SCRIPTURE
STUDIES
Vol.
5 - Împăcarea omului cu Dumnezeu
FAPTUL
ŞI FILOSOFIA ÎMPĂCĂRII
———
Studiul VII
Ce nu înseamnă acest titlu
— Ce înseamnă — Onorurile lui sunt incontestabile, nu pot fi
pretinse de nimeni altcineva — Fiul Omului aşa cum este văzut
de lume — Cum L-a văzut Pilat, cum La văzut Rousseau, cum L-a
văzut Napoleon — Semnificaţia declaraţiei „n-avea nici
frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile”
şi „Atât de desfigurată îi era faţa” — „Deosebindu-se
din zece mii” — „Fiinţa lui este plină de farmec”
PRINTRE numeroasele titluri aplicate Domnului nostru
şi unul din cele mai des folosite de El este acela de „Fiul Omului”.
Unii au fost înclinaţi să considere aceasta ca o concesie din
partea Domnului nostru că El a fost un fiu al lui Iosif; dar acest
lucru este cu totul greşit: El n-a recunoscut niciodată pe Iosif
ca tatăl Său. Dimpotrivă, vom observa că acest titlu
pe care Şi-l aplică este folosit nu numai în privinţa vieţii
Sale pământeşti, ci şi în privinţa condiţiei
şi gloriei Sale din prezent. Şi unii au mers de la faptul acesta
la cealaltă extremă, pretinzând că acest titlu arată
că Domnul nostru este acum un om în cer, că El încă
Îşi păstrează natura umană. Aceasta, după cum ne
vom strădui să arătăm, este o idee cu totul fără
temei, o înţelegere greşită a titlului „Fiul Omului”.
Dar între timp să observăm că o astfel de gândire este cu
totul contrară întregului sens al învăţăturii
scripturale. Declaraţia scripturală este foarte clară, că
înjosirea Domnului nostru la natura umană n-a fost pentru totdeauna,
ci numai ca să efectueze răscumpărarea omului, plătind
pedeapsa omului, şi să-Şi dovedească prin aceasta
propria fidelitate faţă de Tatăl, datorită acesteia
fiind imediat mult înălţat, nu numai la gloria pe care o
avusese cu Tatăl înainte de a fi lumea, ci la o glorie mult mai înaltă,
mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri — la natura divină
şi la dreapta, la locul de favoare al Măririi din înălţime.
((150))
Să notăm cu atenţie câteva locuri unde
Domnul nostru foloseşte acest titlu:
„Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi”, în
secerişul acestui Veac al Evangheliei. Mat. 13:41.
„Aşa va fi şi la prezenţa Fiului
Omului”, în seceriş, sfârşitul acestui veac. Mat. 24:27, 37.
„Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi
sfinţii îngeri.” Mat. 25:31.
„Se va ruşina şi Fiul Omului, când va veni
în slava Tatălui Său.” Marcu 8:38.
„Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se
unde era mai înainte?” Ioan 6:62.
„Afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul
Omului.” Ioan 3:13.*
*„Care este în cer” nu se află în cele mai
vechi manuscrise.
Aceste scripturi Îl identifică pe „Fiul Omului”
cu Domnul slavei şi cu Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine,
şi cu Logosul preuman, care a venit jos din cer şi a
devenit trup. Şi evident că evreii nu gândeau că titlul
„Fiul Omului” însemna fiul lui Iosif, sau, în sensul obişnuit,
fiul unui om care să primească viaţa de la un tată
uman: acest lucru este arătat prin faptul că ei au întrebat,
zicând: „Noi am auzit din lege că Hristosul rămâne veşnic;
cum dar zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat?
Cine este acest Fiu al Omului?” (Ioan 12:34). Evident că evreii
identificau în expresia „Fiul Omului” pe Mesia cel aşteptat, fără
îndoială bazându-şi speranţele în mare măsură
pe declaraţia lui Daniel (7:13): „M-am uitat în timpul viziunilor
nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al
Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea
Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi împărăţie,
pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I
slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică
şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va
fi distrusă”. Domnul nostru S-a identificat pe Sine ((151))
cu această descriere în Revelaţia Sa (Apoc. 14:14), unde Se
reprezintă ca Unul „care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o
cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită”
— Secerătorul din secerişul Veacului Evanghelic.
Cu toate acestea, chiar dacă suntem asiguraţi
că acest titlu nu se referă în nici un sens la fiul lui Iosif,
şi chiar dacă este hotărâtoare dovada că natura umană,
luată pentru acel scop, a fost sacrificată pentru totdeauna, şi
că acum El este o fiinţă spirituală dătătoare
de viaţă, de cel mai înalt ordin (Evr. 2:9, 16; 1 Pet. 3:18;
Ioan 6:51; Fil 2:9), se ridică totuşi întrebarea: de ce a ales
Domnul nostru un astfel de nume, un astfel de titlu? Nu avem oare motive să
presupunem că trebuie să fi fost un motiv special ca să-l
aleagă, altfel n-ar fi folosit acest anume titlu, deoarece fiecare
titlu al Domnului nostru are o semnificaţie specială, când este
înţeles?
Există un motiv foarte important pentru folosirea
acestui titlu. Este un titlu de mare cinste, datorită unei
necontenite aduceri aminte a marii Sale Biruinţe — a ascultării
Sale credincioase, smerite, de aranjamentele Tatălui ceresc, chiar până
la moarte, şi încă moarte de cruce, prin care El Şi-a
asigurat dreptul la toată cinstea şi slava, demnitatea şi
puterea, prezente şi viitoare, şi la natura divină. Prin
acest titlu, „Fiul Omului”, atât îngerilor cât şi oamenilor li
se arată în mod direct marea manifestare a smereniei din partea
Singurului Conceput al Tatălui şi principiul fundamental al
guvernării divine: cel care se înalţă va fi înjosit, iar
cel care se smereşte va fi înălţat. Astfel că de
fiecare dată când este folosit acest nume, el are de dat multe
instrucţiuni valoroase tuturor celor care vor fi învăţaţi
de Dumnezeu şi care sunt doritori să-L cinstească şi să
facă ceea ce este bineplăcut în ochii Lui.
În acelaşi sens în care Domnul nostru a devenit
„Sămânţa lui David” şi „sămânţa lui
Avraam, Isaac şi Iacov”, El a fost şi sămânţa lui
Adam, prin mama Eva — totuşi, după cum am văzut, „fără
pată, despărţit de păcătoşi”. „Sămânţa
femeii” este arătată a fi potrivnica seminţei şarpelui,
totuşi n-avem ((152)) nici o aluzie că Eva ar fi avut
vreo sămânţă aparte de soţul ei, Adam. Şi în
sensul în care este potrivit să ne gândim şi să vorbim
despre Domnul nostru că este sămânţa lui David, în acelaşi
sens este potrivit să ne gândim şi că El este sămânţa
lui Adam, prin Eva. Şi aceasta, credem noi, este ideea care stă
la baza acestui titlu — „Fiul Omului”.
Adam, în calitate de cap al rasei şi dătătorul
ei de viaţă stabilit, n-a putut da urmaşilor săi viaţă
durabilă din cauza neascultării sale; totuşi, făgăduinţa
divină aştepta mai departe timpul când Mesia, identificat cu
rasa lui Adam, să răscumpere pe Adam şi pe toţi urmaşii
săi. Adam a fost omul prin excelenţă, prin aceea că
el a fost capul rasei oamenilor şi în el stătea dreptul la pământ
şi la stăpânirea lui. Să remarcăm referirea profetică
la Adam: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul
omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin
mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi
cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale;
toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă,
fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării,
tot ce străbate cărările mărilor”. Ps. 8:4-8.
Acest drept pământesc, această domnie, stăpânire,
a căzut în dezordine, a fost pierdută prin cădere, dar a
fost parte integrantă din ceea ce a fost răscumpărat prin
marea jertfă pentru păcat. După cum este scris profetic
despre Domnul nostru : „Iar la tine, turn al turmei ... la tine va veni
şi la tine va ajunge prima stăpânire” (Mica 4:8).
Astfel vedem că speranţa lumii, sub aranjamentul divin, se baza
pe venirea unui mare fiu şi moştenitor al lui Adam, a unui mare
fiu al lui Avraam, a unui mare fiu al lui David, a unui mare fiu al Mariei.
Aceasta nu însemna că viaţa acestui fiu va veni prin
Adam sau prin Avraam sau prin David sau prin Maria. După cum am văzut
deja, potrivit aranjamentului divin, un ginere este socotit ca membru al
familiei, care poate răscumpăra sau prelua o proprietate pierdută.
În cazul Domnului nostru, am văzut în mod clar că viaţa
Sa n-a venit din părinţi pământeşti, ci numai
organismul Său fizic — că viaţa a ((153))
provenit şi a ieşit de la Dumnezeu Tatăl, şi că
la început El a fost cunoscut ca Logosul.
Şi cu cât investigăm mai mult acest subiect,
cu atât mai evidente ne apar toate cele spuse anterior, fiindcă cel
care studiază greaca se poate uşor informa în legătură
cu faptul că în toate cazurile în care Domnul nostru foloseşte
acest termen, „Fiul Omului”, îl foloseşte în
forma accentuată, ceea ce în traducerea engleză nu se distinge,
şi care, pentru a fi apreciat în limba engleză ar trebui să
fie exprimat cu accentul pe cele două articole hotărâte — „Fiul
Omului”. Şi dreptul Domnului nostru la acest titlu este
incontestabil. După cum singurul care a fost perfect a fost Adam
şi toţi ceilalţi din rasa lui au fost degeneraţi, cu
excepţia acestui singur Fiu care S-a ataşat rasei lui Adam
pentru a fi Răscumpărătorul tuturor posesiunilor lui
Adam, tot aşa, când El era în actul răscumpărării
rasei şi de când a răscumpărat-o din blestemul sau din
sentinţa morţii, dreptul de a fi Fiul Omului I-a
revenit în posesie legal şi indiscutabil.
Iar acest titlu I S-a cuvenit nu numai în perioada când
dădea marele „preţ de răscumpărare pentru toţi”,
ci I Se cuvine şi în timpul acestui Veac Evanghelic, în timp ce se
desfăşoară alegerea colaboratorilor Săi în marele
program de restabilire. Şi acest titlu I Se va cuveni Domnului nostru
mult mai mult în timpul mandatului Său din Împărăţia
Sa Milenară, când El, ca Fiul (acum mult înălţat
şi schimbat) omului (Adam), va duce la îndeplinire lucrarea
restabilirii, „răscumpărarea [eliberarea] stăpânirii
dobândite. Efes. 1:14; Rut 4:1-10.
„Omul Isus Hristos”, aşa cum este văzut de
necredincioşi
Nu numai urmaşii devotaţi ai Domnului Isus
Cristos I-au recunoscut înţelepciunea şi harul şi au
observat că era plin „de toată plinătatea lui Dumnezeu”,
ci chiar potrivnicii Lui au recunoscut că era mult superior celor obişnuiţi
din rasa noastră, după cum citim: „Şi toţi mărturiseau
pentru El, se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”
(Luca 4:22). ((154)) Alţii ziceau: „Niciodată n-a
vorbit vreun om ca Omul Acesta” (Ioan 7:46). Iar Pilat, care nu era
dispus să nimicească viaţa celui mai nobil evreu pe care-l
văzuse, s-a străduit, ca o ultimă încercare, să
calmeze rea-voinţa mulţimii, dându-şi seama că era
instigată de cărturari şi de farisei, care erau invidioşi
şi geloşi pentru popularitatea Domnului nostru. În cele din urmă
Pilat a cerut ca Isus să fie adus în faţa acuzatorilor, evident
cu gândul că o privire la trăsăturile Sale nobile va
izgoni ura şi răutatea lor. Astfel că, prezentându-L,
Pilat a exclamat: „Iată Omul!”, cu accentul pe articol,
ceea ce nu este evident în traducerea engleză, decât dacă
articolul este citit accentuat — „Iată Omul!” Ca şi
cum ar fi spus: Omul pe care voi îmi cereţi să-l răstignesc
nu este numai evreul mai presus de oricare alţi evrei, ci Omul
mai presus de oricare alţi oameni. Şi Ioan a declarat în legătură
cu umanitatea Domnului nostru: „Logosul a devenit trup ... (şi
noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui),
plin de har şi de adevăr”. Ioan 1:14; 19:5.
În legătură cu aceasta să ne amintim
acea apologie mereu citată şi binecunoscută a „Fiului Omului”
şi a învăţăturilor Sale, scrisă de celebrul
francez Rousseau, după cum urmează:
„Cât de neînsemnate sunt cărţile
filosofilor, cu toată pompa lor, când le comparăm cu
Evangheliile! Se poate oare ca scrieri atât de sublime şi în acelaşi
timp atât de simple să fie opera oamenilor? Este posibil oare ca
Acela a cărui viaţă ele o povestesc, să nu fie decât
un simplu om? Este oare în caracterul Său ceva din omul sectar
entuziast sau ambiţios? Ce blândeţe, ce puritate se află
în căile Sale, ce har mişcător este în învăţăturile
Sale! Ce înălţime în maximele Sale! Ce înţelepciune
profundă în cuvintele Sale! Ce prezenţă de spirit, ce
delicateţe şi pricepere în răspunsurile Sale! Ce stăpânire
asupra patimilor Sale! Unde este omul, unde este înţeleptul care să
ştie cum să acţioneze, cum să sufere şi cum să
moară, fără slăbiciune şi fără ostentaţie?
Prieteni, oamenii nu inventează astfel de lucruri; iar faptele în
legătură cu Socrate, de care nimeni nu se îndoieşte, nu
sunt atât de bine ((155)) dovedite ca şi cele în legătură
cu Isus. Evreii aceia nu puteau atinge tonul acesta sau gândul acesta
despre moralitate. Iar Evanghelia are caracteristici de adevăr atât
de măreţe, atât de izbitoare, atât de perfect inimitabile, încât
inventatorii lor ar fi încă mai minunaţi decât cel pe care îl
zugrăvesc”.
Apologia care urmează la adresa Fiului Omului
este pusă pe seama renumitului Napoleon Bonaparte:
„De la început până la sfârşit Isus este
acelaşi; întotdeauna acelaşi — maiestuos şi simplu,
infinit de sever şi infinit de blând. De-a lungul unei vieţi
petrecute sub ochiul public, El nu dă niciodată ocazia de a I Se
găsi vină. Prudenţa conduitei Lui ne obligă la admiraţie
prin îmbinarea forţei cu blândeţea. La fel în vorbire şi
acţiune, El este iluminat, consecvent şi calm. Se spune că
sublimul este un atribut al divinităţii; ce nume, atunci, Îi
vom da noi Aceluia al cărui caracter reunea toate elementele
sublimului?
Eu cunosc oamenii, şi vă spun că Isus
n-a fost un om. Totul mă uimeşte la El. Între El şi orice
altă fiinţă din lume comparaţia este imposibilă.
El este într-adevăr o fiinţă prin Sine Însuşi.
Ideile şi sentimentele Sale, adevărul pe care-l vesteşte,
felul Său de a vorbi, toate sunt mai presus de ordinea umană
şi naturală a lucrurilor. Naşterea Sa şi povestea vieţii
Sale, profunzimea doctrinei Sale, care răstoarnă toate dificultăţile
şi este cea mai deplină soluţie a lor, Evanghelia Sa,
unicitatea acestei fiinţe misterioase şi înfăţişarea
Sa, stăpânirea Sa, înaintarea Sa prin toate secolele şi împărăţiile,
toate acestea sunt pentru mine un lucru uimitor, o taină de nepătruns.
În toate acestea nu văd nimic de la om. Oricât de mult m-aş
apropia, oricât de amănunţit aş examina, toate rămân
în afara oricărei comparaţii — mari, de o măreţie
care mă zdrobeşte. În zadar mă gândesc — toate rămân
inexplicabile! Vă provoc să-mi arătaţi o altă viaţă
ca aceea a lui Cristos”.
Într-adevăr, adevărul este mai ciudat decât
ficţiunea, iar omul perfect Isus Cristos, uns cu spiritul Celui Preaînalt,
a fost atât de diferit de rasa imperfectă pe care a luat-o în stăpânire
pentru a o răscumpăra, încât lumea este desigur ((156))
scuzabilă că se întreabă dacă El n-a fost cumva mai
mult decât un om. Desigur că a fost mai mult, mult mai mult decât
un simplu om — mult mai mult decât un om păcătos: El a
fost despărţit de păcătoşi, şi, ca om
perfect, a fost însuşi chipul şi asemănarea nevăzutului
Dumnezeu.
„Înfăţişarea Lui n-avea nimic care să
ne facă să-L dorim”
„El a crescut înaintea Lui ca o mlădiţă
fragedă, şi ca o rădăcină care iese dintr-un pământ
uscat: n-avea nici aspect, nici onoare, şi când ne uităm la El
nu vedem înfăţişarea pe care s-o dorim. El este dispreţuit
şi părăsit de oameni; om al durerii şi obişnuit
cu suferinţa: şi noi neam ascuns faţa de El, cum ar veni.”
Isa. 53:2, 3 — Compară traducerile lui Young şi Leeser.
Unii au sugerat că aceste scripturi arată că
înfăţişarea persoanei Domnului nostru a fost mai prejos
decât a altor oameni, şi ca atare au privit aceasta ca o dovadă
că El n-a fost despărţit de păcătoşi, ci părtaş
la păcat şi la pedeapsa lui, degenerarea. Noi însă nu
suntem de acord cu aceasta, fiind contrar cu tot sensul mărturiei
scripturale, şi suntem înclinaţi, dimpotrivă, să
aducem această declaraţie în armonie cu mărturia generală
a Scripturii asupra acestui subiect, dacă se poate face fără
a încălca principiile corecte ale interpretării, şi noi
credem că aceasta se poate face şi se poate arăta.
Există diferite tipuri de cinste, frumuseţe
şi atracţie — remarcabil de diferite sunt idealurile
diferitelor popoare şi ale aceluiaşi popor în diferite împrejurări.
Idealul de frumuseţe satisfăcător pentru barbari este
respingător pentru cei mai civilizaţi. Războinicul indian,
vopsit cu roşu şi galben şi împodobit cu scoici şi
pene colorate şi cu o cingătoare de scalpuri însângerate, ar
fi idealul de dorit în mintea unor sălbatici. Boxerul din ring,
dezbrăcat pentru luptă, pentru unii este idealul de formă bărbătească
în ceea ce este cunoscut ca „arta masculină”. Pentru alţii,
matadorul sau toreadorul bogat înveşmântat este marele ideal al
dezvoltării masculine care atrage admiraţia şi aplauzele
mulţimii. Şi astfel ((157)) idealurile diferă
potrivit timpurilor, împrejurărilor şi condiţiilor.
Deoarece această scriptură se referă la Domnul nostru Isus
la prima venire a Sa, ar trebui să se înţeleagă că El
nu S-a ridicat la înălţimea idealului evreiesc. Acest lucru
este foarte evident, deoarece chiar Acela despre care Pilat a exclamat,
„Iată Omul!”, a fost Cel despre care evreii au strigat cu multă
ardoare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” „Navem
împărat decât pe Cezarul!”
Trebuie să ne amintim că pe vremea primei
veniri poporul evreu se afla în supunere, sub jugul roman, şi că
fusese „călcat în picioare de neamuri” timp de peste şase
sute de ani. Trebuie de asemenea să ne amintim de speranţele lui
Israel, concepute de făgăduinţele divine făcute lui
Avraam, Isaac şi Iacov şi repetate prin toţi profeţii,
în sensul că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, El le va trimite pe
Unsul Său, un legiuitor mai mare ca Moise, un general mai mare ca
Iosua, un împărat mai mare ca David sau Solomon. Trebuie să ne
mai amintim că tocmai în vremea aceea Israel căuta pe Mesia
potrivit idealurilor lor, după cum este consemnat, tot poporul era în
aşteptarea lui Mesia. Dar când s-a anunţat că Isus era
Mesia, prezentarea Lui era atât de diferită de tot ce aşteptaseră
ei, încât inimile lor mândre s-au ruşinat de El, şi, cum s-ar
zice, şi-au ascuns faţa de la El — I-au întors spatele — în
special conducătorii şi cei proeminenţi din acel popor, a căror
îndrumare era urmată de poporul de rând. Luca 3:15.
Ei aşteptau un mare general, împărat şi
legiuitor în acelaşi timp, plin de demnitate, plin de aroganţă,
plin de ambiţie, plin de mândrie, plin de încăpăţânare
— trufaş şi dominator în cuvânt şi faptă. Acesta
era idealul lor despre însuşirile necesare împăratului
care să cucerească lumea şi să facă pe Israel un
popor de frunte. Ei au văzut mândria, insolenţa, aroganţa
lui Irod, numit de către împăratul roman să fie regele lor;
ei au văzut ceva la generalii şi guvernatorii, la sutaşii
etc. romani; ei şi-au imaginat că împăratul roman trebuia
să aibă încă mai pronunţat aceste diferite ((158))
caracteristici, care să-l ducă la poziţia de superioritate
în imperiu; şi luându-şi ideile din acestea, aşteptau ca
Mesia să aibă multe din aceste caracteristici încă mai
vizibil, reprezentând demnitatea, onoarea şi gloria încă mai
mare a Curţii Cereşti şi a autorităţii ei
transferate pe pământ.
Nu este de mirare deci, având asemenea aşteptări,
că ei nu erau pregătiţi să accepte pe blândul şi
umilul Nazarinean, care primea în tovărăşia Sa pe vameşi
şi păcătoşi şi a cărui unică armă
de cucerire a lumii era „sabia gurii Sale”. Nu este de mirare că
atunci când a fost anunţat a fi speranţa lui Israel, Împăratul
evreilor, Mesia, ei I-au întors spatele. Nu este de mirare, cu aşteptările
lor false de mult nutrite, că au fost foarte dezamăgiţi. Nu
este de mirare că le-a fost ruşine să-L recunoască pe
„Isus, Împăratul iudeilor”, şi au zis: El nu este felul de
frumuseţe, onoare şi demnitate pe care le-am dorit noi: El nu
este idealul nostru de ostaş, om de stat şi împărat care să
se potrivească nevoilor noastre naţionale sau să poată
împlini mult nutritele noastre speranţe. O, da! La fel cum o clasă
similară de astăzi care, aşteptând a doua venire a lui
Mesia, au fost necondiţionat convinşi că aşteptările
lor, zidite pe „tradiţia bătrânilor”, erau corecte şi
ca atare au neglijat să cerceteze onest şi serios Scripturile,
care le-ar fi dat „înţelepciune spre mântuire”.
Pare evident că la o astfel de lipsă a
dorinţei de a-I privi înfăţişarea şi la o
astfel de lipsă a „onoarei” (frumuseţii) pe care ei o căutau
se referă profetul. Ar fi nepotrivit a traduce şi interpreta profeţia
în dezarmonie cu faptele istorice admise a fi împlinirea ei,
şi de asemenea în dezarmonie cu repetatele mărturii despre
puritatea Lui, ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii
— sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit
de păcătoşi.
„Atât de desfigurată Îi era faţa”
— Isa. 52:14, 15 —
Aici iarăşi o traducere greşită a
dat naştere la idei eronate în privinţa înfăţişării
Domnului nostru; şi totuşi, până şi cei ((159))
mai neglijenţi cititori care au văzut feţe de fiinţe
umane serios desfigurate de depravare, de boală sau prin accident, au
găsit imposibil să înţeleagă că faţa sau înfăţişarea
Domnului nostru era „atât de desfigurată şi atât de mult se
deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilor”. Evident
că ceva este greşit în astfel de declaraţie, căci nu
pe un astfel de om l-ar fi prezentat Pilat în faţa poporului, zicând:
„Iată Omul!” Nu pe un astfel de om l-ar fi salutat poporul
de rând ca Fiul lui David şi s-ar fi gândit să-l ia cu forţa
să-l facă împărat. În afară de aceasta, nu avem oare
asigurarea că nici un os nu I-a fost zdrobit? Dar cât de schimbată
în bine este această declaraţie profetică — cu cât este
mai în armonie cu faptele istoriei scripturale şi a deducţiilor
logice despre sfinţenia şi puritatea Lui, când declaraţia
este redată astfel:
„După cum mulţi au rămas uimiţi
de tine îatât de desfigurată de oameni Îi era faţa şi atât
de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor
oamenilorş, tot aşa, El va uimi multe popoare”. După cum
oamenii din zilele Lui au fost surprinşi că El S-a supus
abuzurilor celor care L-au încununat cu spini, L-au lovit, L-au scuipat,
L-au răstignit şi L-au străpuns, tot aşa, toate
neamurile, acum şi în viitor, auzind cum a suferit „din partea păcătoşilor
o împotrivire aşa de mare faţă de Sine” (Evr. 12:3), se
minunează şi se vor minuna de o asemenea răbdare şi
umilinţă.
„Înaintea Lui împăraţii îşi vor închide
gura, căci vor vedea [exemplificat în El] ce nu li se mai istorisise
[despre alţii] şi vor înţelege ce nu mai auziseră.”
Cei mari de pe pământ nau auzit niciodată de vreun rege care să
se supună de bună voie unor asemenea înjosiri din partea supuşilor
săi, şi pentru a le putea face bine. Într-adevăr, „dragostea
Lui este mai presus de a unui frate”. Nu-i de mirare dacă toţi
vor fi uimiţi „la timpul cuvenit”.
Fără îndoială că şi faţa
iubitului nostru Răscumpărător purta semnele întristării,
căci, după cum am văzut, inima Sa adânc simţitoare
„a avut milă” de slăbiciunile noastre; şi fără
((160)) îndoială acele semne s-au înmulţit, până
la încheierea slujirii Sale la Calvar. Să nu uităm că cu cât
un organism este mai fin, cu atât mai fine sunt şi simţurile
lui, cu atât mai tare poate simţi durerea. Putem uşor vedea că
scenele de necaz, boală, durere şi decădere, cu care ne obişnuim
mai mult sau mai puţin, prin propria noastră parte la depravare
şi prin legătura continuă cu necazul uman, ar fi chestiuni
mult mai serioase pentru Cel perfect — Cel sfânt, nevinovat, nepătat
şi despărţit de păcătoşi.
Găsim acest lucru ilustrat într-o anumită măsură
în propriile noastre experienţe. Cei cu simţuri relativ fine,
care au fost obişnuiţi cu luxul, cu rafinamentul, cu frumuseţea
şi cu un mediu favorabil, dacă vizitează cartierele sărace
ale marilor oraşe şi observă degradarea, condiţiile
nefavorabile, mirosurile urâte, sunetele stridente, priveliştea
nefericită a mizeriei, sigur li se face rău; involuntar li se
strâmbă faţa şi le vine gândul: ce viaţă îngrozitoare
ar fi în astfel de condiţii; ce binefacere ar fi moartea. Şi
totuşi, poate că în timp ce astfel ar vorbi cu sine, ochiul ar
prinde scena unor copii jucându-se veseli şi poate a unei spălătorese
în timp ce lucra, ar prinde o frântură dintr-un cântec, sau ar
vedea un om citind mulţumit ziarul, sau ar auzi un băiat încercând
să cânte la un instrument vechi. Aceste lucruri arată că
acei care s-au obişnuit cu astfel de privelişti, sunete,
mirosuri şi condiţii generale, sunt cu mult mai puţin
influenţaţi de ele decât cei care încă din copilărie
au fost obişnuiţi cu rafinamentul.
Şi această lecţie ilustrează într-o
măsură foarte mică deosebirea între felul Domnului nostru
de a vedea starea păcătoasă şi jalnică a pământului
şi felul nostru de-a o vedea. Ca fiinţă perfectă, care
părăsise curţile slavei cereşti şi Se umilise
pentru a deveni părtaş la suferinţa omului, compătimitorul
şi Răscumpărătorul lui, El desigur a simţit mai
mult decât noi nefericirile „creaţiei care suspină”. Nu
este de mirare deci, dacă greutatea întristărilor noastre a
aruncat o umbră asupra frumuseţilor slăvite ale chipului Său
perfect! Nu este de mirare dacă atingerea cu necazurile ((161))
pământene şi împărtăşirea Sa voluntară din
slăbiciunile şi bolile umane (la sfârşitul vieţii
Sale, a vitalităţii Sale, după cum am văzut) au marcat
adânc chipul şi înfăţişarea Fiului Omului!
Şi totuşi, nu ne putem îndoi nici o clipă că
comuniunea Sa cu Tatăl, părtăşia Spiritului sfânt
şi aprobarea conştiinţei Sale, faptul că a făcut
întotdeauna ceea ce era plăcut în ochii Tatălui, trebuie să-I
fi dat chipului Răscumpărătorului nostru o expresie liniştită,
care ar fi o combinaţie de bucurie şi întristare, de tulburare
şi de pace. Iar cunoştinţa Sa despre Planul Tatălui
ceresc trebuie să-L fi făcut în stare să Se bucure în
lucrurile pe care Le-a suferit, dându-Şi seama cum nu peste mult
timp vor produce nu numai o binecuvântare pentru Sine, ci şi o „mântuire
până la marginile pământului”. Dacă, prin urmare, întristările
oamenilor I-au umbrit chipul, putem fi siguri că credinţa şi
speranţa Sa au fost şi ele marcate în expresia sa facială,
şi că pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere I-a păzit
inima şi I-a permis să fie întotdeauna bucuros, în mijlocul
celor mai mari împotriviri din partea păcătoşilor.
„Deosebindu-se din zece mii”
Pentru inima păcătoasă, invidioasă,
duşmănoasă a firii decăzute, orice este înrudit cu
frumuseţea, bunătatea, adevărul şi iubirea, este neplăcut,
în ea nu este nici o frumuseţe, nimic de dorit — este o dojană.
Domnul nostru a exprimat acest lucru cu multă forţă, când
a zis: „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că
faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte
lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vadă
faptele” (Ioan 3:19, 20). Mai vedem o ilustraţie a acestui fapt, că
o inimă rea poate uneori să urască şi să dispreţuiască
o înfăţişare minunată, o înfăţişare
luminată de iubire, nu numai prin faptul că iubitul nostru Răscumpărător
a fost astfel dispreţuit de către cei care au strigat „Răstigneşte-L!”,
ci şi în cazul altora. Să observăm diferitele mărturii
ale martirajului pentru Adevăr şi să remarcăm cât de
mică a fost influenţa ((162)) înduioşătoare a
înfăţişării celor care puteau să privească
în sus de la suferinţele lor personale şi să se roage
pentru binecuvântarea celor care-i persecutau. Mărturia despre
primul martir creştin — Ştefan — este în sensul că faţa
lui era strălucitoare şi frumoasă, aşa încât se
putea chiar compara cu faţa unui înger. „Toţi cei care stăteau
în sinedriu s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa
lui li s-a arătat ca o faţă de înger” (Fapt. 6:15).
Şi totuşi, din cauza împietririi inimii lor, departe de a le plăcea
faţa lui angelică, care trebuie să fi fost mult mai puţin
angelică decât aceea a Învăţătorului, şi în
loc să dea atenţie cuvintelor Sale minunate, care au fost mult
mai puţin minunate decât cele ale Marelui Învăţător,
„s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui ... şi
aruncau cu pietre în Ştefan” — întocmai cum au strigat către
Pilat să-L răstignească pe Domnul slavei.
„Toată fiinţa lui este plină de farmec.”
* * *
Cerurile, Doamne, slava Ta vestesc
Prin sfere largi de spaţii nesfârşite,
În gânduri care larg călătoresc,
Puterea şi înţelepciunea-Ţi pot acolo fi găsite.
Pe Tine, care legile naturii minunate le-ai făcut
Şi glorioasa-i graţie o menţii,
Te salutăm ca Marele-nceput,
Ne delectăm văzând a-Tale căi.
Slava Ta acuma prin credinţă o vedem,
Citim a Ta înţelepciune, dragoste şi har;
În laudă şi adorare ne-nchinăm
Şi faţa Ta slăvită vrem să o privim.
Când toate lucrurile-or fi complete în Cristos —
Atât cele de pe pământ cât şi cele din cer —
Cerurile sus şi tot pământul jos va fi umplut
De laude cum niciodată nimeni n-a văzut.
