SCRIPTURE
STUDIES
Vol.
5 - Împăcarea omului cu Dumnezeu
SPIRITUL SFÂNT AL ÎMPĂCĂRII
ANALIZAREA
UNOR OBIECŢII PRESUPUSE
———
Studiul XI
Examinarea unor scripturi aparent
contradictorii — Nu stingeţi Spiritul — Nu întristaţi
Spiritul sfânt — Spiritul Adevărului — Mângâietorul — Umpluţi
cu Spiritul sfânt — A minţi pe Spiritul sfânt — A ispiti pe
Spiritul Domnului — Păcatul împotriva Spiritului sfânt — „Duhul
a zis” — „S-a părut bine Duhului Sfânt” — „Opriţi
de Duhul Sfânt” — „Duhul Sfânt mărturiseşte” — „Duhul
Sfânt v-a pus supraveghetori” — Spiritul sfânt ca învăţător
— „Ungerea din partea Celui Sfânt” — Spiritul mijloceşte cu
suspine — Cum mustră Spiritul lumea — „Prin aceasta să
cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu” faţă de „duhul lui
Antihrist”
CA URMARE a traducerii Scripturilor de către
trinitarieni (atât a versiunii comune cât şi a versiunii revizuite),
multe pasaje au fost redate părtinitor sau au fost distorsionate,
ceea ce cauzează un dezacord aparent între unele dintre acestea
şi ceea ce am văzut anterior că este vederea scripturală
şi raţională asupra subiectului în discuţie — că
Spiritul sfânt al Tatălui şi prin Fiul este Spiritul împăcării
în poporul Domnului. De aceea, vom lua acum diferite scripturi — toate
la câte ne putem gândi că ar putea face confuzie în mintea multora.
Să le examinăm împreună, cu inimile pline de loialitate faţă
de Cuvântul lui Dumnezeu şi doritori să fim conduşi de
Spiritul Adevărului; apoi vom trece la alte faze ale subiectului,
care nu pot fi înţelese atât de bine până când aceste obiecţii
presupuse sunt îndepărtate.
((264))
„Nu stingeţi duhul”
1 Tes. 5:19
Cuvântul folosit aici este a stinge, ca atunci când
stingi un foc sau stingi o lumină. Cuvântul grecesc redat aici prin
„a stinge” apare de opt ori în Noul Testament şi în toate
celelalte cazuri se referă la stingerea focului sau a luminii. Cu
aceasta în minte, să ne amintim că datorită faptului că
posedăm Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu care ne luminează,
noi suntem numiţi „lumina lumii” (Mat. 5:14); astfel vedem că
apostolul a vrut să spună că dacă suntem ademeniţi
de spiritul lumii în cele lumeşti, efectul va fi stingerea în noi a
luminii minţii sfinte sau a Spiritului lui Dumnezeu şi a strălucirii
lui de la noi asupra altora. În armonie cu aceasta avem expresia Domnului
nostru: „Dacă lumina care este în tine este întuneric [se stinge],
cât de mari trebuie să fie întunecimile!” Mat. 6:23.
„Nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu,
prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”
Efes. 4:30
A pecetlui înseamnă a însemna sau a desemna.
Copiii acestei lumi pot fi deosebiţi prin anumite semne, iar copiii
lui Dumnezeu, creaturile noi în Cristos, prin alte semne sau
caracteristici. Semnul primei clase este spiritul (mintea, dispoziţia,
voinţa) lumii; pecetea sau semnul celeilalte clase este Spiritul (mintea,
dispoziţia, voinţa) lui Dumnezeu. Din momentul adevăratei
consacrări lui Dumnezeu dovezile, semnele sau pecetluirea, pot fi
observate în cuvinte, gânduri şi purtare. Aceste semne devin tot
mai distincte pe măsură ce mintea cea nouă creşte în
har, cunoştinţă şi iubire. Cu alte cuvinte, Spiritul (mintea)
lui Dumnezeu devine mintea sau spiritul nostru, în măsura în
care noi renunţăm la voinţa sau spiritul uman şi ne
supunem în toate lucrurile voinţei sau Spiritului lui Dumnezeu.
Astfel suntem îndemnaţi să permitem sau să lăsăm
să fie în noi acceaşi minte care era ((265)) şi în
Cristos Isus Domnul nostru — o minte sau o dispoziţie de a face
numai voinţa Tatălui. Ca atare, mintea sau Spiritul nostru nou
este sfânt sau îndrumat de Dumnezeu. În textul pe care-l avem în
analiză apostolul ne îndeamnă să nu facem nimic ce ar fi o
încălcare a legământului nostru — să nu facem nimic ce
ar cauza întristare minţii noastre noi sau ne-ar vătăma
conştiinţa prin abandonarea datoriei — nimic ce ne-ar leza conştiinţa
ca noi creaturi în Cristos. Nu întristaţi Spiritul sfânt, mintea
lui Dumnezeu din voi, care este pecetea divină a calităţii
voastre de fii.
„Duhul adevărului”
„Duhul adevărului ... nu va vorbi de la Sine, ci
va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare.”
Ioan 16:13.
Această scriptură a fost deja analizată
la pagina 170, dar aici se cer a fi analizate alte aspecte. Ucenicii, ca
evrei şi oameni naturali, priveau lucrurile din punct de vedere pământesc,
aşteptând o eliberare umană şi o împărăţie
pământească în mâinile oamenilor decăzuţi. Domnul
nostru le vorbise despre Împărăţia lui Dumnezeu, dar până
atunci nu le explicase că El trebuia să moară, trebuia să-i
părăsească şi să plece într-o ţară depărtată
ca să primească autoritatea Împărăţiei, şi
să Se întoarcă să stabilească Împărăţia
şi să glorifice pe credincioşii Săi la Sine ca împreună
moştenitori în acea Împărăţie (Luca 19:12). Consolându-i,
dată fiind dezamăgirea stârnită prin declaraţia Sa,
El i-a asigurat că nu vor fi lăsaţi complet singuri, dar că,
după cum Tatăl Îl trimisese pe El să facă o lucrare,
tot aşa, în timpul absenţei Sale, Tatăl va trimite un alt
Mângâietor în numele Său sau ca reprezentant al Său pentru
acel timp. Ei nu trebuiau să înţeleagă că viitorul Mângâietor
trebuia să fie un alt Mesia, sau un învăţător diferit;
de aceea El spune: „El nu va vorbi de la Sine”; el nu va învăţa
independent şi în dezarmonie cu învăţăturile Mele,
pe care voi deja le-aţi primit, ci „va vorbi tot ce va fi auzit”.
((266))
Adică, acest Mângâietor va fi numai un canal de
comunicare între Tatăl şi Mine pe de o parte, şi voi urmaşii
Mei credincioşi pe de altă parte: Spiritul Adevărului, ca
reprezentant al Meu, va dezvolta şi vă va aduce în atenţie
în mod mai deosebit diferite adevăruri pe care Eu vi le-am declarat
deja, dar pe care nu sunteţi încă pregătiţi să
le înţelegeţi clar — care, de fapt, nu este încă
potrivit să le înţelegeţi, până când mai întâi
voi fi plătit răscumpărarea voastră şi Mă
voi fi înălţat în prezenţa Tatălui şi o voi fi
prezentat înaintea Lui pentru voi. Atunci, în armonie cu planul Tatălui,
voi putea, prin acest Mângâietor, să vă comunic lucrurile
spirituale, pentru care acum sunteţi nepregătiţi şi la
care nu aveţi acum dreptul, nefiind făcută ispăşirea
pentru voi. Şi pe măsură ce lucrurile viitoare îşi
vor avea timpul să fie înţelese de voi, acest Spirit al Tatălui,
Spiritul Meu, trimis în numele Meu şi ca rezultat al lucrării
Mele răscumpărătoare, vă va îndruma pas cu pas în înţelegerea
deplină a tot ce este necesar şi cuvenit să înţelegeţi
— „El [Spiritul, influenţa sau puterea sfântă a Tatălui]
Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi
vă va vesti. Tot ce are Tatăl este al Meu [planurile Sale şi
ale Mele sunt în unitate perfectă]; de aceea am zis că va lua
din ce este al Meu şi vă va vesti”.
Prin urmare, voi nu trebuie să aşteptaţi
o învăţătură nouă, care ar fi subversivă
pentru învăţăturile Mele, ci mai degrabă o dezvoltare
şi instruire în continuare în privinţa învăţăturilor
Mele; pentru că toate învăţăturile viitorului Mângâietor
vor fi în armonie cu ale Mele şi sunt intenţionate să vă
arate mai deplin că Eu sunt Mesia. Nu trebuie nici să vă îndoiţi
de învăţăturile acestui Mângâietor, pentru că el
este însuşi Spiritul Adevărului şi vine de la Tatăl.
Acest Spirit al Adevărului va fi mesagerul Meu ca să vă
comunice doctrinele Mele şi vă va arăta lucrurile viitoare.
Ioan 16:13.
Şi aşa este: Spiritul Adevărului arată
Bisericii în timpul Veacului Evanghelic tot mai mult în privinţa
suferinţelor lui Cristos şi a necesităţii ca fiecare
membru al „corpului” să aibă parte de ele, şi a cărării
pe care să mergem în urmele ((266)) Răscumpărătorului
şi Domnului nostru: arătându-ne şi înălţimea
slavei răsplăţii Sale şi privilegiul nostru de a
deveni „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori
cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să
fim şi slăviţi împreună cu El”. Iehova, Tatăl
tuturor, este Autorul întregului adevăr, şi ca atare tot ceea
ce am primit de-a lungul acestui veac a venit de la El, de la care vine
orice dar bun şi desăvârşit. El la trimis prin mijloace
pregătite cu mult timp în urmă — prin învăţăturile
profetice şi tipice din trecut, deschise nouă prin cuvintele
inspirate ale Domnului nostru Isus şi ale apostolilor Săi
inspiraţi: iar prin primirea Spiritului sfânt în inimile noastre
şi prin conduita în armonie cu Cuvântul şi planul Tatălui,
noi suntem făcuţi în stare să apreciem lucrurile pe care
Dumnezeu le are în păstrare pentru cei careL iubesc, şi să
umblăm prin credinţă, nu prin vedere.
„Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl
Îl va trimite În Numele Meu”
— Ioan 14:26 —
Am examinat deja acest cuvânt înşelător
„duh” (pag. 169), dar acum observăm declaraţia că Duhul
sfânt va fi trimis de Tatăl, ceea ce arată că acesta este
o infuenţă sau o putere complet sub controlul Tatălui,
şi nu este o altă fiinţă egală în putere şi
slavă, aşa cum susţin crezurile oamenilor în mod greşit.
Toate puterile lui Dumnezeu sunt pe deplin sub controlul Său, după
cum puterile noastre sunt sub controlul nostru, şi ca atare avem
declaraţia că Tatăl va trimite Spiritul Său,
sau, cum a exprimat profetul: „Voi pune Duhul Meu în voi”. Mai mult,
se spune despre Spiritul sfânt că a fost trimis în numele
lui Isus — întocmai cum un servitor este trimis în numele stăpânului
său şi nu în propriul său nume. Aici avem o altă
contrazicere a teoriei nescripturale despre trei Dumnezei egali în putere
şi slavă. Aici este clar declarată superioritatea Tatălui:
Spiritul sfânt este Spiritul, puterea, influenţa Tatălui trimisă
la cererea şi în numele Răscumpărătorului nostru Isus.
De ce în numele lui Isus? Fiindcă întreaga lucrare de ((268))
răscumpărare şi restabilire a păcătoşilor,
întreaga lucrare a Împăcării fusese încredinţată
Fiului, iar Spiritul sfânt al Tatălui este calea prin care lucrează
Fiul în acordarea binecuvântărilor cumpărate cu sângele Său
preţios.
Când Spiritul sfânt al Tatălui a venit peste
Domnul nostru Isus la botezul şi consacrarea Sa, a fost într-adevăr
o mângâiere, o mare binecuvântare, dar ea a însemnat totuşi
pentru El sacrificarea oricărui scop şi a oricărei speranţe
pământeşti în executarea planului divin. Dacă Domnul
nostru ar fi gândit altfel, dacă Şi-ar fi urmărit propria
voinţă şi propriile interese, îndrumarea Spiritului sfânt
în loc să fie mângâietoare pentru El, ar fi fost neliniştitoare;
inima Sa ar fi fost plină de insatisfacţie, nemulţumire
şi răzvrătire. Şi la fel este şi cu poporul
Domnului: cu cât omul natural discerne mai mult din mintea Domnului, cu
atât devine mai nefericit şi mai neconfortabil, pentru că
aceasta este în conflict cu spiritul, mintea sau voinţa sa şi
îl mustră. Dar „creaţia nouă în Hristos”, a cărei
voinţă este moartă şi care caută să cunoască
voia Tatălui şi s-o facă — pentru ea înţelegerea
clară a voinţei şi planului Tatălui şi conducerea
providenţei divine în legătură cu instrucţiunea Cuvântului
divin sunt într-adevăr mângâietoare — aducând pace, bucurie
şi mulţumire, chiar în mijlocul necazurilor şi persecuţiilor.
În armonie cu acest gând este şi declaraţia apostolului în
privinţa Cuvântului adevărului, al cărui Spirit trebuie
primit şi apreciat pentru a aduce mângâiere. El spune: „Şi
toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învăţătura
noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe
care le dau Scripturile, să avem nădejde”. Rom. 15:4.
„Umpluţi de Duh Sfânt”
„Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt
şi au început să vorbească în alte limbi, după cum
le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:4.
Acest text descrie o dublă lucrare a Spiritului sfânt:
1) Mintea, dispoziţia, Spiritul lui Dumnezeu a lucrat în
ucenici ((269)) ca Spirit al înfierii, aducându-le inimile în
strânsă simpatie şi legătură cu Tatăl şi cu
Răscumpărătorul glorificat. 2) Spiritul sau puterea sau
influenţa sfântă a lui Dumnezeu a acţionat asupra
lor de asemenea, conferindu-le daruri miraculoase speciale ca o mărturie
pentru lume şi pentru stabilirea Bisericii. În timp ce ar fi extrem
de iraţional să ne gândim la un Dumnezeu care ar intra personal
într-un om, şi încă mai iraţional să ne gândim la
un Dumnezeu care ar intra personal într-o sută, o mie sau un milion
de oameni, nu există nici cea mai uşoară urmă de iraţional
în gândul că puterea Celui Preaînalt, puterea, influenţa lui
Iehova ar putea fi în sau peste sute, mii sau milioane, fără ca
în vreun fel să afecteze prezenţa personală a lui Iehova
pe tronul universului.
A minţi pe Duhul sfânt
„Dar Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a
umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să
ascunzi o parte din preţul moşioarei?»” Fapt. 5:3.
Satan i-a umplut inima lui Anania în acelaşi mod
în care Dumnezeu umple inimile poporului Său; prin Spiritul Său,
influenţa Sa. Spiritul lui Satan este un spirit de lăcomie
şi egoism, care nu ezită să înşele pentru a-şi
îndeplini scopurile. Petru, care fusese făcut primitorul unui dar
special de „deosebire a duhurilor”, a putut citi mintea, a putut citi
inima şi a putut vedea că Anania şi Safira acţionau
necinstit, pretinzând a face ceea ce în realitate nu făceau. În
legătură cu aceasta se va observa că apostolul foloseşte
cuvintele „Dumnezeu” şi „Duhul sfânt” alternativ, spunând
în versetul 3 că ei minţiseră pe Duhul sfânt, iar în
versetul 4 că ei minţiseră pe Dumnezeu. Ideea este aceeaşi.
Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, acţionând prin apostoli, a fost
reprezentantul lui Dumnezeu, foarte convingător; şi, prin urmare,
minţind pe apostoli care reprezentau pe Dumnezeu şi Spiritul Său
sfânt, Anania şi Safira minţeau pe Dumnezeu, minţeau
Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, al cărui agent şi reprezentant
era Petru.
((270))
A ispiti pe Duhul Domnului
„Atunci Petru i-a zis [Safirei]: «Cum de v-aţi
înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului?»”
Fapt. 5:9.
Aceasta trebuie înţeleasă ca şi cea de
mai sus, dar acelaşi Spirit este numit aici „Duhul Domnului”,
prin care apostolii înţelegeau probabil al Domnului Isus. Putem
vedea imediat caracterul raţional şi al acesteia. Spiritul Tatălui,
Spiritul sfânt, a fost în mod special în Biserică, reprezentantul
Domnului sau Capului Bisericii — lucrând prin mintea „corpului” Său
— în acest caz prin apostolul inspirat şi pus în mişcare de
spirit.
Păcat împotriva Spiritului sfânt
„Oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu îi va
fi iertat, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” Mat. 12:32.
Ideea dedusă în general din această declaraţie
de către cei care consideră că Spiritul sfânt este un
Dumnezeu personal, separat şi deosebit de Tatăl şi de Fiul,
este că Spiritul sfânt este un personaj mult mai important decât
Tatăl sau Fiul. Dar după cum am văzut, Scripturile nu
recunosc nicăieri mai mult decât un Dumnezeu, Tatăl, de la care
sunt toate lucrurile, iar El este deasupra tuturor, şi un Domn, Isus
Cristos, prin care sunt toate lucrurile, iar El este alături de Tatăl,
înălţat la acea poziţie prin puterea Tatălui.
Spiritul sfânt a fost de la Tatăl şi prin Fiul,
şi ca atare n-ar putea fi superior lor dacă ar fi o persoană;
dar am văzut că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci mai
degrabă este Spiritul unei persoane sau fiinţe, Spiritul
Domnului, influenţa Sa, puterea Sa, şi în acest sens al cuvântului
este El Însuşi, reprezentantul întregii Sale înţelepciuni,
maiestăţi, puteri şi iubiri. Să vedem deci, ce înseamnă
acest pasaj.
Din context vedem că Domnul nostru Isus tocmai Îşi
folosise această putere divină, sau Spirit sfânt conferit Lui
de către Tatăl, ca să scoată afară un demon.
Fariseii care au ((271)) văzut minunea şi n-au putut-o
nega, au căutat să-i răstoarne forţa pretinzând că
a fost făcută cu putere satanică. În răspunsul dat,
Domnul nostru a negat în mod clar că puterea pe care a folosit-o era
a Sa proprie, şi a susţinut că era puterea sau influenţa
divină, spunând: „Eu scot afară demonii cu Duhul lui Dumnezeu”.
Apoi El a mustrat pe farisei pentru că erau aşa de răutăcioşi
încât atribuiau unei surse rele ceea ce nu puteau să nege că
era o lucrare bună şi nu era însoţită de nici cea mai
mică dovadă de păcat, egoism sau chiar ambiţie. El îi
numeşte neam de vipere, atât de fixaţi în tradiţia
bisericii lor încât mintea lor era orbită faţă de cele
mai simple şi mai evidente adevăruri. Era cu totul evident că
puterea sau influenţa care posedase pe cel atins de suferinţă
era diavolească, rea; şi că orice putere care o înlătura
trebuia să fie în dezarmonie cu acea dispoziţie rea, aşa că
aceşti învăţători nu erau de scuzat când pretindeau,
fără nici o cauză, că minunea era făcută cu
puterea lui Satan.
Domnul nostru a arătat mai departe că, deşi
ei nu huliseră intenţionat pe Iehova şi nici nu-L huliseră
în mod special pe El, ei huliseră împotriva puterii sfinte
sau împotriva Spiritului care lucra în El. Să-L fi înţeles
greşit şi să-L fi prezentat într-o lumină falsă
pe Dumnezeul cel nevăzut, pentru ei ar fi fost o ofensă mult mai
uşoară; şi să fi vorbit rău despre Domnul nostru
Isus şi să-I fi denaturat motivele, pretinzând că El încerca
numai să uzurpe un tron şi să Se înalţe la putere, ar
fi fost de asemenea o ofensă relativ uşoară — măsurând
motivele Lui după propria lor ambiţie egoistă şi mândrie.
Dar conduita lor a fost mai rea: după ce au fost martorii manifestării
puterii divine în facerea unei fapte bune pentru a elibera pe un semen
de-al lor de sub puterea diavolului — a huli această putere sfântă
însemna un grad de răutate şi de animozitate a inimii mai adâncă
decât ar fi implicat vreuna din celelalte ofense.
Domnul nostru le-a arătat că în ignoranţa
şi orbirea lor se poate să-L fi interpretat greşit pe El,
cuvintele Sale, eforturile ((272)) Sale; şi în aceeaşi
orbire se poate să fi interpretat greşit multe din procedurile
lui Dumnezeu şi să fi vorbit rău despre ele; dar odată
ce au fost martorii puterii lui Dumnezeu, în contrast direct cu
puterea diavolului, faptul că au vorbit rău de ea sugera negreşit
că inimile lor erau într-o stare cât se poate de nesfântă. Păcatele
din ignoranţă le pot fi iertate oamenilor — le vor
fi iertate oamenilor — pentru că ignoranţa a venit prin cădere,
şi pentru toţi cei care au avut parte de cădere şi de
blestemul ei a fost plătită o răscumpărare. Dar păcatele
împotriva manifestărilor clare ale harului divin nu pot fi atribuite
slăbiciunilor cărnii şi eredităţii, ci trebuie să
fie puse în socoteală ca răutate voită a inimii,
care este de neiertat.
Răul voit, intenţionat, nu va avea niciodată
iertare — nici în veacul acesta, nici în veacul viitor. Propunerea lui
Dumnezeu nu este să forţeze pe oameni la armonie cu El, ci după
răscumpărarea lor, El le va da tuturor o ocazie să vină
la cunoştinţa adevărului şi să vadă bunătatea
lui Dumnezeu prin lucrarea Spiritului Său sfânt: oricine va continua
atunci în dezarmonie cu aranjamentul divin, se va dovedi un păcătos
cu voia, un împotrivitor cu bună ştiinţă al puterii
sfinte a lui Dumnezeu — pentru aceştia Domnul nu mai are alte
prevederi de har.
Dacă fariseii şi cărturarii au ajuns sau
nu la o apreciere destul de clară a puterii sfinte a lui Dumnezeu ca
să-i facă pasibili de Moartea a Doua, pentru că au
discreditat-o, ca fiind o putere rea, nu putem judeca. Noi nu putem judeca,
fiindcă nu le putem citi inima şi fiindcă Domnul nostru n-a
declarat deplin chestiunea în legătură cu aceasta. Dacă am
fi siguri că au păcătuit împotriva luminii clare, au păcătuit
deplin împotriva puterii lui Dumnezeu, n-am putea avea nici o
speranţă pentru ei, ci numai să aşteptăm ca ei să
piară în Moartea a Doua, ca unii care au respins cu voia harul lui
Dumnezeu. Dar dacă ei n-au primit suficientă lumină şi
cunoştinţă, suficient contact cu puterea sfântă a lui
Dumnezeu ca să constituie pentru ei o încercare deplină, ei vor
trebui să ajungă în cele din urmă la o astfel de încercare
deplină, înainte de a putea suferi o pedeapsă
deplină — Moartea a Doua.
((273))
Dar orice păcat împotriva Spiritului sfânt,
împotriva luminii şi cunoaşterii clare a puterii divine, este de
neiertat, fiindcă este cu voia. Dacă este păcat
cu voia împotriva unei măsuri de lumină, atunci vor urma
inevitabil „lovituri”, pedeapsă; dacă este păcat cu
voia împotriva unei măsuri mai mari de lumină şi împotriva
unei favori mai mari în legătură cu puterea sfântă a lui
Dumnezeu, atunci va fi o măsură mai mare de lovituri; dar dacă
încălcarea implică o concepţie clară a ceea ce este
corect şi greşit, şi o împotrivire deplină, cu bună
ştiinţă, puterii sfinte a lui Dumnezeu, ar însemna
distrugere veşnică, Moartea a Doua, plata deplină a păcatului.
Iertarea păcatelor asigurată de răscumpărare
acoperă păcatele din neştiinţă sau slăbiciunile
rezultate din cădere, şi nu păcatele personale, cu voia,
deliberate, împotriva luminii. Noi însă nu trebuie să uităm
că în multe păcate care conţin o măsură de voinţă
se combină şi o măsură de slăbiciune sau de
necunoştinţă a principiilor corecte, sau a ambelor. În măsura
necunoştinţei şi a slăbiciunii, orice păcat se
poate ierta prin harul lui Dumnezeu în Cristos — prin credinţă
şi prin acceptarea ispăşirii Sale; şi în măsura
în care un păcat este voit, intenţionat, acesta este de
neiertat — trebuie să fie ispăşit prin pedeapsă
— „lovituri”, atâta vreme cât păcatul conţine în el
unele aspecte care se pot ierta; moartea, distrugerea, când nu se poate găsi
în păcat nici un aspect care se poate ierta.
Astfel văzute lucrurile, orice păcat cu voia
este păcat împotriva luminii, păcat împotriva Spiritului sfânt
al adevărului — şi astfel de păcat nu are niciodată iertare.
„Duhul a zis lui Filip: «Du-te Şi ajunge carul
acesta!»”
— Fapt. 8:29 —
Nimic asociat cu aceste cuvinte şi nici cu
contextul nu pare să implice necesitatea unui alt Dumnezeu. Dimpotrivă,
toate cerinţele sunt împlinite şi armonia cu restul
scripturilor este menţinută când înţelegem că Domnul,
prin Spiritul, influenţa, puterea Sa, a îndrumat şi a instruit
pe Filip să se apropie de carul famenului. În ce mod a fost îndrumat
Filip ((274)) de Spiritul sfânt, nu suntem informaţi şi
ar fi neînţelept să speculăm. Dumnezeul nostru are la
dispoziţia Sa mijloace nelimitate pentru a comunica dorinţele
Sale poporului Său. Compară cu versetul 39.
„Duhul i-a zis: «Iată, trei bărbaţi te
caută»”
Fapt. 10:19
La aceasta se aplică acelaşi răspuns ca
şi la obiecţia precedentă. Nu are nici o importanţă
pentru noi cum i s-a adresat lui Petru puterea, influenţa,
Spiritul lui Dumnezeu, dându-i această informaţie. Este
suficient să ştim că Domnul l-a îndrumat pe apostol,
şi încă în aşa mod încât el a discernut clar şi
corect, după cum se arată în restul naraţiunii.
„Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe
Barnaba Şi pe Saul pentru lucRarea la care i-am chemat»”
Fapt. 13:2
Aici, ca şi în alte cazuri, Spiritul sfânt
foloseşte forma de exprimare personală şi masculină,
conform textului nostru. La aceasta nu se poate găsi desigur nici o
obiecţie, deoarece Dumnezeu foloseşte peste tot forma de
exprimare personală şi masculină în privinţa Sa. Nu
este mai puţin potrivit aici, vorbind despre puterea lui Iehova
şi despre informaţia pe care El a dat-o. În ce mod Spiritul sfânt
a comunicat, „a zis” sau a indicat punerea deoparte a lui Pavel şi
a lui Barnaba, nu suntem informaţi. Ştim însă că toţi
din poporul consacrat al Domnului sunt chemaţi prin Spiritul Său
să fie administratori sau slujitori ai adevărului, şi
conform capacităţilor şi ocaziilor lor, ei trebuie să
fie slujitori credincioşi şi activi. Spiritul le spune tuturor
acestora prin chemarea generală: „De ce staţi aici toată
ziua fără lucru? ... Duceţi-vă şi voi în via
mea”. Iar capacitatea specială şi ocazia favorabilă ar
trebui recunoscute ca o chemare specială a Domnului la mai multă
lucrare publică în serviciul adevărului. Dar deşi
talentele posedate de Pavel şi de Barnaba ar trebui considerate că
au accentuat chemarea ((275)) generală a Spiritului către
ei, să facă servicii pentru care aveau talente speciale, este cu
totul posibil ca Spiritul sfânt să fi folosit cu acea ocazie unul
dintre „darurile” care erau atunci operative în Biserică —
darul prorociei — pentru a indica voia Domnului în privinţa lui
Pavel şi a lui Barnaba, deoarece citim: „În biserica din Antiohia
erau nişte proroci”. Fapt. 13:1.
Să nu uităm însă cuvintele apostolului
către Galateni (1:1) în privinţa chemării sale la slujire.
El declară că autoritatea sa a venit de la Tatăl şi de
la Fiul, dar ignoră cu totul faptul că Spiritul sfânt ar fi un
alt dumnezeu şi egal cu Dumnezeu, când spune: „Pavel, apostol nu
de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl,
care L-a înviat dintre cei morţi”. Dacă Spiritul sfânt ar fi
o persoană, dacă ar fi chiar Dumnezeu, a cărui
providenţă specială este să numească pe
slujitorii adevărului (şi aceasta este pretenţia generală),
o astfel de omitere de a menţiona Spiritul sfânt ar fi necorespunzătoare,
iraţională; dar când avem înţelegerea corectă despre
Spiritul sfânt, şi anume, că este Spiritul, influenţa,
puterea sau autoritatea Tatălui şi a Fiului, sau a ambilor unită,
fiindcă scopurile lor sunt una, atunci totul este armonios şi raţional.
„Căci s-a părut bine Duhului Sfânt şi
nouă”
— Fapt. 15:28 —
Apostolii s-au adunat într-o conferinţă, ca
să răspundă la întrebările Bisericii din Antiohia cu
privire la obligaţiile celor care nu erau evrei prin naştere, faţă
de Legământul Evreiesc sau al Legii. Hotărârea la care s-a
ajuns a fost, după cum suntem asiguraţi, nu numai judecata
apostolilor, ci pe lângă aceasta, judecata lor a fost confirmată
în oarecare fel de către Domnul, şi ei au avut dovada că
hotărârea lor era gândul Domnului, Spiritul Domnului, voinţa
Domnului.
Apostolul Iacov, vorbitorul principal al consiliului, dă
o sugestie în privinţa felului cum a fost recunoscută atunci
voinţa, gândul lui Dumnezeu: iar noi găsim că aceeaşi
metodă este recomandată întregii Biserici şi este folosită
de ((276)) credincioşii de acum, şi anume, prin
cercetarea Scripturilor în lumina Providenţei divine. El deduce gândul
Domnului asupra acestui subiect, prin aceea că aruncă o privire
retrospectivă asupra îndrumării providenţiale speciale a
lui Petru — care a fost trimis la Corneliu, primul convertit dintre
neamuri — el urmăreşte aceasta apelând la o profeţie neîmplintă,
pe care o citează. El şi toată Biserica au acceptat
concluzia trasă din acestea ca învăţătura Spiritului
sfânt. Examinaţi Fapte 15:13-18.
„Opriţi de Duhul Sfânt să predice cuvântul
în Asia”
Fapt. 16:6
Aici forma de exprimare ar părea să implice
ideea comună, că Spiritul sfânt este o persoană şi ea
a vorbit şi a interzis etc. Însă o examinare a acestui text în
lumina contextului său arată că este în deplin acord cu
tot ceea ce am văzut cu privire la acest subiect: întărind
ideea că Spiritul sfânt este influenţa sau puterea sfântă
a lui Iehova Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Cristos, prin care
voinţa Tatălui şi a Fiului sunt aduse în atenţia
consacraţilor — oricare ar fi procesul. Nu suntem informaţi
cum anume li s-a interzis apostolilor şi însoţitorilor săi
să facă lucrarea de propovăduire în Asia, dar se pare că
ei au fost împiedicaţi sau nu li s-a permis să meargă în
Asia — împrejurări nefavorabile oprindu-i. Nu contează însă
cum au fost împiedicaţi; învăţătura este că
Dumnezeu Însuşi Îşi conducea lucrarea şi că îndrumarea
şi cursul apostolilor era o chestiune de supraveghere divină; ei
erau îndrumaţi de Spiritul Domnului; El a folosit putere nevăzută
pentru a-i îndruma ca slujitori ai Săi.
În orice caz, putem fi siguri că îndrumarea
Domnului a fost mai mult decât o simplă impresie mintală a
apostolului. Contextul ilustrează unul din modurile de conducere ale
Spiritului în astfel de chestiuni: lui Pavel i s-a arătat noaptea o
viziune. Un om din Macedonia sta în picioare şi îl ruga zicând:
Treci în Macedonia şi ajută-ne! După viziunea aceea au căutat
((277)) îndată să se ducă în Macedonia, căci
înţelegea că Domnul îi cheama să le vestească
Evanghelia (vers. 9). Aceste diferite procedee ne arată că
metodele prin care în zilele acelea Dumnezeu a dat învăţătură
şi a condus n-au fost atât de diferite de cele pe care le foloseşte
acum în îndrumarea slujitorilor Săi. Şi toate aceste instrucţiuni
indirecte, nepersonale, sunt descrise în mod corect ca venind de la sau
prin Spiritul sfânt, influenţa sau puterea Domnului. Dacă un înger
ar fi predat mesajul, ca şi lui Petru în închisoare (Fapt. 5:19;
12:7), sau dacă Domnul nostru i s-ar fi adresat personal lui Pavel,
cum a făcut când era pe drum spre Damasc (Fapt. 9:4; 1 Cor. 15:8),
acest lucru nu ar fi pus pe seama Spiritului sau puterii sfinte a
Domnului, ci pe seama Domnului Însuşi sau a îngerului.
„Duhul Sfânt îmi mărturiseşte în fiecare
cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.”
— Fapt. 20:23 —
Aici nimic nu cere ideea că Spiritul sfânt ar fi
o persoană. Dimpotrivă, ca o ilustrare a mijloacelor prin care
voinţa sau Spiritul sfânt al lui Dumnezeu l-a informat pe Pavel
despre lanţurile care-l aşteptau în Ierusalim, să remarcăm
relatarea despre una din aceste ocazii de mărturie în Cezareea. În
Biserica din locul acela era un proroc numit Agab, care avea darul
prorociei obişnuit pe timpul acela. Relatarea este: „Agab ... a
venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi
mâinile şi a zis: «Iată ce zice Duhul Sfânt: Aşa vor
lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta şi-l
vor da în mâinile neamurilor»” (Fapt. 21:11). Prietenii de cauză
au încercat mai întâi să-l convingă pe apostol să nu
meargă la Ierusalim, dar el a hotărât că nu va interveni
sub nici o formă în programul Domnului cu privire la el, declarând
că, dimpotrivă, el era gata nu numai să fie legat, ci
şi să moară în Ierusalim pentru numele Domnului Isus. (Să
se observe că apostolul nu s-a referit la Spiritul sfânt — că
el era dispus să moară pentru numele Spiritului sfânt.)
((278))
Când prietenii din Cezareea au văzut fermitatea
apostolului au zis: „Facă-se voia Domnului!” Astfel, în fiecare
caz, mărturia Spiritului sfânt a fost acceptată de Biserica
timpurie, ca fiind numai voinţa Domnului nostru Isus, a cărui
voinţă era şi voinţa Tatălui. Fapt. 21:10-14.
Duhul Sfânt a pus pe unii episcopi
„Luaţi seama dar la voi înşivă şi
la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să
păstoriţi biserica lui Dumnezeu.” Fapt. 20:28.
Aceste cuvinte au fost adresate Bătrânilor
Bisericii din Efes. Apostolul le atrage aici atenţia asupra faptului
că poziţia lor de slujitori ai adevărului în Biserică
nu era numai o numire proprie, nu era numai o numire sau o recunoaştere
de către Biserică, dar că Domnul lucrase prin Spiritul Său
sfânt în această chestiune a alegerii lor. El voia ca ei să-şi
dea seama că toată autoritatea funcţiei lor avea în vedere
faptul că era recunoscută divin, iar ei erau slujitori ai
Bisericii prin numirea Domnului, prin Spiritul sau influenţa Sa sfântă
care a îndrumat, a condus şi a supravegheat în problema alegerii
lor. Tot astfel, în alt loc, apostolul spune adresându-se Bisericii, nu
lumii: „Şi fiecăruia [care este în Cristos] i se dă
manifestarea Duhului spre folosul tuturor ... Dumnezeu a rânduit
în biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători
... sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care
lucrează totul [toate lucrurile] în [printre] toţi”. 1 Cor.
12:7, 28, 6.
În această declaraţie apostolul arată că
numirea tuturor slujitorilor Bisericii este de la Dumnezeu, prin
manifestarea Spiritului Său sfânt — şi nu este o lucrare a
Spiritului sfânt separată şi independentă de Tatăl
şi de Fiul. Dumnezeu prin Cristos supraveghează afacerile
poporului Său, Biserica, prin Spiritul Său — puterea Sa
sfântă care lucrează în mod atotputernic şi atotştiutor
— în tot universul Său. Aceasta contrazice ideea că Spiritul
sfânt este o altă persoană şi arată că lucrarea
a fost realizată de către Domnul prin Spiritul Său sfânt.
Acei bătrâni ai Bisericii se consacraseră ((279))
slujirii Domnului şi au fost aleşi să fie slujitori, învăţători,
bătrâni ai Bisericii, datorită potrivirii speciale şi
talentului lor sub îndrumarea Spiritului sfânt — în acord cu voinţa
sau Spiritul sau gândul sau scopul lui Dumnezeu. Şi cu toate că
au fost chemaţi la acea funcţie prin intermediul oamenilor, ei
au acceptat slujba ca fiind prin îndrumare şi numire din partea lui
Dumnezeu, şi urmau să considere responsabilităţile
poziţiei lor în conformitate cu aceasta.
Spiritul sfânt ca Învăţător
„Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit
prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi
lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. ... Şi vorbim despre ele nu prin
cuvinte învăţate de la înţelepciunea omenească, ci
cu cele învăţate de la Duhul.” 1 Cor. 2:10, 13 şi
contextul.
Această scriptură, după cum am sugerat
deja, dovedeşte că atunci când copiii lui Dumnezeu primesc
Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu, acesta îi pregăteşte
sau le dă capacitatea mintală să înţeleagă
planul Său. Numai venind în deplină armonie cu Dumnezeu, prin
Cuvântul adevărului Său şi prin spiritul sau prin înţelesul
adevărat al acestui Cuvânt, suntem noi făcuţi capabili să
înţelegem lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Se va observa că
aici apostolul compară „Duhul care vine de la Dumnezeu”, care
lucrează în noi, cu „duhul lumii”, care locuieşte în omul
firesc şi-l influenţează. Cât este de clar că
spiritul lumii nu este o persoană, ci o minte sau dispoziţie sau
influenţă lumească! La fel Spiritul lui Dumnezeu în
poporul Său nu este o persoană, ci mintea sau influenţa sau
dispoziţia lui Dumnezeu în ei.
„Lucrurile Duhului lui Dumnezeu”
„Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului
lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate
cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte.” 1
Cor. 2:14.
Aceasta este o afirmaţie foarte convingătoare
şi în deplină armonie cu tot ce am văzut. Omul plin de
spiritul lumesc este ((280)) în aceeaşi măsură
nepregătit să vadă şi să aprecieze lucrurile adânci,
ascunse, glorioase ale lui Dumnezeu — „lucrurile pe care le-a pregătit
Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. Aceste lucruri adânci, sau cum le
numeşte Domnul, „mărgăritare”, nu sunt pentru cei cu
dispoziţie de porc, pentru cei egoişti, plini de spiritul
acestei lumi, ci pentru cei care s-au curăţat prin spălarea
apei prin Cuvânt, care au fost aduşi aproape de Domnul prin credinţă
în sângele preţios şi au fost sfinţiţi, s-au
consacrat deplin Domnului. Acestora Dumnezeu are plăcerea să le
descopere lucrurile Sale adânci, da, toate bogăţiile harului Său,
pas cu pas — pe măsură ce diferitele puncte ale adevărului
devin „hrană la timp”.
Aceasta este o probă foarte hotărâtoare, după
cum toţi îşi vor da seama. Ea face deosebire strictă între
omul decăzut şi noua creatură, cel spiritual. Oricine este
orb faţă de adevărurile spirituale mai adânci, în mod
sigur îi lipseşte mărturia sau dovada menţionată
aici ca dovadă a stării sale de fiu, a relaţiei sale cu Tatăl
ceresc şi a fidelităţii sale în asemenea relaţie. Cei
care sunt indiferenţi faţă de lucrurile menţionate de
apostol aici, „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei
ce-L iubesc”, au în aceste cuvinte o sugestie, că motivul
indiferenţei lor este că le lipseşte Spiritul Domnului.
Şi totuşi, am cunoscut pe unii care au declarat că sunt învăţători
în biserică, unii care nu numai că şi-au recunoscut
ignoranţa în privinţa acestor lucruri, dar care s-au lăudat
cu acea ignoranţă. Prin aceasta ei spun că n-au mintea lui
Dumnezeu, că nu cunosc planurile Lui, şi de aceea nu pot avea
mult din Spiritul Său, Spiritul adevărului — şi în aceeaşi
măsură nu pot avea mult din adevăr. Aici este dată
proba posesiei de către noi a Spiritului şi a capacităţii
noastre de a discerne şi a aprecia lucrurile lui Dumnezeu, care sunt
ascunse de cei lumeşti — „nouă însă Dumnezeu ni
le-a descoperit prin Duhul Său”.
Ungerea din partea Celui Sfânt
„Dar voi aveţi ungerea din partea Celui
Sfânt şi ştiţi toate.”
„Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne
în voi şi nu aveţi ((281)) nevoie să vă înveţe
cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă
despre toate şi este adevărată şi nu este o minciună,
rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.” 1
Ioan 2:20, 27.
Acest cuvânt „ungere” aminteşte celor
care studiază Biblia în mod inteligent, despre untdelemnul sfânt al
ungerii turnat pe capul fiecărui succesor în funcţia de Mare
Preot şi Împărat în Israel. După cum poporul Israel a
fost un tip al adevăratului „Israel al lui Dumnezeu”, tot aşa
preoţii şi împăraţii lor, fiecare a fost un tip al
lui Cristos, Marele Preot şi Împărat antitipic. Şi după
cum preoţii şi împăraţii lor au fost unşi cu „untdelemnul
pentru ungerea sfântă”, ca o instalare în funcţie, tot aşa
Domnul nostru Isus a fost uns cu Spiritul sfânt la consacrarea Sa. El a
devenit astfel Cristosul — unsul lui Iehova.
Biserica aleasă va fi o „preoţie împărătească”
(împăraţi-preoţi) subordonată Domnului şi
Capului lor — „mădularele trupului Celui Uns [lui Cristos]”.
Spiritul sfânt al ungerii care a venit peste Domnul nostru Isus la
botezul Său în Iordan, şi cu „toată autoritatea ... în
cer şi pe pământ” când a fost înviat dintre morţi prin
Spiritul sau puterea sfântă a Tatălui (Mat. 28:18; Efes. 1:19,
20), El, cu aprobarea Tatălui, l-a „turnat” sau l-a vărsat
ca uleiul antitipic al ungerii peste reprezentanţii Bisericii Sale la
Cincizecime. Atunci (având tipul în minte) uleiul ungerii a trecut de la
„Cap” la „trupul” Său, Biserica, iar de atunci încolo cei
credincioşi, rămânând în corp, au fost recunoscuţi
în Cuvântul divin ca „aleşii” lui Dumnezeu, unşi de El (în
Cristos) să conducă şi să binecuvânteze lumea după
ce mai întâi sunt „învăţaţi de Dumnezeu” sub îndrumarea
Spiritului ungerii.
Semnificaţia cuvântului ungere (şi a
originalului în greacă, chrisma) este netezime, gresare cu
ulei, lubrifiere. Conform obiceiului, cuvântul mai dă şi ideea
de mireasmă, parfum. Cât de frumos şi de convingător
reprezintă acest cuvânt efectul influenţei lui Dumnezeu
spre bunătate, asupra celor care vin sub această ungere
antitipică — spre sfinţenie, blândeţe, răbdare,
amabilitate frăţească — spre iubire! Ce parfum dulce, ((282))
curat, aduce această ungere a Spiritului sfânt al iubirii tuturor
acelora care o primesc! Oricât de urât, necioplit sau grosolan sau
ignorant ar fi omul din afară, „vasul de lut”, ce repede se împărtăşeşte
din influenţa îndulcitoare şi curăţitoare a comorii
„inimii noi”, a voinţei noi dinăuntru — unsă cu
Spiritul sfânt şi adusă în armonie cu „tot ce este adevărat,
tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot
ce este vrednic de iubit!” Filip. 4:8.
Cuvântul „ungere” este în deplină armonie cu
ideea corectă despre Spiritul sfânt — că el este o influenţă
de la Dumnezeu, o putere nevăzută de la Dumnezeu, exercitată
prin poruncile Sale, făgăduinţele Sale, sau altfel, cum I
S-ar părea potrivit Celui atotînţelept şi atotputernic.
Acest cuvânt desigur nu dă ideea de persoană. Cum am
putea fi unşi cu o persoană?
Dar poate cineva ar sugera că în expresia „ungerea
din partea Celui Sfânt”, nu ungerea, ci Cel Sfânt
reprezintă Spiritul sfânt. Noi răspundem, nu; Cel Sfânt este
Tatăl. Petru, descriind binecuvântarea Cincizecimii, spune că
aceasta a fost „turnată” sau vărsată — ca
uleiul ungerii, dar nu cum s-ar spune despre o persoană care ar fi
trimisă. El a zis, vorbind despre Isus: „Primind de la Tatăl făgăduinţa
[din Ioel] Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi”
— această putere sau influenţă miraculoasă care se
manifestă în diferite feluri: în gânduri înviorătoare, în
limbi de foc şi în diverse limbi vorbite de oameni fără
carte. Din nou, profeţia lui Ioel a fost: „Voi turna Duhul
Meu”. Poate cineva pretinde că aceasta ar fi o exprimare potrivită
în privinţa unei persoane? Că persoana a fost dată
de către Tatăl Fiului şi că ea a fost turnată sau
vărsată şi văzută şi auzită cum spune
în expresia „ce vedeţi şi ce auziţi”? Desigur că
nu. Şi desigur că astfel de exprimare ar fi lipsită de
respect, dacă ar fi aplicată la o treia persoană dintr-o
treime de Dumnezei „egali în putere şi slavă”.
Însă punctul care izbeşte pe fiecare, fiind
cel mai uimitor, este că acei care au această ungere „ştiu
toate”. Câţi din poporul Domnului au fost absolut siguri că
n-au „ştiut toate” şi prin urmare s-au îndoit că au
primit ungerea Spiritului ((283)) sfânt! Cum se simplifică însă
problema când este tradus: „Voi aveţi o ungere din partea Celui Sfânt
şi toţi o ştiţi!”* Da, întradevăr; toţi
copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu cunosc foarte bine deosebirea
între mintea sau inima sau voinţa naturală şi inima nouă,
mintea nouă, dispoziţia nouă, stăpânite de iubire
şi dreptate.
*Cuvântul „toate” este omis în cele mai vechi
manuscrise greceşti.
Şi câţi dintre cei mai buni şi mai
smeriţi copii ai lui Dumnezeu n-au citit cu uimire cuvintele: „Ungerea
pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi
nevoie să vă înveţe cineva!” Vai, au zis ei, noi
n-am primit o astfel de ungere, căci noi avem foarte mare nevoie să
ne înveţe cineva, şi cunoaştem foarte puţin care să
nu fi venit direct sau indirect prin oameni. Şi aceste suflete
smerite s-ar simţi foarte deprimate şi descurajate datorită
onestităţii gândirii lor, dacă n-ar vedea că şi
cei mai buni dintre sfinţii pe carei cunosc au nevoie în mod asemănător
de învăţătorii umani şii apreciază. Pe de altă
parte, unii mai puţin oneşti, mai puţin sinceri, mai puţin
evlavioşi, se străduiesc să se înşele pe ei înşişi
şi pe alţii, pretinzând că ei n-au învăţat
nimic de la oameni, ci au fost învăţaţi tot ce ştiu
prin inspiraţie directă de la Spiritul sfânt. Nu văd că
în acest fel ei pretind infailibilitate pentru gândurile şi
cuvintele lor, în sensul cel mai absolut. Ei nu văd, de asemenea, că
erorile lor în gând, cuvânt şi faptă, pretinse a fi
sub inspiraţia deplină a Spiritului sfânt, se reflectă împotriva
Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, ca autor al erorilor şi nechibzuinţelor
lor.
Dacă se ia acest pasaj chiar aşa cum este, el
contrazice mărturia generală a Scripturii. Oare nu menţionează
apostolul Pavel printre darurile Spiritului pentru Biserică
— apostoli, profeţi (oratori), pastori, învăţători,
evanghelişti? De ce să-i fi dat pe aceştia dacă
Biserica nu are nevoie să fie învăţată de nimeni? Ce
spune apostolul despre motivul rânduirii acestor daruri speciale
în Biserică? Să-l ascultăm: „Pentru desăvârşirea
sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea
trupului ((284)) lui Hristos, până vom ajunge toţi la
unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui
Dumnezeu”. Efes. 4:11-13; Compară cu 1 Cor. 12:28-31.
Nu putem presupune că apostolul Ioan îl
contrazicea pe apostolul Pavel şi pe ceilalţi apostoli — care
erau toţi învăţători şi care au instruit
Biserica să caute pe aceia pe care-i alegea Spiritul ca pastori, învăţători
şi supraveghetori, şi să cinstească pe aceia care erau
astfel „mai-mari” în Biserică şi care trebuiau să
vegheze asupra intereselor sufletelor, ca unii care trebuiau să dea
socoteală Domnului (Evr. 13:17). Fără îndoială era în
deplin acord cu sfatul apostolului Pavel, că Biserica trebuia săşi
aleagă ca slujitori oameni „în stare să înveţe pe alţii”,
„în stare atât să încurajeze cu învăţătura sănătoasă,
cât şi să înfrunte pe cei care vorbesc împotrivă”, iar
când este necesar „să-i mustre aspru, ca să fie sănătoşi
în credinţă”. Ei trebuiau să-i recunoască pe păstorii
subordonaţi care n-ar „stăpâni peste cei încredinţaţi”
lor de către Dumnezeu, ci ar „păstori turma” cu hrană
la timp cuvenit — evitând pe învăţătorii pe care îi
vor gâdila urechile după popularitate şi flatări. 1 Pet.
5:2-4; 1 Tim. 3:2; 2 Tim. 2:25; Tit 1:9, 13.
Mai mult, însuşi Ioan a fost învăţător,
şi chiar în această epistolă învăţa ceea ce el
şi noi socotim că este o învăţătură sănătoasă
— care trebuie dată ca învăţătură. Desigur că
nimeni citind scrierile lui Ioan n-ar putea trage concluzia că el a
vrut ca acestea să fie numai scrisori de natură socială,
lipsite de doctrină sau învăţătură. Oare nu-şi
începe el epistola zicând: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă
vestim [vă învăţăm] şi vouă, ca
şi voi să aveţi părtăşie cu noi” (1 Ioan
1:3). Iarăşi spune: „Vă scriu [vă învăţ]
aceste lucruri ca să nu păcătuiţi” (2:1). Apoi: „Vă
scriu o poruncă [învăţătură] nouă”
(2:8). Mai departe: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele
[ci daţi atenţie învăţăturii mele]! Cine
practică dreptatea este drept” (3:7). Iar apoi: „Noi suntem din
Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă [se supune
instrucţiunilor, învăţăturilor noastre]” (4:6).
Precum şi: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi [să
fiţi învăţaţi]” (5:13). El îşi încheie
epistola cu o învăţătură foarte importantă,
((285)) zicând: „Copilaşilor, păziţi-vă de
idoli [nu permiteţi nici unei persoane şi nici unui lucru să-L
înlocuiască pe Dumnezeu în sentimentele şi în reverenţa
voastră]”.
Văzând deci că nu se poate înţelege că
apostolul gândea că Biserica nu are nevoie de învăţători
umani — văzând că, dimpotrivă, el recunoaşte pe învăţătorii
umani ca mijlocul folosit de Spiritul sfânt, special „rânduiţi în
Biserică” tocmai pentru acest serviciu, ce vrea el să spună
prin aceste cuvinte: „nu aveţi nevoie să vă înveţe
cineva” şi „ungerea Lui vă învaţă despre toate”?
Răspunsul corect la această întrebare se va vedea uşor dacă
vom examina contextul în lumina faptelor deja discutate.
Cercetătorii presupun că această epistolă
a fost scrisă în anul 90 d. Cr. Până la vremea aceea creştinismul
ajunsese la proeminenţă considerabilă în lume. Adunase „rămăşiţa”
din Israelul trupesc şi îşi atrăsese asupra sa ura şi
persecuţia marii majorităţi orbite din acel popor şi
fusese răspândit peste tot în lumea civilizată de atunci.
Multe lucruri din creştinism l-au recomandat filosofilor greci din
timpul acela, care căutau să se combine cu el şi să
devină creştini filosofici şi filosofi creştini —
ţinând încă la filosofiile lor, despre care apostolul Pavel
arată că erau „pe nedrept numite” ştiinţă (1
Tim. 6:20). Aceşti filosofi erau cu totul gata să recunoască
pe Isus ca un om bun şi un învăţător înţelept,
dar nu ca Fiul lui Dumnezeu care a lăsat o natură spirituală,
„chipul lui Dumnezeu”, şi a „devenit trup”, pentru ca prin
aceasta să poată fi Răscumpărătorul omului şi
autorul vieţii veşnice pentru toţi cei care-L ascultă.
Ei însă învăţau o viaţă viitoare veşnică
şi erau bucuroşi să afle că creştinii învăţau
la fel: deosebirea fiind aceea că filosofii (Platon şi alţii)
învăţau că viaţa veşnică este o
caracteristică umană, o putere inerentă omului — lipsa
morţii, nemurirea, în timp ce creştinii învăţau că
viaţa veşnică nu este inerentă omului, ci este un
dar de la Dumnezeu prin Cristos, intenţionat numai pentru cei
care Îl acceptă pe El. Rom. 2:7; 5:15, 21; 6:23; 2 Cor. 9:15.
Aceşti filosofi le spuneau de fapt creştinilor:
Suntem bucuroşi să cunoaştem oameni atât de respectabili,
sensibili şi liberi. ((286)) Marele vostru învăţător,
Isus, într-adevăr v-a făcut liberi de multe obiceiuri
şi superstiţii de-ale evreilor şi de aceea vă felicităm.
Dar voi sunteţi încă într-o măsură de robie: după
ce veţi investiga filosofiile noastre veţi avea încă mai
multă libertate şi veţi afla că mult din ceea ce
aveţi în comun cu evreii — speranţele lor într-o Împărăţie
Mesianică, ideile lor ciudate despre un singur Dumnezeu şi
ideile voastre ciudate că Învăţătorul vostru, Isus, a
fost singurul Lui Fiu etc., aceste lucruri le veţi depăşi,
cu ajutorul filosofiei noastre. 2 Pet. 2:19; Iuda 4.
Epistola lui Ioan a fost scrisă pentru a fortifica
pe creştini împotriva acestor învăţături subversive.
În acest capitol (2:24) el îi îndeamnă să rămână
fermi în învăţăturile auzite de ei la început şi să
considere aceste învăţături filosofice ca minciuni, şi
pe toţi aceşti învăţători mincinoşi ca
reprezentanţi ai lui Anticrist, despre care ei auziseră atât de
adesea că se vor arăta în Biserică (2 Tes. 2:3-7; 1 Ioan
2:18). El zice: „V-am scris aceste lucruri în vederea celor care caută
să vă rătăcească [de la Cristos]”. Vers. 26.
Apoi vine exprimarea deosebită din versetul 27,
care este acum în discuţie, pe care o parafrazăm astfel:
Dar, preaiubiţilor, adevăraţii copii ai
lui Dumnezeu nu pot fi amăgiţi de vreo astfel de filosofie: în
ceea ce ne priveşte, nici o filosofie nu poate lua locul lui Cristos
în inimile noastre — nici o teorie n-ar putea să ne facă să
punem la îndoială plinătatea şi corectitudinea marelui
mesaj pe care l-am primit ca Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos —
Preaiubitul Tatălui, Unsul Tatălui. Pe lângă caracterul
raţional al „credinţei care a fost dată sfinţilor
odată pentru totdeauna”, gândiţi-vă la minunatul efect
al acestui mesaj asupra voastră: el a fost însoţit de „darurile”
miraculoase, ale „limbilor”, „minunilor” etc., despre care aceşti
filosofi afirmă că sunt imitate de fachirii din orient; dar pe lângă
aceasta voi aveţi încă o mărturie în inimile voastre cele
noi — în ungerea care v-a transformat şi v-a reînnoit minţile,
producând în viaţa voastră zilnică roade ale
Spiritului sfinţeniei, pe care fachirii nu le pot imita şi pe
care filosofii care vreau să vă amăgească nu le pot tăgădui.
((287))
Pe baza acestor principii fundamentale ale religiei
voastre sfinte — că Cristos Isus n-a fost un impostor, ci însuşi
Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru, şi că
viaţa veşnică se poate obţine numai prin unire vitală
cu El — voi n-aveţi nevoie de instruire, nici de la aceşti învăţători
mincinoşi, nici de la mine. Şi atâta vreme cât acest Spirit al
iubirii rămâne în voi, el va servi ca o apărare împotriva
tuturor acestor teorii blasfematoare, anticreştine. Atâta vreme cât
vă amintiţi că „pacea lui Dumnezeu care întrece orice
pricepere” a venit în inima voastră prin acceptarea lui Isus ca
Fiul lui Dumnezeu şi ca singura putere a lui Dumenzeu spre mântuire,
atâta vreme acest spirit vă va ţine fermi, neclintiţi la
acest punct. Şi veţi afla că aceeaşi probă (a
loialităţii faţă de Spiritul sfânt al iubirii primit
prin Tatăl şi prin Fiul) este de ajutor ca să dovedească
toate lucrurile: căci orice contrazice sau ignoră acest Spirit
al iubirii este un spirit nesfânt — o învăţătură
falsă. Şi să nu uitaţi că învăţătura
lui este că dacă vrem să primim vreo răsplată
trebuie să „rămânem în El” — a abandona pe Cristos înseamnă
a abandona totul.
Suspine negrăite
„Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu
suspine negrăite. Şi Cel care cercetează inimile ştie
care este gândirea Duhului.” Rom. 8:26, 27.
Această expresie, intenţionată să
dea poporului lui Dumnezeu o înţelegere a iubirii şi grijii Tatălui
ceresc faţă de ei, este înţeleasă foarte greşit
de către mulţi. Aceştia ne spun că Spiritul sfânt
suspină pentru ei la Tatăl; şi unii încearcă să
dea expresie auzibilă acestor suspine, iar alţii presupun că
suspinele lor ajută cumva pe Spiritul sfânt în această
chestiune, compensând pentru suspinele pe care el nu le poate rosti —
chiar dacă ei nu pot vedea exact cum. Ar fi ciudat într-adevăr,
dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, şi, după cum
susţin catehismele, „egală în putere” cu Tatăl şi
cu Fiul, ca el să considere necesar să se adreseze Tatălui
şi Fiului pentru poporul Domnului cu suspine negrăite. Domnul
nostru Isus a spus că am putea veni ((288)) direct la El
şi că am putea veni direct la Tatăl, asigurândune că
„Tatăl Însuşi vă iubeşte”. Totuşi, din
această scriptură pe care o analizăm unii au ajuns la ideea
că noi trebuie să mergem la Tatăl şi la Fiul prin
Spiritul sfânt ca mijlocitor, care va suspina pentru noi şi va
mijloci pentru noi, ca să putem fi acceptaţi de Tatăl
şi de Fiul. Aceasta este în armonie cu încurcătura de gândire
predominantă în privinţa Spiritului sfânt şi a funcţiei
lui.
Eroarea acestei interpretări se vede şi
atunci când ne gândim că dacă suspinele n-ar putea fi grăite,
atunci n-ar mai fi deloc suspine; deoarece ceea ce nu poate fi rostit nu
este suspin. Dar acest pasaj ar apărea la fel de ciudat şi de
necorespunzător dacă l-am interpreta în sensul că Spiritul
sfânt, influenţa sau puterea Atotputernicului Iehova nu este în
stare să se exprime în mod inteligent. Ştim că în
veacurile trecute mintea, voinţa, Spiritul lui Dumnezeu şi-a găsit
expresie abundentă prin cuvintele şi faptele profeţilor,
şi nu putem presupune că astăzi El are mai puţină
putere sau capacitate. Atunci ce poate însemna această scriptură:
„Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite”?
Greşeala constă în presupunerea că
Spiritul lui Dumnezeu este cel care imploră. Însă, dimpotrivă,
spiritul care mijloceşte pentru noi este propriul nostru spirit,
spiritul sfântului care imploră pe Dumnezeu şi adesea nu reuşeşte
să se exprime cum se cuvine. O privire la text, împreună cu
relaţiile lui contextuale, va arăta că această
interpretare este potrivită. Apostolul tocmai scrisese despre
omenirea încărcată de păcat, suspinând în lanţurile
ei. El ne asigură că omenirii i se va acorda libertate de această
robie, când Biserica, „copiii lui Dumnezeu”, sub conducerea Căpeteniei
Mântuirii lor, vor fi fost glorificaţi (versetele 19-21). Apoi el
trece de la suspinele lumii la starea prezentă a Bisericii, în
care noi suspinăm: „Şi noi care avem cele dintâi roade
ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică
răscumpărarea trupului nostru”. Versetul 23.
((289))
Spiritul sau mintea reînnoită sau transformată
a Bisericii, care era odată lumească, acum este sfântă
şi spirituală: dar corpurile noastre sunt încă umane
şi au imperfecţiunile adamice. De aceea, ca noi creaturi suntem
împovăraţi de carne şi suspinăm după
eliberarea promisă în asemănarea lui Cristos la întâia înviere.
Apostolul arată că prin credinţă noi putem socoti mort
corpul pământesc, şi ne putem gândi la noi înşine ca
fiind noi creaturi desăvârşite şi astfel înţelegem că
suntem mântuiţi acum — „mântuiţi în nădejde”
(versetul 24). Apoi, după ce arată cum ne putem socoti pe noi înşine,
el ne arată că din punct de vedere divin suntem socotiţi
fiinţe „noi”, „sfinte” şi „spirituale”: arată că
Dumnezeu, privindune din acest punct de vedere, recunoaşte nu carnea
şi slăbiciunile şi imperfecţiunile ei — ci spiritul,
mintea, intenţiile, voinţa noastră, „creaţia nouă”
devotată slujirii Sale. Dumnezeu ştie când spiritul nostru sfânt
(mintea nouă) este doritor şi carnea este slabă, şi El
ne judecă nu după trup, ci după spirit.
Conceperea noastră de Spirit, adoptarea unei voinţe
noi deplin consacrate Domnului, este ceea ce ne-a adus într-o legătură
nouă cu Dumnezeu şi în aceste speranţe noi în care ne
bucurăm: „Şi tot astfel şi Duhul [mintea noastră nouă,
sfântă] ne ajută [completează] în slăbiciunea noastră
[trupească]: căci nu ştim [nici măcar] să ne rugăm
cum trebuie [cu mult mai puţin suntem întotdeauna în stare să
facem cum am vrea]. Dar însuşi Duhul [mintea noastră sfântă]
mijloceşte [pentru noi — este omis în manuscrisele cele mai vechi]
cu suspine negrăite [în cuvinte]. Şi Cel care cercetează
inimile [Dumnezeu] ştie care este gândirea [în greceşte phronema
— înclinarea] Duhului [nostru]: pentru că El [duhul nostru]
mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu este bucuros să accepte
dorinţele inimii poporului Său, atât în rugăciune, cât
şi în slujire, în ciuda imperfecţiunilor cărnii lor — a
vasului lor pământesc. Şi El acceptă aceste dorinţe
ale inimii.
((290))
Ce fericire pentru noi, în ignoranţa şi slăbiciunea
noastră, că Tatăl nostru ceresc acceptă intenţiile
inimilor noastre în locul cuvintelor noastre; căci adesea poporul Său
a cerut foarte greşit! Ne gândim la aceasta ori de câte ori auzim
pe unii din poporul Domnului rugându-se ca Dumnezeu să-i boteze cu
Spirit sfânt şi cu foc. Rugăciunea este făcută într-o
conştiinţă bună şi numai cu dorinţa de a
avea o binecuvântare; dar neînţelegând pasajul de scriptură
pe care-l citează, persoana cere de fapt ca o binecuvântare să
fie urmată de un blestem. Prezicerea că Cristos va boteza cu
Spirit sfânt şi cu foc a fost făcută de Ioan Botezătorul.
Partea de binecuvântare din aceasta a venit peste Biserica în aşteptare
la Cincizecime, iar apoi asupra întregii „rămăşiţe”
credincioase din Israel, dar aspectul din urmă s-a împlinit asupra
poporului evreu respins — prin botezul cu foc, distrugere, necaz, care a
nimicit complet statul lor naţional în anul 70 d. Cr. Dar foarte îndurător,
Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile poporului Său după
cererea lor, ci după intenţiile celui care cere — acordându-le
numai binecuvântare.
Unii au fost surprinşi într-o greşeală
şi prinşi în cursă de Adversar prin ceva slăbiciune a
naturii umane decăzute: ei s-au simţit aproape descurajaţi
când s-au apropiat de tronul harului ceresc în rugăciune. Nu puteau
rosti cuvinte, ci numai suspinau în spiritul lor către Dumnezeu, „gemând
apăsaţi”. Dar Tatăl ceresc n-a insistat că ei
trebuie să-şi formuleze cererea în cuvinte potrivite cu
exactitate pentru ai asculta: în loc de aceasta, El a răspuns cu îndurare
dorinţelor inimii lor, suspinelor neexprimate ale inimii lor, care căutau
iertarea Lui, binecuvântarea şi mângâierea Lui. El le-a răspuns
la rugăciunile nerostite, le-a acordat putere şi binecuvântare,
cu o binecuvântată realizare a iertării.
Acesta este argumentul apostolului în tot contextul de
aici, şi se va observa că el rezumă argumentarea zicând:
„Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? [Având în
vedere că Dumnezeu a făcut pentru noi toate aranjamentele, ignorând
slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre, care sunt contrare
((291)) voinţei noastre, şi nu le socoteşte ca fapte
— şi ignorând şchiopătarea rugăciunilor noastre
şi incapacitatea de a ne exprima dorinţa, şi dimpotrivă,
făcând aranjamente să ne binecuvânteze după spiritul minţii
noastre, deoarece nu suntem capabili să ne exprimăm nici măcar
suspinele în rugăciunile noastre imperfecte, noi vom trage concluzia:]
Dacă Dumnezeu este [astfel] pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”
Versetul 31.
Cum mustră Spiritul lumea „Şi când va veni
El [Spiritul adevărului], va dovedi lumea vinovată [va mustra
lumea — B. I., n. e.] în ce priveşte păcatul, dreptatea
şi judecata.” Ioan 16:8.
Am văzut deja motivul pentru care Spiritului adevărului
i se aplică pronumele masculin — pentru că Îl reprezintă
pe Dumnezeu, care este de gen masculin. Vom examina acum acest text,
folosit de unii ca dovadă că Spiritul sfânt lucrează în
cei păcătoşi pentru a-i reforma. Noi susţinem că
această părere este cu totul incorectă — că
Scripturile, înţelese corect, învaţă că Spiritul sfânt
este acordat numai credincioşilor consacraţi; că nu le este
dat necredincioşilor şi ca atare n-ar putea lucra în ei, după
modul în care se pretinde în general. Tocmai dimpotrivă, copiii
acestei lumi au spiritul lumii; şi numai copiii lui Dumnezeu au
spiritul lui Dumnezeu, Spiritul, mintea, dispoziţia sau voinţa
sfântă. „Duhul lumii” sau „gândirea firii păcătoase
este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Iar cei care au
mintea firii păcătoase nu pot cunoaşte lucrurile Spiritului
lui Dumnezeu, pentru că ele sunt înţelese spiritual — pot fi
înţelese numai de către aceia care au Spiritul sfânt. De aceea,
oriunde găsim Spiritul sfânt al armoniei cu Dumnezeu şi al
ascultării de voinţa şi providenţa Sa, el dă
dovadă de regenerare, de concepere la înnoirea vieţii. În
armonie cu aceasta citim cuvintele apostolului: „Dacă n-are cineva
Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Cei care n-au Spiritul lui Cristos
şi care nu sunt ai Lui formează lumea în general — ei nu sunt
ai lui Cristos fiindcă n-au primit Spiritul Tatălui.
((292))
Spiritul lui Dumnezeu, prin roadele şi mărturiile
sale prin Cuvânt, este dovada că am fost reînnoiţi. Este
evident pentru toţi că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care este
în Biserică nu este acelaşi Spirit care este în cei lumeşti
— că Spiritul lui Dumnezeu nu este în nici un sens în cei cu o
minte lumească, carnală, care, de aceea, în Scripturi sunt numiţi
„copii ai mâniei”, „fiii veacului acestuia”, „copiii tatălui
lor, diavolul”. Totuşi, să nu uităm că „Duhul adevărului”,
„Duhul iubirii” a modificat într-o măsură considerabilă
spiritul lumii; aşa încât deşi este tot un spirit al întunericului,
un spirit al egoismului, un spirit carnal, totuşi lumea copiază
într-o anumită măsură, într-o manieră formală,
exterioară, unele din darurile Spiritului sfânt. Ar fi ciudat, într-adevăr,
dacă frumuseţile Spiritului sfinţeniei, reprezentate prin
blândeţe, bunătate şi răbdare n-ar face nici o
impresie asupra celor neregeneraţi.
Unii oameni din lume cultivă aceste daruri ale
Spiritului pentru că ele sunt considerate ca parte din plăcerile
vieţii, semne de bună creştere etc., şi mulţi
dintre cei a căror inimă este complet în dezarmonie cu
principiile Spiritului sfinţeniei copiază aceste daruri ca un
lustru sau o spoială exterioară, pentru a acoperi metalul de
proastă calitate al unei naturi degradate — neregenerate, nesfinţite,
egoiste, lipsite de armonie cu Domnul şi cu Spiritul sfinţeniei
Sale. Trebuie, prin urmare, să facem distincţie clară între
cei care spoiesc suprafaţa conduitei lor şi cei ale căror
inimi au fost transformate de Spiritul Domnului. Numai cei din urmă
sunt fiii lui Dumnezeu, care au favoarea Lui şi care vor fi în curând
binecuvântaţi şi glorificaţi.
Atunci se ridică întrebarea: dacă Spiritul
Domnului se dă numai celor care sunt ai Lui, prin credinţă
în Cristos şi consacrare, ce a vrut să spună Domnul nostru
prin declaraţia de mai sus, că Spiritul adevărului va
mustra lumea în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata
viitoare?
Sensul cuvintelor Domnului nostru se va vedea imediat,
dacă ne amintim declaraţia Sa, că urmaşii Săi,
peste care va veni Spiritul Său şi în care acesta va locui cu
bogăţie, în măsura credinţei şi ascultării
lor, vor fi lumina lumii. Această lumină a ((293))
adevărului este cea care străluceşte de la Biserica într-adevăr
consacrată, asupra lumii şi asupra celor cu o minte lumească
din biserica nominală, cea care tinde să mustre întunericul lor.
Domnul nostru a spus despre Sine, după ce a fost uns cu Spiritul lui
Dumnezeu: „Eu sunt lumina lumii”, precum şi: „Cât sunt în
lume, sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12; 9:5). Şi adresânduSe
Bisericii Sale din acest Veac Evanghelic, sfinţită prin acelaşi
Spirit sfânt, El a spus: „Voi sunteţi lumina lumii ... aşa să
lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor”. Mat. 5:14-16.
Apostolul Pavel, adresându-se aceluiaşi corp al
lui Cristos, spune: „Odinioară eraţi întuneric, dar acum
sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii
ai luminii” (Efes. 5:8; 1 Tes. 5:5). Şi iarăşi spune: „Căci
Dumnezeu [Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul adevărului] ... a strălucit
în inimile noastre, ca să facem să strălucească
lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:6). Astfel,
vedem că lumina Adevărului lui Dumnezeu, Spiritul, mintea sau
dispoziţia sfântă, strălucind în inimile noastre, este
cea care-şi trimite strălucirea asupra lumii; şi ca
atare avem îndemnul: „Faceţi toate fără murmure şi
fără îndoieli, ca să fiţi fără vină
şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul
unei generaţii strâmbe şi sucite, în care străluciţi
ca nişte lumini în lume”. Filip. 2:14, 15.
Astfel vedem că Spiritul sfânt străluceşte
peste lume — nu direct, ci prin reflexie. Spiritul lui Dumnezeu care străluceşte
peste întunericul lumii nu este dat celor din lume şi nu lucrează
în ei, ci Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care lucrează în poporul
Său, în cei care sunt pecetluiţi cu el, este cel care străluceşte
peste întunericul lumii.
Apostolul ne dă o sugestie în privinţa
felului în care lumea trebuie să fie mustrată de Spiritul sfinţeniei
din Biserica consacrată, zicând: „Umblaţi deci ca nişte
copii ai luminii ... şi nu luaţi deloc parte la lucrările
neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le.
... Dar toate lucrurile, când sunt dezvăluite în adevăratul
lor fel de a fi, sunt date pe faţă [arătate ca fiind greşite]
de lumină” (Efes. 5:8, 11, 13). Lumina adevărului lui
Dumnezeu, care este expresia minţii sau a Spiritului Său, ((294))
strălucind printr-o viaţă sfinţită, este Spiritul
sfânt, mustrând întunericul lumii, arătând celor care văd,
ce este păcatul, în contrast cu dreptatea. Şi de
la această iluminare îşi vor forma o convingere despre o
judecată viitoare, când dreptatea va primi o răsplată, iar
păcatul o pedeapsă. O viaţă evlavioasă este
totdeauna o mustrare pentru cei neevlavioşi, chiar şi acolo unde
nici un cuvânt de adevăr nu este posibil sau potrivit.
Deoarece Spiritul sfânt din poporul lui Dumnezeu mustră
spiritul nesfânt sau egoist din cei din jurul lor, apostolul îndeamnă
pe cei sfinţiţi să-şi aducă aminte că ei
sunt epistole vii, cunoscute şi citite de toţi oamenii (2 Cor.
3:2). Biserica îndreptăţită şi sfinţită,
urmând în urmele lui Cristos, a fost întotdeauna o lumină în lume,
chiar dacă lumina ei n-a avut întotdeauna aşa de mare influenţă
cum a dorit ea. Aşa a fost şi cu Domnul nostru, care a spus că
toţi cei ce aveau spiritul întunericului Îl urau din cauză că
spiritul întunericului din ei era mustrat de Spiritul Lui de lumină.
Pentru acest motiv, nu numai Domnul, marele Purtător de Lumină,
a fost persecutat până la moarte, ci toţi purtătorii de
lumină care merg pe urmele Lui trebuie să fie şi ei părtaşi
la persecuţia şi suferinţa Lui. Ioan 16:3; Rom. 8:17, 18.
Deşi misiunea principală a Bisericii a fost
propria ei dezvoltare, „zidire pe credinţa voastră preasfântă”
etc. (Iuda 20), totuşi ea a avut întotdeauna şi o misiune
secundară, aceea de a face mărturie pentru adevăr, de a lăsa
lumina să strălucească, de a mustra lumea. Şi această
mustrare în mod necesar a fost mai mult faţă de cei care cu
numele se pretindeau a fi evlavioşi decât faţă de cei în
mod deschis lumeşti, întocmai cum în zilele Domnului nostru lumina
Lui s-a revărsat peste cei care se pretindeau a fi evlavioşi
şi sfinţi, mustrându-le întunericul. Şi Domnul nostru ne
previne în legătură cu necesitatea de a lăsa lumina să
strălucească în mod continuu, zicând: „Dacă
lumina care este în tine este [devine] întuneric, cât de mari trebuie să
fie întunecimile!” atât pentru sufletul în care s-a stins lumina, cât
şi pentru lume, de care lumina este astfel ascunsă. Satan nu câştigă
o victorie mai mare decât atunci când seduce un suflet ((295))
care a fost odată luminat şi sfinţit prin adevăr.
Influenţa spre rău a unuia ca acesta este mai mult decât dublată.
„Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia
seama să nu cadă”, amintinduşi că a pune lumina sub
baniţă este un pas sigur spre întuneric.
„Prin aceasta să cunoaşteţi Duhul lui
Dumnezeu”
că este deosebit de duhul lui Anticrist
— 1 Ioan 4:2, 3; 2 Ioan 7 —
„Prin acesta să cunoaşteţi Duhul lui
Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a
venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte
pe Isus Hristos venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui
Antihrist.”
Nimic n-ar trebui să fie mai clar pentru orice
minte inteligentă decât că apostolul nu se referă la o
persoană, ci la o influenţă, doctrină sau învăţătură.
Contextul (versetele 1 şi 3) arată în afara oricărei îndoieli
că apostolul vrea să spună că poporul Domnului trebuie
să facă deosebire între învăţăturile prezentate
lor ca adevăr — trebuie să „cerceteze duhurile”, dacă
sunt sfinte sau rele, dacă sunt de la Dumnezeu sau de la Cel Rău
— dacă este Spiritul adevărului sau spiritul erorii. Ambele
acestea sunt prezentate de proroci sau învăţători. Domnul
nostru şi apostolii şi alţii care au urmat în urmele lor
au semănat sămânţa adevărului sau „grâu”, concepând
credincioşi consacraţi la o înnoire a vieţii şi la
sfinţenia spiritului. Vrăjmaşul şi slujitorii lui au
semănat sămânţa erorii sau „neghină”, care a adus
în biserica nominală (sau în câmpul de grâu) mulţimi de
neghină — neavând „Duhul sfânt al lui Hristos”, ci „duhul
lumii” modificat, glazurat. De aceea, oricine s-ar prezenta ca învăţător
şi ar pretinde că este un slujitor al adevărului şi că
are sfinţenia spiritului, trebuie să fie încercat, probat, spre
a se vedea dacă propovăduieşte adevăr sau eroare —
dacă le insuflă altora Spiritul adevărului sau spiritul
erorii. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie standardul prin care
fiecare să fie primit ca învăţător adevărat, sau
respins ca învăţător fals: „căci au ieşit în
lume mulţi proroci mincinoşi”.
Apostolul arată un test general cu privire
la credinţa adevărată şi falsă, la învăţătorii
adevăraţi şi mincinoşi — Spiritul ((296))
adevărului şi spiritul erorii — Spiritul sfânt al lui Cristos
care îndrumă în tot adevărul şi spiritul nesfânt al lui
Anticrist, care duce în eroare, care este nimicitor pentru credinţa
dată sfinţilor o dată pentru totdeauna şi care duce la
negarea că Domnul nea cumpărat cu sângele Său preţios
(2 Pet. 2:1). Acest test a fost afirmarea sau negarea faptului că
Mesia a venit în trup. Şi acesta a fost şi este încă un
test sigur — testul răscumpărării declarat într-una
din multele sale forme: orice învăţătură care o neagă
este un împotrivitor activ al adevărului, este anti (împotriva lui)
Cristos; orice învăţătură care o ignoră
este în mod serios greşită, nu este de la Dumnezeu, oricât din
ceea ce este bun ar putea fi amestecat cu ea; este periculoasă: orice
doctrină care o mărturiseşte este fundamental corectă
— „este de la Dumnezeu”, tinzând în direcţia cea corectă.
Foarte devreme Adversarul a început cu atacuri împotriva
credinţei adevărate prezentate de Domnul şi de apostoli,
din două puncte de vedere, ambele negând că El a venit în
trup.
1) Filosofiile păgâne (împotriva cărora de
asemenea a avertizat apostolul Pavel în 1 Tim. 6:20, 21) pretindeau că
Isus a fost într-adevăr un mare profet, un mare învăţător,
şi L-au pus în rând cu filosofii lor; dar ele insistau că n-a
fost Fiul lui Dumnezeu mai mult decât alţii — n-a fost Mesia al
evreilor, ale căror speranţe şi profeţii le atribuiau
îngustimii, mândriei şi ambiţiei lor naţionale de a se
considera naţiunea favorizată divin. Astfel ei au negat existenţa
preumană a Domnului nostru — au negat că El a venit în
trup — au negat că El a fost mai mult decât un membru al rasei decăzute,
admiţând totuşi că a fost un specimen strălucit al ei.
2) Potrivit obiceiului său, Adversarul a început
devreme să pună o eroare extremă împotriva altei erori
extreme, pentru ca în lupta dintre cele două erori, adevărul
dintre ele să fie lăsat fără apărare şi să
fie uitat. De aceea a început a doua eroare extremă asupra acestui
subiect, a cărei pretenţie era şi încă este, că
Mesia n-a fost deloc om — că El a fost Însuşi Dumnezeu Tatăl,
care doar a pretins că este trup pentru o vreme, în timp ce de fapt
Îşi menţinea toate puterile divine — folosind corpul de ((297))
carne numai ca o acoperitoare sau o mască pentru a-Şi ascunde
gloria şi a-I permite să pară că plânge sau Îi este
foame şi sete şi moare. Această vedere de asemenea neagă
că Mesia a venit în trup — că „a devenit trup”.
Ioan 1:14.
Privind astăzi în jurul nostru putem fi uimiţi
să aflăm că majoritatea creştinilor susţin pe una
sau pe cealaltă din aceste doctrine false ale spiritului lui
anticrist, opuse Spiritului adevărului; iar restul se află în
general în încurcătură — sunt dezorientaţi — nu văd
clar adevărul acestui subiect şi în consecinţă nu
sunt ferm întemeiaţi pe răscumpărare. Fiindcă toţi
care nu pot vedea clar că „Cuvântul [Logosul] a devenit
trup”, a devenit „Omul Isus Hristos”, sunt la fel de incapabili
să vadă răscumpărarea (preţul corespunzător)
ca şi cei care-L văd pe Isus un om imperfect, conceput din trup
de un tată pământesc. Astfel vedem că testul simplu
prezentat de Spiritul sfânt prin apostol este şi acum un test pentru
doctrine — dacă ele sunt de la Dumnezeu şi de la Spiritul sfânt,
sau de la Satan şi de la spiritul lui anticrist.
În timp ce examinăm aceste texte, vom remarca o
obiecţie ridicată împotriva traducerii din versiunea comună
a Bibliilor noastre, ca să arătăm că obiecţia nu
este validă — să arătăm că traducerea este bună;
că greşeala este a criticului, care evident nu are o cunoştinţă
suficientă despre regulile de sintaxă a limbii greceşti
pentru a încerca o critică. Pretenţia lui este:
(1) Că cuvintele greceşti din aceste două
texte, traduse prin „a venit”, înseamnă venire.
(2) Că prin această schimbare cuvintele
apostolului ar însemna că orice învăţătură care
neagă că a doua venire a Domnului nostru va fi în
trup este un spirit anticrist.
La această pretenţie noi răspundem:
(1) Este adevărat că cuvântul erchomai,
rădăcina cuvântului din care vine eleluthota (1 Ioan
4:2) şi erchomenon (2 Ioan 7) înseamnă venire sau
sosire; dar că venirea la care se referă este un
eveniment trecut sau viitor trebuie determinat după construcţia
frazei, întocmai cum putem folosi cuvântul nostru „venire” când ne
referim la chestiuni trecute şi viitoare şi ((298))
spunem: „Credinţa în prima venire a Domnului nostru este
generală printre creştini, dar nu atât de generală este
credinţa în a doua venire a Sa”. Contextul dovedeşte
în afara oricărei îndoieli că se face referire la un eveniment
trecut, fiindcă mărturia este că „mulţi amăgitori
au ieşit” sau „au venit”; şi cele două declaraţii
se referă foarte evident la acelaşi lucru.
(2) Această pretenţie este prezentată de
unii care au un obiectiv când pretind că textul se referă la un
eveniment viitor — ei pretind că Domnul nostru nu este „schimbat”
la natură divină, că El este încă tot carne şi
că va continua să fie om, fiinţă umană de carne,
şi va purta urmele suferinţelor Sale umane toată
eternitatea. Ei neagă, sau cel puţin ignoră, numeroasele
declaraţii scripturale în sensul că: „Dumnezeu L-a înălţat
foarte sus”; „Domnul este Duhul” şi „Chiar dacă am
cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L
mai cunoaştem în felul acesta” (Filip. 2:9; 2 Cor. 3:17; 5:16).
Dorinţa lor de a găsi nişte declaraţii scripturale în
sprijinul poziţiei lor iraţionale şi nescripturale îi înşeală
în privinţa acestor pasaje. De fapt putem spune că majoritatea
creştinilor susţin această vedere greşită, şi
printre ei se află aproape toţi care au avut ceva dea face cu
traducerea Scripturilor.
Dar noi ne vom susţine poziţia citând
criticile acestor texte făcute de prof. J. R. Rinehart, doctor în
filosofie, profesor de limbi la Colegiul Waynesburg (Cumberland
Presbiterian). După ce citează textul din 1 Ioan 4:2 şi 2
Ioan 7, prof. Rinehart spune:
„1) Citatele anterioare sunt din Emphatic Diaglott
al lui Wilson, care sunt presupuse a fi din textul grecesc original al
Noului Testament. Cuvântul eleluthota este acuzativul, masculin,
singular, al celui de-al doilea participiu perfect al verbului erchomai,
având aceeaşi relaţie cu acest verb pe care o are orice alt
participiu perfect cu verbul său. El stă alături de verbul homolegei
în vorbire indirectă şi reprezintă un timp trecut,
finit, conform sintaxei obişnuite a limbii greceşti. Gramatica
limbii greceşti de Goodwin, ++1588, 1288.
((299))
Traducerea următoare a primului citat este, de
aceea, esenţialmente corectă. «Orice duh care mărturiseşte
că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu».
„2) Cuvântul erchomenon din al doilea citat este
acuzativul, masculin, singular, al verbului erchomai la participiu prezent,
şi este supus aceloraşi reguli sintactice ca şi cuvântul
de mai sus. Relaţia lui cu eiselton prin homologountes, precum şi
contextul, justifică traducerea lui la timpul trecut. Ibidem. +1289.
Traducerea celui de-al doilea citat, prin urmare, este
redată corect după cum urmează: «Căci mulţi înşelători
au ieşit în lume — cei care nu mărturisesc faptul că
Isus Hristos a venit în trup»”.
Nici un învăţat în limba greacă,
credem noi, nu se va găsi vreodată să contrazică
această definiţie, chiar dacă susţine a doua venire a
Domnului nostru în trup şi ar putea avea astfel preferinţă
pentru o construcţie favorabilă concepţiilor sale.
În final, observăm că după cum o mărturisire
a faptului că Cristos a venit în trup la prima venire a Sa este esenţială
unei credinţe corecte în răscumpărare, şi o negare a
acestui fapt înseamnă o negare a răscumpărării (fiindcă
altfel n-ar fi putut da un preţ corespunzător pentru om), tot aşa,
toţi care cred că Cristos este om după învierea Sa şi
că El va veni a doua oară ca om, prin aceasta ei neagă răscumpărarea
— căci, dacă Domnul nostru este încă tot om, înseamnă,
fie că nu Şi-a dat starea de om ca răscumpărarea
noastră, fie, după ce a dat-o pentru trei zile, a luat-o înapoi
— a luat înapoi preţul de răscumpărare şi astfel a
stricat cumpărarea. Dar, dimpotrivă, cumpărarea a fost
definitivă; umanitatea Domnului nostru n-a fost niciodată luată
înapoi: pe El Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a
dat un nume şi o natură cu mult mai presus de îngeri, stăpâniri
şi puteri şi de orice nume care este numit (cu excepţia Tatălui
numai). El nu mai este om şi în nici un sens nu mai este ca noi: noi,
dacă vom fi credincioşi, vom fi „schimbaţi” şi făcuţi
asemenea Lui şi-L vom „vedea aşa cum este.” 1 Ioan 3:2.
((300))
TOATĂ FIINŢA LUI ESTE PLINĂ DE FARMEC
Maiestuosă bunătate stă întronată
Pe a Mânuitorului faţă;
Capul Său cu slavă strălucită este-ncununat,
Iar de pe buze-I harul se revarsă.
Nimeni altul nu este ca El
Printre fiii oamenilor;
El, cel mai frumos dintre cei frumoşi
Din toată suita cerurilor.
A văzut pe oameni în necaz adânc
Şi a venit în ajutor degrabă;
Pentru noi a purtat crucea ruşinoasă
Şi a luat toată durerea noastră.
Făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mari
El ni le asigură;
Da, pe această stâncă credinţa mi se poate odihni
Neclintită, sigură.
O, bogate adâncimi de iubire divină,
Sursă de har infinită!
Iubite Mântuitor, fiindcă sunt al Tău,
Mai mult de-atât nimic n-aş putea dori eu.
