SCRIPTURE STUDIES

 A Sosit Timpul

 ((B103))

((B129))

Mulţi creştini au ideea că gloriosul corp spiritual al Domnului nostru este chiar acelaşi corp care a fost răstignit şi pus în mormântul lui Iosif; ei aşteaptă ca atunci când vor vedea pe Domnul în slavă să-L identifice după rănile făcute la Calvar. Aceasta este o mare greşeală, pe care o analiză foarte mică o va descoperi: Mai întâi, ea ar dovedi că trupul Său înviat nu este glorios sau perfect, ci cu urme de răni şi desfigurat. Apoi, ar dovedi că noi ştim ce este un corp spiritual, în ciuda afirmaţiei contrare a apostolului. În al treilea rând, ar dovedi că preţul răscumpărării noastre a fost luat înapoi, pentru că Isus a spus: „trupul Meu . . . îl voi da pentru viaţa lumii”. Carnea Sa, viaţa Sa ca om, umanitatea Sa a fost cea sacrificată pentru răscumpărarea noastră. Iar când a fost ridicat din nou la viaţă prin puterea Tatălui, n-a fost înviat la o existenţă umană, deoarece aceea a fost sacrificată ca preţul cumpărării noastre. Şi dacă acel preţ ar fi fost luat înapoi, noi am fi încă sub condamnarea morţii şi fără speranţă.

N-avem motive să presupunem că trupul spiritual al Domnului nostru după învierea Sa este un trup omenesc, după cum n-avem motive nici să presupunem că trupul Său spiritual de dinaintea primei Sale veniri a fost omenesc, sau că alte fiinţe spirituale au trupuri omeneşti, căci un spirit n-are nici carne nici oase, iar apostolul Petru spune că Domnul nostru a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”.

Trupul uman al Domnului nostru a fost însă luat din mormânt în mod supranatural, deoarece dacă ar fi rămas acolo ar fi fost o piedică de neînvins pentru credinţa ucenicilor care nu erau încă instruiţi în lucrurile spirituale -- „căci Duhul Sfânt încă nu era” (Ioan 7:39). Nu ştim ce s-a făcut cu el, decât că nu s-a descompus sau n-a putrezit (Fapt. 2:27, 31). Că a fost dezintegrat în gaze sau că se păstrează încă undeva ca un mare memorial al iubirii lui Dumnezeu, al ascultării lui Cristos şi al răscumpărării noastre, nimeni nu ştie -- şi ((B130)) astfel de cunoştinţă nici nu este necesară. Suntem asiguraţi că Dumnezeu a ascuns în mod miraculos trupul lui Moise (Deut. 34:6; Iuda 9); şi mai ştim că, tot ca un memorial, Dumnezeu a ferit de putrezire în mod miraculos mana din vasul de aur care a fost aşezat în chivot sub Capacul Ispăşirii din Cortul Întâlnirii, şi că aceasta era un simbol al cărnii Domnului nostru, pâinea din cer (Exod. 16:20, 33; Evr. 9:4; Ioan 6:51-58). Prin urmare, nu vom fi surprinşi dacă în Împărăţie Dumnezeu va arăta lumii trupul de carne, răstignit pentru toţi, ca să dea preţul de răscumpărare pentru ei -- nefiind permis să se descompună, dar păstrat ca o mărturie eternă a iubirii infinite şi a supunerii desăvârşite. Este cel puţin posibil ca Ioan 19:37 şi Zaharia 12:10 să aibă asemenea împlinire. Cei care au strigat „Răstigneşte-L!” vor putea, ca martori, identifica însuşi trupul străpuns de suliţă şi sfâşiat de cuie şi de spini.

A considera trupul glorios al Domnului nostru ca un trup de carne, n-ar explica câtuşi de puţin apariţiile Sale deosebite şi neaşteptate în decursul celor patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Cum putea să apară şi apoi să dispară atât de subit? Cum se face că în cele patruzeci de zile a fost aproape tot timpul nevăzut? Şi de ce înfăţişarea Sa era de fiecare dată atât de schimbată încât n-a fost recunoscut ca fiind acelaşi cu Cel văzut în alte împrejurări anterioare, sau cu Cel atât de binecunoscut şi iubit de toţi dinaintea răstignirii Sale, doar cu câteva zile înainte?

N-ar fi de-ajuns să spunem că acestea au fost miracole, deoarece atunci ar trebui să se spună utilitatea sau necesitatea miracolelor. Dacă trupul Său după înviere ar fi fost carne şi oase, şi acelaşi trup care a fost răstignit, cu toate trăsăturile şi cicatricile, de ce ar fi făcut El minuni care nu numai că nu stabileau acel fapt, ci era posibil, după cum vedem, să înveţe contrariul? -- că El nu mai era o fiinţă umană -- carne şi oase -- ci o fiinţă spirituală care putea să meargă şi să vină ca vântul, astfel că nimeni nu ((B131)) putea spune de unde venea sau unde mergea, dar care, pentru a-i instrui, Se arăta ca om în felurite trupuri de carne şi oase pe care le crea şi le dezintegra după cum cereau împrejurările.

Înainte de răstignirea Sa, Domnul nostru fusese în relaţii familiare cu ucenicii, însă după înviere, cu toate că nu-i iubea mai puţin, purtarea Lui faţă de ei era mai rezervată. Aceasta a fost fără îndoială pentru a le imprima mai puternic demnitatea şi onoarea marii Sale înălţări, şi a le inspira respectul cuvenit persoanei şi autorităţii Sale. Deşi lui Isus ca om nu I-a lipsit niciodată acea demnitate a comportamentului care cere respect, totuşi, după schimbarea Sa la natura divină era necesară şi potrivită o rezervă mai mare. O asemenea rezervă a fost totdeauna menţinută de Iehova faţă de creaturile Sale, şi ea este potrivită în situaţia dată. Această rezervă a marcat toate întrevederile Domnului nostru cu ucenicii după învierea Sa. Acestea erau foarte scurte, tocmai cum spusese: „Nu voi mai vorbi mult cu voi”. Ioan 14:30.

Celor care cred că Tatăl nostru ceresc este spirit şi nu om, nu le va fi greu să înţeleagă că Domnul nostru Isus, care acum este înălţat la natura divină şi care este nu numai o asemănare morală a lui Dumnezeu, ci de fapt este „reprezentarea exactă a Fiinţei Lui”, nu mai este om, ci fiinţă spirituală pe care nici un om nu L-a văzut şi nici nu-L poate vedea fără un miracol. Este tot atât de imposibil pentru oameni să vadă gloria dezvăluită a Domnului Isus, după cum este imposibil şi să-L vadă pe Iehova. Să ne gândim un moment cum numai o reflexie a gloriei spirituale a afectat pe Moise şi pe Israel la Sinai (Evr. 12:21; Exod. 19; 20:19-21; 33:20-23; 34:29-35). „Priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare, încât Moise a zis: «Sunt nespus de îngrozit şi tremur»”. Şi deşi Moise a fost întărit supranatural ca să privească gloria Domnului, aşa încât patruzeci de zile şi partuzeci de nopţi, singur cu Dumnezeu, umbrit de gloria Sa ((B132)) şi fără mâncare şi băutură, el a primit şi a scris legea divină (Exod. 34:28), totuşi când a cerut să-L vadă pe Iehova faţă în faţă i s-a spus: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Exod. 33:20). Prin urmare, tot ce a văzut Moise a fost o apariţie care reprezenta pe Dumnezeu, şi nimic mai mult n-a fost posibil. Aceasta este în armonie şi cu cuvintele apostolului: „Nimeni nemuritor, nevăzut, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea (vreodată)” (1 Tim. 6:15, 16). Dar este clar declarat că fiinţele spirituale pot vedea şi văd pe Dumnezeu, care este El Însuşi o fiinţă spirituală. Matei 18:10.

Dacă Domnul nostru este tot „Omul Hristos Isus care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:5, 6) -- dacă, fiind dat la moarte în trup El a înviat din nou în trup, şi nu, cum spune apostolul, un spirit dătător de viaţă -- atunci în loc să fie înălţat mai presus de îngeri şi de orice nume care se poate numi sub ceruri şi pe pământ, El este încă om. Şi dacă El Şi-a păstrat forma de rob, pe care a luat-o cu scopul de a suferi moartea pentru fiecare om, şi este şi acum cu puţin mai prejos decât îngerii, atunci El nu-L poate vedea pe Dumnezeu niciodată. Cât de iraţională este această vedere când este examinată cu totul în lumina mărturiei apostolice! Gândiţi-vă de asemenea că dacă trupul Domnului nostru, care a fost străpuns şi rănit de cuie, de suliţă şi de cununa de spini, şi care a fost marcat de suferinţe, este trupul Său spiritual glorios, şi dacă cicatricile şi trăsăturile omeneşti desfigurate sunt părţi integrante ale Domnului înălţat, atunci El este departe de a fi frumos, chiar dacă trebuie să iubim rănile îndurate pentru noi. Şi dacă El poartă astfel un trup imperfect, cu urme de răni, desfigurat, şi dacă noi vom fi asemenea Lui, n-ar implica aceasta că apostolii şi sfinţii care au fost răstigniţi, decapitaţi, omorâţi cu pietre, arşi, tăiaţi în bucăţi şi sfâşiaţi de fiare, precum şi cei care au suferit accidente, la fel, fiecare dintre ei îşi va purta cusururile şi semnele rănilor lui? Şi cu ((B133)) acest mod de a vedea, n-ar prezenta cerul cel mai îngrozitor spectacol -- pentru toată veşnicia? Dar nu acesta este cazul şi nimeni n-ar putea susţine multă vreme o vedere atât de neraţională şi nescripturală. Fiinţele spirituale sunt fiinţe desăvârşite în fiecare amănunt, şi astfel apostolul aminteşte Bisericii, care este moştenitoarea gloriei şi onoarei spirituale sau cereşti, că deşi semănată (în moarte) în slăbiciune (cu semne şi răni etc.) ea (fiinţa) este înviată în putere; deşi semănată în necinste (brăzdaţi de griji şi necaz etc.) înviază în slavă; deşi semănat trup firesc (literal, „trup animal”) înviază trup spiritual; şi că, după cum am purtat chipul tatălui pământesc, vom purta chipul Domnului ceresc (1 Cor. 15:42-51). Domnul nostru Isus a luat şi a purtat pentru noi şi chipul celui pământesc pentru un timp, ca să ne poată răscumpăra. Dar prin învierea Sa, El a devenit Domnul ceresc (Rom. 14:9), iar noi, dacă suntem credincioşi, vom purta curând chipul Domnului ceresc (trupuri spirituale), după cum acum mai purtăm încă chipul domnului pământesc, Adam (trupuri umane).

Să ne amintim cazul lui Pavel -- pentru ca el să poată fi unul dintre apostoli trebuia să fie un martor -- trebuia să vadă pe Domnul după învierea Sa. El n-a fost unul dintre cei care au văzut manifestările învierii şi prezenţei Sale în decursul celor patruzeci de zile, de aceea i-a fost acordată o întrezărire specială a Domnului. Însă el L-a văzut, nu cum L-au văzut ceilalţi -- nu acoperit de vălul trupului şi veşmintelor de diferite forme. Şi cea mai fugară privire la persoana glorioasă a Domnului nostru fără văl, l-a făcut să cadă la pământ orbit de o glorie a cărei „strălucire o întrecea pe cea a soarelui în miezul zilei”; şi pentru a fi vindecat măcar în parte de această orbire a fost necesară o minune (Fapt. 9:17, 18). Nu L-a văzut Pavel pe Domnul aşa cum este -- o fiinţă spirituală? Şi n-a apărut Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile aşa cum a fost, adică aşa cum fusese înainte, pentru scopurile şi motivele speciale deja arătate? Nu avem nici un motiv să ne îndoim de ((B134)) aceasta. Dar Domnul a avut un scop în faptul că lui Pavel i S-a arătat în acest fel, întocmai cum faptul că celorlalţi li s-a arătat altfel a avut şi a servit unui alt scop. Pavel arată acest scop, zicând: „După ei toţi ca unuia născut Înainte de vreme mi S-a arătat şi mie” (1 Cor. 15:8, după nota de subsol la trad. reviz. -- n. e.). După cum învierea Domnului nostru a fost naşterea Sa din moarte, la deplina perfecţiune a fiinţei spirituale (Col. 1:18; Rom. 8:29), tot aşa învierea Bisericii, Corpul lui Cristos, este arătată aici şi în alte locuri ca o naştere. La naşterea sau învierea noastră ca fiinţe spirituale, vom vedea pe Domnul aşa cum este, întocmai cum L-a văzut Pavel; dar noi, fiind schimbaţi sau născuţi atunci fiinţe spirituale, nu vom fi doborâţi la pământ, nici orbiţi la vederea persoanei glorioase a Domnului nostru. Cuvintele lui Pavel vreau să spună că el L-a văzut aşa cum Îl vom vedea noi -- „aşa cum este”; el L-a văzut aşa cum Îl va vedea întregul Corp al lui Cristos, însă el L-a văzut Înainte de vreme, înainte de a fi născut dintre morţi şi prin urmare înainte de a fi capabil să suporte -- totuşi „aşa cum” fiecare născut în acest fel Îl va vedea la timpul cuvenit.

Moise, coborând de pe munte pentru a comunica Israelului Legământul Legii, a fost un tip al mai Marelui Legiuitor şi Mijlocitor al Noului Legământ, care la a doua venire Se va prezenta ca să conducă şi să binecuvânteze lumea. Prin urmare, Moise a simbolizat Biserica întreagă, al cărei Cap este Domnul nostru. Faţa lui Moise a fost făcută să strălucească, aşa încât poporul n-a putut să-l privească, şi după aceea a trebuit să poarte un văl, ca tip al gloriei spirituale a lui Cristos, o ilustraţie a punctului pe care-l examinăm acum. Cristos are gloria şi strălucirea adevărată, imaginea exactă a persoanei Tatălui, iar noi vom fi asemenea Lui, şi nimeni nu poate privi această glorie; de aceea, oricare va fi manifestarea Legiuitorului faţă de lume când gloria Domnului se va descoperi, gloria persoanelor spirituale nu va putea fi văzută. Ele vor vorbi prin văl -- sub acoperire. Aceasta, şi încă mai mult, a fost semnificaţia vălului lui Mosie. Exod. 34:30-33.

((B135))

Acordând subiectului un studiu atent, ajungem tot mai mult să recunoaştem înţelepciunea divină arătată în maniera de a le descoperi apostolilor învierea Domnului nostru, pentru ca ei să fie pe deplin satisfăcuţi şi martori vrednici de încredere, şi pentru ca cei umiliţi din lume să poată primi mărturia lor şi să creadă că Dumnezeu L-a înviat pe Domnul nostru din morţi -- ca ei să-L poată recunoaşte ca pe Acela care a fost mort, dar care acum este viu în vecii vecilor, şi crezând să poată veni la Dumnezeu prin El. Şi privindu-L sub călăuzirea Spiritului sfânt al adevărului, minţile noastre se lărgesc şi nu-L mai vedem pe omul Cristos Isus, ci pe Domnul slavei şi al puterii, părtaş al naturii divine. Şi astfel Îl cunoaştem pe El, pentru a cărui venire şi împărăţie s-a rugat şi a aşteptat Biserica atât de serios. Şi nimeni, recunoscând cum se cuvine marea Sa înălţare, nu poate aştepta la a doua venire a Sa pe omul Cristos Isus în trupul de carne pregătit pentru jertfă şi rănit şi dat la moarte ca răscumpărarea noastră. Nici nu trebuie să ne aşteptăm ca la a doua venire, El să „Se arate” sau să Se manifeste lumii în diferite forme de carne şi oase -- ceea ce a fost necesar pentru acei martori aşa cum vom vedea, foarte diferit.

Din cele ce am văzut cu privire la fiinţele spirituale şi la manifestările lor în timpurile trecute, este evident că dacă Domnul nostru ar fi să Se manifeste la a doua venire a Sa, fie deschizând ochii oamenilor ca să-I privească gloria, cum a făcut cu Pavel şi cu Daniel, fie luând trup omenesc, ar fi în dauna planului descoperit în Cuvântul Său. Efectul arătării Sale în glorie lumii, ochii lor fiind în mod miraculos pregătiţi ca să-L poată vedea, ar fi aproape să-i paralizeze prin vederea aceea copleşitoare, în timp ce a apărea ca om, ar însemna a coborî standardul demnităţii şi a da naturii şi formei divine o apreciere mai joasă decât cea adevărată. Cum nici una din aceste metode n-ar părea să fie necesară ((B136)) sau recomandabilă acum, nu putem presupune că va fi adoptată vreuna din ele.

Dimpotrivă, ar trebui să aşteptăm ca Cristosul să fie manifestat în trupul omenirii în acelaşi mod în care atunci când Domnul a „devenit trup” şi a locuit printre oameni, Dumnezeu S-a manifestat în trupul Său. Natura umană, când este perfectă şi în armonie cu Dumnezeu, este o asemănare a lui Dumnezeu în trup; ca atare, Adam cel iniţial perfect a fost o asemănare a lui Dumnezeu, iar omul perfect Cristos Isus de asemenea; aşa încât El a putut să-i spună ucenicului Filip, care a cerut să-L vadă pe Tatăl: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” -- a văzut asemănarea lui Dumnezeu în trup, „Dumnezeu manifestat în trup”.

La fel şi omenirea în general, pe măsură ce membrii ei vor reveni treptat la chipul de multă vreme pierdut al lui Dumnezeu, ei vor fi chipuri şi asemănări trupeşti ale Tatălui şi ale Cristosului. Chiar la începutul Mileniului, după cum am văzut, vor exista modele de umanitate perfectă în faţa lumii (vezi Vol. I, pag. 287-293): Avraam, Isaac, Iacov şi sfinţii profeţi, deja încercaţi şi aprobaţi, vor fi „prinţi” printre oameni, exponenţii şi reprezentanţii împărăţiei spirituale, nevăzute. Cristos va fi manifestat în aceştia -- în trupul lor -- aşa cum Tatăl a fost manifestat în trupul Lui. Şi când „cine va vrea” va ajunge la perfecţiune şi va veni în deplină armonie cu voinţa lui Cristos, fiecare din aceştia va fi un chip al lui Dumnezeu şi al lui Cristos, şi în fiecare din aceştia va fi manifestat Cristos.

Pentru că a fost creat în chipul moral al lui Dumnezeu, omul perfect, consacrat pe deplin, va fi capabil să aprecieze perfect Spiritul sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu; iar Biserica glorificată îl va conduce. Fără îndoială, de asemenea, că viziunile şi descoperirile directe, precum şi comunicările generale între Împărăţia spirituală şi reprezentanţii şi exponenţii ei pământeşti vor fi mult mai libere şi mai generale decât au fost vreodată înainte comunicările similare -- vor fi mai mult conform ordinii comuniunilor din Eden, ((B137)) înainte ca păcatul să fi adus condamnare şi separare de favoarea şi comuniunea lui Dumnezeu.

Nimic deci, nici raţional nici scriptural, nu cere ca Domnul să Se arate la a doua venire a Sa în diferite trupuri de carne şi oase. Că o asemenea procedură nu este esenţială este evident din succesul împărăţiei lui Satan care lucrează prin fiinţe umane ca agenţi. Cei care se împărtăşesc din spiritul răului şi al erorii îl reprezintă cel mai deplin pe marele prinţ nevăzut. El este vizibil astfel în trupul lor cu toate că el însuşi este o fiinţă spirituală, invizibilă pentru oameni.

Membrii Cristosului „schimbaţi”, făcuţi părtaşi ai naturii divine, vor fi fiinţe spirituale, după cum şi Satan este o fiinţă spirituală, şi deopotrivă invizibili pentru oameni. Activitatea lor va fi similară ca manieră, deşi direct opusă în caracter şi rezultate; agenţii lor onoraţi, nu legaţi şi înrobiţi prin ignoranţă şi slăbiciune cum sunt cei mai mulţi dintre slujitorii lui Satan, ci făcuţi desăvârşiţi şi „cu adevărat liberi”, vor lucra inteligent şi armonios, de bună voie şi din iubire; iar funcţiile lor vor fi răsplăţi ale dreptăţii.

Prezenţa Domnului nostru va fi manifestată lumii prin demonstraţii de „putere şi slavă mare”, nu însă neapărat pentru vederea naturală, ci pentru ochii înţelegerii lor, când se vor deschide pentru aprecierea marilor schimbări pe care le va face noul Conducător. Prezenţa şi autoritatea Sa dreaptă vor fi recunoscute atât prin pedepsele, cât şi prin binecuvântările care vor curge către omenire de la domnia Sa.

Multă vreme s-a crezut în general că strâmtorarea şi necazul vin asupra celor răi ca pedepse pentru facerea răului. Aceasta părând a fi o lege naturală şi potrivită, oamenii în general au acceptat-o, crezând că aşa trebuie să fie, chiar dacă nu este aşa; totuşi faptele aspre ale experienţei sunt în acord cu Biblia, că în trecut cei evlavioşi au suferit cel mai adesea necazuri şi persecuţii (2 Tim. 3:12). Dar în „ziua strâmtorării”, perioada celor patruzeci de ani care introduc ((B138)) domnia lui Mesia, această ordine va începe să se inverseze. În ziua aceea puterile rele vor fi răsturnate, iar dreptatea, stabilită printr-un proces treptat, va îndeplini grabnic o răsplătire corespunzătoare a răufăcătorilor şi binecuvântări celor care vor face bine. „Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul; . . . Dar slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele”, în „ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2:9, 10, 6, 5). Şi fiindcă acum există aşa de mult rău, răsplătirea va fi foarte severă la început; formând un „timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Aşadar, în răzbunare, în strâmtorare şi în mânia asupra popoarelor, Domnul va descoperi lumii faptul schimbării de dispensaţii şi de conducători. Şi astfel, „când se împlinesc judecăţile Tale (Domnului) pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isa. 26:5-11). Ei vor învăţa că sub noua ordine de lucruri cei care vor face binele vor fi înălţaţi, iar cei care vor face răul vor fi restrânşi şi pedepsiţi. Pentru o mărturie profetică clară cu privire la această Împărăţie şi la operarea ei în favoarea celor umiliţi, corecţi, săraci, nevoiaşi şi asupriţi, şi cu privire la răsturnarea de către ea a monopolurilor şi a oricărui sistem de nedreptate şi de asuprire, precum şi cu privire la egalizarea generală a afacerilor omeneşti, citiţi cu atenţie Psalmul 72:1-19; 37:1-14.

Împăratul nostru Se va descoperi astfel în mod treptat: unii Îl vor recunoaşte pe noul Conducător mai devreme decât alţii, dar în cele din urmă „orice ochi Îl va vedea” (horao -- discerne) (Apoc. 1:7). Dar „El vine cu norii”; şi în timp ce norii strâmtorării sunt grei şi întunecaţi, când munţii (împărăţiile acestei lumi) se cutremură şi cad, iar pământul (societatea organizată) se clatină, se dezintegrează, se topeşte, unii vor începe să înţeleagă că ceea ce vestim noi acum a sosit deja -- că ziua cea mare a lui Iehova a sosit; că ziua prezisă a ((B139)) strâmtorării şi a mâniei asupra naţiunilor acum începe, şi că Unsul lui Iehova Îşi ia marea Sa putere şi Îşi începe lucrarea de a face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb (Isa. 28:17). Iar „El trebuie să împărăţească până” va fi pus jos toate autorităţile şi toate legile de pe pământ care sunt contrare celor care stăpânesc în cer.

Pe măsură ce strâmtorarea va creşte, oamenii vor căuta, dar în zadar, un adăpost în „vizuini” şi peşteri, în marile stânci şi fortăreţe ale societăţii (francmasoneria, Odd Fellowship, uniuni sindicale, bresle, trusturi şi toate societăţile laice şi eclesiastice) şi în munţii (guvernele) pământului, zicând: „Cădeţi peste noi* (acoperiţi-ne, protejaţi-ne) şi ascundeţi-ne de Faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui”. Apoc. 6:15-17.

*Cuvântul grecesc epi, folosit aici, este în general tradus pe, dar are şi semnificaţia peste şi împrejur, şi aşa este tradus de multe ori în versiunea comună. Ideea este aceea de protejare, nu de distrugere. Vederea comună asupra acestui pasaj, conform căreia el învaţă că oamenii răi vor avea destulă credinţă să se roage ca munţii literali să cadă, este absurdă. Adevărata împlinire începe deja: cei mari, cei bogaţi, şi nu mai puţin cei săraci, caută acum la munţi, la stânci şi la peşteri adăpost de furtuna întunecată a necazului pe care toţi o văd adunându-se.

Idolatria banului care a înnebunit toată lumea şi care va avea un rol atât de proeminent în strâmtorare, pricinuind nelinişte nu numai pentru acumularea lui, ci şi pentru păstrarea lui, trebuie să fie complet nimicită, după cum se arată în Isaia 2:8-21; Ezec. 7:17-19.

Ziua cea mare a strâmtorării va fi recunoscută şi toţi vor căuta protecţie de furtuna ei, deşi puţini vor recunoaşte judecăţile Domnului atunci răspândite peste tot în lume ca rezultat al prezenţei Sale, al stabilirii autorităţii Sale şi al aplicării legilor Sale. În cele din urmă însă toţi vor recunoaşte ((B140)) („vedea”) pe Împăratul slavei; şi toţi cei care vor iubi atunci dreptatea se vor bucura să-L asculte şi să se conformeze pe deplin cerinţelor Sale drepte.

Acesta va fi un timp de răsplătire pentru toţi cei care prin înşelăciune sau prin forţă, uneori în numele legii şi sub aprobarea ei, au acaparat pe nedrept drepturile sau proprietăţile altora. Răsplătirea, după cum am văzut, va veni de la Domnul prin ridicarea maselor populare. În strâmtorarea lor, nevrând să se despartă de un dolar sau de un pogon de pământ, sau de un drept asumat sau de o demnitate de care se bucuraseră de multă vreme şi care nu le fusese contestată, dar văzând răsplătirea apropiindu-se, mulţi vor căuta acoperirea organizaţiilor până atunci puternice -- civile, sociale şi religioase -- să le promoveze şi să le apere interesele, simţind că singuri ar cădea. Dar acestea nu vor putea să-i scape în ziua mâniei Domnului. Conflictul şi răsplătirea care se apropie vor face ca toate familiile pământului să bocească; pentru că va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele -- nu, şi nici nu va mai fi vreodată. Ele vor boci din „pricina Lui”, din pricina judecăţilor Lui care vor produce marea strâmtorare într-un mod natural; pentru că Domnul Se ridică să clatine îngrozitor pământul şi să-i nimicească stricăciunile (Isa. 2:21). Atât de cuprinzătoare vor fi judecăţile şi necazul, încât nimeni nu va scăpa. În cele din urmă tot ochiul va discerne schimbarea şi va recunoaşte că Domnul domneşte. Strâmtorarea ar putea fi mult diminuată dacă oamenii ar putea să vadă şi să acţioneze prompt după principiile echităţii, ignorând şi renunţând la toate privilegiile nedrepte din trecut, chiar dacă ele ar fi legalizate; dar egoismul nu va permite aceasta, până când strâmtorarea va izbucni şi va răsturna pe cei mândri, va umili pe cei puternici şi va înălţa pe cei umiliţi.

Dar marea masă a omenirii nu va ajunge să înţeleagă adevărata stare de lucruri până când ziua cea mare de strâmtorare va fi aproape de sfârşit -- până când împărăţiile ((B141)) neamurilor vor fi prefăcute în pulbere şi îndepărtate cu totul, nemaigăsindu-se loc pentru ele (în 1915 d. Cr., cum am arătat în capitolul precedent) -- până când Babilonul cel mare va fi complet răsturnat şi influenţa lui asupra lumii va fi zdrobită. Atunci ei vor vedea că marea strâmtorare prin care vor fi trecut a fost ceea ce este numit simbolic „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:14); că în măsura în care ei au susţinut eroarea şi răul, în aceeaşi măsură au luptat împotriva legii şi forţelor noului imperiu şi a noului Conducător al pământului; şi că în măsura în care limba, pana, mâinile, influenţa şi mijloacele lor au fost folosite ca să sprijine dreptatea şi adevărul asupra oricărui subiect, în aceeaşi măsură ei au luptat de partea Domnului.

Unii vor învăţa semnificaţia strâmtorării mai repede decât alţii, pentru că vor fi mai ascultători. Şi pe parcursul întregii strâmtorări vor fi în lume aceia care vor pune mărturie pentru cauza ei, declarând că prezenţa Domnului şi stabilirea Împărăţiei Sale, care este în opoziţie cu puterile întunericului, este adevărata cauză a strâmtorării, clătinării şi răsturnării societăţii, arătând că toţi cei care se opun adevărului şi dreptăţii sunt vrăjmaşii împărăţiei celei noi, şi că, dacă nu se vor preda fără întârziere, vor trebui curând să sufere o ruşinoasă înfrângere. Totuşi masele nu vor ţine seama de sfatul înţelept, după cum au făcut întotdeauna, până când vor fi cu totul umilite sub conducerea de fier a noii împărăţii, numai la sfârşit dându-şi seama de nechibzuinţa căii lor.

Adevăratul învăţător şi purtător de lumină (Mat. 5:14), Biserica adevărată, corpul lui Cristos, nu va fi lăsată în întunecime ca să înveţe despre prezenţa Domnului ei prin manifestările mâniei şi puterii Sale, aşa cum va învăţa lumea. Pentru iluminarea ei s-a făcut pregătire specială. Prin cuvântul sigur al profeţiei, care străluceşte ca o lumină într-un loc întunecos, ea este clar şi precis informată chiar ce ((B142)) trebuie să aştepte (2 Pet. 1:19). Prin cuvântul profetic ea va fi nu numai protejată de descurajare şi făcută în stare să învingă atacurile, cursele şi pietrele de poticnire, atât de multe în „ziua cea rea”, şi astfel să stea aprobată de Dumnezeu, ci ea va deveni şi purtătorul de lumină şi învăţătorul lumii. Biserica este astfel făcută în stare să arate lumii cauza strâmtorării, să vestească prezenţa noului Conducător, să declare metodele, planul şi obiectivul noii dispensaţii, şi să instruiască lumea în privinţa celui mai înţelept curs de urmat în vederea acestor lucruri. Şi chiar dacă oamenii nu vor da atenţie instrucţiunilor până când lecţia supunerii le va fi fost impusă prin necaz, totuşi acestea îi vor ajuta mult la învăţarea acestei lecţii. La această misiune a „picioarelor”, sau a celor din urmă membri ai Bisericii, care vor vesti pe munţi (împărăţii) domnia lui Cristos începută, se referă Isaia 52:7.

Scripturi care par a se contrazice

Sunt în Scriptură unele declaraţii referitoare la modul întoarcerii şi arătării Domnului, care, înainte de a fi examinate critic, par a fi în contradicţie unele cu altele. Şi fără îndoială că ele au servit timp de secole scopului divin de a ascunde adevărul până la timpul când va fi cuvenit să fie înţeles; şi chiar şi atunci să fie ascuns de toţi, cu excepţia clasei speciale a celor consacraţi cărora acesta le-a fost intenţionat.

De exemplu, Domnul nostru a zis: „Iată, Eu vin ca un hoţ” şi „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului (în zilele prezenţei Sale): mâncau, beau, se însurau, se măritau”, „şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul”. „Şi fiind întrebat de farisei când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, Isus a răspuns şi le-a zis: «Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să atragă atenţia»” (nota marginală la traducerea engleză, „cu manifestare exterioară”). Apoc. 16:15; Luca 17:26, 27, 20; Mat. 24:38, 39.

((B143))

Aceste scripturi declară şi ilustrează clar modul venirii Domnului. Ele arată că El va fi prezent nevăzut, făcând o lucrare de care lumea va fi pentru un timp cu totul în necunoştinţă. Sosirea Lui prin urmare trebuie să fie într-un mod liniştit, neobservată şi cu totul neştiută de lume, întocmai cum ar veni „un hoţ”, fără zgomot sau altă demonstraţie care să atragă atenţia. După cum în zilele lui Noe lumea îşi vedea de afaceri ca de obicei, fără să fie câtuşi de puţin tulburată şi fără nici chiar cea mai slabă credinţă în propovăduirea lui Noe cu privire la potopul viitor, tot aşa, în prima parte a Zilei Domnului, lumea neavând nici o credinţă în vestea prezenţei Sale şi a strâmtorării iminente, va continua ca de obicei, nedând nici o atenţie unei astfel de propovăduiri până când, în marele potop al strâmtorării, lumea veche -- vechea ordine de lucruri -- se va prăbuşi, va trece, ca pregătire pentru stabilirea deplină a noii ordini, Împărăţia lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor -- „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele (prezenţei) Fiului Omului”.

Pe de altă parte, găsim scripturi care la prima vedere par a fi în contradicţie directă cu acestea, ca de exemplu: „Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer”. Domnul Isus se va descoperi „din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. „Toate popoarele (lumea) . . . vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu mare slavă.” „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea.” 1 Tes. 4:16; 2 Tes. 1:7, 8; Mat. 24:30; Apoc. 1:7.

Ca şi căutători ai adevărului, nu va fi destul să spunem în legătură cu aceste pasaje că majoritatea lor par să favorizeze vederea care suntem noi înclinaţi s-o preferăm, indiferent ((B144)) care ar fi ea, şi apoi să le nesocotim pe celelalte. Până când nu avem o vedere asupra subiectului în care fiecare declaraţie a Bibliei să-şi găsească o reprezentare rezonabilă, nu trebuie să ne simţim siguri că avem adevărul cu privire la subiect. O singură declaraţie a lui Dumnezeu este tot atât de adevărată şi este o temelie tot atât de fermă pentru credinţă ca şi o sută. Şi ar fi mai înţelept să căutăm o înţelegere armonioasă decât să ajungem la o concluzie sau să adoptăm o teorie bazată pe o interpretare unilaterală, şi astfel să ne înşelăm pe noi înşine şi pe alţii.

Creştinii în general nu fac nici un efort să pună în armonie aceste declaraţii, şi de aceea ideile lor sunt unilaterale şi incorecte. Cea din urmă grupă de declaraţii este tot atât de clară ca şi prima, şi se pare că învaţă tocmai contrariul unui mod de venire şi de prezenţă a Domnului liniştită, neobservată, ca un hoţ. Pe lângă aceste declaraţii, ni se arată alte două feluri ale venirii Sale, şi anume: „Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni În acelaŞi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”, şi, „Căci, aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Fapt. 1:11; Mat. 24:27). Pentru a ajunge la o concluzie corectă trebuie să le acordăm şi acestora greutatea cuvenită.

În examinarea subiectului ar trebui să observăm că în timp ce Domnul nostru a afirmat ca un fapt hotărât că Împărăţia Sa se va stabili fără manifestare exterioară şi că venirea Sa, prezenţa Sa, va fi ca un hoţ, cerând veghere concentrată, atentă, pentru a o înţelege şi discerne, toate textele de mai sus, citate în general ca dovezi ale unei manifestări exterioare, vizibile, sunt într-un limbaj profund figurativ, cu excepţia celui care spune că El va veni în acelaşi fel cum S-a dus. Interpretarea declaraţiilor simbolice trebuie totdeauna să se adapteze declaraţiilor mai clare, mai literale, de îndată ce le este recunoscut caracterul simbolic. Ori de câte ori o interpretare literală ar încălca raţiunea şi ar pune ((B145)) pasajul în contradicţie directă cu declaraţiile clare ale Scripturii, un asemenea pasaj ar trebui considerat figurativ, iar interpretarea lui ca simbol ar trebui căutată în armonie cu pasajele evident clare şi literale, şi cu caracterul şi obiectivul general al planului descoperit. În acest caz, recunoscând şi interpretând astfel simbolurile, frumoasa armonie a tuturor declaraţiilor este vădită. Să le examinăm acum şi să vedem cât de perfect sunt ele în acord cu pasajele care nu sunt simbolice.

„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va coborî din cer” (1 Tes. 4:16). Glasul şi trâmbiţa menţionate aici corespund în toate privinţele cu aceleaşi ilustraţii folosite în Apocalipsa 11:15-19 -- „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: «Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor». . . . Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi” etc. Aceleaşi evenimente sunt menţionate şi în profeţia lui Daniel: „În timpul acela se va scula (va prelua controlul) marele prinţ Mihail (Cristos) . . . acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele. . . . Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi”. Iar Pavel, la menţiunea sa despre glas şi trâmbiţă, adaugă declaraţia: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos”. În 2 Timotei 4:1 el spune mai departe că Cristos va judeca viii şi morţii, în acest timp al arătării şi al împărăţiei Sale; iar începutul acestei judecăţi a popoarelor în viaţă este peste tot descris ca cel mai mare timp de strâmtorare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Dan.12:1.

Astfel Pavel, Ioan şi Daniel se referă în mod evident la acelaşi timp, timpul arătării Domnului nostru şi al stabilirii împărăţiei Sale în mijlocul unui mare timp de strâmtorare, precum şi la evenimentele care îl precedă şi-l introduc.

((B146))

Fiecare scriitor arată acelaşi rezultat ca urmare a ridicării lui Mihail, glasurile şi trâmbiţa, adică strâmtorarea şi mânia asupra popoarelor şi învierea morţilor. Să observăm apoi ilustraţia folosită:

„Cu un strigăt.” Cuvântul grecesc tradus aici prin „strigăt” este keleusma şi înseamnă un strigăt de încurajare. Un strigăt implică un mesaj public, destinat pentru urechile, nu a celor puţini, ci a unei mulţimi amestecate. El este intenţionat în general fie să alarmeze şi să îngrozească, fie să ajute şi să încurajeze. Sau poate avea un efect asupra unei clase, iar efectul contrar asupra alteia, după împrejurări şi condiţii.

Aspectul afacerilor din lume în ultimii cincisprezece ani corespunde în mod izbitor cu acest simbol, prin izbucniri de încurajare mondială ca toţi oamenii să se trezească la sentimentul drepturilor şi privilegiilor lor ca oameni, şi să ia seama la relaţiile lor reciproce, la principiile pe care ele sunt bazate şi la scopurile pe care trebuie să le îndeplinească. Unde pe faţa pământului este naţiunea civilizată care n-a auzit strigătul şi care nu este influenţată de el! Întreaga lume civilizată a studiat în ultimii câţiva ani economia politică, drepturile civile şi libertăţile sociale ca niciodată înainte în analele istoriei; iar oamenii se încurajează unii pe alţii şi sunt încurajaţi ca niciodată înainte, să cerceteze aceste subiecte chiar până la temelie. Strigătul de încurajare început prin creşterea cunoştinţei printre oameni a făcut deja ocolul pământului, şi sub influenţa lui oamenii se unesc între ei, încurajaţi şi ajutaţi de oameni inteligenţi şi înzestraţi, să lupte şi să se străduiască pentru drepturi şi libertăţi atât reale cât şi închipuite; şi pe măsură ce organizaţiile lor cresc şi se înmulţesc, strigătul devine tot mai tare şi mai prelung, şi în final va rezulta, aşa cum a fost prezis, marele timp de strâmtorare şi de tumult al popoarelor înfuriate. Acest rezultat este descris în mod grăitor de către profet -- „Un ((B147)) vuiet se aude pe munţi (împărăţii), ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de popoare adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta”. Isa. 13:4.

„Glasul arhanghelului” este un alt simbol remarcabil, de o importanţă asemănătoare. Numele „arhanghel” înseamnă sol principal; şi Însuşi Domnul nostru uns este Solul principal al lui Iehova -- „Solul Legământului” (Mal. 3:1). Daniel se referă la acelaşi personaj, numindu-l Mihail, care înseamnă Cel asemenea lui Dumnezeu -- un nume potrivit pentru Cel care este „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui” şi reprezentantul puterii şi autorităţii Sale. Glasul Arhanghelului reprezintă autoritatea şi comanda lui Cristos. Acest simbol reprezintă deci pe Cristos preluând controlul, sau începându-Şi domnia şi dând poruncile, ordinele Sale oficiale, anunţând schimbarea dispensaţiei prin intrarea în vigoare a legilor împărăţiei Sale.

Aceeaşi idee este exprimată în alt mod de către Daniel, când zice că în timpul acela „se va scula” Mihail, marele prinţ. A se scula înseamnă a-şi asuma autoritatea, a da ordine. Vezi „se va scula” în Isaia 2:19, 21. O altă ilustraţie a acestui simbol este dată prin David, care spune profetic despre Cristos: „Glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte”. Timpul de mare strâmtorare se va precipita şi pământul (societatea organizată) se va topi sau se va dezintegra sub schimbarea de administraţie care va intra în vigoare când va răsuna glasul poruncii noului Împărat. La porunca Sa, sistemele erorii, civile, sociale şi religioase, trebuie să cadă, oricât de vechi sau de ferm înrădăcinate şi fortificate ar putea fi ele. Sabia care iese din gura Lui va pricinui prăpădul: Adevărul asupra fiecărui subiect şi sub toate aspectele lui diverse va judeca pe oameni, şi sub puterea şi domnia Lui va produce răsturnarea răului şi a erorii în miile lor de forme.

„Trâmbiţa lui Dumnezeu”. Mulţi, fără să se gândească, par să nutrească ideea că această trâmbiţă va fi un sunet literal ((B148)) în aer. Dar se va vedea că aceasta este o aşteptare neraţională, când se va observa că Pavel se referă aici la ceea ce Revelatorul numeşte „a şaptea trâmbiţă”, „cea din urmă trâmbiţă” dintr-o serie de trâmbiţe simbolice (Apoc. 11:15; 1 Cor. 15:52). Dovada că aceste referinţe sunt la aceeaşi trâmbiţă se găseşte în relatarea evenimentelor legate de fiecare din ele. Pavel menţionează învierea şi stabilirea Împărăţiei Domnului, ca fiind legate de „trâmbiţa lui Dumnezeu”, iar Revelatorul menţionează aceleaşi evenimente cu o exactitate şi mai mare. Faptul că „a şaptea” sau „cea din urmă” trâmbiţă este în mod potrivit numită „trâmbiţa lui Dumnezeu” este de asemenea evident când ne amintim că evenimentele menţionate sub cele şase trâmbiţe precedente din Apocalipsa se referă la acţiunile oamenilor, în timp ce a şaptea se referă în mod special la lucrarea Domnului şi cuprinde „ziua Domnului”. Fiindcă cele şase trâmbiţe precedente au fost simbolice -- şi acest lucru este admis în general de către comentatorii şi cercetătorii care au vreo pretenţie că interpretează Apocalipsa -- ar însemna o încălcare a raţiunii şi a bunului simţ a se aştepta ca a şaptea, ultima din serie, să fie un sunet literal, auzibil în aer. Şi nu numai atât, dar nu ar fi în armonie nici cu metodele generale ale Domnului, nici cu acele declaraţii ale Scripturii care arată modul secret al venirii Sale; căci un hoţ nu sună niciodată din trâmbiţă ca să-şi anunţe sosirea.

Toate cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa sunt simbolice şi reprezintă şapte mari perioade de timp şi evenimentele lor. Lăsăm examinarea acestora pentru un volum următor. Este suficient să spunem aici că noi ne aflăm astăzi chiar în mijlocul evenimentelor care marchează sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe. Glasurile puternice, înmulţirea cunoştinţei, popoarele înfuriate etc., luate în legătură cu profeţiile timpului, stabilesc aceasta ca un fapt. Multe evenimente trebuie încă să mai aibă loc înainte ca această a şaptea sau ultimă trâmbiţă să înceteze a mai suna; ca de exemplu, ((B149)) răsplătirea sfinţilor şi a profeţilor, învierea tuturor morţilor etc. De fapt ea acoperă întreaga perioadă a domniei milenare a lui Cristos, după cum se arată prin evenimentele care trebuie să aibă loc sub ea. Apoc. 10:7; 11:15,18.

Aflăm astfel că „strigătul”, „glasul Arhanghelului” curs de îndeplinire. Să observăm cu grijă, de asemenea, faptul că fiecare din cele trei profeţii la care tocmai ne-am referit (Dan. 12:1; Apoc. 11:15; 1 Tes. 4:16) declară prezenţa Domnului în timpul când au loc evenimentele amintite. Ele au fost prezise chiar cu scopul de a indica felul în care prezenţa Sa nevăzută va fi manifestată acelora care au credinţă în cuvântul profeţiei. Pavel spune: „Însuşi Domnul Se va coborî cu (literal în sau în timpul) un strigăt”, glas, trâmbiţă etc.; Ioan spune că împărăţiile acestei lumi devin ale Lui în timpul acestor evenimente; iar Daniel spune: „În timpul acela se va scula (va fi prezent) marele prinţ Mihail (Cristos)” şi Îşi va lua marea Sa putere. Dacă, prin urmare, putem recunoaşte strigătul, glasurile şi sunetul trâmbiţei celei mari, trebuie să le acceptăm ca indicii nu ale faptului că Domnul va veni curând, ci mai degrabă ale faptului că El a venit şi acum este prezent şi că lucrarea secerişului de adunare a grâului şi de ardere a neghinei este deja în curs de desfăşurare. Vom vedea curând că acest lucru este cu prisosinţă dovedit prin profeţiile timpului. Totuşi prezenţa şi lucrarea Sa pot fi discernute nu prin vederea naturală, ci numai prin ochiul credinţei, prin cuvântul sigur al profeţiei.

Chiar aici n-ar trebui trecut cu vederea un alt fapt, şi anume, că „strigătul”, „glasul Arhanghelului” şi „trâmbiţa lui Dumnezeu”, toate, după cum am explicat mai sus, sunt mijloace pentru împlinirea lucrării secerişului Veacului Evanghelic. Dacă, prin urmare, vedem că nu numai sensul acestor simboluri, ci şi rezultatele prezise au loc în realitate, atunci avem dovezi în plus, atât că am interpretat corect simbolurile, cât şi că acum suntem în această perioadă ((B150)) numită „seceriş”, în care Veacul Evanghelic şi Veacul Milenar se suprapun -- unul încheindu-se, iar altul începând. Mulţi nu vor avea nevoie de nici un ajutor pentru a constata că acum se desfăşoară o lucrare de separare între adevăraţii consacraţi şi creştinii doar cu numele. Mulţi pot vedea focul simbolic deja în lucrare, pot discerne „strigătul” poporului, porunca noului Împărat Emanuel şi evenimentele numite „a şaptea trâmbiţă”, şi „norii” -- supunându-Şi toate lucrurile.

Am atras deja atenţia (Vol. I, pag. 237) asupra faptului că recunoaşterea lucrării secerişului în procesul ei actual este dovada prezenţei Domnului, deoarece El a spus că va fi secerătorul principal şi conducătorul întregii lucrări, şi că aceasta va fi prima Sa lucrare -- „Şi iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur iar în mână o seceră ascuţită . . . Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat”. „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor: «Culegeţi . . . »” etc. (Apoc. 14:14, 16; Mat. 13:30). Lucrarea secerişului va cere patruzeci de ani pentru a fi împlinită cu totul, sfârşindu-se în 1914 d. Cr. Diferitele ei trăsături vor fi împlinite treptat, dar toate zilele ei sunt „zilele Fiului Omului” -- zilele prezenţei şi ale puterii Domnului nostru -- recunoscute la sfârşit de către toţi, dar la început numai de către clasa specificată de apostol -- „voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric”.

„Într-o flacără de foc.” Următoarea din aceste declaraţii simbolice poate fi repede înţeleasă, dacă se va ţine minte sensul simbolurilor, foc etc., deja explicate (Vol. I, pag. 317). Ea spune: „La descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. 2 Tes. 1:8.

((B151))

Exprimat literal, înţelegem că aceasta înseamnă că în ziua Lui (Veacul Milenar) prezenţa Domnului nostru va fi descoperită sau manifestată lumii din poziţia Sa de control spiritual („cer”), prin mânia şi pedeapsa care vor veni atunci asupra răului şi răufăcătorilor. Va fi o mânie mistuitoare, aşa cum este arătată prin simbolul foc, şi nu va lăsa nici rădăcină, nici ramură din sistemele rele, din eroare şi din asuprire, sau din cei care păcătuiesc voit; şi toţi cei mândri şi toţi răufăcătorii vor fi arşi ca miriştea în această Zi Milenară. La începutul ei -- în această perioadă de „seceriş” -- acest foc va arde foarte furios, mistuind mândria şi răul, care acum au o creştere atât de rodnică. Fericiţi cei care îşi vor preda mândria şi răul spre a fi distruse, pentru ca ei înşişi să nu fie deopotrivă nimiciţi (în „moartea a doua”), după cum unii împotrivitori vor fi evident nimiciţi în decursul Veacului Milenar. Despre acest timp citim: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură”. Mal. 4:1.

„Îngerii puterii”, mesagerii sau agenţii puterii Lui sunt diferiţi şi se poate în mod potrivit înţelege că se aplică şi includ toate diferitele mijloace, însufleţite şi neînsufleţite, care vor fi folosite de Domnul nostru pentru a răsturna sistemele rele din prezent şi pentru a pedepsi pe răufăcători.

În timp ce mânia sau răzbunarea Domnului se va arăta astfel într-o flacără de foc, prin strâmtorare mistuitoare, cum nu s-a mai cunoscut niciodată înainte -- atât de generală şi de larg răspândită şi atât de distructivă pentru rău -- dreptatea şi cei drepţi vor începe să fie favorizaţi. Şi pe măsură ce aceste procedee vor deveni tot mai evidente, oamenii vor începe să tragă concluzia că o putere nouă a preluat controlul afacerilor umane; şi astfel prezenţa Domnului nostru ca Împărat al Împăraţilor va fi descoperită ((B152)) lumii. El Se va descoperi „într-o flacără de foc, aducând răzbunare (atât) peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu (care de fapt nu cunosc pe Dumnezeu, dar care nici nu ascultă de lumina conştiinţei, pe care cu toţii o au într-o anumită măsură), (cât) şi peste cei care (deşi cunosc pe Dumnezeu, totuşi) nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”.

Sub pedepsele şi sub lumina crescândă şi ocaziile favorabile din ziua Milenară, toţi vor fi aduşi la o atât de clară cunoştinţă a adevărului şi la calea dreptăţii, încât nu vor avea scuza ignoranţei sau a incapacităţii de a se supune adevărului; iar cei care în mod persistent vor continua ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii vor fi pedepsiţi cu nimicire veşnică (o nimicire din care nu va mai fi înviere) de la prezenţa Domnului şi de la slava puterii Lui.

„Cu putere Şi cu mare slavă.” Această declaraţie este în sensul că lumea va vedea pe Fiul Omului venind, înainte ca Împărăţia Lui să fie pe deplin stabilită sau ca moştenitorii împreună cu El să fie toţi adunaţi şi înălţaţi cu El. Şi văzând venirea Lui, toate seminţiile pământului se vor boci -- „vor vedea pe Fiul Omului venind . . . cu putere şi cu mare slavă”.

Lumea vede deja norii strâmtorării îngrămădindu-se şi întunecându-se; ea îşi dă seama că o putere căreia nu-i poate face faţă este acum în acţiune în afacerile oamenilor; viitorul apropiat, din perspectiva prezentă, este întunecat şi prevestitor de rele pentru toţi cei care au suficientă inteligenţă să remarce orientarea evenimentelor. Oamenii cugetători observă stăruinţa cu care problemele de corectitudine şi incorectitudine, dreptate şi nedreptate le sunt impuse atenţiei, cerând o expresie a principiilor individuale ale lor. Mulţi recunosc slava şi puterea noului Conducător al pământului, însă din cauză că în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei nu-L recunosc pe Împăratul Însuşi. Oamenii văd norii şi prin urmare Îl văd venind în ((B153)) nori cu putere şi mare slavă (slava puterii şi dreptăţii), dar ei nu-L recunosc. Până când norii nu vor fi aruncat grindină şi cărbuni de foc (Ps. 18:12, 13) pentru a doborî mândria oamenilor, egoismul şi prejudecăţile, şi a le nimici, până atunci norii nu vor dispărea şi nu vor descoperi întreaga maiestate şi glorie a prezenţei lui Cristos. Dacă oamenii ar lua în considerare şi ar asculta glasul Domnului, care conduce acum cursul dreptăţii şi avertizează cu privire la răsplătirea iminentă, marele dezastru din viitorul apropiat ar putea fi evitat; „Dumnezeu vorbeşte însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. . . . Atunci (prin bubuitul tunetului din „ziua strâmtorării”), El deschide urechile oamenilor şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie”.

„Iată, El vine cu norii” şi la timpul cuvenit „orice ochi Îl va vedea (discerne)”, Îi va recunoaşte prezenţa, puterea şi autoritatea; şi toţi vor trebui, fie că vor vrea fie că nu, să I se supună, până la dezlegarea lui Satan pentru puţină vreme, la încheierea Mileniului, când, după o deplină experienţă, le va fi încercată deplin dispoziţia de supunere sau nesupunere, iar cei nesupuşi vor fi nimiciţi -- în a doua moarte, numită simbolic iazul de foc. Apoc. 21:8.

Astfel văzute, toate aceste explicaţii simbolice ale modului venirii Domnului nostru sunt în perfect acord cu afirmaţiile clare care declară că prezenţa Sa va fi secretă pentru un timp, cunoscută numai de cei veghetori.

În acelaşi fel

Care este atunci învăţătura din declaraţia îngerului la plecarea Domnului nostru -- Fapte 1:11 -- „Acest Isus care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”?

O examinare atentă a acestui text va arăta armonia lui cu cele spuse mai sus. Mulţi par să creadă că pasajul spune, ((B154)) cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se la cer, aşa, în acelaşi fel, Îl veţi vedea venind iarăşi. Aceştia să-l citească tot mereu, până când vor observa faptul că el nu spune că aceia care L-au văzut plecând Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va vedea venind. Ceea ce spune este că felul venirii Lui va fi ca felul plecării Lui. Cum a fost deci felul plecării Lui? A fost cu mare splendoare şi cu mare demonstraţie? A fost cu sunet de trâmbiţă, cu glasuri şi cu un strigăt mare străbătând aerul, iar persoana Domnului strălucind în slavă şi strălucire supranaturală? Dacă era aşa, atunci ar trebui să aşteptăm venirea Lui din nou „în acelaşi fel”. Pe de altă parte, n-a fost cât se poate de liniştită şi de secretă, potrivită scopului Său de a avea martori pe deplin convinşi de acest fapt? Nimeni nu L-a văzut sau n-a ştiut despre acel fapt, cu excepţia urmaşilor Săi credincioşi. Declaraţia Sa (Ioan 14:19), „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, n-a fost încă dovedită ca neîntemeiată; căci în afară de fraţi nimeni nu I-a văzut nici măcar arătările după înviere şi nimeni altcineva n-a fost martor la înălţarea Sa. Şi în acelaşi fel cum a plecat (liniştit, secret, în ceea ce priveşte lumea, şi neştiut de alţii în afară de ucenicii Săi), tot aşa, ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, tot aşa, când vine iarăşi, vine pentru ca bucuria să le fie deplină, după cum a spus: „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine”. „Vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră.” Luca 24:50, 51; Ioan 14:3; 16:22.

Îngerul de asemenea se pare că a accentuat în mod special faptul că venirea din nou va fi venirea „aceluiaşi Isus” -- acelaşi care a lăsat slava pe care o avea cu Tatăl înainte de a fi lumea şi a devenit om -- S-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim; acelaşi Isus care a murit pe Calvar; acelaşi Isus care a înviat a treia zi ca spirit dătător de viaţă; acelaşi ((B155)) Isus care Şi-a manifestat schimbarea în timpul celor patruzeci de zile -- acelaŞi Isus înălţat acum la cer. Da, acelaşi Isus care a făcut două schimbări de natură -- prima de la spirituală la umană, iar apoi de la umană la divină. Aceste schimbări de natură nu I-au distrus individualitatea. Identitatea Sa s-a păstrat, după cum ne asigură îngerul, fie că filosofia acestui fapt este înţeleasă sau nu; şi chiar dacă noi nu-L vom mai cunoaşte după trup (ca om), ci trebuie să ne amintim de înălţarea Sa, că El este acum de natură divină, spirituală, şi trebuie să-I aşteptăm venirea în armonie cu schimbarea şi înălţarea Sa, totuşi ne putem aminti că El este acelaşi Isus iubitor şi că în această privinţă nu este schimbat. „Acelaşi Isus” care, deşi prezent în cele patruzeci de zile după înviere, a fost văzut numai de către ucenici, şi de către ei numai foarte scurt, este Cel care la a doua prezenţă a Sa va fi tot aşa de invizibil pentru lume cum a fost în cele patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Trebuie să ne amintim că El nu vine pentru a Se oferi ca jertfă şi ca atare nu mai are nevoie de un corp uman pregătit pentru sacrificiu (Evr. 10:5). Toate acestea au trecut acum; El nu mai moare, ci acum vine să conducă, să binecuvânteze şi să ridice omenirea răscumpărată.

Domnul nostru ne dă o foarte frumoasă ilustraţie a felului în care se va descoperi prezenţa Sa, când zice: „Căci aşa cum iese lumina strălucitoare de la răsărit şi luminează până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului” (Mat. 24:27). Faptul că cele mai multe traduceri ale acestui verset sunt greşite, folosind cuvântul fulger acolo unde semnificaţia este aceea de lumina soarelui, este evident, pentru că sclipirile fulgerului nu ies de la răsărit şi nu strălucesc până la apus. Adesea ele ies şi din alte puncte cardinale, şi rareori, de cumva se întâmplă, scapără clar de la un capăt al cerului la altul. Ilustraţia Domnului, şi singura care se potriveşte cuvintelor Sale, este strălucirea soarelui, care iese invariabil ((B156)) de la răsărit şi luminează chiar până la apus. Cuvântul grecesc astrape, folosit aici, se vede astfel că este incorect redat în acest text, precum şi în relatarea aceloraşi cuvinte de către Luca (17:24). Un alt exemplu de folosire a cuvântului astrape de către Domnul nostru se găseşte în Luca 11:36, unde se aplică la strălucirea unei lămpi, şi în versiunea comună este redat prin „strălucire”. Ideile greşite despre felul venirii şi descoperirii Domnului nostru, fixate puternic în mintea traducătorilor, i-au dus la această greşeală de a traduce cuvântul astrape prin „fulger”. Ei au presupus că El se va descoperi deodată, asemenea unei sclipiri de fulger, şi nu treptat ca lumina răsăritului de soare. Dar ce frumoasă este imaginea răsăritului de soare pentru a ilustra ivirea treptată a adevărului şi a binecuvântării în ziua prezenţei Sale. Domnul îi asociază pe biruitori cu Sine Însuşi în această imagine, zicând: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Iar profetul, folosind aceeaşi imagine, spune: „Va răsări Soarele dreptăţii şi vindecarea va fi sub aripile lui”. Ivirea zorilor este treptată, dar în cele din urmă strălucirea întreagă, clară, va izgoni cu totul întunericul răului, al ignoranţei, al superstiţiei şi al păcatului.

O traducere imperfectă a cuvântului parousia a ajutat de asemenea la ascunderea sensului acestui pasaj. În traducerea Emphatic Diaglott şi în cea a profesorului Young este redat prin prezenţă; în a lui Rotherham prin sosire, în timp ce în versiunea comună este redat venire. Şi deşi versiunea revizuită păstrează această redare eronată -- venire -- totuşi în redarea marginală (la traducerea engleză -- n. e.) recunoaşte că definiţia adevărată a cuvântului grecesc este „prezenţă”. Cuvântul grecesc parousia înseamnă fără excepţie prezenţă personală, ca fiind venit, fiind sosit; şi nu trebuie niciodată să fie înţeles că înseamnă a fi pe cale, aşa cum este folosit în general cuvântul englezesc venire. Textul pe care-l examinăm învaţă prin urmare că după cum lumina soarelui ((B157)) se iveşte treptat, tot aşa treptat va fi manifestată sau descoperită şi prezenţa Fiului Omului.

Domnul nostru a legat de această ilustraţie cuvinte de prevenire pentru a ne pune în gardă împotriva anumitor erori care vor fi promovate cam la vremea venirii Sale a doua, calculate să ducă Biserica în rătăcire. „Iată, v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi. Căci, aşa cum iese fulgerul (soarele) de la răsărit şi se arată (treptat) până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului”. Astfel Domnul nostru ne pune în gardă împotriva a două erori care cresc rapid în zilele noastre. Una este că Domnul nostru va veni în trup în pustia sau deşertul Palestinei; şi crezând astfel, mulţi au mers acolo, aşteptând să-L vadă pe Isus în trup, cu urmele rănilor ca şi atunci când a fost răstignit. Aşteptându-L aşa cum a fost, şi nu „aşa cum este”, ei greşesc grav şi se orbesc pe ei înşişi faţă de adevăr, cum au făcut evreii la întâia venire. Aceste aşteptări false conduc această clasă spre a interpreta literal declaraţia profetului (Zah. 14:4), „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor” etc.* Orbiţi de aşteptări false, ei nu văd că „picioarele” din acest pasaj sunt figurative, la fel ca şi în Ps. 91:12; Isa. 52:7; Ps. 8:6; 110:1; Efes. 6:15; Deuter. 33:3 şi în multe alte pasaje. Dacă ar şti ce să aştepte, ei ar şti să nu meargă la Ierusalim să-L caute pe omul Cristos Isus, căci Regele Cel mult înălţat vine ca lumina soarelui, făcându-Şi simţită prezenţa şi influenţa în lumea întreagă. De aceea, „să nu vă duceţi acolo”.

„Deci, dacă vă vor zice: . . . «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi!” Spiritismul, întotdeauna gata să înşele prin falsuri şi întotdeauna gata să folosească adevăruri înaintate ca o haină de lumină (2 Cor. 11:13, 14), n-a ezitat să pretindă

*Lăsăm examinarea acestei profeţii pentru o altă ocazie.

((B158))

că noi suntem în perioada unei schimbări de dispensaţie, în aurora unui veac glorios. Printre alte asemenea lucruri, unii dintre ei învaţă chiar că Cristos este prezent, şi, nu ne îndoim, curând vor oferi şedinţe în care vor pretinde că-L arată în cămăruţe interioare. Dacă eroarea se va prezenta sub această formă, sau sub oricare alta, să ne amintim cuvintele Domnului nostru şi să respingem toate aceste pretenţii ca fiind false, ştiind că nu aşa Îşi va descoperi prezenţa, ci „ca lumina soarelui”, ivindu-se treptat -- „Soarele dreptăţii va răsări, şi vindecarea va fi sub aripile Lui”.

Parousia Domnului nostru în seceriş

Limba greacă este o limbă foarte exactă: un fapt care-i sporeşte mult valoarea prin aceea că dă expresie exactă adevărului. Astfel, de exemplu, cuvântul a veni, din Bibliile noastre englezeşti comune, este folosit pentru a traduce treizeci şi două de cuvinte greceşti, fiecare din ele având o uşoară nuanţă de diferenţă. Exemple: ephistemi înseamnă a surprinde, ca în Luca 21:34 -- „să vină peste voi (să vă surprindă) fără veste”; sunerchomai înseamnă a se strânge sau a veni împreună, ca în 1 Corinteni 11:18 -- „vă strângeţi ca adunare”; proserchomai înseamnă a se apropia sau „să ne apropiem deci cu deplină încredere”; heko înseamnă a sosi sau a fi venit, sau venit, ca şi cum acţiunea venirii este împlinită, ca în Ioan 2:4 -- „nu Mi-a venit încă ceasul”; enistemi înseamnă a fi prezent şi aşa este tradus, cu excepţia a două locuri unde ar trebui tradus aşa: 2 Timotei 3:1 -- „vor fi” -- prezente -- „timpuri grele”; şi 2 Tesaloniceni 2:2 -- „că ziua Domnului ar fi venit chiar”-- ar fi prezentă (în româneşte este redat corect -- n. e.). Parousia, de asemenea, înseamnă prezenţă şi n-ar trebui niciodată tradus venire, ca în Biblia comună engleză, unde este redat de două ori cum se cuvine, prezenţă (2 Cor. 10:10; Filip. 2:12). „Emphatic Diaglott”, o traducere foarte valoroasă a Noului Testament, redă parousia cum trebuie, Prezenţă, aproape în toate locurile unde apare cuvântul.

((B159))

Ceea ce dorim să studiem acum este folosirea în Noul Testament a celor două cuvinte greceşti, heko şi parousia, şi îndeosebi a celui de-al doilea, fiindcă o apreciere corectă a semnificaţiei lor aruncă lumină asupra felului întoarcerii Domnului nostru, prin pasajele în care ele apar, în vreme ce traducerea comună, dar eronată, întunecă tocmai punctul pe care ar trebui să-l lumineze.*

*Cuvântul parousia apare de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament grecesc şi numai de două ori este tradus corect, prezenţă, în versiunea comună engleză (şi română -- n. e.) (2 Cor. 10:10; Fil. 2:12). Celelalte locuri în care este incorect tradus prin venire sunt următoarele: Mat. 24:3, 27, 37, 39; 1 Cor. 15:23; 16:17; 2 Cor. 7:6, 7; Filip. 1:26; 1 Tes. 2:19; 3:13; 4:15; 5:23; 2 Tes. 2:1, 8, 9; Iac. 5:7, 8; 2 Pet. 1:16; 3:4, 12; 1 Ioan 2:28.

Având în minte ideea corectă cu privire la sensul cuvântului parousia -- nu aceea de venire, ca fiind pe cale, ci aceea de prezenţă, în care este folosit cuvântul. Şi din acestea vom învăţa că prezenţă nu împlică neapărat vedere, ci că se aplică deopotrivă şi la lucruri prezente dar nevăzute. Astfel, de exemplu, îngerii, fiinţe spirituale, pot fi prezenţi cu noi, totuşi nevăzuţi, întocmai cum Domnul nostru a fost prezent în lume şi adesea cu ucenicii în cele patruzeci de zile după învierea Sa, fără să fie văzut de lume, sau de ucenicii Săi, cu excepţia celor câteva ocazii scurte la care deja ne-am referit. Zilele acelea au fost zilele parousiei (prezenţei) Sale, întocmai cum fuseseră şi cei treizeci şi trei de ani şi jumătate de dinainte.

În convorbirea care a precedat întrebarea din Matei 24:3, Domnul nostru prevestise nimicirea templului şi lepădarea Israelului după trup până la o vreme când Îl vor recunoaşte cu bucurie ca Mesia al lor şi când vor zice: „Binecuvântat este Cel care vine . . .”. El le spusese ucenicilor Săi că Se va duce şi va veni iarăşi şi-i va lua la Sine. El a numit ziua lor „secerişul” sau sfârşitul acelui veac, şi le-a spus despre un „seceriş” viitor, la vremea ((B160)) venirii Sale a doua (Mat. 9:37, 38; 13:39, 40). Fără îndoială, amintindu-şi că puţini L-au recunoscut ca Cristosul la întâia venire, ei doreau să ştie cum ar putea fi recunoscut în mod sigur la a doua venire -- aşteptând probabil ca a doua venire a Sa să aibă loc în zilele lor. De aceea ei L-au întrebat: „Care va fi semnul (indiciul) parousiei (prezenţei) Tale şi al sfârşitului veacului?”

Din cauza predispoziţiei lor de a amesteca evenimentele de la încheiereaVeacului Iudeu, sau secerişul, în care se aflau deja, cu „secerişul” atunci încă viitor, sau sfârşitul Dispensaţiei Evanghelice, Domnul nostru le-a făcut o relatare foarte amănunţită a evenimentelor care trebuiau să intervină, indicând trecerea unei perioade deoarece nici chiar El nu ştia atunci cât va fi de lungă. Marcu 13:32.

Răspunsul Domnului nostru din Matei 24, versetele 1-14, acoperă întregul Veac Evanghelic; iar cuvintele Sale din versetele 15-22 au o dublă aplicare -- literală, la încheierea Veacului Iudeu, şi figurativă, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, pentru care Veacul Iudeu a fost o umbră. Versetele 23-26 conţin cuvinte de avertizare împotriva cristoşilor mincinoşi, iar în versetul 27 ajunge la întrebarea privitoare la parousia Sa şi declară (tradus corect): „Căci cum lumina strălucitoare (lumina soarelui) vine de la răsărit şi luminează până la apus, aşa va fi parousia (prezenţa) Fiului Omului”. Lumina soarelui se arată imediat, dar fără zgomot; şi este discernută mai întâi de cei ce sunt treji primii.

Lăsând alte aspecte intermediare din cuvântarea Domnului nostru pentru a fi examinate la locul lor cuvenit, remarcăm a doua referire la întrebarea privitoare la parousia Sa, în versetele 37 şi 39. El zice: „Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la parousia (prezenţa) Fiului Omului”. Observăm că nu se face comparaţia între venirea lui Noe şi venirea ((B161)) Domnului nostru, nici între venirea potopului şi venirea Domnului nostru. Nu se face deloc referire la venirea lui Noe şi nu se face referire nici la venirea Domnului nostru; căci, după cum s-a spus deja, parousia nu înseamnă venire, ci prezenţă. Comparaţia este deci între timpul prezenţei lui Noe printre oameni „înainte de potop” şi timpul prezenţei lui Cristos în lume, la a doua venire a Sa, înainte de foc -- de necazul extrem din Ziua Domnului cu care se încheie acest veac.

Şi deşi oamenii erau răi în zilele lui Noe, înainte de potop, şi vor fi răi şi în timpul prezenţei Domnului nostru, înainte să vină peste ei focul arzător al necazului, totuşi nu acesta este punctul de comparaţie sau de asemănare la care Se referă Domnul nostru; pentru că răutatea a prisosit în fiecare veac. Punctul de comparaţie este clar declarat şi este văzut cu uşurinţă dacă citim critic: Oamenii, cu excepţia membrilor familiei lui Noe, erau ignoranţi în privinţa furtunii care venea şi neîncrezători în privinţa mărturiei lui Noe şi a familiei lui, şi de aceea ei „n-au ştiut nimic”; şi acesta este punctul de comparaţie. Aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului. Nimeni nu va crede în afară de cei din familia lui Dumnezeu: ceilalţi „nu vor şti nimic”, până când societatea, aşa cum este organizată acum, va începe să se topească de căldura mare a timpului de necaz care este acum iminent. Acest lucru este ilustrat prin cuvintele: „Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau (Luca 17:28 adaugă „sădeau şi zideau”), până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la parousia (prezenţa) Fiului Omului”. Prin urmare, în timpul prezenţei Fiului Omului lumea va continua, mâncând, bând, sădind, clădind şi căsătorindu-se -- lucruri menţionate nu pentru că sunt păcătoase, ci pentru că arată ignoranţa oamenilor în privinţa prezenţei Domnului şi a strâmtorării care va predomina în lume. Acesta este deci răspunsul Domnului ((B162)) nostru la întrebarea ucenicilor: Care va fi semnul (indiciul) prezenţei (parousiei) Tale şi al sfârşitului, sau al secerişului, veacului? În esenţă El spune: Nu va fi nici un semn pentru masele lumeşti; ele nu vor şti despre prezenţa Mea şi despre noile schimbări dispensaţionale. Numai cei puţini vor şti, şi ei vor fi învăţaţi de Dumnezeu (într-un fel care nu este explicat aici) înainte de a exista vreun semn (indiciu) pe care cei lumeşti să-l poată discerne.

Relatarea aceleiaşi cuvântări de către Luca (Luca 17:26-29), deşi nu este în aceleaşi cuvinte, este în perfect acord. Luca nu foloseşte cuvântul parousia, însă el exprimă exact aceeaşi idee zicând: „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului” -- în zilele prezenţei Sale. Nu înainte de zilele Sale, nici după zilele Sale, ci în (în timpul) zilele Sale, lumea va continua, mâncând, bând, căsătorindu-se, cumpărând şi vânzând, sădind şi clădind. Aceste scripturi deci, învaţă clar că Domnul nostru va fi prezent la sfârşitul acestui veac, cu totul necunoscut lumii şi nevăzut de ea.

Cu toate că nu va mai fi niciodată un potop ca să nimicească pământul (Gen. 9:11), este scris că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei lui Dumnezeu (Ţef. 3:8) -- nu pământul literal, fizic, ci ordinea de lucruri în afară de Noe şi familia sa, iar în cel din urmă prin arderea tuturor în afară de familia lui Dumnezeu în focul simbolic -- în marea strâmtorare din Ziua Domnului. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi socotiţi vrednici să scape de toate aceste lucruri care vin pe pământ (Luca 21:36); nu în mod necesar prin faptul că vor fi luaţi de pe pământ, ci posibil prin faptul că vor fi făcuţi inatacabili de foc, ca în ilustraţia tipică a celor trei evrei care umblau în mijlocul cuptorului încălzit de şapte ori mai tare, ale căror haine nu aveau nici miros de foc, pentru că unul ca Fiul lui Dumnezeu era prezent cu ei. Dan. 3:19-25.

((B163))

Acum vom examina scripturi care învaţă că mulţi din Biserică vor fi pentru un timp în ignoranţă în legătură cu prezenţa Domnului, cu „secerişul” şi cu sfârşitul acestui veac, în timp ce El este de fapt prezent şi lucrarea secerişului progresează.

Ultimele versete din Matei 24, de la versetul 42 înainte, sunt foarte semnificative. În versetul 37 Domnul nostru arătase că lumea nu va şti de parousia Fiului Omului, iar acum El îi previne pe ucenicii Săi declaraţi că dacă nu veghează vor fi în mod asemănător în întuneric cu privire la parousia Sa. El zice: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce ceas vine (erchomai -- soseşte) Domnul vostru”. Dacă oamenii ar aştepta un hoţ la un anumit timp, ei ar sta treji ca să nu fie luaţi prin surprindere; tot aşa şi voi, să fiţi totdeauna treji, totdeauna gata şi totdeauna veghind pentru prima dovadă a parousiei Mele. Ca răspuns la întrebarea voastră, „Când se vor întâmpla aceste lucruri?”, Eu vă spun doar să vegheaţi şi să fiţi gata, şi când voi sosi, când voi fi prezent, voi comunica faptul acesta tuturor celor veghetori şi credincioşi, şi numai ei vor avea dreptul să ştie. Toţi ceilalţi vor fi şi trebuie să fie în întunericul de afară şi vor trebui să înveţe cu lumea şi ca ea -- prin strâmtorare.

„Care este deci (sau atunci, în seceriş)” robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus* Stăpânul său peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela, pe care Stăpânul său, la venirea lui (erchomai -- toate averile sale” -- întregul depozit mare al preţiosului adevăr va fi deschis pentru astfel de robi credincioşi, pentru a înarma, a aproviziona, a hrăni întreaga casă a credinţei.

*Manuscrisele Sinaitic şi Vatican redau „îl va face”.

Dar dacă inima robului nu este dreaptă, el va zice: Stăpânul meu întârzie (n-a sosit), şi va începe să bată (să se opună şi să contrazică) pe tovarăşii săi (pe cei care se deosebesc de el, pe cei care, prin urmare, spun contrariul ((B164)) -- Domnul meu nu întârzie, ci a venit, este prezent). Un asemenea rob se poate pune să mănânce şi să bea cu beţivii (să se îmbete cu spiritul lumii), dar Stăpânul acelui rob va veni (greceşte heko -- va fi sosit) într-o zi în care nu se aşteaptă şi într-un ceas pe care nu-l ştie şi-l va tăia (de la privilegiul de a fi unul din robii care să dea casei hrană la timp potrivit), şi-i va da partea împreună cu făţarnicii. (Chiar dacă nu va fi un făţarnic, ci un rob adevărat, el trebuie, fiindcă a fost necredincios şi supraîncărcat, să-şi aibă partea cu făţarnicii în dezorientarea şi strâmtorarea care vine asupra Babilonului.) „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Cele menţionate mai sus, examinate cu grijă, ne învaţă clar că la sfârşitul acestui veac va fi o clasă care va nega că Domnul este prezent (nu va nega că El va veni odată, ci că a venit), şi care va lovi sau se va opune cu asprime acelor tovarăşi care trebuie, prin urmare, să înveţe contrariul -- că Domnul a venit. Care este robul credincios, adevărat, şi care este cel în eroare, este clar declarat de către Domnul nostru. Cel credincios pe care îl găseşte dând „hrana” de sezon, va fi înălţat şi i se va da administrare mai deplină peste depozitul adevărului, cu abilitate crescută de a-l prezenta casei, pe când cel necredincios va fi treptat separat şi atras într-o tot mai mare armonie cu cei pretinşi sau făţarnici. Şi să observăm faptul că cel necredincios este tăiat sau separat la timpul pe care nu-l ştie -- în timpul secerişului -- în timp ce Domnul lui este într-adevăr prezent neştiut de el, căutându-Şi şi adunându-Şi mărgăritarele. Mat. 13:30; Ps. 50:5; Mal. 3:17; Mat. 24:31.

Specificăm aici numai pentru a arăta că în răspunsul la întrebarea ucenicilor despre semnele şi dovezile prezenţei Sale a doua, Domnul nostru a arătat că nici lumea, nici robii necredincioşi nu vor fi conştienţi de ea, până când focul intens al necazului va fi cel puţin început. Iar cei ((B165)) credincioşi, evident, Îl vor vedea prezent numai prin ochiul credinţei -- prin Scripturile scrise mai înainte pentru învăţătura lor, ca să fie înţelese când sunt cuvenite. Adevărurile prezente asupra fiecărui subiect sunt părţi din „averile Sale” şi din comorile noi şi vechi pe care Domnul nostru le-a păstrat pentru noi şi pe care ni le dă acum cu generozitate. Mat. 24:45-47.

În timp ce astfel, prin indiciile prezise, Domnul a făcut o amplă pregătire pentru ca Biserica să fie în stare să-I recunoască prezenţa când aceasta va fi cuvenită, deşi ei nu trebuiau să-L vadă cu ochii naturali, El de asemenea ne-a prevenit împotriva înşelărilor care se vor ridica -- înşelări care vor părea atât de plauzibile încât să amăgească, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Dar acest lucru nu este cu putinţă, deoarece toţi cei aleşi dau atenţie serioasă prevenirii şi se familiarizează sârguincios cu indiciile prezise ale prezenţei Sale, şi veghează la împlinirea lor. Cei care sunt altfel înclinaţi nu sunt din clasa celor aleşi. Numai biruitorii vor domni împreună cu Domnul. Aceste înşelări, după cum se va arăta într-un capitol următor, există deja şi amăgesc pe mulţi. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, cei aleşi sunt preveniţi şi înarmaţi din timp şi nu vor fi nici amăgiţi, nici descurajaţi. Deşi în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei Îi recunosc prezenţa şi se bucură că eliberarea lor se apropie. Dacă va zice cineva: Iată, Cristosul este aici sau acolo (într-un loc anumit) să nu-l credeţi. Şi dacă vă vor zice, iată, este în pustie, să nu vă duceţi; iată, este în odăiţe ascunse, să nu credeţi; căci, aşa cum este lumina strălucitoare a soarelui, care răsare treptat pe pământ şi-l umple, aşa va fi şi prezenţa Lui (Mat. 24:23, 26, 27). Ea va fi manifestată cum a fost prezis, prin lumina aurorei adevărului -- adevăr asupra fiecărui subiect, cum o vedem acum dezvăluindu-se atât de rapid şi de glorios. Încă câţiva ani, şi Soarele dreptăţii va fi răsărit complet cu ((B166)) vindecare în razele sale pentru a binecuvânta şi ridica lumea doborâtă de moarte.

Având în vedere dovezile prezentate în acest capitol, în cele precedente şi în cele următoare, nu ezităm să anunţăm vestea îmbucurătoare pentru inimă, că secerişul Veacului Evanghelic este asupra noastră şi că Învăţătorul este iarăşi prezent ca Secerător Principal -- nu în trup de carne, ca în secerişul iudaic, ci în putere şi mare slavă, ca Cristosul divin „foarte sus înălţat”, al cărui corp glorios este acum „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui”, cu toate că persoana Sa glorioasă este cu gingăşie ascunsă de vederea umană. El inaugurează domnia Sa de dreptate; secera adevărului face despărţirea; El adună în unitate de inimă şi minte primele roade coapte ale Israelului spiritual şi curând acest „trup” ales, complet, va guverna şi binecuvânta lumea.

Acest anunţ este făcut aici, pentru ca în continuare cititorul să poată avea o idee mai clară despre ceea ce profeţiile timpului indică în modul cel mai deosebit, când se va arăta că secerişul şi toate evenimentele care-l însoţesc îşi au acum timpul cuvenit din punct de vedere cronologic şi că ele se întâmplă aşa cum au fost prezise.

Astfel văzute, aceste profeţii ale timpului, şi toată această particularitate a învăţăturii cu privire la felul şi la împrejurările care însoţesc arătarea Domnului, n-au fost date ca să alarmeze lumea, nici să satisfacă o curiozitate deşartă, nici să trezească o biserică nominală adormită, ci ele au fost date pentru ca acei care nu dorm şi nu sunt din lume, ci care sunt treji, consacraţi şi credincioşi, şi studiază serios planul Tatălui lor, să poată fi informaţi despre semnificaţia evenimentelor care se petrec, şi să nu fie în întuneric în privinţa unui subiect şi a unor evenimente care nu se pot discerne cu certitudine pe nici o altă cale -- secerişul, prezenţa marelui Secerător, treierarea şi cernerea grâului adevărat, legarea în snopi şi arderea neghinei în timpul de strâmtorare etc.

((B167))

Batjocorirea prezisă

Apostolul Petru descrie cum unii dintre robii necredincioşi şi făţarnici vor batjocori în timpul prezenţei Domnului, întocmai cum au batjocorit şi în zilele lui Noe (2 Pet. 3:3, 4, 10, 12). Să remarcăm că apostolul a scris Bisericii şi că batjocoritorii despre care vorbeşte sunt în biserica nominală şi declară că sunt interesaţi în lucrarea şi planul Domnului, şi prin urmare cred că El va veni cândva. Batjocorirea descrisă este tocmai asupra subiectului remarcat aici, şi este aşa cum auzim şi vom auzi din partea creştinilor declaraţi ori de câte ori este prezentat subiectul prezenţei şi lucrării secerişului etc. Creştinii în general, înainte de a examina subiectul, au astfel de idei că focul, trâmbiţele, glasurile etc. se vor manifesta literal şi că vor vedea pe Domnul coborând prin aer, cu un corp de carne strălucitor, încât atunci când vor auzi despre prezenţa Sa invizibilă, fără a-şi face timp să investigheze un subiect în legătură cu care se simt atât de siguri, fiind ocupaţi cu planuri lumeşti şi fiind îmbătaţi de spiritul lumii, vor respinge repede subiectul ca nefiind vrednic de investigare.

La această clasă de creştini pretinşi se referă apostolul, zicând: „În zilele din urmă (în anii de încheiere a Veacului Evanghelic -- în „seceriş”), vor veni batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele (planurile, teoriile etc.) lor şi zicând: «Unde este făgăduinţa prezenţei (parousiei) Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei»”. Când se face referire la declaraţia Domnului nostru (Mat. 24:37-39; Luca 17:26), că în zilele Lui, în zilele prezenţei Lui, lucrurile într-adevăr vor continua ca înainte, şi că, precum în zilele lui Noe, oamenii vor mânca, vor bea, se vor căsători, vor sădi şi vor clădi; şi că, după cum s-a întâmplat atunci, lumea nu va şti nimic despre prezenţa Sa şi nu va desluşi semnele schimbărilor rapide şi ((B168)) mari care se petrec, ei sunt prea ocupaţi ca să analizeze cu grijă mărturia şi continuă numai să batjocorească.

Vai! zice Petru, ei uită marea schimbare care a avut loc în zilele lui Noe; iar apoi, prin simbolul focului, el descrie copleşitorul potop de strâmtorare care va surprinde în curând lumea întreagă, răsturnând cu totul întreaga conducere civilă şi eclesiastică (cerurile) şi topind întreaga structură socială (pământul) -- producând anarhie şi haos social, până când vor fi pe deplin stabilite atât cerurile noi (puterile conducătoare -- Împărăţia lui Dumnezeu), cât şi un pământ nou (societatea organizată pe o bază nouă şi mai bună, de iubire, egalitate şi dreptate). Apostolul ne aminteşte apoi (vers. 8) că această Zi a prezenţei Domnului, în care Biserica a sperat şi pe care a aşteptat-o de multă vreme, este o zi de o mie de ani -- Mileniul domniei lui Cristos.

În versetul 10 el ne asigură că „Ziua Domnului va sosi (greceşte heko) ca un hoţ noaptea”* (pe neobservate, în linişte; ea va fi prezentă în timp ce unii vor batjocori şi vor bate pe robii confraţi care spun adevărul). Apoi apostolul îi îndeamnă pe sfinţi să se despartă de lume, ca să nu fie înghiţiţi de politică, de câştig de bani etc., ci să iubească lucrurile de sus. El zice: Văzând că în planul lui Dumnezeu condiţiile pământeşti de acum sunt numai temporare şi în curând vor da loc ordinii mai bune, ce fel de oameni ar trebui să fim noi, în ceea ce priveşte purtarea sfântă şi evlavia? -- „aşteptând prezenţa (parousia) Zilei lui Dumnezeu?” -- veghind la dovezile (semnele) care demonstrează că ea a venit.

*Manuscrisele vechi omit aici cuvântul „noaptea”.

Şi, mulţumim lui Dumnezeu, pregătirile Sale sunt atât de bogate încât toţi cei evlavioşi, care aşteaptă ziua aceea, vor avea cunoştinţă de ea înainte ca focul mâniei să izbucnească pe deplin. Prin Pavel El ne asigură că nici unul din copiii luminii nu va fi lăsat în întuneric, pentru ca ziua aceea să-i ia ((B169)) prin surprindere (1 Tes. 5:4). De aceea, cu toate că suntem deja în ziua prezenţei Domnului şi la începutul marelui foc al strâmtorării, vedem că este chiar aşa cum ne este arătat în simbol (Apoc. 7:1, 2) -- furtuna este ţinută în frâu până când robii credincioşi ai lui Dumnezeu sunt „pecetluiţi pe frunţile lor”, adică, până când acestora li se dă o apreciere intelectuală a timpului, prezenţei etc., care nu numai că-i va mângâia şi-i va apăra, ci va fi şi un semn, o pecete sau o dovadă a stării lor de fii, aşa cum a indicat Domnul nostru când a făcut promisiunea că Spiritul sfânt le va arăta credincioşilor „lucrurile viitoare”. Ioan 16:13.

Unii iau literal declaraţia lui Petru, că „cerurile vor trece cu un zgomot şuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi”, precum şi descrierea aceloraşi evenimente de către Revelator, printr-un simbol foarte asemănător: „Cerul s-a îndepărtat ca o carte de piele pe care o faci sul”. Totuşi, ar părea că o singură privire în sus la miliardele de nestemate ale nopţii care strălucesc prin spaţiul de milioane de mile, care n-au nimic între ele ce să poată fi făcut sul sau să ia foc, ar trebui să fie un argument suficient ca să-i convingă pe aceştia într-o clipă că au greşit presupunând că aceste declaraţii sunt literale -- ar trebui să-i convingă că aşteptarea unei împliniri literale este de o absurditate extremă.

Astfel deci, Dumnezeu a ascuns de lume sub ilustraţiile trâmbiţelor, glasurilor, focului etc. informaţia (care nu urma să fie cunoscută de cei lumeşti, ci numai de „turma mică” a sfinţilor consacraţi) privitoare la seceriş, la prezenţa Domnului, la Împărăţia Sa spirituală etc.; şi totuşi, El le-a aranjat în aşa fel încât la timpul cuvenit ele să vorbească clar şi accentuat clasei căreia îi erau destinate informaţiile. Ca şi la prima venire, tot aşa i se poate spune unei clase similar consacrate acum, în timpul celei de-a doua veniri -- „Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară, toate lucrurile sunt înfăţişate în ((B170)) pilde” -- în ilustraţii şi cuvinte tainice -- pentru ca, chiar având Biblia în faţa lor, alţii în afară de cei consacraţi să nu vadă şi să nu înţeleagă cu adevărat. Marcu 4:11, 12.

Lumea nu este în necunoştinţă de evenimentele şi împrejurările fără precedent din zilele noastre şi de faptul că sunt tot mai vrednice de remarcat cu fiecare an ce trece; dar nevăzând marele rezultat, acestea nu fac decât să le umple mintea de presimţiri întunecate. Aşa cum a fost prezis, ei se tem în aşteptarea lucrurilor care vin pe pământ; pentru că deja puterile cerurilor (puterile conducătoare prezente) sunt clătinate.

Legând lanţul profetic

În capitolul precedent am prezentat dovezi care arată că „timpurile neamurilor” sau contractul lor de stăpânire expiră complet în anul 1914 d. Cr., şi că atunci ele vor fi răsturnate* şi Împărăţia lui Cristos va fi pe deplin stabilită. Că Domnul trebuie să fie prezent, să-Şi stabilească Împărăţia şi să-Şi exercite marea Sa putere aşa încât să sfărâme popoarele ca pe vasul unui olar, este deci un lucru clar fixat; căci „în zilele acestor împăraţi” -- înainte de răsturnarea lor -- adică înainte de 1914 d. Cr. -- Dumnezeul cerului Îşi va ridica Împărăţia. Şi ea le va sfărâma şi le va nimici pe toate acestea (Dan. 2:44). Şi în armonie cu aceasta, vedem peste tot în jurul nostru dovezi ale începutului lovirii, clătinării şi răsturnării puterilor actuale, pregătitoare pentru stabilirea Împărăţiei „care nu se poate clătina” -- a guvernământului cel tare.

*Cât se va cere pentru realizarea acestei răsturnări nu suntem informaţi, 
dar avem motive să credem că perioada va fi „scurtă”.

Capitolul următor va prezenta dovezi biblice că anul 1874 d. Cr. a fost data exactă a începutului „Timpurilor Restabilirii” şi, prin urmare, a întoarcerii Domnului nostru. De la acea dată El Îşi dovedeşte făgăduinţa faţă de cei care sunt în atitudine de veghere -- „Ferice de robii aceia, pe care ((B171)) stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească” (Luca 12:37). Chiar aşa, El ne-a deschis Scripturile, arătându-ne adevărul cu privire la natura Sa glorioasă din prezent, cu privire la scopul, felul şi timpul venirii Sale, şi cu privire la caracterul manifestărilor Sale pentru casa credinţei şi pentru lume. El ne-a atras atenţia asupra profeţiilor care stabilesc clar locul în curgerea timpului şi ne-a arătat ordinea lucrărilor din planul Său în acest timp de seceriş. Ne-a arătat, mai întâi de toate, că este un seceriş al sfinţilor, un timp pentru maturizarea lor deplină şi pentru separarea lor de neghină; şi apoi, că este un timp pentru lume să secere recolta ei de furtună -- pentru recoltarea viei pământului şi pentru călcarea roadelor ei în teascul mâniei Atotputernicului Dumnezeu. Ne-a arătat că amândouă aceste recoltări (Apoc. 14:1-4, 18-20) se vor completa într-o perioadă de patruzeci de ani, terminându-se cu anul 1915 d. Cr.

Dar în timp ce cititorul este astfel informat despre ceea ce va fi dovedit în capitolele următoare, el nu trebuie să se aştepte să i se indice pasaje din Scriptură în care aceste subiecte şi aceste date să fie clar scrise. Dimpotrivă, el trebuie să-şi aducă aminte că Domnul a ascuns toate aceste lucruri, într-un asemenea mod încât să nu poată fi înţelese sau apreciate până când le va fi sosit timpul, şi atunci numai de către copiii Săi serioşi, credincioşi, care preţuiesc adevărul mai mult decât nestematele şi care sunt dispuşi să-l caute cum caută un om argintul. Adevărul, ca şi argintul, trebuie nu numai extras, ci şi rafinat, separat de impurităţi, înainte ca valoarea lui să poată fi apreciată. Lucrurile expuse aici pe scurt vor fi dovedite punct cu punct; şi în timp ce mulţi pot prefera să ia o afirmaţie fără a se obosi să o verifice cu Scripturile, nu acesta va fi cazul cu adevăratul căutător al adevărului. El trebuie, pe cât posibil, să-şi însuşească fiecare punct, fiecare argument şi fiecare dovadă, direct din Cuvântul ((B172)) lui Dumnezeu, urmărind toate conexiunile şi astfel convingându-se de exactitatea celor prezentate.

Chiar dacă Domnul dă „hrana la timp pentru casă” iar slujitorii o aduc, totuşi fiecare, pentru a fi întărit prin ea, trebuie să mănânce pentru sine.

----------

„Ochii mei pot vedea slava venirii Domnului
Călcând teascul cu strugurii copţi ai mâniei Lui;
Văd focul marii Sale săbii cum coboară iute.
Regele nostru merge-nainte.

Pot vedea judecăţile Lui viitoare, cum cutreieră pe pământ,
Semnele şi gemetele promise renaşterea precedând;
Citesc a Sa sentinţă dreaptă în tronuri sfărâmânde.
Regele nostru merge-nainte.

„Vremile Păgâne” se termină, căci zilele regilor sunt apuse;
Cu ele şi jalea şi păcatul pe vecie vor fi duse;
Căci „Leul” din seminţia lui Iuda vine puterea să preieie.
Regele nostru merge-nainte.

A şaptea trâmbiţă sună, Regele nu pierde lupta;
Va cerne inimile oamenilor când va-ncepe judecata.
Fii iute, suflete-al meu, bineprimeşte-L, fiţi bucuroase, ale mele picioare!
Regele nostru merge-nainte.”