SCRIPTURE
STUDIES
Vol.
5 -
Împăcarea omului cu Dumnezeu
MIJLOCITORUL
ÎMPĂCĂRII,
CEL FĂRĂ PATĂ
———
Studiul IV
Scripturi care în aparenţă
se contrazic suNt aduse în armonie — Doctrina Romano-catolică
despre conceperea imaculată a Mariei nu este confirmată — Naşterea
lui Isus diferITă de a păcătoşilor este esenţială
pentru aranjamentul divin — Altfel nu era posibilă nici o răscumpărare
— Ultimele concluzii ale ştiinţei în legătură cu
unirea vieţii cu protoplasma — Logosul a fost făcut trup — Născut
din femeie dar fără pată — Cum o mamă imperfectă
a putut naşte şi a născut pe Cel fără pată
— Acelaşi principiu operează şi în alte aspecte ale
planului divin, după cum mărturisesc Scripturile
„Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă
necurată un om curat? Nici unul măcar!” Iov 14:4.
„Şi ştiţi că El S-a arătat
ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.” „Şi
tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără
pată, despărţit de păcătoşi.” 1
Ioan 3:5; Evr. 7:26.
AICI avem declaraţii scripturale care în aparenţă
se contrazic: prima declară, în armonie cu experienţa noastră,
că toţi descendenţii lui Adam sunt afectaţi de virusul
păcatului din fântâna otrăvită; ultima declară că
Domnul nostru Isus când a fost om a fost deosebit de ceilalţi oameni
— fără neajunsuri, fără vină şi fără
pată. Şi deoarece întreaga teorie a Împăcării,
prezentată în Scripturi, cere ca Mântuitorul nostru să fie cu
necesitate un om fără pată — din rasa noastră
şi totuşi separat de ea — acesta devine un punct foarte
important pentru mintea poporului cugetător al Domnului. Cum a
realizat Dumnezeu în cazul Domnului nostru Isus ceea ce omului îi este
cu neputinţă — conform întregii experienţe umane şi
conform mărturiei lui Iov? Sarcina plăcută a acestui
capitol este să dea dovezi ample despre felul în care aranjamentul
divin a realizat acest lucru dorit, dar în aparenţă imposibil,
de creare a unui membru al rasei, însă despărţit de
neajunsurile ei, ca să fie răscumpărarea ((98))
ei — ca să dea un preţ corespunzător pentru primul om
perfect al cărui păcat şi blestemul acestuia ruinează
rasa.
Nu înseamnă că o cunoaştere a modului
realizării acestui lucru este esenţială pentru credinţa
sau mântuirea adevăratului ucenic învăţat de Dumnezeu;
dar în lumina criticii distructive (raţională şi iraţională)
din zilele noastre, este folositor ca acest adevăr, atât de strâns
legat de Împăcare, însuşi centrul şi temelia creştinismului
adevărat, să fie puternic susţinut, cu scopul ca credinţa
poporului Domnului să poată rezista atacurilor Adversarului împotriva
doctrinei răscumpărării — atacuri de la amvon, din presă
şi din strană. Afirmaţia scripturală despre faptul că
Domnul nostru a fost nepătat, mulţumim lui Dumnezeu, a fost cu
totul suficientă pentru sfinţii Săi de-a lungul secolelor;
dar acum, ca „hrană la timp” pentru casa credinţei, vine
atestarea ştiinţifică şi filosofică a faptului că
este posibil tot ce se pretinde a fi scris în Cuvântul divin asupra
acestui subiect — cu totul în armonie cu „legile naturii”.
Biserica Romano-catolică, în doctrina ei despre
„Imaculata concepere” a Mariei, încearcă să stabilească
credinţa că mama Domnului nostru a fost imaculată, fără
pată, perfectă, spre a dovedi astfel că Isus a putut fi născut
fără pată şi deosebit de păcătoşi; noi
însă nu pretindem aceasta. Noi admitem că mama Domnului nostru
a fost un membru al rasei lui Adam, în acelaşi sens în care sunt
şi ceilalţi membri ai ei — că viaţa ei s-a tras din
tulpina adamică, că ea a moştenit slăbiciunile şi
neajunsurile omeneşti şi a fost în mod inevitabil, ca şi
toţi ceilalţi, sub sentinţa morţii. Pretindem că
„Omul Isus Hristos” a fost o excepţie — singura excepţie.
Este bine să nu uităm că grija providenţială
a lui Dumnezeu faţă de copiii oamenilor este adeseori manifestată
prin excepţiile din natură. De exemplu, este o lege a
naturii faptul că sub influenţa căldurii se produce
dilatare, pe când sub influenţa îngheţului se produce contracţie;
dar ce fericire este pentru omenire că apa face excepţie de la
acest principiu — că apa, contrar regulii generale, se dilată
prin îngheţ. Dacă ea ar urma ((99)) legea obişnuită
a naturii şi s-ar contracta prin îngheţare, aceasta ar face
gheaţa mai grea decât apa neîngheţată şi ar face-o să
cadă la fundul râului, aşa că drept consecinţă râurile
noastre ar deveni gheaţă solidă pe care nici chiar căldura
verii n-ar dizolva-o. Ce fericire, de asemenea, că dintre minerale
antimoniul este şi el o excepţie de la această lege a
naturii; altfel ar fi imposibil să obţinem margini netede la
literele de tipar, obţinute prin amestecul acestui metal care se
contractă, cu alte metale care se dilată la căldură.
Tot aşa, singura excepţie de la întinarea produsă de păcat
în rasa noastră a fost singura ei speranţă — răscumpărarea
ei, mântuirea ei sub providenţa divină. Cu aceste gânduri, începem
să examinăm cum Logosul a „devenit trup”, a
fost „născut din femeie”, „din sămânţa lui Avraam”,
şi totuşi a fost necontaminat şi de aceea a putut fi o răscumpărare
potrivită şi acceptabilă pentru Adam şi pentru rasa
lui.
Scripturile prezintă ideea că orice existenţă,
energie sau fiinţă vie, vine de la tată şi nu de
la mamă. Mama primeşte sperma sau sămânţa vieţii
de la tată, îi dă un nucleu-celulă din care se produce o
formă sau un corp, şi hrăneşte germenul fiinţei până
când este în stare să-şi menţină o existenţă
independentă, adică, până când îşi poate însuşi
pentru menţinerea lui elementele susţinătoare de viaţă
pe care le dau pământul şi aerul — apoi se naşte.
Cuvântul tată înseamnă dătător
de viaţă. Astfel, Dumnezeu a fost „Tatăl”
sau dătătorul de viaţă, în timp ce pământul a
fost mama lui Adam şi deci a rasei umane (Luca 3:38). Forma sau
organismul lui Adam a fost din pământ şi de pământ (care
astfel i-a slujit ca mamă); dar scânteia vieţii lui, care la făcut
om, a venit de la Dumnezeu (care astfel a fost Tatăl sau dătătorul
lui de viaţă): şi de atunci puterea de a transmite urmaşilor
acea scânteie a vieţii sau sămânţa vie a rămas în
partea bărbătească a speciei umane.
În armonie cu acest principiu, se spune despre copii că
sunt din sau de la tatăl lor şi născuţi de
mama lor (Gen. 24:47). Astfel, copiii lui Iacov, socotiţi prin fiii săi,
au fost în număr ((100)) de şaptezeci când s-au coborât
în Egipt. Despre toate aceste şaptezeci de suflete sau fiinţe
se spune clar că au ieşit din coapsele lui Iacov (Gen. 46:26,
27; Exod. 1:5). Tot astfel se spune despre Solomon că a ieşit
din coapsele lui David (1 Împ. 8:19; 2 Cron. 6:9). De asemenea apostolul
Pavel şi israeliţii în general au pretins că toţi au
ieşit din coapsele lui Avraam; şi despre Levi este scris că
„era încă în coapsele strămoşului său când
l-a întâmpinat Melhisedec”. Evr. 7:5, 10.
Şi tot astfel întreaga omenire era în Adam
şi s-a tras din el, tatăl ei, prin mama Eva, dar nu din
ea. Şi astfel este scris că „în Adam toţi mor”, dar nu
toţi în Eva. Fiindcă omenirea a venit din Adam, ea a fost încercată
prin încercarea lui, a fost condamnată prin eşecul lui
şi inclusă sub sentinţa lui.
Acest lucru, pe care-l învaţă Scripturile,
este ultima concluzie a ştiinţei asupra subiectului procreării,
aşa cum se aplică la omenire şi la toate mamiferele.
Oamenii de ştiinţă găsesc ample şi clare dovezi
în natură că viaţa sau existenţa se trage
totdeauna de la mascul. Cea mai simplă formă de ilustrare este
oul de găină: de la sine el nu conţine iniţial viaţă,
ci este numai un germen celular cu rezerva lui de hrană gata să
construiască un organism imediat ce este vivificat, fecundat
sau impregnat cu germenul sau sămânţa vieţii de la pasărea
mascul.
Oul conţine nu numai celula-germen, ci şi
elementele potrivite pentru nutriţie şi în proporţie
potrivită, adaptate micului organism conceput în el de sperma sau sămânţa
vieţii; şi în condiţii corespunzătoare acest organism
se dezvoltă. Celulagermen sau „gălbenuşul formator”,
sau protoplasma, primeşte germenul vieţii sau sperma, şi
acesta devine puiul embrion, care-şi însuşeşte „hrana-gălbenuş”
şi albuş pentru dezvoltarea sa până când sparge coaja
şi poate să se întreţină singur prin însuşirea
elementelor de nutriţie mai brute. Principiile implicate aici sunt
aceleaşi la om şi la alte animale.
În vederea acestor mărturii armonioase ale
Bibliei şi ale ştiinţei, este o deducţie raţională
aceea că dacă tatăl ar fi perfect, şi copilul ar fi
perfect. În condiţii chiar şi moderat favorabile, o spermă
sau o sămânţă de viaţă perfectă, uninduse ((101))
cu celula-germen feminină, ar produce un embrion viu atât de viguros
şi sănătos încât să fie capabil să-şi însuşească
elementele cuvenite nutriţiei şi să respingă, să
dea afară sau să neutralizeze pe cele nefolositoare. Fiinţa
perfectă astfel produsă ar poseda şi ea puterea de
neutralizare sau de respingere a tuturor elementelor nefolositoare, prin
funcţiile ei perfecte şi fără daună sau
inconvenienţă pentru sine. Dimpotrivă, în măsura în
care sperma sau sămânţa vieţii va fi imperfectă,
embrionul viu va fi slab şi incapabil să învingă condiţiile
nefavorabile din mediul lui, şi-şi va însuşi orice
elemente îi va furniza mama — bune sau rele —şi va cădea
pradă îmbolnăvirii. Fiind imperfect, va fi incapabil să
respingă cu totul elementele otrăvitoare şi urmarea va fi
slăbiciunea şi boala.
Vechiul proverb, „Hrana care unuia îi foloseşte,
pe altul îl otrăveşte”, se bazează pe principiul enunţat
aici. O persoană care are o digestie bună, poate mânca şi
poate extrage hrană şi putere din alimente care pe un altul l-ar
îmbolnăvi repede sau l-ar omorî în cele din urmă. Cel mai
rezistent extrage elementele bune şi evită pe cele dăunătoare;
cel slab nu este în stare să facă aceasta şi într-adevăr
se otrăveşte, adeseori până la punctul îmbolnăvirii.
Să ne amintim însă că nici un membru al rasei noastre nu
este aproape de perfecţiune — nici unul nu este capabil să-şi
apere organismul imperfect împotriva miriadelor de duşmani care-l
asaltează prin hrană, băutură şi aer. Prin urmare,
nimeni nu se naşte perfect şi nimeni nu poate evita multă
vreme năvala bolii. Mai întâi cad pradă organele mai slabe,
iar apoi toate cedează.
Din acest punct de vedere, înseamnă că dacă
numai mama Eva ar fi păcătuit, rasa n-ar fi murit; căci,
dacă Adam ar fi rămas perfect, dacă viaţa lui ar fi
fost nepierdută şi neatinsă, urmaşii lui ar fi fost născuţi
fără pată. Şi chiar dacă sentinţa morţii
ar fi trecut asupra mamei Eva, aducându-i imperfecţiuni, acestea n-ar
fi atins pe urmaşii ei; fiind perfecţi, ei şi-ar fi
însuşit elementele bune şi ar fi neutralizat, ar fi eliminat
sau ar fi evitat în mod natural şi fără daună orice
elemente nesănătoase din hrana furnizată lor.
((102))
Pe de altă parte, să presupunem că Adam
ar fi păcătuit, iar Eva ar fi rămas fără păcat:
condamnarea şi moartea lui Adam ar fi afectat pe toţi urmaşii
săi exact la fel. Oricât de perfecte ar fi fost celulele-germen
şi hrana dată de mama Eva, numai fiinţe imperfecte care
mureau puteau fi produse din sperma sau sămânţa vieţii
bolnave venite de la Adam. De aici şi caracterul potrivit al declaraţiei
scripturale, că „în Adam toţi mor” şi „prin
neascultarea unui singur om ... moartea a trecut asupra tuturor”.
1 Cor. 15:22; Rom. 5:12, 19.
Ce minunată este aici corespondenţa între
primul şi al doilea Adam şi miresele lor. După cum moartea
rasei nu depindea de Eva, ci numai de Adam, şi totuşi ea a
participat la aducerea ei, la fel viaţa restabilită a
rasei răscumpărate nu depinde deloc de mireasa lui Cristos, ci
de Isus, Răscumpărătorul, chiar dacă prin favoare
divină s-a aranjat ca mireasa Lui să participe la restabilirea a
„ce era pierdut”.
Izvorul, Adam, fiind contaminat prin păcat şi
moarte, nici unul din urmaşii lui nu poate fi liber de această
contaminare, căci, „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă
necurată, un om curat? Nici unul măcar”. Trebuie să se înţeleagă
că referinţa de aici se aplică la bărbat, nu la femeie:
nici unul care iese din izvorul contaminat nu poate fi curat. Ca atare,
„nu este nici un om drept, nici unul măcar”; nimeni nu-şi
poate răscumpăra viaţa, cu atât mai puţin să dea
lui Dumnezeu o răscumpărare pentru fratele său. Rom. 3:10;
Ps. 49:7.
Este un fapt binecunoscut că mintea mamei în
perioada sarcinii are o influenţă importantă asupra
caracterului şi predispoziţiei copiilor săi, spre bine sau
spre rău. Sunt multe cazuri de „semne din naştere”, atât
mintale cât şi fizice. În ce măsură un embrion
perfect, conceput de un germen de viaţă perfect, ar putea fi
lezat de mintea rea a mamei, ar fi imposibil pentru omenire să
stabilească în condiţiile prezente, căci nu avem
posibilitatea să dovedim în această direcţie. Nici nu este
necesar pentru argumentarea noastră să stabilim această
afirmaţie, pentru că „Omul Isus Hristos” nu S-a născut
sub astfel de condiţii. Scripturile arată clar: (1) Că ((103))
Domnul a ales ca mamă pentru Isus o femeie sfântă, „binecuvântată
între femei”, care „a aflat har la Dumnezeu” (Luca 1:28, 30, 42);
(2) Maria a fost plină de credinţă şi de bucurie în
Domnul pentru că a fost un instrument în planul Său; şi
(3) că netemându-se de ocară din partea lui Iosif sau a lumii,
ea a trăit bucurându-se în Dumnezeu, zicând: „Sufletul meu măreşte
pe Domnul, şi duhul mi se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu”
(Luca 1:45-47). Astfel vedem că mintea mamei lui Isus, în loc să
fie antagonistă dezvoltării Lui perfecte, a cooperat la acest
rezultat.
Deci, rezultă că singurul obstacol pentru naşterea
unui om perfect dintr-o mamă imperfectă, cu lipsuri, dar cu o
dispoziţie bună, este lipsa unui tată perfect care să
furnizeze spermatozoidul perfect. Şi de aici vine logica învăţăturii
biblice, că în cazul lui Isus o viaţă perfectă (nu
din, sau de la izvorul adamic) a fost transferată prin puterea
divină de la o stare preexistentă la starea umană embrionară,
S-a născut „sfânt” (curat şi perfect), chiar dacă
dintr-o mamă imperfectă (Luca 1:35). Că Isus a fost astfel
necontaminat de imperfecţiunile morale, mintale sau fizice — pe
care le-a împărtăşit mama Sa împreună cu toată
rasa umană, este cu totul raţional şi, după cum tocmai
am văzut, în perfect acord nu numai cu Scriptura, ci şi cu
ultimele descoperiri şi deducţii ştiinţifice.
Un alt fapt pe care oamenii de ştiinţă
şi-l demonstrează, care pare să coincidă cu mărturia
Scripturii, este că deşi viaţa sau fiinţa vine de la
tată, forma şi natura vin de la mamă.
Dovezile ştiinţifice ale acestui fapt sunt mai confuze şi
nu atât de uşor înţelese de către mintea obişnuită;
şi aceasta pentru că în înţelepciunea Sa Dumnezeu nu
numai a separat diferitele genuri sau naturi, ci în mare măsură
le-a şi limitat, aşa încât ele nu se pot amesteca sau combina
dincolo de anumite limite fără să piardă puterea de
fecundare. O ilustraţie obişnuită pentru faptul acesta este
catârul, un hibrid care nu se poate reproduce.
Vechea idee că forma şi natura vin de la
mascul este abandonată de către cercetătorii moderni ai
naturii, care sunt ((104)) acum de acord că femela dă organismul
şi-l întreţine — de fapt îi dă totul în
afară de sămânţa vieţii sau sperma care vine de la
tatăl sau dătătorul de viaţă. Să luăm
ca ilustraţie scripturală a afirmaţiilor precedente unirea
nepotrivită între „fiicele oamenilor” şi acei îngeri care
nu şi-au păstrat starea sau condiţia lor cuvenită
(Gen. 6:2, 4; Iuda 6; 2 Pet. 2:4). Îngerii, când şi-au luat formă
omenească, având o vitalitate perfectă, au conceput copii mult
superiori rasei lui Adam pe atunci foarte decăzute, atât în
capacitate mintală cât şi în puteri fizice, aşa încât mărturia
este că ei erau „oameni cu renume”. Să ne amintim că
aceşti oameni extraordinari s-au născut din mame imperfecte,
muritoare, dar au fost concepuţi de taţi viguroşi, neştirbiţi.
Rasa adamică pe cale spre moarte ar fi avut stăpâni
duri în aceşti Nefilim superiori (în limba ebraică, cei
căzuţi) care n-au fost niciodată recunoscuţi de către
Dumnezeu, nici printr-o încercare de viaţă, nici printr-o
condamnare la moarte. A fost într-adevăr o îndurare care, neautorizându-le
existenţa, i-a şters din existenţă prin potop şi
a cruţat pe Noe şi familia sa ca un nou început pentru rasă,
cu specificarea: „Noe era un om drept şi integru printre cei din
timpul lui”, ceea ce implică faptul că majoritatea urmaşilor
lui Adam ajunseseră în mare măsură contaminaţi şi
mai mult sau mai puţin ajunseseră o rasă nouă prin
asocierea cu îngerii în formă umană. Spunem o rasă nouă
din pricina vieţii lor noi şi a vigorii care provenea de la
taţi noi.
Atât de mare era renumele acestor „Nefilim”, încât
groaza de ei se regăseşte mai mult sau mai puţin
distinct în mitologiile păgâne până în ziua de astăzi;
şi sute de ani după nimicirea lor în potop, vestea falsă
că unii dintre ei erau încă vii a cauzat panică printre
israeliţii îmbătaţi de victoria obţinută în bătăliile
avute nu cu mult în urmă. (Vezi Num. 13:33; 14:36, 37.) Fără
îndoială că în Canaan existau nişte oameni mari de statură,
după cum arată alte scripturi, dar niciodată nu sunt numiţi
Nefilim, decât în aceste „ştiri rele”.
O altă ilustraţie a acestui principiu, că
viaţa (vitalitatea) vine de la tată, iar organismul (natura) de
la mamă, se ((105)) găseşte în faptul că
Iehova, El Însuşi de natură divină, a conceput fii
de diferite naturi. El este Tatăl sau dătătorul de viaţă
pentru acei fii de natură îngerească (Iov 2:1; 38:7; Evr. 2:9),
precum şi pentru fiii de natură umană (Luca 3:38), ca
şi pentru „creaţiile noi” care la prima înviere vor
fi făcuţi părtaşi propriei Sale naturi divine
(2 Pet. 1:4). Spiritul sau energia lui Iehova operând asupra
substanţelor spirituale a produs şi a dezvoltat pe îngeri;
aceeaşi energie sau spirit operând asupra substanţelor pământeşti
a produs pe om şi animalele inferioare (Gen. 2:7; 1 Cor. 15:47).
Şi când Dumnezeu vrea să ne dea o idee clară despre felul
cum se generează noile creaturi pentru natură divină, El le
reprezintă ca fiind concepute de cuvântul făgăduinţei
în pântecele Legământului pe care L-a făcut cu Avraam,
Legământ care a fost simbolizat printr-o femeie, Sara, spunându-ne
că aşa cum Isaac a fost moştenitorul lui
Avraam şi copil al făgăduinţei (prin Sara), la fel noi,
ca şi Isaac sau asemenea lui, suntem copii ai lui Dumnezeu, fiind
copii ai făgăduinţei, sau ai Legământului Sara. Vezi
Gal. 4:23-31; 1 Pet. 1:3, 23; 2 Pet. 1:4.
Acelaşi principiu este ilustrat în faptul că
în dispensaţia tipică evreiască, de dinaintea
Veacului Creştin, un copil moştenea binecuvântări şi
privilegii de la tatăl său, potrivit favorii şi poziţiei
mamei sale, afirmând astfel încă o dată că natura,
drepturile, privilegiile şi libertăţile mamei, şi nu
neapărat cele ale tatălui, reveneau copilului. Vezi Gen. 21:10;
Exod. 21:4; Gal. 4:30.
Argumentele precedente sunt legate de faptul că
Domnul nostru Isus S-a născut din femeie. „Cel Sfânt” născut
din femeie S-a împărtăşit de natura femeii, adică
de natura umană — „din pământ, făcut din ţărână”.
Deşi a păstrat toată puritatea şi perfecţiunea stării
preexistente (spirituale), germenul fiinţei transferat (în armonie
cu această lege pe care o examinăm) sa împărtăşit
de natura mamei şi a „devenit trup”, fiind „născut
din femeie”. Dar „Cel curat” n-a ieşit din rasa necurată,
ci „a ieşit şi vine de la Dumnezeu” şi a fost numai
dezvoltat şi hrănit în Maria. Ioan 8:42; Gal. 4:4.
((106))
Este încă şi mai departe în armonie cu
acest principiu, că deşi Domnul nostru Isus a fost mult înălţat
la natură divină şi nu mai este om, se spune totuşi
despre El că va fi dătătorul de viaţă sau
„tatăl” întregii rase umane, în timp ce este arătat şi
că lucrarea Sa pentru rasă este să restabilească perfecţiunea
naturii umane care a fost pierdută pentru toţi prin păcatul
lui Adam. Astfel, în timp ce „tatăl” sau dătătorul lor
de viaţă va fi pe planul divin, copiii Lui vor fi pe planul uman,
născuţi dintr-un Legământ de restabilire, ilustrat prin
Chetura, a treia soţie a lui Avraam.
Recapitulând subiectul nostru, înţelegem că
naşterea „miraculoasă” a Domnului nostru Isus, perfect, nepătat,
dintro mamă imperfectă, n-a fost contrară procedurii obişnuite
în aranjamentele Creatorului, ci în deplină armonie cu ele: vedem că
tatăl Adam a fost de asemenea născut fiinţă perfectă,
pentru că a fost născut de Dumnezeu, deşi mama sa (pământul)
a fost încă imperfectă, în afară de grădina Edenului
care a fost pregătită special. Deci, asigurarea scripturală
că Domnul nostru a avut o existenţă preumană, al cărei
principiu de viaţă a fost transferat în pântecele Mariei
şi a fost născut de ea „sfânt”, este o asigurare deplină
că El a fost, aşa cum spun aceleaşi Scripturi, „sfânt,
nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”.
Chiar unul ca acesta „ne trebuia”, sau a fost potrivit cerinţelor
cazului nostru — unul ca acesta care a putut fi acceptat de Dreptate ca preţul
de răscumpărare al nostru; şi apoi fiind făcut
Marele Preot al omenirii în lucrurile aparţinătoare lui
Dumnezeu, va fi în stare să compătimească cu cei slabi
şi împovăraţi — fiindcă El Însuşi a fost
atins de neputinţele omeneşti când a luat asupra Lui compătimitor
bolile noastre. Mat. 8:16, 17; Evr. 7:26.
Trecem acum să examinăm cum a putut fi El
astfel fără păcat şi totuşi să „Se asemene
fraţilor Săi”.
