SCRIPTURE
STUDIES
Vol.
5 - Împăcarea omului cu Dumnezeu
FIUL ŞI DOMNUL
LUI DAVID
———
Studiul VI
Cum este fiul lui David —
Genealogia lui Iosif prin Solomon — Genealogia Mariei prin Natan — Înjoseşte
pe cei înălţaţi, înalţă pe cei înjosiţi
— De unde este titlul lui Cristos ca domn al lui David — Cum a fost El
atât rădăcina cât şi Vlăstarul lui David —
Semnificaţia titlului Său, „Părintele veşniciei”
— Cum a fost asigurat şi cum va fi aplicat — Cine sunt copiii lui
Cristos — Biserica, „fraţii Săi” — Copiii Dumnezeului
şi Tatălui Domnului nostru Isus Cristos
„Isus i-a întrebat: «Ce gândiţi voi despre
Hristos? Al cui fiu este?» «Al lui David», I-au răspuns ei. Şi
Isus le-a zis: «Cum atunci David, în Duh [prin inspiraţie], îl
numeşte Domn, zicând: «Domnul [Iehova] a zis Domnului [adon,
stăpân, conducător] Meu»: «Stai la dreapta Mea, până
voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale»? Deci, dacă
David îl numeşte Domn [adon, stăpân], cum este El fiul
lui?” Mat. 22:41-45.
AR TREBUI remarcat, înainte de toate, că discuţia
despre această problemă nu se referă la preexistenţa
Domnului nostru, ci numai la legătura Sa cu familia umană. El
S-a înrudit cu familia umană, după cum am văzut, prin
aceea că a luat natura noastră, prin mama Sa, Maria. Genealogia
Mariei, aşa cum este urmărită de Luca, ne duce până
la David, prin fiul său Natan (Luca 3:31*), pe când genealogia lui
Iosif, aşa cum este dată de Matei, duce de asemenea până
la David, prin fiul său Solomon (Mat. 1:6, 16). Fiindcă Iosif a
acceptat pe Maria de soţie şi L-a adoptat pe Isus, fiul ei, ca
şi cum ar fi fost propriul său fiu, această adoptare L-a îndreptăţit
pe Isus să socotească genealogia lui Iosif; dar această urmărire
înapoi până la familia lui David nu era ((130)) necesară,
fiindcă, după cum am văzut, şi mama Sa se trăgea
din David, printr-o altă spiţă.
*Iosif este numit aici „fiul lui Eli”, adică
al tatălui Mariei, prin căsătorie, sau legal; sau, cum am
spune noi, ginerele lui Eli. Prin naştere Iosif a fost fiul lui Iacov,
cum se arată în Matei 1:16.
Să se observe însă că pretenţia
Domnului nostru la tronul lui Israel nu se bazează pe legătura
mamei Sale cu Iosif, după cum au sugerat unii. Dimpotrivă, dacă
ar fi fost fiul lui Iosif, El ar fi fost exclus de la orice drepturi strămoşeşti
la tronul lui David, pentru că, deşi succesorii lui David la împărăţie
au venit prin spiţa fiului său Solomon şi nu prin spiţa
fiului său Natan, totuşi unele scripturi arată clar că
marele moştenitor al tronului lui David nu va veni prin spiţa
familiei regale a lui Solomon. Dacă vom demonstra aceasta, vom avea o
barieră eficientă în calea pretenţiilor ridicate de unii,
că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif, după
cum a fost şi al Mariei. Să examinăm deci cu atenţie
această chestiune.
Declaraţia divină, clar exprimată, a
fost mai întâi că, fără echivoc şi indiscutabil,
marele moştenitor al tronului lumii, marele Împărat al lui
Israel, va trebui să vină din spiţa lui David. Apoi, de
asemenea a fost declarat că el va trebui să vină din spiţa
lui Solomon, din familia domnitoare, numai că pe baza anumitor condiţii.
Dacă acele condiţii erau împlinite, El venea din acea spiţă;
dacă acele condiţii nu erau împlinite, el venea dintr-o altă
spiţă, dar în orice caz trebuia să vină prin spiţa
lui David şi trebuia să fie atât fiul lui David, cât şi
Domnul lui David.
Să observăm declaraţia scripturală:
„Domnul a jurat lui David în adevăr şi nu
Se va întoarce de la ce a jurat: «Voi pune pe scaunul tău de domnie
un rod din trupul tău. Dacă fiii tăi vor păzi
legământul Meu şi mărturiile Mele pe care îi voi învăţa,
atunci şi fiii lor vor sta în veci pe scaunul tău de
domnie».” Ps. 132:11, 12.
„Dintre toţi fiii mei — căci Domnul mi-a
dat mulţi fii — a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună
pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel.
El mi-a zis: «Fiul tău Solomon Îmi va construi casa ... . Îi voi
întări împărăţia pe ((131)) vecie, dacă
va fi hotărât, ca astăzi, să împlinească
poruncile şi rânduielile Mele.»” 1 Cron. 28:5-7.
„Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor,
umblând înaintea Mea în adevăr, din toată inima lor şi
din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe
scaunul de domnie al lui Israel.” 1 Împ. 2:4.
Făgăduinţa Împărăţiei
Mesianice din spiţa lui Solomon şi din spiţa urmaşilor
săi după trup este astfel în mod clar şi specific condiţionată,
legată de o anumită credincioşie faţă de Domnul;
şi după toate regulile interpretării cuvintelor, implicaţia
acestora este că necredincioşia faţă de Domnul în mod
sigur va exclude pe urmaşii lui Solomon şi spiţa sa după
trup de la tronul lui Israel, în privinţa Împărăţiei
Mesianice. De aceea se ridică întrebarea: Oare Solomon şi urmaşii
săi la tron „au luat seama la calea lor, umblând înaintea Mea [înaintea
lui Dumnezeu] în adevăr, din toată inima lor şi din tot
sufletul lor?” Dacă n-au luat seama, atunci le-a fost interzis să
fie spiţa strămoşească a lui Mesia, după trup.
Pentru a cunoaşte răspunsul la această
întrebare trebuie să mergem la Scripturi. Acolo găsim negreşit
că Solomon şi spiţa sa regală n-au umblat după
poruncile divine. Ca atare, ştim sigur că acea spiţă a
fost tăiată şi abandonată de a fi spiţa mesianică,
şi că aceasta trebuia să vină prin altă spiţă
strămoşească, din David. Să ascultăm cuvântul
Domnului:
„Şi tu, fiul meu Solomon, cunoaşte pe
Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-I cu toată
inima. ... Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine;
dar, dacă-L vei părăsi, te va lepăda şi El pe
vecie”. 1 Cron. 28:9.
„Şi Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că
îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel. ...
Şi Domnul ia zis lui Solomon: «Fiindcă ai făcut aşa,
şi n-ai păzit legământul Meu şi rânduielile Mele pe
care ţi le-am poruncit, voi rupe negreşit împărăţia
de la tine. ... Numai, nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii
tale, din pricina tatălui tău David; ci din mâna fiului tău
o voi rupe. Nu voi rupe însă toată ((132)) împărăţia;
voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina slujitorului
Meu David şi din pricina Ierusalimului, pe care lam ales».” 1 Împ.
11:9-13.
În armonie cu aceasta, relatarea este că cele
zece seminţii au fost rupte din spiţa lui Solomon, imediat după
moartea acestuia — zece seminţii neacceptând niciodată
supunerea faţă de Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon.
Dar să ascultăm cuvântul Domnului cu privire la seminţia
lui Iuda şi a tovarăşului ei Beniamin, care au rămas
un timp loiali spiţei lui Solomon şi astfel s-au asociat după
cum se vede cu Împărăţia antitipică promisă
şi cu Mesia, marele Împărat. Ultimii trei împăraţi
din spiţa lui Solomon care au stat pe tronul său au fost
Ioiachim, fiul său Ioiachin (numit şi Ieconia şi Conia)
şi Zedechia, fratele lui Ioiachim. Să observăm mărturia
Cuvântului Domnului împotriva acestor oameni, şi asigurarea Sa că
nici unul din urmaşii lor nu va mai sta pe tronul Împărăţiei
Domnului — reală sau tipică. Citim:
„«Viu sunt Eu», zice Domnul, «chiar dacă
Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de
pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, te-aş scoate şi de
acolo. ... Este un vas dispreţuit, sfărâmat, acest Ieconia?
Este el un vas de care să nu ai plăcere? Pentru ce sunt aruncaţi,
oare, el şi sămânţa lui, şi azvârliţi într-o
ţară pe care n-o cunosc?» Ţară, ţară,
ţară, ascultă glasul Domnului! Aşa vorbeşte
Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de copii, ca un om căruia
nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci nici unul din urmaşii
lui nu va prospera, aşezat pe scaunul de domnie al lui David şi
domnind încă în Iuda»”. Ier. 22:24-30.
„De aceea, aşa vorbeşte Domnul despre
Ioiachim, împăratul lui Iuda: «Nici unul din ai lui nu va sta pe
scaunul de domnie al lui David».” Ier. 36:30.
Cu privire la Zedechia citim:
„Şi tu, nelegiuitule, gata să fii ucis,
prinţ al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea
este la culme! Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «La o parte
cu diadema, jos coroana! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat,
((133)) şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos
cununa, o voi da jos, o voi da jos şi nu va mai fi până va
veni Acela căruia se cuvine şi o voi da Lui”. Ezec.
21:25-27 [partea în cursive este după Biblia de la Bucureşti,
1988 — n. e.].
Aici este declarată răsturnarea completă
a spiţei lui Solomon: aceasta a fost spiţa care fusese înălţată
şi care de atunci încolo urma să fie plecată, în timp ce
spiţa plecată sau obscură a lui Natan, care nu ridicase
nici o pretenţie la tron, urma să fie înălţată
la timpul cuvenit prin reprezentantul ei, Mesia, născut după
trup din Maria.
Cine poate cere o mărturie mai clară decât
aceasta, că Mesia nu putea fi aşteptat din spiţa lui
Solomon — toate drepturile şi pretenţiile acelei spiţe,
sub providenţele şi condiţiile divine, fiind pierdute prin
răutate şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu? Astfel
pretenţia că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui
Iosif şi că astfel Şi-a moştenit drepturile şi
pretenţiile prin Iosif se dovedesc a fi complet false, căci
nimeni din acea spiţă nu va sta vreodată pe tronul Domnului.
Această schimbare a împărăţiei de
la spiţa lui Solomon la o altă spiţă a casei lui David
este clar prezisă şi în alte scripturi, după cum citim:
„«Iată, vin zile», zice Domnul, «când voi ridica lui David
un Vlăstar drept. El va împărăţi, va prospera îsubsol
— n. e.ş ... . În zilele Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel
va locui în siguranţă; şi iată Numele pe care iL vor
da: Domnul, Dreptatea noastră!»” Ier. 23:5, 6.
Maria, mama lui Isus, pare să fi înţeles
acest gând corect, sau a fost inspirată de Spiritul sfânt să
vorbească profetic, atunci când a rostit remarcabila cântare de mulţumire
citată de Luca (1:46-55): „El [Dumnezeu] ... a risipit pe cei mândri
în gândurile inimii lor. A răsturnat pe cei puternici de pe
scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi.
Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi
pe cei bogaţi i-a scos afară fără nimic”. Aici
familia favorizată din spiţa lui Solomon este pusă în
contrast cu familia mai umilă din spiţa lui Natan. Diadema
şi coroana au fost luate de la Zedechia şi de ((134)) la
linia lui Solomon, pentru a fi date Aceluia care are dreptul la ele — Vlăstarului
drept din rădăcina lui David.
Am văzut cum Domnul nostru este vlăstarul sau
sămânţa sau fiul lui David, şi spiţa prin care
trebuie urmărită în mod corect genealogia Lui şi armonia
deplină a Scripturilor cu aceasta: să vedem acum în ce privinţă
a fost El Domnul lui David. Cum a putut fi Isus atât fiul cât şi
Domnul lui David?
Noi răspundem că El nu este Domnul lui David
pentru nimic din ceea ce a fost ca fiinţă spirituală înainte
de a fi „devenit trup”şi de a fi locuit printre noi — după
cum n-a fost nici Vlăstarul sau Fiul lui David în existenţa Sa
preumană. Domnul nostru Isus a devenit Domnul sau superiorul
lui David, precum şi „Domnul tuturor” (Fapt. 10:36) datorită
marii lucrări pe care a îndeplinit-o ca Mijlocitor al Împăcării.
„Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să
stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei
vii.” Rom. 14:9.
Este adevărat, Logosul putea fi numit în
mod potrivit un Domn, unul înălţat în autoritate,
după cum este numit şi un Dumnezeu, un puternic sau
influent.*
*Ne vom aminti că noi nu discutăm acum cuvântul
„Iehova”, atât de des tradus „Domn” în Vechiul Testament. Noi
discutăm alte cuvinte redate prin „Domn”, ca şi în textul
citat mai sus. „Domnul [Iehova] a zis Domnului meu [adon
— stăpânul meu]. Stai la dreapta Mea” etc.
La fel, Omul Isus Cristos, înainte de moartea Sa,
putea fi numit în mod potrivit Domn, şi aşa I S-au adresat
ucenicii, după cum citim: „Voi Mă numiţi «Învăţătorul
şi Domnul» şi bine ziceţi, căci sunt” (Ioan 13:13).
Ca sol special al Legământului, pe care Tatăl L-a sfinţit
şi L-a trimis în lume ca s-o răscumpere, şi pe care Tatăl
L-a cinstit în toate modurile, mărturisind, „Acesta este Fiul Meu
preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” — era cât se
poate de potrivit ca toţi care-I priveau slava, ca slava unui Singur
Conceput al Tatălui, plin de har şi de adevăr, să-L
respecte, să-L asculte, să I se supună şi să-L
adore — săI aducă omagii — ca reprezentant al Tatălui.
Însă, după cum indică apostolul în textul citat mai sus,
a existat un sens special ((135)) şi deosebit în care
Domnul nostru Isus a devenit Domn sau Stăpân prin moartea
şi învierea Sa.
Acest sens special în care Cristos cel înviat a fost
„Domnul tuturor”— Domn „peste cei morţi şi peste cei
vii” — este în mod vital legat de marea Sa lucrare ca Mijlocitor al
Împăcării. Chiar pentru acest scop El a devenit om. Omenirea,
în starea ei decăzută, „vândută păcatului” prin
neascultarea tatălui Adam, era neajutorată — sub stăpânirea
Păcatului şi sub sentinţa morţii; şi eliberarea
ei de aceste rele, în armonie cu legea divină, a cerut ca pedeapsa
lui Adam venită asupra familiei lui să fie satisfăcută
deplin. Se cerea ca rasa să fie cumpărată înapoi
din păcat, şi Cristos a devenit cumpărătorul ei,
proprietarul ei — „Domnul tuturor”. Tocmai pentru acest scop, El a lăsat
slava condiţiei Sale preumane şi a devenit Omul Isus
Cristos. Iar declaraţia scripturală este că El „Sa dat pe
Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare” — preţ
de cumpărare — pentru rasa condamnată în Adam. Astfel întreaga
lume a fost „cumpărată cu un preţ”, „cu sângele
scump [viaţa] al lui Hristos”.
Dar, deşi în virtutea faptului că El a
cumpărat rasa, a devenit în ochii Dreptăţii proprietarul,
stăpânul ei, „Domnul tuturor”, El n-a cumpărat rasa
cu scopul de a o înrobi, ci chiar din contră, cu scopul de a elibera
din păcat şi moarte pe toţi cei care vor accepta prin El
darul îndurător al lui Dumnezeu. Şi însuşi scopul
stabilirii Împărăţiei Mesianice este ca prin ea să-i
poată fi acordate familiei umane drepturile şi privilegiile
fiilor lui Dumnezeu — pierdute în Eden, răscumpărate, cumpărate
cu un preţ la Calvar. Pentru a obţine acest drept de a
elibera pe om, Răscumpărătorul nostru a devenit cumpărătorul,
proprietarul, Domnul tuturor. Astfel, prin moartea Sa, Mesia a devenit
Domnul lui David, pentru că David a fost un membru al rasei cumpărate
cu sângele Său preţios.
„Rădăcina şi sămânţa lui
David”
— Apoc. 22:16 —
Cam acelaşi gând este prezentat şi în
aceste cuvinte ale Domnului nostru către Biserică. După
trup, Domnul nostru ((136)) Isus a fost, prin mama Sa, fiul, vlăstarul,
odrasla sau sămânţa lui David. În virtutea jertfirii vieţii
Sale nepătate, El a devenit „rădăcina” lui David,
precum şi Domnul lui; pentru că ideea sugerată de cuvântul
„rădăcină” se deosebeşte cumva de cea dată în
cuvântul „Domn”. „Rădăcina” lui David înseamnă originea,
izvorul vieţii şi dezvoltării lui David.
Scripturile declară că David a fost o „tulpină
a lui Isai”; tatăl său a fost deci rădăcina lui,
potrivit naşterii naturale. Când şi cum a devenit Cristos rădăcina
sau tatăl lui David? Răspundem: nu înainte de a „deveni trup”
— când a devenit trup, ca omul Isus, El S-a înrudit cu rasa lui Adam
prin mama Sa (Evr. 2:14-18). Şi în acea relaţie cu rasa şi
cu David, El a fost „vlăstar”, nu „rădăcină”.
Cum şi când a devenit El „rădăcina”? Răspundem:
pe aceeaşi cale şi în acelaşi timp când a devenit şi
Domnul lui David: calea a fost moartea Sa, prin care a cumpărat
drepturile de viaţă ale lui Adam şi ale întregii
sale rase, inclusiv ale lui David; timpul a fost la învierea Sa
din morţi, Răscumpărătorul lui Adam, Răscumpărătorul
rasei şi ca atare Răscumpărătorul lui David.
Prin urmare, Domnul lui David şi Rădăcina
lui David n-a fost nici Logosul preuman, nici omul Isus Cristos, ci
Mesia cel înviat. Când David în spirit (adică vorbind sub
spiritul sau sub influenţa profetică) L-a numit pe Isus Domn,
zicând: „Domnul [Iehova] a zis Domnului [Isus] meu: «Stai la dreapta
Mea»” etc, referinţa nu era la Cel care Se sacrifica, „Omul Isus
Hristos”, care nu-Şi sfârşise încă sacrificiul, ci la
Isus cel biruitor, Domnul vieţii şi slavei, „Cel întâi-născut
din morţi, Domnul împăraţilor pământului” (Apoc.
1:5). Despre acesta Petru a spus: „Pe El Dumnezeu L-a înviat a treia zi
... . El ... este Domnul tuturor” (Fapt. 10:36, 40). Despre acesta
declară şi Pavel că la a doua venire a Sa, El Se va arăta
ca „Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul
celor care stăpânesc”*. 1 Tim. 6:15.
*Vezi pag. 78
((137))
„Al doilea Adam”
Prima „rădăcină” sau primul tată
al neamului omenesc, Adam, din cauza neascultării de Dumnezeu, nu
şi-a putut naşte familia în propria sa asemănare, chipul
lui Dumnezeu; el nu numai că n-a putut da urmaşilor săi viaţă
veşnică, dar a şi pierdut pentru sine acest drept şi a
atras asupra urmaşilor săi o moştenire, o ereditate de păcat,
slăbiciune, degradare, moarte. Logosul a fost făcut trup,
Omul Isus Cristos, pentru a fi al doilea Adam şi a lua locul primului
Adam, pentru a putea reface lucrarea primului Adam şi ai da lui
şi rasei lui (sau tuturor celor care o vor accepta pe baza condiţiilor
divine) viaţă mai îmbelşugată, viaţa veşnică
sub condiţiile ei favorabile, pierdută prin neascultare.
Este însă o mare greşeală din partea
unora să presupună că „Omul Isus Hristos” a fost
al doilea Adam. O, nu! După cum spune apostolul [1 Cor. 15:47 —
trad. lit. nouă, 2001, subsol, n. e.]: „Al doilea om este Domnul
din cer” — Domnul care va veni din cer, şi la a doua venire a Sa
Îşi va lua funcţia şi datoriile de tată al rasei lui
Adam, pe care a răscumpărato cu sângele Său preţios
la Calvar. Cumpărarea rasei lui Adam de sub sentinţa Dreptăţii
a fost necesară înainte de a fi posibil ca Domnul nostru Isus să
fie Dătătorul de viaţă sau Tatăl rasei; şi
numai această lucrare singură a fost realizată de Domnul
nostru la prima venire a Sa. La a doua venire a Sa, El vine să ridice
omenirea prin procese de restabilire şi să dea viaţă
veşnică şi toate privilegiile şi binecuvântările
pierdute prin primul Adam. Intervalul dintre prima şi a doua venire
este destinat, conform programului Tatălui, alegerii din lumea răscumpărată
a unei clase ale cărei calităţi au fost predestinate — toţi
să fie „asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8:29). Această
clasă are diferite nume: preoţi subordonaţi ai preoţiei
Împărăteşti, corpul sau Biserica lui Cristos, Mireasa lui
Cristos, soţia Mielului şi moştenitori împreună cu El
în toate onorurile, binecuvântările şi serviciul Împărăţiei
Sale.
((138))
Aşadar, lucrarea viitorului, lucrarea din Veacul
Milenar, marele obiectiv al domniei lui Mesia, este exprimată prin
cuvântul regenerare. Lumea a fost generată odată prin
tatăl Adam, dar n-a reuşit să obţină viaţă;
a fost generată doar pentru păcat şi pentru sentinţa
lui, moartea. Dar noul Tată al rasei, al doilea Adam, propune o
regenerare generală. Timpul acestei regenerări, când va fi
disponibil pentru lume, este clar indicat prin cuvintele Domnului nostru către
ucenicii Săi, şi anume Veacul Milenar. El a spus: „La reînnoirea
[regenerarea — trad. reviz., subsol, n. e.] tuturor lucrurilor, voi,
care Maţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece
scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii
ale lui Israel” etc. Faptul că Biserica aleasă în acest Veac
al Evangheliei trece printro regenerare, este recunoscut în mod general
de către toţi cei care studiază Biblia, dar mulţi au
trecut cu vederea faptul că există în plan o altă
regenerare, separată, şi ea a fost pregătită pentru
omenirea întreagă; nu înseamnă că toţi vor ajunge la
regenerarea deplină, ci toţi vor avea ocazia, care, dacă va
fi corect folosită, va duce la regenerarea deplină, completă.
În legătură cu aceasta, este bine să
observăm mai amănunţit marea deosebire dintre regenerarea
Bisericii şi regenerarea lumii: în cazul Bisericii, mulţi sunt
chemaţi la regenerarea oferită în timpul Veacului Evanghelic
şi puţini sunt aleşi — puţini ajung la deplina
regenerare la care sunt invitaţi — şi anume, să devină
noi creaturi în Cristos Isus, părtaşi naturii divine.
Regenerarea pregătită pentru lume, după cum am văzut
deja, nu este la o natură nouă, ci la restaurarea sau
restabilirea naturii umane în perfecţiunea ei.
Şi aşa este scris: „Omul dintâi, Adam, a
fost făcut un suflet viu [o fiinţă de carne]; cel din urmă
Adam un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce
este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă”
(1 Cor. 15:45-47). Întradevăr, Domnul nostru Isus în zilele vieţii
Sale pământeşti S-a identificat cu întâiul Adam şi cu
rasa lui, prin sămânţa lui Avraam (Evr. 2:16), şi „a
fost făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii ... din
pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin
harul lui ((139)) Dumnezeu, El să guste moartea pentru
toţi”. Dar după ce a îndeplinit acel obiectiv, El a fost înviat
din morţi părtaş naturii divine, cumpărătorul
familiei umane, dar fără să mai facă parte din ea —
fără să mai fie „din pământ, făcut din
ţărână”, ci Domnul ceresc — al doilea Adam, un duh
dătător de viaţă.
Primul Adam a fost „rădăcina” originară
din care a ieşit întreaga familie umană, şi deci, Domnul
nostru Isus în trup, fiul Mariei, fiul lui David, fiul lui Avraam, a fost
în acelaşi sens un vlăstar sau o mlădiţă din
Adam (dar înzestrat, după cum am văzut, cu o viaţă de
sus neştirbită, care L-a ţinut totuşi despărţit
de păcătoşi). Sacrificiul de Sine ca om (în
ascultare de planul Tatălui) nu numai I-a asigurat înălţarea
la natura divină, ci şi a cumpărat pentru El toată
rasa lui Adam şi dreptul lui Adam ca tată sau „rădăcină”
a rasei. Astfel, prin cumpărarea locului şi a drepturilor lui
Adam, Domnul nostru este al doilea Adam. După cum El Şia dat viaţa
umană pentru viaţa lui Adam, tot aşa Şi-a sacrificat
şi posibilităţile producerii pe cale naturală a unei
rase în locul copiilor lui Adam — pentru ca la timpul cuvenit să
poată accepta pe „oricine va vrea” din familia lui Adam ca
propriii Săi copii, regenerândui, dându-le viaţă
veşnică pe condiţii rezonabile. Nemaifiind un „vlăstar”
din rădăcina lui Isai şi a lui David, Domnul nostru este o
rădăcină nouă, pregătită să dea viaţă
nouă şi întreţinere omenirii — lui Adam, lui Avraam,
lui David şi fiecărui membru sau vlăstar al familiei umane
ruinate de păcat, care le vor accepta în condiţiile „Legământului
prin jurământ”.
Cum este prima lucrare a Domnului pentru
Biserica Sa din acest veac, aşa va fi şi lucrarea Sa pentru toată
omenirea care o vor accepta în timpul Veacului Milenar. Prima Sa
lucrare pentru Biserica Sa acum este îndreptăţirea la
viaţă (viaţă umană) în armonie cu Dumnezeu, în
părtăşie cu Dumnezeu; aceeaşi de care S-a bucurat omul
perfect Isus, înainte de consacrarea Sa spre moarte la botez; şi
aceeaşi de care sa bucurat omul perfect Adam înainte de încălcarea
sa — cu deosebirea că perfecţiunea lor a fost reală, în
timp ce a noastră este o perfecţiune a vieţii socotită.
(De aceea avem declaraţia că noi suntem „îndreptăţiţi
— prin credinţă”.)
((140))
Domnul nostru Se reprezintă pe Sine şi
Biserica Sa ca o viţă de vie; şi aceasta ne dă o
ilustraţie bună a subiectului mlădiţei şi rădăcinii.
Adam şi rasa lui au fost viţa şi mlădiţele
originare, atacate de virusul păcatului, producând roadă rea
şi moarte. Domnul nostru Isus a devenit o mlădiţă nouă
şi a fost altoit în viţa adamică şi a produs roadă
diferită. O caracteristică a viţei este că mlădiţele
ei pot fi îngropate şi devin rădăcini. Astfel
Domnul nostru, mlădiţa altoită în tulpina adamică, a
fost îngropat, a încetat a mai fi mlădiţă şi
a devenit rădăcină. În decursul acestui veac,
membrii Bisericii Sale sunt „mlădiţe” în El, şi în
mod asemănător au „ca rod sfinţirea” (Rom.
6:22), viaţa nouă fiind trasă din El. Însă tuturor mlădiţelor
din acest veac li se cere nu numai „să aducă multă roadă”
ca mlădiţe, aşa cum a adus El, ci, de asemenea ca El, să
fie în cele din urmă îngropate şi să devină cu El părţi
din rădăcina care pe parcursul Veacului Milenar va întări
şi va susţine rasa umană regenerată.
Rădăcina căzută, Adam (cu prima Evă,
ajutorul lui), a dat naştere familiei umane în robia păcatului
şi a morţii; al doilea Adam, Cristos (cu Mireasa şi
ajutorul Lui), cumpărând drepturile celui dintâi, precum şi pe
el şi rasa lui, vor fi pregătiţi să regenereze
pe toţi cei doritori şi ascultători. Aceasta se numeşte
„restabilire” (Fapt. 3:19-23) — a reda celor vrednici privilegiile
şi binecuvântările pământeşti pierdute în primul
Adam, pentru ca, în calitate de viţă a Domnului, omenirea
restabilită să poată aduce multă roadă spre lauda
lui Dumnezeu. Dar să se observe că acest privilegiu de a deveni
„rădăcină” este limitat la Cristos Cap şi corp,
„aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu
Tatăl, prin sfinţirea Duhului” „şi credinţa adevărului”
în decursul acestui Veac al Evangheliei (1 Pet. 1:2). David şi alţi
vrednici din trecut (care au murit înainte ca „mlădiţa” să
fie îngropată şi să devină „rădăcină”)
nu pot deveni niciodată părţi din rădăcină;
şi nu vor putea nici credincioşii din Veacul Milenar. Toţi
însă vor fi satisfăcuţi când vor ajunge la asemănarea
Lui, fie la cea cerească, fie la cea pământească. Omenirea
va avea privilegiul să ajungă în ((141)) asemănarea
omului perfect Isus Cristos, „mlădiţa” sfântă,
în timp ce Biserica, „mireasa” Lui, „trupul” Lui, preoţii Săi
subordonaţi credincioşi, care acum împlinesc ce lipseşte
suferinţelor lui Cristos şi sunt „identificaţi cu El
printr-o asemănare cu moartea Lui”, vor purta chipul Său
ceresc. 1 Cor. 15:48, 49; Evr. 11:39, 40.
„Părintele veşniciei”
„Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu
puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii».”
Isa. 9:6.
Am observat deja caracterul potrivit al titlului „Dumnezeu
puternic”, aşa cum se aplică la Domnul nostru Isus; şi puţini
vor contesta că El este într-adevăr Cel Minunat din toată
familia Tatălui ceresc; nimeni nu va contesta că El este un mare
Sfătuitor sau Învăţător; sau că, deşi Împărăţia
Lui trebuie să fie introdusă printr-un timp de strâmtorare
şi tulburare legat de moartea instituţiilor rele prezente, totuşi
Domnul nostru este Prinţul păcii — care va stabili o pace
sigură şi durabilă, pe singura bază corectă —
dreptatea — conformitatea cu caracterul şi planul divin. Acum
ajungem la examinarea titlului „Părintele veşniciei”, şi-l
găsim tot atât de potrivit şi de semnificativ ca şi
celelalte.
Acest titlu nu contrazice, cum au presupus unii, mulţimea
scripturilor care spun că Iehova este Părintele veşniciei
— „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, după
cum exprimă Petru (1 Pet. 1:3). Dimpotrivă, Scripturile arată
clar un anumit sens în care I se va aplica acest titlu Domnului nostru la
a doua venire a Sa — că El va fi Părintele rasei umane
regenerate în timpul Mileniului. Într-adevăr, acest titlu este
numai echivalentul celor pe care tocmai le-am analizat — „Domnul”
cel nou al lui David şi al omenirii, „Rădăcina” cea nouă,
al doilea Adam, înseamnă numai Părintele veşniciei — Părintele
care dă viaţă veşnică.
Deoarece Domnul nostru a cumpărat omenirea cu preţul
vieţii Sale, şi deoarece în virtutea acelei cumpărări
a devenit Domnul ei, Restauratorul ei, Dătătorul ei de viaţă,
şi deoarece chiar înţelesul de bază al cuvântului tată
este dătător de ((142)) viaţă,
Domnul nostru nu putea lua un nume sau un titlu mai potrivit decât „Părintele
veşniciei” spre a reprezenta relaţia Sa cu lumea, acum pe
punctul de a fi regenerată — născută din nou dintre morţi
prin restabilire, prin procesele învierii. Viaţa lumii va veni
direct de la Domnul Isus, care, după cum vom vedea imediat, prin
aranjament divin a cumpărat-o şi a plătit Dreptăţii
preţul întreg pentru ea. Totuşi, după terminarea
procesului de restabilire, lumea restabilită va recunoaşte pe
Iehova ca marele izvor originar al vieţii şi al binecuvântării,
Autorul marelui plan de mântuire executat de Domnul nostru Isus —
Marele Tată şi Domn suveran al tuturor. 1 Cor. 15:24-28; 3:23;
Mat. 19:28.
În deplin acord cu ceea ce tocmai am văzut sunt
şi cuvintele profetice care de secole au nedumerit pe cei înţelepţi
şi pe cei neînţelepţi, pe savanţi şi pe
comentatori, precum şi pe învăţăcei, şi anume:
Fiii tăi vor lua locul părinţilor tăi;
Îi vei pune prinţi în toată ţara
— Ps. 45:16 —
Patriarhii şi profeţii, şi în special
cei care erau din linia genealogică prin care a venit Domnul nostru,
prin mama Sa Maria, au fost timp îndelungat onoraţi cu numele de „părinţi”,
strămoşii lui Mesia, întocmai cum textele de mai sus spun că
David este „rădăcina” din care va ieşi Mesia, Vlăstarul
cel drept, şi că Mesia va fi fiul lui David. Dar toate acestea
se vor schimba când Biserica, corpul lui Cristos, va fi completată
şi unită cu Isus Capul în slavă şi, ca Părintele
veşniciei pentru omenire va începe regenerarea lumii. Cei care înainte
au fost „părinţii”, vor fi atunci copiii. Avraam, Isaac,
Iacov, David — nici unul dintre aceştia n-au avut viaţă,
în sensul adevărat al cuvântului; toţi aceştia au fost
membri ai rasei condamnate la moarte. Şi când Isus a intrat în
neamul nostru omenesc şi Sa identificat cu sămânţa lui
Avraam şi a lui David, şi a împlinit lucrarea de răscumpărare,
aceasta s-a aplicat nu numai la lume în general, ci şi la ei, la părinţii
Săi după trup. El ia ((143)) cumpărat pe toţi,
şi nimeni nu poate obţine viaţă (deplină,
perfectă, veşnică) decât prin El. „Cine crede în Fiul
are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va
vedea viaţa” (Ioan 3:36). De aceea, Avraam, Isaac, Iacov, David
şi toţi profeţii şi tot restul lumii, trebuie să
primească viaţă viitoare şi veşnică de la
Cristos, sau altfel deloc; şi în afara Lui este numai condamnare.
Prin urmare, este adevărat că atunci când la timpul cuvenit al
lui Dumnezeu ei vor fi treziţi din moarte, aceasta se va face prin
marele Dătător de viaţă, Isus, care astfel va fi Părintele
sau Dătătorul lor de viaţă.
În legătură cu aceasta este bine să
observăm de asemenea că Scripturile ni-L arată clar pe Tatăl
ceresc ca fiind Acela care face conceperea în regenerarea Bisericii,
Mireasa lui Cristos. Ca dovadă la aceasta, să observăm
declaraţiile scripturale asupra acestui subiect. Apostolul Petru
spune: „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ... nea
născut îconceputş din nou” (1 Pet. 1:3).
Apostolul Ioan de asemenea spune că noi suntem „născuţi
îconcepuţiş din Dumnezeu” (1 Ioan 5:18).
Apostolul Pavel spune de asemenea: „Pentru noi este un singur
Dumnezeu: Tatăl” (1 Cor. 8:6). El a trimis spiritul Său în
inimile noastre, prin care putem striga către El: „Ava, Tată!”
(Rom. 8:15). Domnul nostru Isus a mărturisit acelaşi lucru, zicând
după învierea Sa: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl
vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17).
Evanghelia lui Ioan dă aceeaşi mărturie zicând: „Tuturor
celor ce L-au primit ... le-a dat dreptul să fie copii ai lui
Dumnezeu”, şi declară despre aceştia că „au fost născuţi
îconcepuţiş nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din
voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12, 13). Apostolul Iacov spune
despre Tatăl luminilor că, „Potrivit voii Sale, El ne-a născut
îconceputş prin Cuvântul adevărului, să fim ca
cele dintâi roade ale creaturilor Sale”. Iac. 1:18.
Într-adevăr, tot ce este în legătură
cu Biserica arată că credincioşii din acest veac al
Evangheliei nu sunt copiii lui Cristos, ci sunt copiii Tatălui Său,
concepuţi de spiritul Tatălui şi la natura Tatălui,
şi sunt intenţionaţi a fi ((144)) „moştenitori
ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos,
dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim
şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.
Relaţia noastră cu Domnul nostru Isus,
dimpotrivă, este în mod specific şi repetat arătată a
fi aceea de fraţi, şi nu de fii. Vorbind despre Biserică
apostolul spune: „El nu Se ruşinează săi numească «fraţi»”,
după cum a fost declarat profetic: „Voi vesti Numele Tău fraţilor
Mei, Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării”; apoi: „Iată-Mă,
Eu şi copiii [lui Dumnezeu] pe care Mi ia dat Dumnezeu”. Aceştia
sunt acei „mulţi fii” pe care Tatăl îi aduce la slavă,
sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, Isus Cristos, iar în legătură
cu această Biserică este iarăşi declarat că
Domnul nostru Isus la învierea Sa a fost „întâiul-născut dintre
mai mulţi fraţi”. Evr. 2:10-13; Rom. 8:29.
Această mare lucrare de acordare a vieţii
pentru lume în general este amânată până când Corpul Dătătorului
de viaţă va fi fost complet, până când „fraţii”,
împreună cu Domnul şi Răscumpărătorul lor, vor
fi primiţi ca fii ai slavei şi vor intra în lucrarea
restabilirii. Chiar şi în cazul acelora din lume (vrednicii din
vechime), a căror credinţă şi loialitate faţă
de voinţa divină au fost deja încercate şi aprobate, nu
poate fi vorba de acordarea vieţii până când corpul marelui
Moise antitipic (Biserica) va fi fost complet (Fapt. 3:22, 23), după
cum este scris: „ca să nu ajungă ei la desăvârşire”
— nu vor moşteni lucrurile bune pământeşti promise lor
— „fără noi” [biruitorii din Veacul Evanghelic, Corpul
Unsului]”. Evr. 11:39, 40.
Din acest punct de vedere al răscumpărării
care este în Cristos Isus, şi în vederea autorităţii sau
stăpânirii pământului pierdută prin Adam şi astfel răscumpărată
prin Cristos, cumpărată cu sângele Său preţios, vedem
dreptul lui Cristos la funcţia de Dătător de viaţă
şi Părinte pentru toţi din rasa lui Adam care vor accepta
binecuvântările restabilirii în condiţiile Noului Legământ,
şi numai din acest punct de vedere putem vedea cum Domnul nostru Isus
a putut fi atât Rădăcina cât şi Vlăstarul lui David,
atât fiul lui David cât şi Tatăl lui David, Domnul lui David.
((145))
În legătură cu aceasta ar fi potrivit să
întrebăm: cum se face că Biserica din acest Veac al Evangheliei,
care este parte din lume, „copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”
(Efes. 2:3) şi care au nevoie ca şi alţii să primească
iertarea păcatelor prin meritul marii ispăşiri, este, în
vreun sens just, separată şi distinctă de lume, aşa
încât membrii ei trebuie să fie numiţi „copii ai lui
Dumnezeu”, în timp ce acei din lume trebuie să fie numiţi
copii ai Dătătorului de viaţă, ai Cristosului?
Deosebirea stă în faptul că Domnul Isus nu
numai a cumpărat drepturile lumii la viaţă umană, dar
şi va restabili acea viaţă cumpărată celor
ascultători din omenire, prin procesele treptate din Veacul Milenar.
Biserica, dimpotrivă, nu primeşte restabilirea vieţii
umane pe care Domnul ei a cumpărato pentru ea. Restabilirea vieţii
le este numai socotită credincioşilor din acest Veac al
Evangheliei, prin aceea că ei sunt îndreptăţiţi (sau
făcuţi perfecţi, restabiliţi ca fiinţe umane) prin
credinţă — nu în realitate. Iar această perfecţiune
umană socotită prin credinţă este pentru un scop
specific: şi anume, ca aceştia să sacrifice în
serviciul divin viaţa umană socotită sau atribuită, cu
drepturile şi privilegiile ei, şi de aceea să
primească în schimbul ei speranţa de a fi părtaşi
naturii divine.
Viaţa pământească şi binecuvântările
pământeşti au fost pierdute prin Adam, şi acestea, nu
altele, au fost răscumpărate pentru oameni de către Domnul
nostru, şi pe acestea, nu pe altele, El le va acorda în cele din urmă
pe parcursul timpurilor restabilirii. Dar mai întâi Biserica, corpul,
Mireasa lui Cristos, este chemată din omenire, o clasă în mod
special „aleasă”, chemată la o „chemare cerească”,
o „chemare de sus” — pentru a fi moştenitoare împreună cu
Isus Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul ei. După
cum Isus Şi-a oferit sacrificiul Său perfect, „Omul Isus
Hristos”, şi a fost răsplătit cu natura divină, tot
aşa credincioşilor din acest Veac al Evangheliei li se permite să-şi
ofere fiinţele lor imperfecte (îndreptăţite sau socotite
perfecte prin meritul sângelui preţios al lui Isus) pe altarul lui
Dumnezeu; şi făcând astfel, sunt concepuţi de spirit
pentru a fi „creaţii noi”, „fiii Celui-Prea-Înalt”, acceptaţi
ca fraţi ai lui ((146)) Cristos — membrii „preoţimii
împărăteşti” a cărei Mare Preot este El.
Aceştia sunt atraşi de Tatăl, nu de Fiul,
cum va fi cazul cu lumea în timpul Mileniului. (Compară Ioan 6:44
şi 12:32.) Cei pe care Tatăl îi atrage spre Cristos, El, ca
frate mai mare, îi primeşte ca „fraţi” şi-i ajută
să umble pe urmele Sale pe calea îngustă a jertfirii de sine,
chiar până la moarte. Astfel ei pot deveni morţi cu El şi
pot fi socotiţi ca jertfitori împreună cu El, şi astfel
pot fi socotiţi şi vrednici să fie moştenitori împreună
cu El în Împărăţie şi în lucrarea care va binecuvânta
lumea şi va da viaţă veşnică tuturor celor care
vor vrea s-o primească. Aceştia, ni se spune clar, trebuie să
„împlinească ce lipseşte necazurilor lui Hristos” — să
„rabde” cu El, ca să poată „şi împărăţi
împreună cu El” (Col. 1:24; 2 Tim. 2:12). Astfel poziţia
Bisericii este în mod special diferită de cea a lumii în general,
întocmai cum şi chemarea ei este o chemare de sus, o chemare cerească,
şi întocmai cum şi răsplata ei va fi natura divină. 2
Pet. 1:4.
Aceasta este marea „taină” sau secret despre
care apostolul Pavel spune că este cheia fără de care este
cu neputinţă a înţelege făgăduinţele şi
profeţiile din Cuvântul divin (Col. 1:26). Tatăl ceresc a plănuit
în Sine Însuşi crearea rasei umane, cu puţin mai prejos decât
îngerii, din pământ, făcută din ţărână,
şi adaptată pentru pământ în starea lui paradisiacă;
dar El a cunoscut mai dinainte şi rezultatul căderii şi
ocazia ca prin aceasta să se manifeste justiţia divină,
iubirea divină, înţelepciunea divină şi puterea divină.
După cum El a rânduit mai dinainte ca Singurului Său Fiu
Conceput, Logosului, să I se dea ocazia de aşi dovedi
credincioşia faţă de Tatăl şi faţă de
principiile dreptăţii, devenind Răscumpărătorul
omului şi astfel moştenitorul tuturor bogăţiilor
harului divin şi mai mare peste toţi, alături de Tatăl,
pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate, tot aşa
El a prevăzut în plan şi ca înainte de ridicarea generală
a omenirii de către Răscumpărătorul ei, El să facă
o alegere, după caracter şi după credincioşie, a unei
„turme ((147)) mici”, ca să fie moştenitori împreună
cu Singurul Său Conceput şi asociaţii Lui în Împărăţie,
mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi mai presus
de orice nume care se poate numi.
Potrivit cu aceasta, apostolul spune: Noi suntem „aleşi
după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl,
prin sfinţirea Duhului” (1 Pet. 1:2). Apostolul Pavel întăreşte
această idee zicând: „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a
şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său,
pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”.
Apoi El a dorit ca ochii înţelegerii noastre să fie luminaţi,
ca să „cunoaştem care este nădejdea chemării Lui,
care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi,
şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita
mărime a puterii Sale”. El declară că această îndurare
faţă de noi a venit fără ca noi să fi făcut
ceva pentru a o merita; Dumnezeu, „măcar că eram morţi în
greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu
Hristos ... El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm
împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să
arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale
harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos
Isus. ... Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în
Hristos Isus pentru fapte bune”. Efes. 1:17-19; 2:4-10.
((148))
Nu căutăm, Doamne, limbi de foc,
Ori ajutorul mistic al virtuţilor de vindecare;
Dorim însă putere să vestim Evanghelia Ta,
Balsamul pentru rănile pe care păcatul le face.
Suflă peste noi, strălucirea-Ţi revarsă,
Pe toate minunile din a Ta carte,
Unde-i ascunsă comoara cerească,
Care ne-a fericit tinereţea şi viaţa ne-ndreaptă.
Dă-ne pricepere să urmărim tot ce e sfânt,
Cu glas iubitor şi limbă plină de-avânt,
Ca şi atunci când la ale Tale cuvinte de har,
Te-nconjurau mulţimile adunate în extaz.
Dă-ne credinţa care păşeşte-n
adânc de furtună,
Dacă doar vocea Ta îi spune să vină;
Şi zelul care munţii cei abrupţi înfruntă
Să caute pe cel rătăcit şi acasă să-l aducă.
Dă-ne putere, binecuvântat Mântuitor, în a Ta
putere;
Luminează-ne inima, şi noi,
Transformaţi în chipul Tău de lumină vie,
Vom învăţa, vom iubi şi vom trăi asemenea Ţie.
