SCRIPTURE
STUDIES
Vol.
5 - Împăcarea omului cu Dumnezeu
Speranţe
de viaţă veşnică şi nemurire asigurate prin ÎMPĂCARE
———
Studiul XIII
Aşteptările sau speranţele
arzătoare ale creaţiei gemânde — Nu sunt dovezi — Făgăduinţele
şi rezultatele Împăcării, ca dovezi — O distincţie
şi o diferenţă — Este sufletul uman nemuritor, sau are el
o speranţă de a deveni nemuritor? — Sunt îngerii nemuritori?
— Este Satan nemuritor? — Viaţa şi nemurirea Aduse la lumină
prin evanghelie — Cuvintele greceşti traduse nemuritor şi
nemurire în Scripturi — Prin ce se deosebeşte speranţa
Bisericii de speranţa pentru lumea mântuită
„Dacă omul odată mort ar putea să mai
trăiască, încă aş mai trage nădejde în tot
timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care
mă găsesc.” Iov 14:14.
„Mântuitorul nostru Isus Hristos ... a nimicit
moartea şi a adus la lumină viaţa [veşnică]
şi neputrezirea prin Evanghelie.” 2 Tim. 1:10.
EXISTĂ în oameni o speranţă arzătoare
că moartea nu pune capăt întregii existenţe. Există o
speranţă nedefinită că, undeva şi cumva, viaţa
începută acum va continua. Pentru unii această speranţă
se schimbă în frică. Dându-şi seama că sunt
nevrednici de un viitor de plăceri, mulţi se tem de un viitor de
suferinţă; şi cu cât se tem mai mult de acest viitor
pentru ei şi pentru alţii, cu atât cred mai mult în el.
Această speranţă nedefinită într-o
viaţă viitoare şi partea ei contrară, frica, îşi
au fără îndoială originea în condamnarea rostită de
Domnul împotriva şarpelui după căderea lui Adam în păcat
şi moarte, că în cele din urmă sămânţa femeii
va zdrobi capul şarpelui. S-a înţeles fără îndoială
că aceasta însemna că măcar o parte din familia umană
va triumfa în final asupra lui Satan şi asupra păcatului şi
a morţii în care au fost târâţi de el. Fără îndoială
Dumnezeu a încurajat o astfel de speranţă, chiar dacă
numai în mod vag, vorbindui lui Noe şi prin Noe, şi prin Enoh
care a prorocit: „Iată, Domnul ((384)) a venit în mijlocul
zecilor de mii de sfinţi ai Săi”. Însă evanghelia
(vestea bună) unei salvări din moarte, care va fi oferită
întregii omeniri la vremea cuvenită a lui Dumnezeu, pare să fi
fost clar exprimată întâi lui Avraam. Apostolul spune: „Dumnezeu
... a spus mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate
neamurile vor fi binecuvântate în tine»”. Aceasta a fost cel puţin
baza speranţei evreilor întro înviere; pentru că, deoarece mulţi
din familiile pământului erau morţi şi mureau, făgăduita
binecuvântare a tuturor implica o viaţă viitoare. Iar când,
cu secole mai târziu, Israel a fost risipit printre neamuri pe vremea
robiei babiloniene, fără îndoială că ei au dus cu ei
peste tot unde au mers părţi din făgăduinţele lui
Dumnezeu şi din speranţele lor.
Sigur este că, fie că a venit ca rezultat al
unui amestec al gândirii evreieşti, fie fiindcă speranţa
este un element al naturii omului, sau prin ambele, toată lumea crede
într-o viaţă viitoare şi aproape toţi cred că va
fi veşnică. Apostolul numeşte aceasta, „dorinţa înfocată
a creaţiei” — a creaţiei gemânde. Însă astfel de speranţe
nu sunt dovezi pentru doctrină; iar făgăduinţele
Vechiului Testament, făcute evreilor, sunt prea vagi pentru a
constitui o bază pentru o credinţă clară, cu atât mai
puţin pentru o „teologie dogmatică” asupra acestui subiect.
Numai după ce găsim în Noul Testament
declaraţiile clare, hotărâte ale Domnului nostru, şi apoi
declaraţiile la fel de clare ale apostolilor asupra acestui subiect
deosebit de important al Vieţii Veşnice, numai atunci începem
să schimbăm speranţele vagi cu convingerile hotărâte.
În cuvintele lor nu numai că avem declaraţii clare în sensul că
pentru toţi au fost prevăzute posibilităţile unei vieţi
viitoare, ci acolo este prezentată, cum nu este prezentată în
nici o altă parte, şi filosofia acestui fapt şi cum se
poate obţine şi menţine această viaţă.
Mulţi n-au observat aceste puncte şi ca atare
sunt „slabi în credinţă”. Să vedem acum ce este această
filosofie şi să fim mai asiguraţi ca oricând că viaţa
viitoare, viaţa veşnică, este ((385)) o posibilitate
pentru fiecare membru al familiei umane, prin prevederea înţeleaptă
a marelui nostru Creator.
Începând de la temelia acestei asigurări de Viaţă
Veşnică în Noul Testament, găsim spre uimirea noastră
că ea mai întâi de toate ne atrage atenţia că în noi
şi de la noi n-avem ceva ce să ne dea vreo speranţă de
viaţă veşnică — că viaţa neamului omenesc
a fost pierdută prin neascultarea tatălui nostru Adam; că
el deşi a fost creat perfect şi a fost adaptat să trăiască
veşnic, păcatul lui nu numai că i-a adus plata păcatului
— moartea — dar şi copiii lui s-au născut într-o stare pe
calea morţii, moştenitori ai influenţelor morţii.
Legea lui Dumnezeu, ca şi El Însuşi, este perfectă, şi
aşa a fost şi creaţia Sa (Adam) înainte de a păcătui;
pentru că despre Dumnezeu este scris: „Lucrarea Lui este perfectă”.
Iar Dumnezeu prin legea Sa aprobă numai ceea ce este perfect şi
condamnă la nimicire orice este imperfect. Prin urmare, rasa lui
Adam, „născută în nelegiuire şi concepută în păcat”,
nu are nici o speranţă de viaţă veşnică decât
pe baza condiţiilor oferite în Noul Testament şi numite Evanghelie
— veste bună, că prin Cristos a fost deschisă o cale de
întoarcere din cădere înapoi la perfecţiune, la favoare divină
şi la viaţă veşnică pentru toată familia lui
Adam, cei care se vor folosi de ea.
Cheia acestei speranţe a reconcilierii cu Dumnezeu
şi astfel a unei noi speranţe de viaţă veşnică
se găseşte în declaraţiile: (1) „Hristos a murit pentru
păcatele noastre” şi (2) că „a înviat pentru îndreptăţirea
noastră”; căci „Omul Hristos Isus ... S-a dat pe Sine Însuşi
ca preţ de răscumpărare [preţ corespunzător]
pentru toţi”. Adam şi rasa lui, care, atunci când a păcătuit
era în el şi i-a împărtăşit în mod natural
condamnarea, au fost „răscumpăraţi [cumpăraţi]
... cu sângele scump [moartea] al lui Hristos”. 1 Pet. 1:18, 19.
Dar deşi prevederea Domnului este îmbelşugată
pentru toţi, ea nu poate fi aplicată la nimeni decât pe
baza anumitor condiţii: (1) ca ei să-L accepte pe Cristos ca Răscumpărătorul
lor şi (2) să se străduiască să evite păcatul
şi de atunci încolo să trăiască în armonie cu
Dumnezeu şi cu dreptatea. De aceea ni se spune că „darul
harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în ((386))
Hristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). Declaraţiile scripturale
care urmează sunt foarte clare asupra acestui subiect:
„Cine are pe Fiul are viaţa [un drept sau un
privilegiu sau un bun al vieţii ca dar al lui Dumnezeu]; cine n-are
pe Fiul” „nu va vedea viaţa [perfectă].” Ioan 3:36; 1 Ioan
5:12.
Nimeni nu poate primi viaţă veşnică
decât de la Cristos Răscumpărătorul şi Dătătorul
de viaţă stabilit; iar adevărul care ne aduce la
privilegiul de a manifesta credinţă şi ascultare, şi
astfel de a „apuca viaţa veşnică”, este numit
„apa vieţii” şi „pâinea vieţii”. Ioan 4:14; 6:40,
54.
Această viaţă veşnică va fi
acordată numai celor care, atunci când află despre ea şi
despre condiţiile prin care va fi acordată ca un dar, o caută,
trăind potrivit spiritului sfinţeniei. Ei o vor secera ca
răsplată-dar. Rom. 6:23; Gal. 6:8.
Pentru a câştiga această viaţă veşnică
trebuie să devenim „oile” Domnului şi să urmăm
glasul, instrucţiunile Păstorului. Ioan 10:26-28; 17:2, 3.
Darul vieţii veşnice nu va fi dat cu forţa
nimănui. Dimpotrivă, el trebuie dorit, căutat şi luat
în stăpânire de către toţi care vreau să-l câştige.
1 Tim. 6:12, 19.
Viaţa veşnică este astfel o speranţă,
mai degrabă decât viaţa reală pe care Dumnezeu ne-o dă
acum: speranţa pe care o putem atinge în final, pentru că
Dumnezeu a dat o cale prin care El poate fi drept şi totuşi să
fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred cu adevărat în
Cristos şi-L acceptă.
Prin harul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus nu numai că
ne-a cumpărat prin sacrificarea vieţii Sale pentru a noastră,
dar şi a devenit Marele nostru Preot şi ca atare El este acum
„pentru toţi cei care Îl ascultă Urzitorul [sursa] mântuirii
veşnice” (Evr. 5:9). „Şi făgăduinţa pe care
El ne-a făcut-o este aceasta: viaţa veşnică.”
1 Ioan 2:25.
„Şi mărturia este aceasta: că Dumnezeu
ne-a dat viaţa veşnică [acum prin credinţă şi
speranţă, iar în curând în realitate, «când Se va arăta
Hristos, viaţa noastră»], şi această viaţă
este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe
Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” 1 Ioan 5:11, 12.
((387))
Această viaţă veşnică, făcută
posibilă pentru Adam şi pentru toată rasa lui de către
Creatorul nostru prin Răscumpărătorul nostru, dar intenţionată
şi promisă numai celor credincioşi şi ascultători,
şi care în prezent le este dată acestora numai ca o speranţă,
va fi dată celor credincioşi în realitate la „înviere”.
Se va observa că făgăduinţele
explicite ale Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la acest subiect se
deosebesc mult de filosofiile lumeşti. Ele pretind că omul
trebuie să aibă o viaţă veşnică viitoare fiindcă
speră în ea, sau în cele mai multe cazuri se teme de ea. Dar
speranţele şi temerile nu sunt motive raţionale pentru
credinţă în nici un subiect. Nu există bază nici
pentru pretenţia că în om este ceva care trebuie să
continue să trăiască pentru totdeauna — o astfel de parte
în organismul uman nu se cunoaşte, nu poate fi dovedită sau găsită.
Dar vederea scripturală asupra acestui subiect nu
se confruntă cu nici o astfel de obiecţie: este cu totul raţional
să considerăm existenţa, sufletul, fiinţa noastră,
aşa cum sunt prezentate acolo — ca un „dar de la Dumnezeu”,
şi nu ca o posesiune proprie inalienabilă. Mai mult, ea evită
o dificultate mare şi serioasă cu care se confruntă ideea
filosofiilor păgâne; fiindcă atunci când filosoful păgân
declară că omul nu poate pieri, că el trebuie să
trăiască veşnic, că viaţa veşnică nu
este un dar de la Dumnezeu, cum spune Biblia, ci o însuşire
naturală posedată de fiecare om, acest filosof pretinde prea
mult. O astfel de filosofie dă existenţă veşnică
nu numai celor care ar folosi-o bine şi pentru care ar fi o binecuvântare,
ci şi altora care n-ar folosi-o bine şi pentru care ar fi un
blestem. Învăţătura scripturală, dimpotrivă, după
cum am arătat deja, declară că acest dar preţios,
mare şi inestimabil (Viaţa Veşnică), va fi acordat
numai celor care cred în Răscumpărătorul şi Dătătorul
de viaţă şi I se supun. Alţii, pentru care ar fi o
daună, nu numai că n-o posedă acum, dar no pot primi
niciodată. „Plata păcatului este moartea, dar darul harului
lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul
nostru” (Rom. 6:23). Cei răi (toţi cei care, după ce au
ajuns la o cunoştinţă clară a adevărului, totuşi
cu încăpăţânare nu se suspun) vor fi nimiciţi din
poporul lui Dumnezeu, în ((388)) Moartea a Doua. Ei „vor fi ca
şi cum n-ar fi fost”. „Vor pieri”. „Pierzarea veşnică”
va fi soarta lor — o nimicire care va dura veşnic, din care nu va
fi nici o revenire, nici o înviere. Ei vor suferi pierderea vieţii
veşnice şi a tuturor privilegiilor, bucuriilor şi binecuvântărilor
ei — pierderea a tot ce vor câştiga cei credincioşi.
Fapt. 3:23; Ps. 37:9, 20; Iov. 10:19; 2 Tes. 1:9.
Darul lui Dumnezeu, al vieţii veşnice, este
preţios pentru tot poporul Său, şi apucarea lui fermă
cu mâna credinţei este esenţială pentru o viaţă
bine echilibrată şi consecventă. Numai cei care astfel au
„apucat viaţa veşnică” prin acceptarea lui Cristos
şi prin consacrare pentru serviciul Său sunt capabili să
combată în mod potrivit şi profitabil furtunile vieţii
care vuiesc acum.
O distincţie şi o diferenţă
Dar acum, după ce am examinat speranţa
nemuririi din semnificaţia obişnuită a acestui cuvânt (viaţă
veşnică), şi după ce am găsit că viaţa
veşnică este prevederea lui Dumnezeu pentru toţi cei din
rasa lui Adam care o vor accepta la „timpul potrivit”, sub condiţiile
Noului Legământ, suntem pregătiţi să mergem un pas
mai departe şi să observăm că viaţa veşnică
şi nemurirea nu sunt termeni sinonimi, cum presupun oamenii în
general. Cuvântul „nemuritor” înseamnă mai mult decât puterea
de a trăi veşnic; şi potrivit scripturilor, milioane se vor
bucura în cele din urmă de viaţă veşnică,
dar numai o „turmă mică” foarte limitată vor fi făcuţi
nemuritori.
Nemurirea este un element sau o calitate a naturii
divine, dar nu a naturii umane sau îngereşti, sau a altei naturi decât
cea divină. Şi fiindcă Cristos şi „turma mică”
a Sa, „mireasa” Sa, vor fi „părtaşi firii dumnezeieşti”,
de aceea ei vor fi excepţii faţă de toate celelalte
creaturi, fie din cer, fie de pe pământ. 2 Pet. 1:4.
Este sufletul omului nemuritor, sau are speranţa să
devină nemuritor?
Am văzut că sufletul uman (fiinţa simţitoare)
a rezultat din unirea suflării de viaţă (ruah — pneuma)
cu organismul ((389)) sau trupul uman; exact ca şi în cazul
sufletelor animalelor (a fiinţelor simţitoare) inferioare, cu
excepţia că omul este înzestrat cu un organism superior, un
corp superior care posedă puteri şi calităţi
superioare. Acum întrebarea noastră este: Toate animalele sunt
nemuritoare? Şi dacă răspunsul este negativ, trebuie să
întrebăm: Ce are omul mai presus decât animalele, care să-i
dea speranţa nemuririi?
Declaraţia lui Solomon, ca şi propriile
noastre observaţii, atestă că omul este supus morţii
ca şi animalele inferioare — „Cum moare unul, aşa moare
şi celălalt, toţi au aceeaşi [acelaşi fel de] suflare
[spirit de viaţă — ruah]” (Ecl. 3:19). Toate faptele
din jurul nostru: doliul, sicriul, dricul, cimitirul, toate sunt mărturie
că omul moare şi că prin urmare el nu este nemuritor,
deoarece cuvântul „nemuritor” înseamnă inatacabil de moarte,
care nu poate muri. Oricare ar fi speranţa de nemurire
a omului, ea nu este o posesie actuală şi poate fi în cel mai
bun caz o speranţă într-o prevedere divină, pentru
viitor.
Înainte de a intra mai adânc în această
chestiune, ar fi folositor pentru noi să analizăm semnificaţia
cuvintelor „muritor” şi „nemuritor”, fiindcă o mare neînţelegere
predomină în privinţa acestor cuvinte şi ea duce adesea la
confuzie de gândire.
Cuvântul nemuritor înseamnă care nu
moare — inatacabil de moarte, nestricăcios, indestructibil,
care nu poate pieri. Orice fiinţă a cărei existenţă
este dependentă în vreun mod de altă fiinţă, sau de
condiţii ca: hrană, lumină, aer etc., nu este nemuritoare.
Această însuşire la început Îi era proprie numai lui Iehova
Dumnezeu, după cum este scris — „Tatăl are viaţa în
Sine” (Ioan 5:26); adică, existenţa Sa nu este nici primită,
nici susţinută. El este Împăratul etern, nemuritor,
invizibil (1 Tim. 1:17). Aceste scripturi fiind o autoritate decisivă
în privinţa acestui subiect, putem şti în afara oricărei
îndoieli că oamenii, îngerii, arhanghelii, sau chiar Fiul lui
Dumnezeu, înainte şi în timpul când „a devenit trup şi a
locuit printre noi” — n-au fost nemuritori — toţi au fost
muritori.
((390))
Însă cuvântul „muritor” nu înseamnă a
fi în proces de moarte, ci numai că poate muri — că
are viaţă a cărei continuare depinde de Dumnezeu. De
exemplu, îngerii nefiind nemuritori, sunt muritori şi ar putea muri,
ar putea fi nimiciţi de Dumnezeu dacă s-ar răzvrăti împotriva
conducerii Sale înţelepte, drepte şi iubitoare. În El (în
providenţa Lui) ei trăiesc, se mişcă şi îşi
au fiinţa. De fapt, despre Satan, care a fost un astfel de înger de
lumină şi care a devenit un răzvrătit, se spune clar că
va fi nimicit la timpul potrivit (Evr. 2:14). Aceasta dovedeşte nu
numai că Satan este muritor, ci şi că natura îngerească
este o natură muritoare, o natură care ar putea fi
nimicită de Creatorul ei. În ceea ce priveşte omul, el este
„cu puţin mai prejos decât îngerii” (Ps. 8:5), şi deci muritor
şi el, după cum este cu prisosinţă atestat prin faptul
că rasa noastră moare de şase mii de ani şi chiar sfinţii
în Cristos sunt îndemnaţi să caute nemurirea. Rom. 2:7.
Definiţiile obişnuite, a fi în proces de
moarte pentru muritor şi a trăi veşnic pentru
nemurire — ambele sunt greşite. Pentru a demonstra caracterul greşit
al acestor definiţii generale, să punem o întrebare simplă
—
Adam a fost creat muritor sau nemuritor?
Dacă răspunsul este: „Adam a fost creat nemuritor”,
noi întrebăm: Atunci cum a fost el ameninţat cu moartea şi
apoi condamnat la moarte; şi cum a putut el muri dacă a fost
inatacabil de moarte? Şi de ce Dumnezeu când l-a pedepsit, la scos
afară din grădina Edenului, departe de pomii care susţineau
viaţa sau de pomii vieţii, ca nu cumva mâncând să
trăiască veşnic? Gen. 3:22.
Dacă răspunsul este că omul a fost creat
muritor (potrivit definiţiei obişnuite greşite, a
fi în proces de moarte), noi întrebăm: Cum a putut Dumnezeu
condamna pe om la moarte după neascultarea lui dacă el era deja
o creatură în proces de moarte şi niciodată nu
fusese altfel? Şi dacă Adam a fost creat în proces de moarte,
cum a putut declara Dumnezeu că moartea lui a venit prin păcatul
lui?
((391))
Confuzia este inevitabilă dacă nu recunoaştem
clar definiţiile cuvintelor muritor şi nemuritor, după cum
urmează:
Nemuritor — starea sau condiţia în care
moartea este imposibilă — o condiţie inatacabilă de
moarte.
Muritor — o stare sau o condiţie în care
moartea este posibilă — condiţia de a fi expus morţii,
dar nu în mod necesar condiţia procesului morţii, decât dacă
s-a dat o sentinţă de moarte.
Din acest punct de vedere putem vedea dintr-o privire că
Adam a fost creat muritor — într-o stare în care moartea era o
posibilitate, sau viaţa veşnică era o posibilitate; depinzând
dacă el Îi era plăcut sau nu-I era plăcut Creatorului său
înţelept, drept şi iubitor. Dacă ar fi rămas ascultător,
el ar fi continuat să trăiască până acum — şi
pentru totdeauna — şi totuşi ar fi fost tot timpul muritor,
expus morţii dacă era neascultător. O astfel de stare nu
era una de nesiguranţă; fiindcă Dumnezeu cu care el avea
de-a face este neschimbător: astfel Adam ar fi avut deplina
asigurare a vieţii veşnice atâta vreme cât ar fi continuat
să fie loial şi supus Creatorului său. Şi mai mult de
atât nu se putea cere în mod raţional.
Starea vieţii lui Adam înainte de neascultarea sa
a fost asemănătoare cu aceea de care se bucură sfinţii
îngeri acum: el a avut viaţă în măsură deplină
— viaţă durabilă — pe care şiar fi putut-o păstra
pentru totdeauna dacă rămânea ascultător de Dumnezeu. Dar
fiindcă el n-a fost inatacabil de moarte, fiindcă n-a
avut „viaţa în sine”, ci continuarea vieţii depindea de
condiţii supuse bunăvoinţei Creatorului său, de aceea
ameninţarea lui Dumnezeu că dacă nu va asculta va muri, a
însemnat ceva. A însemnat pierderea scânteii de viaţă, a „suflării
de viaţă”, în lipsa căreia trupul se va preface în
pulbere, iar sufletul viu sau fiinţa simţitoare va
înceta. Dacă Adam ar fi fost nemuritor, nesupus morţii,
inatacabil de moarte, sentinţa lui Dumnezeu ar fi fost o ameninţare
goală. Dar fiindcă Adam a fost creat muritor, o stare în
care moartea era posibilă, expus morţii dacă nu era
susţinut prin îngrijirea Creatorului său, de aceea, după
cum se declară, el a murit „în ziua” neascultării sale.
Vezi 2 Pet. 3:8.
((392))
Celor care cred că Biblia conţine din belşug
expresii cum sunt, suflet nemuritor, suflet care nu moare, suflet care
nu moare niciodată etc., nu le putem oferi un sfat mai bun decât
acela de a lua o concordanţă biblică şi a căuta
aceste cuvinte şi altele de importanţă asemănătoare.
Nu vor găsi nici unul; şi astfel căutătorii sinceri ai
adevărului se vor convinge foarte repede că creştinii în
general, timp de secole, au tot adăugat, cel puţin în gândire,
la Cuvântul lui Dumnezeu, spre marea lor confuzie.
Conform Scripturilor, îngerii se bucură de viaţă
veşnică dar sunt muritori; adică, veşnicia
existenţei lor îngereşti nu este datorită faptului că
ei sunt nemuritori sau inatacabili de moarte şi astfel nu pot fi
nimiciţi de Creatorul lor, ci fiindcă El doreşte ca ei să
trăiască atâta timp cât îşi vor folosi viaţa în
armonie cu aranjamentul Său drept şi iubitor. Acest lucru este uşor
de demonstrat; fiindcă, n-a fost Satan unul dintre sfinţii îngeri
înainte de a păcătui prin mândrie şi ambiţie? Şi
na devenit el astfel unul dintre cei răi (cu voia, intenţionat
opunându-se lui Dumnezeu) despre care este scris: „Domnul ... nimiceşte
pe toţi cei răi” — „vor avea ca pedeapsă o pierzare
veşnică”? (Ps. 145:20; 2 Tes. 1:9). Să observăm
declaraţia explicită în privinţa nimicirii lui Satan, care
se aplică în principiu la toţi care urmează calea lui
nelegiuită şi resping cu bună ştiinţă, intenţionat,
aranjamentele divine. Evr. 2:14.
În timp ce Scripturile vorbesc despre starea muritoare
a omului, şi într-adevăr, aproape în toate amănuntele se
limitează la relaţia omului cu Dumnezeu, totuşi ele învaţă
tot atât de hotărât în alt mod despre starea muritoare a îngerilor,
spunând că Cristos este „singurul care are nemurirea” (1 Tim.
6:16) — Tatăl fiind exceptat ca întotdeauna (1 Cor. 15:27). Şi
după cum am văzut deja, Domnul nostru Isus a primit nemurirea
(care este un element sau o însuşire numai a „firii dumnezeieşti”),
la învierea Sa şi ca răsplată a ascultării Sale
credincioase de voinţa Tatălui, până la măsura
sacrificiului de Sine — „până la moarte, şi încă
moarte de cruce — şi de aceea Dumnezeu L-a înălţat
foarte sus”. Deşi El a fost întotdeauna mai presus de toţi
((393)) ceilalţi, ca „Singurul Conceput”, această înălţare
L-a ridicat, după cum spune apostolul, mult deasupra îngerilor,
stăpânirilor şi puterilor, şi a oricărui nume care
este numit în ceruri şi pe pământ. Efes. 1:21.
Astfel se vede clar, din revelaţia lui Dumnezeu
asupra acestui subiect, că numai El Însuşi şi singurul Său
Fiu Conceput au avut această însuşire a nemuririi la vremea când
apostolii şi-au scris epistolele. Într-adevăr, dacă
Singurul Conceput ar fi fost nemuritor înainte de vremea înălţării
Sale, El nu putea fi Mântuitorul lumii — pentru că n-ar fi
putut muri; şi potrivit aranjamentului divin, ca să fie Răscumpărătorul
nostru El trebuia să moară; mărturia este: „Hristos a
murit pentru păcatele noastre” şi apoi a fost înălţat
la nemurire.
Speranţele unei vieţi veşnice viitoare
sunt în mod vag oferite în Vechiul Testament; dar nemurirea nu este nici
măcar amintită. Într-adevăr, apostolul inspirat spune
despre Domnul nostru Isus că „a nimicit moartea [a rupt puterea ei
asupra omului] şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea,
prin Evanghelie” (2 Tim. 1:10). Aceasta arată două lucruri:
(1) Că viaţa în perfecţiune, viaţa veşnică,
este separată şi deosebită de nemurire, de
indestructibilitate. (2) Că nici una din aceste mari binecuvântări
nu fusese descoperită sau făcută accesibilă înainte
de evanghelie — „Mântuirea aşa de mare, care a început să
fie vestită de Domnul”. Evr. 2:3.
Şi ce a adus evanghelia Domnului nostru „la
lumină” în privinţa acestor două mari binecuvântări
— viaţa şi nemurirea?
(a) Ea arată că prin harul divin
Domnul nostru a cumpărat întreaga lume a urmaşilor lui Adam
şi astfel a asigurat pentru fiecare membru al rasei un prilej de întoarcere
din moarte la viaţă — cu alte cuvinte, ea vesteşte
„timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu
a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”.
Restabilirea în sensul ei cel mai înalt şi cel final va însemna
aducerea celor restabiliţi nu numai din mormânt, ci şi din
diferitele grade de moarte (reprezentate prin boală şi ((394))
imperfecţiune) sus la viaţă — viaţă
durabilă, de care s-a bucurat Adam înainte de neascultarea sa.
Evanghelia lui Cristos ne asigură că tuturor li se va acorda o
ocazie deplină de a ajunge la această binecuvântare a vieţii
sub condiţiile raţionale ale Noului Legământ — „la
timpul ei”. 1 Tim. 2:6.
(b) „Lumina” evangheliei lui Cristos arată
o prevedere specială în planul divin pentru o chemare specială,
o încercare şi o pregătire a unui număr mic dintre
creaturile Sale la mai mult decât o asemănare morală şi raţională
cu Sine — o invitaţie ca astfel să se conformeze voinţei
Tatălui şi astfel să-şi dovedească supunerea
loială faţă de El, încât El să poată face din
ei „creaţii noi”, „reprezentarea exactă a Fiinţei
Lui” şi „părtaşi firii dumnezeieşti” — care
are ca element constitutiv proeminent nemurirea. Aceasta a deschis-o,
a adus-o la lumină Domnul nostru Isus în evanghelia Sa, a harului
lui Dumnezeu.
Cu mirare întrebăm: Cărora dintre sfinţii
lui Dumnezeu — îngeri, heruvimi şi serafimi — le este oferită
o chemare atât de înaltă? Răspunsul evangheliei lui Cristos
este că ea nu le este oferită deloc îngerilor, ci Fiului Omului
şi „miresei” Sale care va fi aleasă dintre cei pe care El i-a
răscumpărat cu sângele Său preţios.
Să ne uităm la Cel care, pentru bucuria
care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea,
şi acum, ca urmare, stă la dreapta (locul de favoare) tronului
lui Dumnezeu. El a fost bogat, dar pentru noi S-a făcut sărac.
Întrucât omul şi rasa care trebuia răscumpărată erau
oameni, a fost necesar ca El să devină om, aşa încât să
dea răscumpărarea sau preţul corespunzător. De aceea
El S-a smerit şi a luat chip de rob; şi după ce la înfăţişare
a fost găsit ca om, S-a smerit până la moarte — şi încă
până la cea mai înjositoare formă de moarte — moartea pe
cruce. „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus [la
natura divină făgăduită, la înviere] şi I-a dat
Numele care este mai presus de orice nume [cu excepţia numelui lui
Iehova — 1 Cor. 15:27].” Evr. 12:3,2; 2 Cor. 8:9; Fil. 2:8,9.
((395))
„Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să
primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie,
cinste, slavă şi binecuvântare!” Apoc. 5:9-12.
Bogăţia favorii divine ar fi putut foarte
bine înceta după înălţarea Acestuia mare şi vrednic;
dar nu, Dumnezeu, Tatăl, a aranjat ca Isus Cristos, în calitate de Căpetenie,
să conducă o companie de Fii ai lui Dumnezeu, la „slavă,
cinste şi neputrezire” (Evr. 2:10; Rom. 2:7), însă fiecare
dintre ei trebuie să fie o „copie” spirituală sau o asemănare
a „Întâiului- Conceput”. Ca o lecţie mare a suveranităţii
divine şi ca o strălucită contrazicere a tuturor teoriilor
evoluţioniste, Dumnezeu a hotărât să cheme pentru acest
loc de cinste (ca „mireasa, soţia Mielului şi împreună
moştenitorii cu Hristos” — Apoc. 21:2, 9; Rom. 8:17), nu pe îngeri
şi pe heruvimi, ci pe unii dintre păcătoşii răscumpăraţi
cu sângele preţios al Mielului. Dumnezeu a hotărât numărul
celor care trebuie să fie astfel înălţaţi (Apoc. 7:4)
şi a predestinat care trebuie să fie însuşirile
lor dacă doresc să-şi întărească chemarea
şi alegerea pentru un loc în acea companie care va fi atât de mult
onorată; şi restul oamenilor sunt lăsaţi toţi lui
Cristos, care lucrează acum după cum Tatăl a lucrat până
acum. Ioan 5:17.
Veacul Evanghelic, de la Cincizecime până la
stabilirea Împărăţiei la a doua venire, este timpul selectării
acestei clase alese a Miresei lui Cristos, altfel numită „Biserica”,
„trupul lui Hristos”, „preoţia împărătească”,
„sămânţa lui Avraam” (Gal. 3:29) etc.; şi continuarea
permisiunii răului este cu scopul ca aceste „mădulare ale
trupului lui Hristos” să se dezvolte şi să aibă
ocazia de a sacrifica puţinul lor tot răscumpărat,
în slujba Celui care i-a cumpărat cu sângele Său preţios;
şi astfel să dezvolte în inima lor asemănarea Lui
spirituală, pentru ca atunci când, la sfârşitul veacului, sunt
prezentaţi de către Domnul şi Răscumpărătorul
lor înaintea Tatălui, Dumnezeu să poată vedea în ei „chipul
Fiului Său.” Col. 1:22; Rom. 8:29.
După cum răsplata de „slavă, cinste
şi neputrezire” şi toate caracteristicile naturii divine n-au
fost conferite ((396)) „Întâiului-Conceput” până când
Şi-a sfârşit cursul prin completarea sacrificiului şi
ascultării în moarte, tot aşa este şi cu Biserica, „Mireasa”
Lui — ei sunt socotiţi ca unul şi trataţi împreună.
Domnul nostru, Întâiul-Născut şi Căpetenia, „a intrat
în slava Sa” la învierea Sa; atunci El a devenit părtaş
naturii divine pe deplin, fiind „născut din morţi”, „născut
din Duh”; atunci El a fost înălţat foarte sus la tronul
şi la favoarea cea mai înaltă („la dreapta” lui Dumnezeu);
şi astfel El a promis că Biserica Sa, „mireasa” Sa, va fi
schimbată la înviere, prin putere divină, de la natura umană
la gloria, cinstea şi nemurirea naturii divine. Evr. 13:20; 2 Pet.
1:4.
Astfel este scris despre învierea Bisericii:
„Trupul este semănat în putrezire şi înviază în
neputrezire [nemurire]; este semănat în necinste şi înviază
în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază
în putere; este semănat trup natural [animal] şi înviază
trup duhovnicesc”. 1 Cor. 15:42-44, 49.
Condiţiile impuse tuturor celor care vreau să-şi
întărească chemarea şi alegerea pentru această poziţie
favorizată sunt stricte, dar cu toate acestea este o „slujire
înţeleaptă”; şi ca o compensare, celor credincioşi
li se promite „slava, cinstea şi neputrezirea” „firii
dumnezeieşti” — pentru ca astfel ei să aibă parte de
marea înălţare a Răscumpărătorului lor, „mai
presus de îngeri”, dacă ei se împărtăşesc de înjosirea
Lui umblând pe calea îngustă, urmând exemplul Lui în prezent când
răul este permis să triumfe.
Să observăm bine faptul că fiecare făgăduinţă
sau sugestie din Cuvântul lui Dumnezeu la o speranţă de
nemurire este pentru această Biserică specială, aleasă.
Aceasta este viaţa inerentă la care Se referă Domnul nostru
zicând: „După cum Tatăl are viaţa în Sine [o viaţă
care nu cere întreţinere — nemurirea], tot aşa a dat
şi Fiului să aibă viaţa în Sine [nemurirea]”
şi că El o dă cui vrea — miresei Sale, Bisericii Sale —
„mădularele trupului Său”. Ioan 5:26; Efes. 3:6.
Două cuvinte greceşti sunt traduse nemurire:
(1) Athanasia, pe care Strong îl defineşte
„lipsa morţii”. Acest cuvânt se găseşte numai
în următoarele scripturi:
((397))
„Ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire
[athanasia — lipsa morţii]” — referindu-se la întâia
înviere de care are parte numai Biserica. 1 Cor. 15:53.
„Când ... trupul acesta muritor se va îmbrăca
în nemurire [athanasia — lipsa morţii]” — referindu-se
la aceeaşi înviere dintâi a Bisericii. 1 Cor. 15:54.
„Singurul care are nemurirea [athanasia
— lipsa morţii]” — referindu-se la Domnul nostru Isus şi
exceptându-L pe Tatăl din comparaţie, ca întotdeauna. 1 Tim.
6:16.
(2) Aftharsia şi afthartos (din
aceeaşi rădăcină) sunt traduse nemurire de două
ori şi nemuritor o dată, dar ar fi mai potrivit traduse neputrezire
şi neputrezitor, şi aşa sunt traduse de lexicografi.
Urmează toate locurile unde apar aceste cuvinte în Biblie:
„Celor care, prin stăruinţa în bine, caută
slavă, cinste şi neputrezire [aftharsia].” Rom.
2:7.
„Este semănat în putrezire şi înviază
în neputrezire [aftharsia].” 1 Cor. 15:42.
„Nu pot carnea şi sângele să moştenească
împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească
neputrezirea [aftharsia].” 1 Cor. 15:50.
„Căci trebuie ca ceea ce este supus putrezirii să
se îmbrace în neputrezire [aftharsia].” 1 Cor. 15:53.
„Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca
în neputrezire [aftharsia].” 1 Cor. 15:54.
„Harul să fie cu toţi cei care iubesc pe
Domnul nostru Isus Hristos în curăţie [aftharsia
— în nestricăciune].” Efes. 6:24.
„Isus Hristos ... a adus la lumină viaţa
şi neputrezirea [aftharsia] prin Evanghelie.” 2 Tim.
1:10.
„În învăţătură dă dovadă
de curăţie, de seriozitate [aftharsia — nestricăciune].”
Tit 2:7.
„Au schimbat slava Dumnezeului nepieritor [afthartos
— nesupus putrezirii].” Rom. 1:23.
„Şi ei fac lucrul acesta ca să obţină
o cunună care se poate veşteji; dar noi, una care nu se poate
veşteji [afthartos].” 1 Cor 9:25.
((398))
„Morţii [Biserica] vor învia nesupuşi
putrezirii [afthartos].” 1 Cor. 15:52.
„A Împăratului veacurilor, nemuritorului [afthartos
— neputrezitorului] ... singurului Dumnezeu să fie cinstea.” 1
Tim. 1:17.
„O moştenire nestricăcioasă [afthartos]
şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată
în ceruri pentru voi.” 1 Pet. 1:4.
„Fiindcă aţi fost născuţi din nou
nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu
poate putrezi [afthartos].” 1 Pet. 1:23.
„În frumuseţea nepieritoare [afthartos]
a unui duh blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.
Ideea din acest cuvânt este — ceea ce nu poate
putrezi, nu se poate descompune, nu-şi poate pierde valoarea: aftharsia
este astfel în multe privinţe echivalent cu athanasia sau lipsa
morţii când este aplicată la fiinţe simţitoare;
fiindcă ceea ce, având viaţă, este inatacabil de moarte,
poate fi numit pe bună dreptate neputrezitor.
Speranţa omenirii într-o viaţă veşnică
Cei mai îndrăzneţi şi mai capabili
oameni de ştiinţă şi evoluţionişti au încercat
să arate că viaţa omului nu este un dar de la Creator.
Teoretic ei l-au înălţat pe om şi toate animalele
inferioare, prin procesul evoluţiei, de la un germen microscopic; da,
de la protoplasmă, pe care Prof. Huxley a numit-o „baza materială
a vieţii”; şi ei ar fi bucuroşi dacă ar putea cumva
săL ignore în întregime pe Creatorul şi Dătătorul de
viaţă: dar de fapt ei n-au fost în stare să sugereze cum
protoplasma însăşi a putut primi viaţa din materia inertă.
În această măsură, prin urmare, ei sunt obligaţi să
recunoască o mare cauză iniţială a vieţii. Dar
cel care studiază Biblia reverenţios nu trebuie să aibă
nici cea mai vagă dificultate în a accepta declaraţia
Scripturilor, că Însuşi Dumnezeu este Marea Cauză Iniţială,
izvorul vieţii, de la care a pornit toată viaţa de pe toate
planurile; după cum spune apostolul, toate lucrurile sunt de la Tatăl
şi toate lucrurile sunt prin Fiul, şi prin El şi noi
(1 Cor. 8:6). Creştinul găseşte dovezi despre ((399))
Creator nu numai în Cartea Naturii, ci şi în Biblie, revelaţia
expresă şi specială despre acest Creator şi despre
acea creaţie. El acceptă ca un fapt declaraţia că
Dumnezeu i-a creat pe primii noştri părinţi şi le-a
dat viaţă, şi a prevăzut ca ei să dezvolte o rasă
de fiinţe simţitoare, suflete, după specia lor, întocmai
cum El a prevăzut un proces similar şi în creaţia
inferioară.
Privind înapoi în Eden, îi vedem pe Adam şi pe
Eva în perfecţiunea lor, înzestraţi cu puteri morale şi
intelectuale în asemănarea Creatorului lor, şi ca atare cu mult
superioare supuşilor lor, creaţia inferioară — suflete de
un ordin mai înalt, rezultatul unui organism de ordin mai înalt şi
mai fin; şi noi întrebăm: Care a fost scopul lui Dumnezeu în
privinţa omului când l-a creat? Vedem că în ceea ce priveşte
creaţia inferioară scopul evident al Domnului a fost ca ele să
trăiască câţiva ani apoi să moară, dând loc
altora din specie, şi astfel acestea să fie slujitori pentru plăcerea
şi convenienţa omului, stăpânul lor, care în perfecţiunea
lui era un stăpân binevoitor. Dar ce se poate spune în legătură
cu omul? Omul a fost născut ca să moară ca animalele?
Tocmai am văzut că lui nu i se dăduse însuşirea
nemuririi, dar găsim mărturii din abundenţă în legătură
cu prevederea lui Dumnezeu de viaţă veşnică
pentru toţi care ajung la condiţiile aprobate: acea prevedere nu
constă în acordarea de puteri şi însuşiri nemuritoare, ci
în bunăvoinţa şi scopul Creatorului său, singurele
sub care el are „viaţa, mişcarea şi fiinţa”.
Uneori un gânditor superficial va susţine că
omul este nemuritor, indestructibil, fiindcă ştiinţa a
constatat că „materia este indestructibilă”. Dar, după
cum am arătat deja, materia nu este om şi nici
sufletul sau fiinţa nu este materie. Corpul este materie, dar pentru
ca materia să fie corpul unui om, ea trebuie să aibă o
organizare specială, apoi trebuie să i se adauge spiritul vieţii
pentru a deveni om sau suflet. Nimeni nu va susţine că un organism
este indestructibil, şi prin urmare, oricine are putere de judecată
poate vedea că fiinţa sau sufletul care îşi
are baza în organism şi depinde de el poate fi nimicit. Mai mult,
acest fel absurd de a raţiona, sau mai degrabă lipsă de a
raţiona, ar fi forţat de analogie să ((400)) pretindă
că toate insectele şi târâtoarele au nemurirea, sunt
indestructibile. Există o deosebire imensă între a distruge
materia inertă şi a distruge fiinţa.
Conform relatării, Dumnezeu i-a spus tatălui
nostru Adam că viaţa lui va fi sigură şi va continua
atâta vreme cât el va rămâne fiu ascultător al lui Dumnezeu;
că numai neascultarea îl va expune (sufletul, fiinţa) la
moarte. Aceleaşi scripturi ne spun despre neascultarea primilor noştri
părinţi şi despre pronunţarea sentinţei divine la
moarte, ca fiind pedeapsa păcatului. Şi să observăm cu
atenţie cuvintele Domnului nostru în privinţa acestei sentinţe.
Dumnezeu n-a adresat această sentinţă trupului nesimţitor,
înainte de a fi însufleţit, şi n-a adresat-o nici suflării
sau spiritului vieţii, care nu este decât o putere neinteligentă,
însufleţitoare. El S-a adresat lui Adam, sufletul, fiinţa
inteligentă sau simţitoare, după ce a fost pe deplin creat.
Şi cu toţii suntem de acord că aceasta a fost calea raţională
şi singura cale potrivită — că numai sufletului sau fiinţei
trebuia să i se adreseze. Acum să observăm cuvintele
Domnului: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri
negreşit”.
Când Adam a încălcat legea divină şi a
venit sub sentinţa ei, că sufletul lui va muri, Domnul putea să-i
aplice pedeapsa printr-o moarte instantanee; dar în loc de aceasta El
doar i-a retras prevederea specială făcută pentru
continuarea vieţii şi astfel l-a lăsat pe Adam să moară
treptat. Ni se spune că condiţiile vieţii au fost nişte
pomi speciali dătători de viaţă, din care, dacă mânca,
viaţa omului ar fi continuat, înlocuindu-i zilnic pierderile şi
nesuferind nici o degradare. Imediat ce omul a devenit încălcător,
accesul lui la aceşti pomi ai vieţii, sau la livada vieţii,
a fost oprit, şi astfel el, ca şi animalele inferioare pe care
le stăpânea, a devenit supus morţii. Totuşi, în cazul
omului se spune că moartea este un „blestem”, fiindcă
a venit ca rezultat al încălcării reglementărilor divine;
şi în acelaşi timp, prin blestemul asupra regelui pământului,
un blestem zace şi asupra domeniului lui şi asupra tuturor supuşilor
lui, animalele inferioare; fiindcă, regele pierzându-şi perfecţiunea,
întregul domeniu a căzut în dezordine.
((401))
Mai mult, copiii lui Adam n-au putut obţine de la
el, ca părinte al lor, drepturi sau privilegii sau perfecţiuni
fizice, pe care el le pierduse legal şi le pierdea în realitate;
prin urmare, după cum arată Scripturile, întreaga rasă a
lui Adam a căzut împreună cu el sub blestem — în moarte;
şi ca atare, în calitate de creaturi în chipul lui Dumnezeu, posedând
puteri de inteligenţă care pot aprecia viaţa veşnică,
privim spre Dumnezeu să vedem dacă înţelepciunea infinită,
iubirea infinită, dreptatea infinită şi puterea infinită
pot alcătui împreună un plan de mântuire pentru om, în care
Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul
celui care crede în Isus. Rom. 3:26.
Speranţa aceasta nu este deşartă.
Prevederea lui Dumnezeu prin Cristos, aşa cum este revelată în
Scripturi, este o înviere a morţilor, o restabilire a omului la
starea anterioară. Este adevărat, există limitări
şi condiţii, şi nu toţi se vor întoarce la favoarea
divină, dar ocazia de a se întoarce va fi dată tuturor, cu
marea probabilitate, credem noi, că majoritatea urmaşilor lui
Adam, când vor cunoaşte adevărul, vor accepta cu recunoştinţă
harul lui Dumnezeu prin Cristos şi îşi vor conforma viaţa
după legea Noului Legământ, prin credinţă în Răscumpărătorul.
Nu este însă pentru noi sau pentru altcineva să
răspundem la întrebarea la care Domnul nostru a refuzat să răspundă,
şi anume: „Doamne, oare puţini să fie cei care
sunt mântuiţi?” (Luca 13:23). În cel mai bun caz avem numai
privilegiul să arătăm că „preţul de răscumpărare
pentru toţi” a fost dat de către Domnul nostru şi
făgăduinţa este că la „timpul potrivit” toţi
vor veni la o cunoştinţă a acestui mare adevăr şi
la ocazia de a ajunge la viaţă veşnică de la El, marea
Lumină care va „lumina pe orice om” venit în lume (1 Tim. 2:4-6;
Ioan 1:9). Noi trebuie să repetăm, şi repetăm, în
acest veac către toţi care au „urechi de auzit” cuvintele Învăţătorului:
„Luptaţivă să intraţi pe uşa cea strâmtă.
Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre
şi nu vor putea. Îndată ce Stăpânul casei Se va scula
şi va închide uşa ... ” (Luca 13:24, 25). Cu alte cuvinte,
chemarea, singura chemare din acest veac al Evangheliei, ((402))
este la calea îngustă a jertfirii de sine: şi nici o abatere a
interesului nostru n-ar trebui să ne slăbească alergarea
pentru marele premiu al nemuririi oferit acum. Când numărul celor
„aleşi” va fi complet şi marea strâmtorare de la sfârşitul
acestui veac va da de veste că Biserica este completată şi
glorificată, mulţi vor privi altfel nimicurile lumeşti care
le împiedică acum împlinirea angajamentelor lor de consacrare.
Planul lui Dumnezeu de mântuire pentru rasa generală
a lui Adam este să ofere fiecărui membru al ei, în timpul
Mileniului, viaţa veşnică, în condiţiile
Noului Legământ pecetluit pentru toţi cu sângele preţios
al Mielului. Dar nu există nicăieri nici o sugestie că
nemurirea, Natura Divină, va mai fi oferită sau acordată
vreodată altora în afară de Biserica „aleasă” în
Veacul Evanghelic — „turma mică”, „Mireasa, soţia
Mielului”. Pentru ceilalţi din rasa lui Adam oferta va fi „restabilirea”
(Fapt. 3:19-21) la viaţa, sănătatea şi perfecţiunea
naturii umane — la fel cum a avut Adam când era chipul pământesc
al lui Dumnezeu înainte de căderea lui din har, în păcat
şi moarte. Iar la sfârşitul Veacului Milenar, când toţi
cei ascultători din omenire vor fi obţinut tot ce a fost pierdut
în Adam şi a fost răscumpărat prin Cristos —
atunci toţi, fiind înarmaţi cu deplină cunoştinţă
şi experienţă şi prin urmare deplin în stare să
stea la încercare, vor fi aspru încercaţi (cum a fost Adam), dar
individual (Apoc. 20:7-10), şi numai celor găsiţi în cea
mai deplină armonie a inimii, precum şi în armonie exterioară
cu Dumnezeu şi cu aranjamentele Sale drepte, li se va permite să
treacă dincolo de Mileniu în viitorul veşnic, sau în „lumea
[veacul] fără sfârşit”. Toţi ceilalţi vor fi
nimiciţi în Moartea a Doua — „nimiciţi din mijlocul
poporului”. Fapt. 3:23.
Dar, cu toate că nu va mai fi moarte, nici suspin,
nici plânset, aceasta nu va fi fiindcă biruitorii din Veacul Milenar
vor fi încununaţi cu nemurire, ci fiindcă, învăţând
să judece între ce este corect şi greşit şi efectele
lor, ei îşi vor fi format caracterul în deplin acord cu Dumnezeu
şi cu dreptatea; şi fiindcă vor fi rezistat la probe care
vor demonstra că n-ar vrea să păcătuiască dacă
ar fi deschisă calea şi n-ar fi nici o pedeapsă pentru păcat.
((403)) Ei nu vor avea viaţa în ei înşişi, ci vor
fi încă tot dependenţi de îngrijirea lui Dumnezeu în privinţa
hranei etc. pentru menţinerea vieţii. Compară cu Apoc.
21:4, 6, 8; 7:16; Mat. 5:6.
După cum blestemul a adus moartea omenirii, tot aşa
înlăturarea blestemului va însemna înlăturarea tuturor obiecţiilor
legale în privinţa întoarcerii omului la toate binecuvântările
originare acordate lui în Eden. Dar omul, acum degradat şi imperfect
mintal, moral şi fizic, nu este potrivit, cum a fost Adam, să se
bucure de perfecţiunile unei condiţii edenice sau paradisiace;
ca atare, scopul divin este ca în „timpurile restabilirii”, în
timpul Veacului Milenar, omenirea, ale cărei păcate au fost ispăşite
prin moartea Domnului Isus, să poată fi adusă înapoi de către
El, Dătătorul de viaţă şi Eliberatorul, din robia
păcatului şi morţii, la toată plinătatea perfecţiunii
asemănării iniţiale cu Dumnezeu. Şi nu numai atât,
dar găsim că planul divin este ca experienţa omului cu păcatul
să constituie o lecţie care va avea o influenţă veşnică
asupra unora, făcându-i să cunoască, prin experienţă
personală, ceva din răutatea „peste măsură a păcatului”
şi din răsplata sau pedeapsa lui sigură, moartea: aşa
încât atunci când în timpul Veacului Milenar aceştia vor fi aduşi
la o cunoştinţă a dreptăţii, adevărului, bunătăţii,
iubirii şi a tuturor harurilor şi calităţilor
caracterului divin, cei doritori şi ascultători vor cunoaşte
şi vor aprecia privilegiul vieţii veşnice într-un mod în
care Tatăl Adam niciodată nu l-ar fi cunoscut şi niciodată
nu l-ar fi putut aprecia.
În vederea acestui scop, moartea a fost un proces treptat
în cazul rasei în general, şi în vederea aceluiaşi scop învierea
va fi un proces treptat: centimetru cu centimetru, cum ar fi, omenirea va
fi ridicată tot mai sus din mocirla păcatului, din groapa îngrozitoare
a degradării şi morţii, la marea înălţime a
perfecţiunii şi vieţii de la care a căzut în persoana
tatălui Adam. Singurele excepţii de la acest program general
pentru lume, cum este prezentat pentru noi în Scripturi, fiind cei puţini
aduşi mai înainte în armonie cu Dumnezeu, sămânţa lui
Avraam, naturală şi spirituală. Gal. 3:29; Evr. 11:39,40.
((404))
Văzut în această lumină, scripturală,
subiectul nemuririi străluceşte minunat. El lasă calea
deschisă pentru ca „darul” general al „lui Dumnezeu, viaţa
veşnică”, să fie oferit tuturor celor pe care Răscumpărătorul
îi va găsi dornici să-l accepte în baza singurelor condiţii
în care el ar putea fi o binecuvântare; şi îi lasă pe cei
nevrednici supuşi pedepsei juste enunţate întotdeauna de către
marele judecător al tuturor, şi anume:
„Plata păcatului este moartea.” Rom.
6:23.
„Sufletul care păcătuieşte
acela va muri.” Ezec. 18:4, 20.
„Cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa,
ci mânia lui Dumnezeu [blestemul, moartea] rămâne peste
el.” Ioan 3:36.
În acest subiect, ca şi în altele, găsim că
filosofia Cuvântului lui Dumnezeu este mai adâncă şi mai clară
şi cu mult mai raţională decât sistemele şi teoriile
păgâne. Lăudat fie Dumnezeu pentru Cuvântul Său al Adevărului
şi pentru inimile dispuse să-l accepte ca revelaţia înţelepciunii
şi puterii lui Dumnezeu!
Dar îndoiala strigă: Cum ar putea Dumnezeu
reproduce la înviere atât de complet milioanele de pe pământ încât
fiecare să se recunoască pe sine şi să profite de
amintirile experienţelor din viaţa actuală? Răspundem
că însuşi omul poate păstra şi reproduce propriile
sale cuvinte, în cilindrul fonografului; cu cât mai mult poate reproduce
Creatorul nostru pentru întreaga rasă asemenea organisme înzestrate
cu creiere care să reproducă perfect fiecare sentiment, gând
şi experienţă. David pare să se refere la puterea lui
Dumnezeu într-un mod care ar putea fi aplicat fie profetic la înviere,
fie reflexiv la prima naştere. El spune:
„Te voi lăuda că m-ai făcut într-un
mod înfricoşător şi admirabil. ... Oasele mele [organismul]
nu erau ascunse de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic,
ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Ochii Tăi
au văzut fiinţa mea neîntocmită şi în cartea Ta au
fost scrise toate mădularele mele, care din zi în zi [treptat] luau
chip, când nu era încă nici unul din ele.” Ps. 139:14-16.
