SCRIPTURE
STUDIES
Vol.
5 - Împăcarea omului cu Dumnezeu
SLUJBA
RECONCILIERII SAU ÎMPĂCĂRII
———
Studiul XVI
Această slujbă este încredinţată
preoţimii Împărăteşti — Unşi pentru a propovădui
despre Împăcare — De ce nu este apreciată vestea de bucurie
— Rezultatele acestei slujiri — Persecuţie şi slavă —
Cum încearcă ea fidelitatea — Numai cei credincioşi pot avea
parte în lucrarea Împăcării în viitor
„Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o
ia dacă este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost Aaron. Tot aşa
şi Hristos nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot.” Evr.
5:4, 5.
ÎNTREAGA „Preoţime Împărătească”,
al cărei Preot Principal sau Mare Preot este Domnul nostru Isus,
participă la slujba reconcilierii sau împăcării. Toţi
Preoţii iau parte la „jertfele mai bune”, care au progresat de-a
lungul întregului Veac Evanghelic şi care se vor termina odată
cu sfârşitul lui (Rom. 12:1): şi toţi care iau parte
astfel la suferinţele lui Cristos vor lua parte şi la gloria Sa
viitoare ca participanţi împreună cu El la marea şi
glorioasa slujbă a reconcilierii din Împărăţia
Milenară.
În ceea ce-i priveşte pe aceşti preoţi
subordonaţi, ei „erau din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”
şi a fost nevoie să fie reconciliaţi sau împăcaţi
cu Dumnezeu, înainte de a putea fi chemaţi de El la această
preoţie — căci „nimeni nu îşi ia cinstea aceasta
singur, ci o ia [numai] dacă este chemat de Dumnezeu”. Numai după
ce am primit împăcarea, prin Răscumpărătorul nostru,
Marele Preot, avem privilegiul să fim socotiţi părtaşi
cu El la jertfă, părtaşi cu El la mijlocire, părtaşi
cu El la reconciliere, părtaşi cu El la împăcare.
Oricine primeşte „duhul înfierii” care-l face
pe acesta fiu al lui Dumnezeu şi preot, este imediat îndemnat de
acest spirit să ((488)) înceapă slujba reconcilierii sau
împăcării, fiecare după capacităţile şi
ocaziile sale. Fiecare îşi dă seama, întocmai ca Marele Preot,
de conducerea acestui Spirit sfânt, zicând: „Duhul Stăpânului
Domnul este peste Mine, căci Domnul Ma uns să aduc veşti
bune celor blânzi [acum nu celor mândri şi aroganţi, şi
celor cu inima împietrită şi lumească]; El M-a trimis să
pansez pe cei cu inima zdrobită ... să vestesc anul de îndurare
al Domnului” — perioada în care Dumnezeu are bunăvoinţa să
accepte o mică turmă ca jertfe vii, prin meritul Răscumpărătorului.
Apostolul Pavel, fiind unul dintre aceşti preoţi
subordonaţi, a simţit influenţa acestui Spirit care l-a îndemnat
să se angajeze în lucrarea de vestire, tuturor celor cu care venea
în contact şi care aveau „urechi de auzit”, despre „răscumpărarea
pentru toţi” realizată prin sacrificiul Răscumpărătorului
nostru drag, şi să îndemne pe toţi să fie reconciliaţi,
împăcaţi cu Dumnezeu, şi să înceapă imediat să
umble în cărările dreptăţii.
Să remarcăm cuvintele apostolului cu privire
la aceste lucruri, în 2 Corinteni 5:17-20.
„Căci dacă este cineva în Hristos, este o
creaţie nouă; cele vechi [păcate trecute, ambiţii,
speranţe etc.] s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. Şi
toate acestea [noi] sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine
prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba [misiunea] împăcării
[katallage — acelaşi cuvânt tradus „împăcare” în
Rom. 5:11]: că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând
lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele [pentru
că pedeapsa lor a fost purtată de Cristos] şi [Dumnezeu]
punând în noi [preoţimea împărătească] cuvântul [mesajul,
vestea bună] acestei împăcări.
Noi deci [fiindcă Dumnezeu ne-a chemat şi ne-a
dat nouă ca preoţime această misiune sau slujbă în
numele Său, şi acest mesaj de favoare, să-l spunem], suntem
trimişi împuterniciţi pentru Hristos [capul nostru oficial sau
Marele Preot şi reprezentantul Tatălui]; şi, ca şi cum
Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru
Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”
((489))
Acest mesaj îmbucurător care, dacă ar fi
apreciat cum se cuvine, ar trebui să aducă răspunsuri
prompte în fiecare loc şi de la fiecare clasă, este în general
respins; iar profetul vorbind în locul Preoţimii Împărăteşti
strigă: „Cine a crezut vestirea noastră? Şi cui i s-a
descoperit braţul Domnului? [Cristos, puterea lui Dumnezeu spre mântuire]”
(Isa. 53:1; Ioan 12:38). El este eficient acum numai faţă de
relativ puţini — faţă de cei pe care Domnul Dumnezeul
nostru îi cheamă să fie din Preoţimea Împărătească;
căci nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă
este chemat de Dumnezeu.
Motivul respingerii generale a mesajului este evident:
reconcilierea, împăcarea cu Dumnezeu, înseamnă împotrivire la
păcat: pacea cu Dumnezeu înseamnă luptă împotriva tuturor
slăbiciunilor înrădăcinate şi a dorinţelor
depravate ale naturii noastre umane decăzute; înseamnă o
completă schimbare sau convertire de la slujirea păcatului
la slujirea dreptăţii. Mulţi care dispreţuiesc păcatul
(cel puţin în forma lui mai grosolană, mai josnică) şi
doresc o reconciliere cu Dumnezeu şi un profit din binecuvântările
pe care El le acordă numai „fiilor lui Dumnezeu”, pornesc pe
calea dreptăţii prin reformare personală, numai să
afle după aceea că slăbiciunile lor sunt prea mari pentru a
le putea birui, şi pe lângă aceasta întreaga lume este înregimentată
de partea păcatului. Singurii care se pot elibera de această
robie, în care toţi s-au născut, sunt cei care, căutând
eliberare, dau atenţie mărturiei Domnului: „Nimeni nu vine la
Tatăl decât prin Mine” — singurul Mijlocitor — „calea, adevărul
şi viaţa”. Mai mult, apostolul ne informează că
marele Adversar, „dumnezeul veacului acestuia, a orbit gândurile”
marii majorităţi cu falsităţi, aşa încât ei nu
pot aprecia avantajul conţinut în oferta împăcării
prin Răscumpărătorul.
În aceste împrejurări, urmările păcatului
fiind abundente, este oare de mirare că pentru a fi ambasadori adevăraţi,
credincioşi pentru Dumnezeu şi în numele şi în locul lui
Cristos (ca membri ai corpului Său), înseamnă că preoţii
subordonaţi trebuie să urmeze în urmele Marelui Preot —
trebuie să sufere cu El pentru dreptate? Marele Preot care a ((490))
vestit foarte clar „cuvântul acestei împăcări” a fost
dispreţuit şi respins şi răstignit de către cei
care au declarat că iubesc şi urmează dreptatea. Apostolii
de asemenea au fost rău trataţi din cauza credincioşiei lor
— a refuzului lor de a compromite mesajul, „cuvântul acestei împăcări”.
„Veţi fi urâţi de toţi din cauza
Numelui Meu”; „din cauza Mea ... vor spune tot felul de lucruri rele
şi neadevărate împotriva voastră!” Nu vă miraţi,
dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine
M-a urât înaintea voastră. Aceste cuvinte ale marelui Învăţător
trebuiau să se adeverească „până la sfîrşitul
veacului”; şi ele sunt tot aşa de adevărate astăzi
ca în trecut. Cine îşi va exercita cu credincioşie
misiunea de ambasador şi nu se va feri să declare tot sfatul lui
Dumnezeu, va cunoaşte fără întârziere ceva din suferinţele
lui Cristos şi va putea spune cu adevărat: „Batjocurile celor
ce Te insultă pe Tine au căzut asupra Mea”. Mat. 5:10-12;
10:22; Ps. 69:9; Rom. 15:3.
Aici vedem iarăşi minunata înţelepciune
a planului divin; deoarece în timp ce-şi îndeplineşte slujba
preoţească a „cuvântului acestei împăcări” la
care-l îndeamnă spiritul ungerii, fiecare preot vede necesitatea de
a se jertfi, o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui
Dumnezeu, şi slujirea sa înţeleaptă. Rom. 12:1.
Deci, măsura jertfirii de sine şi a suferinţelor
pentru Cristos, îndurate de fiecare consacrat, devine o măsură
(din punctul de vedere al lui Dumnezeu — căci omul n-o poate
discerne întotdeauna) a credincioşiei fiecăruia ca ambasador.
Fiecare preot care nu suferă pentru Cristos, pentru Adevăr,
trebuie prin urmare să fie un ambasador şi slujitor necredincios
al Noului Legământ. Şi numai celor care sunt acum credincioşi
ca buni soldaţi ai crucii li se va acorda inestimabilul privilegiu de
a fi participanţi cu Marele Preot în glorioasa lucrare a împăcării
sub condiţiile favorabile ale Veacului Milenar. Dacă suferim cu
El vom şi domni cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi
El Se va lepăda [atunci] de noi. Rom. 8:17; 2 Tim. 2: 12, 13; Tit
1:16.
Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi
ia cununa. Apoc. 3:11.
„Fii credincios până la moarte şi-ţi
voi da cununa vieţii.” Apoc. 2:10.
