cu care se încheie acest veac.
Şi deşi oamenii erau răi în zilele lui
Noe, înainte de potop, şi vor fi răi şi în timpul
prezenţei Domnului nostru, înainte să vină peste ei
focul arzător al necazului, totuşi nu acesta este
punctul de comparaţie sau de asemănare la care Se referă
Domnul nostru; pentru că răutatea a prisosit în fiecare veac.
Punctul de comparaţie este clar declarat şi este văzut cu uşurinţă
dacă citim critic: Oamenii, cu excepţia membrilor familiei lui
Noe, erau ignoranţi în privinţa furtunii care venea
şi neîncrezători în privinţa mărturiei lui
Noe şi a familiei lui, şi de aceea ei „n-au ştiut
nimic”; şi acesta este punctul de comparaţie. Aşa va
fi şi prezenţa Fiului Omului. Nimeni nu va crede în afară
de cei din familia lui Dumnezeu: ceilalţi „nu vor şti
nimic”, până când societatea, aşa cum este organizată
acum, va începe să se topească de căldura mare a timpului
de necaz care este acum iminent. Acest lucru este ilustrat prin cuvintele:
„Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi
beau, se însurau şi se măritau (Luca 17:28 adaugă „sădeau
şi zideau”), până în ziua când a intrat Noe în corabie
şi n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la parousia
(prezenţa) Fiului Omului”. Prin urmare, în timpul prezenţei
Fiului Omului lumea va continua, mâncând, bând, sădind, clădind
şi căsătorindu-se -- lucruri menţionate nu pentru că
sunt păcătoase, ci pentru că arată ignoranţa
oamenilor în privinţa prezenţei Domnului şi a strâmtorării
care va predomina în lume. Acesta este deci răspunsul Domnului ((B162))
nostru la întrebarea ucenicilor: Care va fi semnul (indiciul)
prezenţei (parousiei) Tale şi al sfârşitului, sau
al secerişului, veacului? În esenţă El spune: Nu va fi
nici un semn pentru masele lumeşti; ele nu vor şti despre prezenţa
Mea şi despre noile schimbări dispensaţionale. Numai cei puţini
vor şti, şi ei vor fi învăţaţi de Dumnezeu (într-un
fel care nu este explicat aici) înainte de a exista vreun semn
(indiciu) pe care cei lumeşti să-l poată discerne.
Relatarea aceleiaşi cuvântări de către
Luca (Luca 17:26-29), deşi nu este în aceleaşi cuvinte, este în
perfect acord. Luca nu foloseşte cuvântul parousia, însă
el exprimă exact aceeaşi idee zicând: „Cum a fost în
zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului”
-- în zilele prezenţei Sale. Nu înainte de zilele
Sale, nici după zilele Sale, ci în (în timpul) zilele
Sale, lumea va continua, mâncând, bând, căsătorindu-se, cumpărând
şi vânzând, sădind şi clădind. Aceste scripturi
deci, învaţă clar că Domnul nostru va fi prezent la
sfârşitul acestui veac, cu totul necunoscut lumii şi nevăzut
de ea.
Cu toate că nu va mai fi niciodată un potop
ca să nimicească pământul (Gen. 9:11), este scris că
tot pământul va fi mistuit de focul geloziei lui Dumnezeu (Ţef.
3:8) -- nu pământul literal, fizic, ci ordinea de lucruri în
afară de Noe şi familia sa, iar în cel din urmă prin
arderea tuturor în afară de familia lui Dumnezeu în focul simbolic
-- în marea strâmtorare din Ziua Domnului. Copiii credincioşi ai
lui Dumnezeu vor fi socotiţi vrednici să scape de toate aceste
lucruri care vin pe pământ (Luca 21:36); nu în mod necesar prin
faptul că vor fi luaţi de pe pământ, ci posibil prin
faptul că vor fi făcuţi inatacabili de foc, ca în ilustraţia
tipică a celor trei evrei care umblau în mijlocul cuptorului încălzit
de şapte ori mai tare, ale căror haine nu aveau nici miros de
foc, pentru că unul ca Fiul lui Dumnezeu era prezent cu ei. Dan.
3:19-25.
((B163))
Acum vom examina scripturi care învaţă că
mulţi din Biserică vor fi pentru un timp în ignoranţă
în legătură cu prezenţa Domnului, cu „secerişul”
şi cu sfârşitul acestui veac, în timp ce El este de fapt
prezent şi lucrarea secerişului progresează.
Ultimele versete din Matei 24, de la versetul 42 înainte,
sunt foarte semnificative. În versetul 37 Domnul nostru arătase că
lumea nu va şti de parousia Fiului Omului, iar acum El îi
previne pe ucenicii Săi declaraţi că dacă nu veghează
vor fi în mod asemănător în întuneric cu privire la parousia
Sa. El zice: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în
ce ceas vine (erchomai -- soseşte) Domnul vostru”. Dacă
oamenii ar aştepta un hoţ la un anumit timp, ei ar sta treji ca
să nu fie luaţi prin surprindere; tot aşa şi voi, să
fiţi totdeauna treji, totdeauna gata şi totdeauna veghind pentru
prima dovadă a parousiei Mele. Ca răspuns la întrebarea
voastră, „Când se vor întâmpla aceste lucruri?”, Eu vă
spun doar să vegheaţi şi să fiţi gata, şi când
voi sosi, când voi fi prezent, voi comunica faptul acesta tuturor
celor veghetori şi credincioşi, şi numai ei vor avea
dreptul să ştie. Toţi ceilalţi vor fi şi trebuie
să fie în întunericul de afară şi vor trebui să înveţe
cu lumea şi ca ea -- prin strâmtorare.
„Care este deci (sau atunci, în seceriş)”
robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus* Stăpânul său
peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp? Ferice de robul
acela, pe care Stăpânul său, la venirea lui (erchomai --
toate averile sale” -- întregul depozit mare al preţiosului adevăr
va fi deschis pentru astfel de robi credincioşi, pentru a înarma,
a aproviziona, a hrăni întreaga casă a credinţei.
*Manuscrisele Sinaitic şi Vatican redau „îl va
face”.
Dar dacă inima robului nu este dreaptă, el va
zice: Stăpânul meu întârzie (n-a sosit), şi va începe
să bată (să se opună şi să contrazică)
pe tovarăşii săi (pe cei care se deosebesc de el, pe cei
care, prin urmare, spun contrariul ((B164)) -- Domnul meu nu întârzie,
ci a venit, este prezent). Un asemenea rob se poate pune să
mănânce şi să bea cu beţivii (să se îmbete cu
spiritul lumii), dar Stăpânul acelui rob va veni (greceşte heko
-- va fi sosit) într-o zi în care nu se aşteaptă şi într-un
ceas pe care nu-l ştie şi-l va tăia (de la
privilegiul de a fi unul din robii care să dea casei hrană la
timp potrivit), şi-i va da partea împreună cu făţarnicii.
(Chiar dacă nu va fi un făţarnic, ci un rob adevărat,
el trebuie, fiindcă a fost necredincios şi supraîncărcat,
să-şi aibă partea cu făţarnicii în dezorientarea
şi strâmtorarea care vine asupra Babilonului.) „Acolo va fi plânsul
şi scrâşnirea dinţilor.”
Cele menţionate mai sus, examinate cu grijă,
ne învaţă clar că la sfârşitul acestui veac va fi o
clasă care va nega că Domnul este prezent (nu va nega că
El va veni odată, ci că a venit), şi care va lovi sau se va
opune cu asprime acelor tovarăşi care trebuie, prin urmare, să
înveţe contrariul -- că Domnul a venit. Care este robul
credincios, adevărat, şi care este cel în eroare, este clar
declarat de către Domnul nostru. Cel credincios pe care îl găseşte
dând „hrana” de sezon, va fi înălţat şi i se va da
administrare mai deplină peste depozitul adevărului, cu
abilitate crescută de a-l prezenta casei, pe când cel necredincios
va fi treptat separat şi atras într-o tot mai mare armonie cu cei
pretinşi sau făţarnici. Şi să observăm
faptul că cel necredincios este tăiat sau separat la timpul pe
care nu-l ştie -- în timpul secerişului -- în timp ce
Domnul lui este într-adevăr prezent neştiut de el, căutându-Şi
şi adunându-Şi mărgăritarele. Mat. 13:30; Ps. 50:5;
Mal. 3:17; Mat. 24:31.
Specificăm aici numai pentru a arăta că
în răspunsul la întrebarea ucenicilor despre semnele şi
dovezile prezenţei Sale a doua, Domnul nostru a arătat că
nici lumea, nici robii necredincioşi nu vor fi conştienţi
de ea, până când focul intens al necazului va fi cel puţin început.
Iar cei ((B165)) credincioşi, evident, Îl vor vedea
prezent numai prin ochiul credinţei -- prin Scripturile scrise
mai înainte pentru învăţătura lor, ca să fie înţelese
când sunt cuvenite. Adevărurile prezente asupra fiecărui
subiect sunt părţi din „averile Sale” şi din comorile
noi şi vechi pe care Domnul nostru le-a păstrat pentru noi
şi pe care ni le dă acum cu generozitate. Mat. 24:45-47.
În timp ce astfel, prin indiciile prezise, Domnul a făcut
o amplă pregătire pentru ca Biserica să fie în stare să-I
recunoască prezenţa când aceasta va fi cuvenită, deşi
ei nu trebuiau să-L vadă cu ochii naturali, El de asemenea ne-a
prevenit împotriva înşelărilor care se vor ridica -- înşelări
care vor părea atât de plauzibile încât să amăgească,
dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Dar
acest lucru nu este cu putinţă, deoarece toţi cei aleşi
dau atenţie serioasă prevenirii şi se familiarizează sârguincios
cu indiciile prezise ale prezenţei Sale, şi veghează la împlinirea
lor. Cei care sunt altfel înclinaţi nu sunt din clasa celor aleşi.
Numai biruitorii vor domni împreună cu Domnul. Aceste înşelări,
după cum se va arăta într-un capitol următor, există
deja şi amăgesc pe mulţi. Dar, mulţumim lui Dumnezeu,
cei aleşi sunt preveniţi şi înarmaţi din timp şi
nu vor fi nici amăgiţi, nici descurajaţi. Deşi în
jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei Îi recunosc prezenţa
şi se bucură că eliberarea lor se apropie. Dacă va
zice cineva: Iată, Cristosul este aici sau acolo (într-un loc anumit)
să nu-l credeţi. Şi dacă vă vor zice, iată,
este în pustie, să nu vă duceţi; iată, este în odăiţe
ascunse, să nu credeţi; căci, aşa cum este lumina strălucitoare
a soarelui, care răsare treptat pe pământ şi-l umple, aşa
va fi şi prezenţa Lui (Mat. 24:23, 26, 27). Ea va fi
manifestată cum a fost prezis, prin lumina aurorei adevărului --
adevăr asupra fiecărui subiect, cum o vedem acum dezvăluindu-se
atât de rapid şi de glorios. Încă câţiva ani, şi
Soarele dreptăţii va fi răsărit complet cu ((B166))
vindecare în razele sale pentru a binecuvânta şi ridica lumea doborâtă
de moarte.
Având în vedere dovezile prezentate în acest
capitol, în cele precedente şi în cele următoare, nu ezităm
să anunţăm vestea îmbucurătoare pentru inimă, că
secerişul Veacului Evanghelic este asupra noastră şi că
Învăţătorul este iarăşi prezent ca Secerător
Principal -- nu în trup de carne, ca în secerişul iudaic, ci în
putere şi mare slavă, ca Cristosul divin „foarte sus înălţat”,
al cărui corp glorios este acum „reprezentarea exactă a Fiinţei
Tatălui”, cu toate că persoana Sa glorioasă este cu gingăşie
ascunsă de vederea umană. El inaugurează domnia Sa de
dreptate; secera adevărului face despărţirea; El adună
în unitate de inimă şi minte primele roade coapte ale
Israelului spiritual şi curând acest „trup” ales, complet, va
guverna şi binecuvânta lumea.
Acest anunţ este făcut aici, pentru ca în
continuare cititorul să poată avea o idee mai clară despre
ceea ce profeţiile timpului indică în modul cel mai deosebit, când
se va arăta că secerişul şi toate evenimentele care-l
însoţesc îşi au acum timpul cuvenit din punct de vedere
cronologic şi că ele se întâmplă aşa cum au fost
prezise.
Astfel văzute, aceste profeţii ale timpului,
şi toată această particularitate a învăţăturii
cu privire la felul şi la împrejurările care însoţesc arătarea
Domnului, n-au fost date ca să alarmeze lumea, nici să satisfacă
o curiozitate deşartă, nici să trezească o biserică
nominală adormită, ci ele au fost date pentru ca acei care nu
dorm şi nu sunt din lume, ci care sunt treji, consacraţi şi
credincioşi, şi studiază serios planul Tatălui lor, să
poată fi informaţi despre semnificaţia evenimentelor care
se petrec, şi să nu fie în întuneric în privinţa unui
subiect şi a unor evenimente care nu se pot discerne cu
certitudine pe nici o altă cale -- secerişul, prezenţa
marelui Secerător, treierarea şi cernerea grâului adevărat,
legarea în snopi şi arderea neghinei în timpul de strâmtorare etc.
((B167))
Batjocorirea prezisă
Apostolul Petru descrie cum unii dintre robii
necredincioşi şi făţarnici vor batjocori în timpul prezenţei
Domnului, întocmai cum au batjocorit şi în zilele lui Noe (2 Pet.
3:3, 4, 10, 12). Să remarcăm că apostolul a scris Bisericii
şi că batjocoritorii despre care vorbeşte sunt în
biserica nominală şi declară că sunt interesaţi
în lucrarea şi planul Domnului, şi prin urmare cred că El va
veni cândva. Batjocorirea descrisă este tocmai asupra
subiectului remarcat aici, şi este aşa cum auzim şi vom
auzi din partea creştinilor declaraţi ori de câte ori este
prezentat subiectul prezenţei şi lucrării secerişului
etc. Creştinii în general, înainte de a examina subiectul, au
astfel de idei că focul, trâmbiţele, glasurile etc. se vor
manifesta literal şi că vor vedea pe Domnul coborând prin aer,
cu un corp de carne strălucitor, încât atunci când vor auzi despre
prezenţa Sa invizibilă, fără a-şi face
timp să investigheze un subiect în legătură cu care se
simt atât de siguri, fiind ocupaţi cu planuri lumeşti şi
fiind îmbătaţi de spiritul lumii, vor respinge repede subiectul
ca nefiind vrednic de investigare.
La această clasă de creştini pretinşi
se referă apostolul, zicând: „În zilele din urmă (în anii
de încheiere a Veacului Evanghelic -- în „seceriş”), vor veni
batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele (planurile,
teoriile etc.) lor şi zicând: «Unde este făgăduinţa
prezenţei (parousiei) Lui? Căci, de când au
adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum
erau de la începutul creaţiei»”. Când se face referire la
declaraţia Domnului nostru (Mat. 24:37-39; Luca 17:26), că în zilele
Lui, în zilele prezenţei Lui, lucrurile într-adevăr
vor continua ca înainte, şi că, precum în zilele lui Noe,
oamenii vor mânca, vor bea, se vor căsători, vor sădi
şi vor clădi; şi că, după cum s-a întâmplat
atunci, lumea nu va şti nimic despre prezenţa Sa şi
nu va desluşi semnele schimbărilor rapide şi ((B168))
mari care se petrec, ei sunt prea ocupaţi ca să analizeze cu
grijă mărturia şi continuă numai să batjocorească.
Vai! zice Petru, ei uită marea schimbare care a
avut loc în zilele lui Noe; iar apoi, prin simbolul focului, el descrie
copleşitorul potop de strâmtorare care va surprinde în curând
lumea întreagă, răsturnând cu totul întreaga conducere civilă
şi eclesiastică (cerurile) şi topind întreaga structură
socială (pământul) -- producând anarhie şi haos social, până
când vor fi pe deplin stabilite atât cerurile noi (puterile conducătoare
-- Împărăţia lui Dumnezeu), cât şi un pământ
nou (societatea organizată pe o bază nouă şi mai bună,
de iubire, egalitate şi dreptate). Apostolul ne aminteşte apoi
(vers. 8) că această Zi a prezenţei Domnului, în
care Biserica a sperat şi pe care a aşteptat-o de multă
vreme, este o zi de o mie de ani -- Mileniul domniei lui Cristos.
În versetul 10 el ne asigură că „Ziua
Domnului va sosi (greceşte heko) ca un hoţ
noaptea”* (pe neobservate, în linişte; ea va fi prezentă
în timp ce unii vor batjocori şi vor bate pe robii confraţi
care spun adevărul). Apoi apostolul îi îndeamnă pe sfinţi
să se despartă de lume, ca să nu fie înghiţiţi
de politică, de câştig de bani etc., ci să iubească
lucrurile de sus. El zice: Văzând că în planul lui Dumnezeu
condiţiile pământeşti de acum sunt numai temporare şi
în curând vor da loc ordinii mai bune, ce fel de oameni ar trebui să
fim noi, în ceea ce priveşte purtarea sfântă şi evlavia?
-- „aşteptând prezenţa (parousia) Zilei lui
Dumnezeu?” -- veghind la dovezile (semnele) care demonstrează că
ea a venit.
*Manuscrisele vechi omit aici cuvântul „noaptea”.
Şi, mulţumim lui Dumnezeu, pregătirile
Sale sunt atât de bogate încât toţi cei evlavioşi, care aşteaptă
ziua aceea, vor avea cunoştinţă de ea înainte ca focul mâniei
să izbucnească pe deplin. Prin Pavel El ne asigură că
nici unul din copiii luminii nu va fi lăsat în întuneric, pentru ca
ziua aceea să-i ia ((B169)) prin surprindere (1 Tes. 5:4). De
aceea, cu toate că suntem deja în ziua prezenţei
Domnului şi la începutul marelui foc al strâmtorării, vedem că
este chiar aşa cum ne este arătat în simbol (Apoc. 7:1, 2) --
furtuna este ţinută în frâu până când robii credincioşi
ai lui Dumnezeu sunt „pecetluiţi pe frunţile lor”, adică,
până când acestora li se dă o apreciere intelectuală a timpului,
prezenţei etc., care nu numai că-i va mângâia şi-i
va apăra, ci va fi şi un semn, o pecete sau o dovadă
a stării lor de fii, aşa cum a indicat Domnul nostru când a făcut
promisiunea că Spiritul sfânt le va arăta credincioşilor
„lucrurile viitoare”. Ioan 16:13.
Unii iau literal declaraţia lui Petru, că
„cerurile vor trece cu un zgomot şuierător, iar elementele
aprinse de mare căldură se vor topi”, precum şi
descrierea aceloraşi evenimente de către Revelator, printr-un
simbol foarte asemănător: „Cerul s-a îndepărtat ca o
carte de piele pe care o faci sul”. Totuşi, ar părea că o
singură privire în sus la miliardele de nestemate ale nopţii
care strălucesc prin spaţiul de milioane de mile, care n-au
nimic între ele ce să poată fi făcut sul sau să ia
foc, ar trebui să fie un argument suficient ca să-i convingă
pe aceştia într-o clipă că au greşit presupunând că
aceste declaraţii sunt literale -- ar trebui să-i convingă
că aşteptarea unei împliniri literale este de o absurditate
extremă.
Astfel deci, Dumnezeu a ascuns de lume sub ilustraţiile
trâmbiţelor, glasurilor, focului etc. informaţia (care nu urma
să fie cunoscută de cei lumeşti, ci numai de „turma mică”
a sfinţilor consacraţi) privitoare la seceriş, la prezenţa
Domnului, la Împărăţia Sa spirituală etc.; şi
totuşi, El le-a aranjat în aşa fel încât la timpul cuvenit
ele să vorbească clar şi accentuat clasei căreia îi
erau destinate informaţiile. Ca şi la prima venire, tot aşa
i se poate spune unei clase similar consacrate acum, în timpul celei de-a
doua veniri -- „Vouă vă este dat să cunoaşteţi
taina împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară,
toate lucrurile sunt înfăţişate în ((B170))
pilde” -- în ilustraţii şi cuvinte tainice -- pentru ca,
chiar având Biblia în faţa lor, alţii în afară de cei
consacraţi să nu vadă şi să nu înţeleagă
cu adevărat. Marcu 4:11, 12.
Lumea nu este în necunoştinţă de
evenimentele şi împrejurările fără precedent din
zilele noastre şi de faptul că sunt tot mai vrednice de remarcat
cu fiecare an ce trece; dar nevăzând marele rezultat, acestea nu fac
decât să le umple mintea de presimţiri întunecate. Aşa
cum a fost prezis, ei se tem în aşteptarea lucrurilor care vin pe pământ;
pentru că deja puterile cerurilor (puterile conducătoare
prezente) sunt clătinate.
Legând lanţul profetic
În capitolul precedent am prezentat dovezi care arată
că „timpurile neamurilor” sau contractul lor de stăpânire
expiră complet în anul 1914 d. Cr., şi că atunci ele vor
fi răsturnate* şi Împărăţia lui Cristos va fi pe
deplin stabilită. Că Domnul trebuie să fie prezent, să-Şi
stabilească Împărăţia şi să-Şi
exercite marea Sa putere aşa încât să sfărâme popoarele
ca pe vasul unui olar, este deci un lucru clar fixat; căci „în
zilele acestor împăraţi” -- înainte de răsturnarea lor
-- adică înainte de 1914 d. Cr. -- Dumnezeul cerului Îşi
va ridica Împărăţia. Şi ea le va sfărâma
şi le va nimici pe toate acestea (Dan. 2:44). Şi în armonie
cu aceasta, vedem peste tot în jurul nostru dovezi ale începutului
lovirii, clătinării şi răsturnării puterilor
actuale, pregătitoare pentru stabilirea Împărăţiei
„care nu se poate clătina” -- a guvernământului cel tare.
*Cât se va cere pentru realizarea acestei răsturnări
nu suntem informaţi,
dar avem motive să credem că perioada
va fi „scurtă”.
Capitolul următor va prezenta dovezi biblice că
anul 1874 d. Cr. a fost data exactă a începutului „Timpurilor
Restabilirii” şi, prin urmare, a întoarcerii Domnului nostru. De
la acea dată El Îşi dovedeşte făgăduinţa faţă
de cei care sunt în atitudine de veghere -- „Ferice de robii aceia, pe
care ((B171)) stăpânul îi va găsi veghind la venirea
lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să
stea la masă şi se va apropia să-i servească” (Luca
12:37). Chiar aşa, El ne-a deschis Scripturile, arătându-ne
adevărul cu privire la natura Sa glorioasă din prezent, cu
privire la scopul, felul şi timpul venirii Sale, şi cu privire
la caracterul manifestărilor Sale pentru casa credinţei şi
pentru lume. El ne-a atras atenţia asupra profeţiilor care
stabilesc clar locul în curgerea timpului şi ne-a arătat
ordinea lucrărilor din planul Său în acest timp de seceriş.
Ne-a arătat, mai întâi de toate, că este un seceriş al
sfinţilor, un timp pentru maturizarea lor deplină şi pentru
separarea lor de neghină; şi apoi, că este un timp pentru
lume să secere recolta ei de furtună -- pentru recoltarea viei pământului
şi pentru călcarea roadelor ei în teascul mâniei
Atotputernicului Dumnezeu. Ne-a arătat că amândouă aceste
recoltări (Apoc. 14:1-4, 18-20) se vor completa într-o perioadă
de patruzeci de ani, terminându-se cu anul 1915 d. Cr.
Dar în timp ce cititorul este astfel informat despre
ceea ce va fi dovedit în capitolele următoare, el nu trebuie să
se aştepte să i se indice pasaje din Scriptură în care
aceste subiecte şi aceste date să fie clar scrise. Dimpotrivă,
el trebuie să-şi aducă aminte că Domnul a ascuns
toate aceste lucruri, într-un asemenea mod încât să nu poată
fi înţelese sau apreciate până când le va fi sosit timpul,
şi atunci numai de către copiii Săi serioşi, credincioşi,
care preţuiesc adevărul mai mult decât nestematele şi care
sunt dispuşi să-l caute cum caută un om argintul. Adevărul,
ca şi argintul, trebuie nu numai extras, ci şi rafinat, separat
de impurităţi, înainte ca valoarea lui să poată fi
apreciată. Lucrurile expuse aici pe scurt vor fi dovedite punct cu
punct; şi în timp ce mulţi pot prefera să ia o afirmaţie
fără a se obosi să o verifice cu Scripturile, nu acesta va
fi cazul cu adevăratul căutător al adevărului. El
trebuie, pe cât posibil, să-şi însuşească fiecare
punct, fiecare argument şi fiecare dovadă, direct din Cuvântul ((B172))
lui Dumnezeu, urmărind toate conexiunile şi astfel convingându-se
de exactitatea celor prezentate.
Chiar dacă Domnul dă „hrana la timp pentru
casă” iar slujitorii o aduc, totuşi fiecare, pentru a fi întărit
prin ea, trebuie să mănânce pentru sine.
----------
„Ochii mei pot vedea slava venirii Domnului
Călcând teascul cu strugurii copţi ai mâniei Lui;
Văd focul marii Sale săbii cum coboară iute.
Regele nostru merge-nainte.
Pot vedea judecăţile Lui viitoare, cum cutreieră pe pământ,
Semnele şi gemetele promise renaşterea precedând;
Citesc a Sa sentinţă dreaptă în tronuri sfărâmânde.
Regele nostru merge-nainte.
„Vremile Păgâne” se termină, căci zilele regilor sunt
apuse;
Cu ele şi jalea şi păcatul pe vecie vor fi duse;
Căci „Leul” din seminţia lui Iuda vine puterea să
preieie.
Regele nostru merge-nainte.
A şaptea trâmbiţă sună, Regele nu pierde lupta;
Va cerne inimile oamenilor când va-ncepe judecata.
Fii iute, suflete-al meu, bineprimeşte-L, fiţi bucuroase, ale
mele picioare!
Regele nostru merge-nainte.”
|