SCRIPTURE
STUDIES
Vol.
5 -
Împăcarea omului cu Dumnezeu
MIJLOCITORUL
ÎMPĂCĂRII,
SINGURUL CONCEPUT
———
Studiul III
„Cine este El?” — Logosul,
un Dumnezeu — Singurul conceput din Iehova — Mărturia Bibliei —
„Cel care a fost bogat” — „Înainte de Avraam am fost Eu” —
„Cel dintâi şi Cel de pe urmă” — „Iehova m-a avut de la
început” — Logosul făcut trup — N-a fost încarnat — El S-a
smerit — „Cel care a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac”
— Nu este nici o ipocrizie în această mărturie — Conduita
Domnului nostru n-a fost înşelătoare — Cel sfânt, nevinovat,
fără pată şi despărţit de păcătoşi
DOCTRINA Împăcării
stă la însăşi temelia religiei creştine. Având
astfel cel mai important loc în teologie, o înţelegere clară a
acestui subiect este esenţială şi acest lucru este în
general recunoscut printre creştini. Cu toate acestea, deşi se
crede în Împăcare, ea es
„Căci este un singur Dumnezeu şi un singur
Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat
pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi.”
1 Tim. 2:5, 6.
ÎN MĂSURA în care preţuim lucrarea Împăcării
— reconcilierea noastră cu Dumnezeu şi jertfa pentru păcat
prin care ea este îndeplinită — în aceeaşi măsură
vom preţui pe Acela pe care Tatăl ceresc L-a trimis să fie
ispăşirea pentru păcatele noastre, Restauratorul şi Dătătorul
nostru de viaţă. De aceea, abordând întrebarea, cine este
Acesta mare pe care Dumnezeu Iehova L-a onorat atât de mult şi care
prin harul lui Dumnezeu este Răscumpărătorul şi Mântuitorul
nostru, se cuvine să ne dăm seama, mai întâi de toate, de
propria noastră ignoranţă în legătură cu acest
subiect şi de incompetenţa noastră de a ajunge la o
concluzie dacă nu ne va instrui Cuvântul divin. În al doilea rând,
se cuvine chiar de la începutul cercetării noastre să ne
amintim de mărturia apostolului în privinţa măreţiei
acestui Mijlocitor şi de onoarea cuvenită Lui. El zice: „De
aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat
Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să
se plece orice genunchi”. De asemenea este scris: „Pentru ca toţi
să cinstească pe Fiul, cum cinstesc pe Tatăl”. Filip.
2:9, 10; Ioan 5:23.
((84))
Cercetând cu atenţie Scripturile spre a vedea ce
spun ele de fapt şi ce nu spun cu privire la Domnul nostru Isus, găsim
mărturia lor foarte explicită, armonioasă şi satisfăcătoare.
Mai întâi vom declara, în rezumat, ceea ce noi găsim a fi învăţătura
scripturală, a cărei dovadă o vom da în continuare.
(1) Răscumpărătorul nostru a existat ca
fiinţă spirituală înainte de a fi făcut trup şi
a locui printre oameni.
(2) În vremea aceea, precum şi mai târziu, El a
fost cunoscut în mod corect ca „un Dumnezeu” — un puternic. Ca cel
mai mare dintre îngeri şi următorul după Tatăl, El a
fost cunoscut ca Arhanghelul (cel mai mare înger sau mesager), al cărui
nume, Mihail, înseamnă „Cel care este ca Dumnezeu” sau
reprezentantul lui Dumnezeu.
(3) După cum El a fost cel mai mare din toată
creaţia lui Iehova, tot aşa El a fost şi cea dintâi creaţie,
creaţia directă a lui Dumnezeu — „Singurul Conceput”, iar
apoi, ca Reprezentantul lui Iehova, exercitând puterea lui Iehova şi
în numele Lui, El a creat toate lucrurile — îngerii, stăpânirile
şi puterile, precum şi creaţia pământească.
(4) Când a fost făcut trup, pentru a fi Răscumpărătorul
nostru, n-a fost din obligaţie, ci voluntar, ca rezultat al deplinei
Sale armonii cu Tatăl şi al bucuroasei Sale acceptări de a
duce la îndeplinire fiecare trăsătură a voinţei
divine — pe care învăţase s-o respecte şi s-o iubească,
fiind însăşi esenţa Dreptăţii, Înţelepciunii
şi Iubirii.
(5) Această smerire la starea omului n-a fost
intenţionată să fie continuă. Ea şi-a îndeplinit
scopul când Domnul nostru S-a dat pe Sine, o fiinţă umană,
ca răscumpărarea noastră, sau „preţul
corespunzător”. De aceea, învierea Sa n-a fost în trup, ci, după
cum spune apostolul, „fiind omorât în trup, dar făcut viu în
duh”. 1 Pet. 3:18.
(6) Învierea Sa nu numai I-a redat o natură
spirituală, ci, pe lângă aceasta, i-a şi conferit o cinste
încă mai înaltă, şi ca răsplată a Tatălui
pentru credincioşia Sa, L-a făcut părtaş naturii
divine — cea mai înaltă dintre naturile spirituale*, posesor
al nemuririi.
*Vol. I, cap. 10
((85))
(7) Pe Acesta mare, care a fost mult înălţat
şi onorat de Iehova, nouă ne place să-L onorăm, să-L
adorăm şi să-L servim, ca fiind una cu Tatăl ceresc în
cuvânt, în lucrare, în scop şi în spirit.
Mărturia Scripturii cu privire la Fiul lui Dumnezeu
Să vedem acum dovezile scripturale în sprijinul
acestor poziţii. Începem cu capitolul întâi din Evanghelia lui
Ioan. Aici se face referire la Domnul nostru în existenţa Sa preumană
ca la „Cuvântul” (în greceşte Logosul). „La început
era Logosul.” Dr. Alexander Clarke spune despre cuvântul Logos:
„Acest cuvânt ar fi trebuit lăsat netradus, pentru acelaşi
motiv pentru care şi numele Isus şi Cristos au
fost lăsate netraduse. După cum fiecare nume al Mântuitorului
lumii descrie anumite virtuţi ale persoanei, naturii sau operei Sale,
tot aşa calificativul Logos, care înseamnă cuvânt, cuvânt
rostit, cuvântare, elocvenţă, doctrină, raţiune sau
facultatea de a raţiona, se aplică foarte potrivit la El”. În
epistola sa, evanghelistul întrebuinţează iarăşi
acelaşi titlu pentru Domnul nostru, numindu-L „Cuvântul vieţii”
sau „Logosul vieţii”. 1 Ioan 1:1.
Titlul „Cuvântul lui Dumnezeu” — „Logosul lui
Dumnezeu” — este foarte potrivit pentru a descrie lucrarea sau funcţia
importantă a Învăţătorului nostru, înainte de
venirea Sa în lume. Logosul a fost expresia directă a
creaţiei Tatălui ceresc, în timp ce toate expresiile următoare
ale înţelepciunii, puterii şi bunătăţii divine
au fost făcute prin Logos. Se spune că în vechime anumiţi
regi se adresau supuşilor prin reprezentanţi, regele stând în
spatele unui paravan, în timp ce „cuvântul” sau purtătorul său
de cuvânt stătea în faţa paravanului şi adresa poporului
cu voce tare cuvintele şoptite de rege, care era nevăzut: şi
un astfel de vorbitor era numit „Logosul Regelui”. Fie că
această legendă este adevărată fie că nu, ea
ilustrează bine folosirea cuvântului „Logos” în legătură
cu existenţa preumană a Domnului şi Învăţătorului
nostru, şi cu funcţia Sa foarte înaltă ca ((86))
reprezentant al Tatălui, pe care Scripturile, în această relaţie
contextuală şi în altă parte, o indică a fi fost funcţia
Sa.
Să se remarce că apostolul, scriind sub
inspiraţie, ne spune că „Logosul a fost la început cu
Dumnezeu şi Logosul a fost un Dumnezeu”. Aceasta este
traducerea literală din greacă, după cum poate fi confirmat
uşor de către oricine, fie că este instruit în limba greacă
sau nu. În acest verset, articolul grecesc ho precedă primul
cuvânt „Dumnezeu” ,dar nu şi pe al doilea cuvânt „Dumnezeu”,
indicând astfel intenţionat pe Dumnezeu-Tatăl şi pe
Dumnezeu-Fiul întrun caz în care fără articol cititorul ar fi
lăsat în confuzie. La fel articolul precedă cuvântul „Dumnezeu”
în al doilea verset. Ca atare întregul verset sună astfel:
„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu
Dumnezeu [ho theos] şi un Dumnezeu [theos] era Cuvântul.
El era la început cu Dumnezeu [ho theos]”. Ioan 1:1, 2.
Despre care „început” este vorba aici?
Desigur nu despre începutul existenţei lui Iehova, a lui Dumnezeu, a
Tatălui; căci El este „din veşnicie în veşnicie”
şi n-a avut niciodată început (Ps. 41:13; 90:2; 106:48).
Lucrarea lui Iehova însă a avut un început, şi la aceasta se
face referire aici — la începutul creaţiei. Această afirmaţie,
înţeleasă astfel, implică faptul că Domnul nostru
Isus, în existenţa Sa preumană, ca Logos, a fost cu Tatăl,
chiar la începutul creaţiei. Aceasta confirmă afirmaţia
inspirată că Logosul Însuşi a fost „începutul
creaţiei lui Dumnezeu”; aceasta este afirmaţia precisă a
apostolului, care ne asigură că Domnul nostru este nu numai „Capul
trupului, al Bisericii” şi „Cel întâi-născut dintre cei
morţi”, ci şi începutul oricărei creaţii —
„pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc”.
Cuvintele sale sunt: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut,
Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin
El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri
şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie
scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi.
Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este
mai înainte de toate şi toate se menţin prin El” (Col.
1:15-18). Să ascultăm şi cuvântul profeţiei privitor
la Singurul Conceput, ((87)) nu numai declarând viitoarea Sa înălţare
ca Împărat al împăraţilor pământului, ci şi
descriindu-L ca fiind deja întâiulnăscut al lui Iehova, zicând:
„Iar Eu îl voi face întâiulnăscut, cel mai înalt dintre împăraţii
pământului” (Ps. 89:27). Să se noteze de asemenea că
Domnul nostru (referinduSe la propria Sa origine) declară că El
este „Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei
lui Dumnezeu”. Apoc. 3:14.
În armonie cu această idee a întâietăţii
Domnului nostru chiar de la început, ca „Cel întâi-născut peste
toată creaţia”, şi în armonie cu ideea că El a fost
Logosul sau Expresia Tatălui ceresc, în privinţa tuturor
lucrurilor, este şi următoarea declaraţie din relatarea
evanghelistului, şi anume: „Toate au fost făcute prin
El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără
El” (Ioan 1:3). Ce idee măreaţă ne dă aceasta despre
maiestatea Unicului Fiu Conceput al lui Dumnezeu, Logosul! Din
acest punct de vedere al măririi şi proeminenţei Sale
originare, avem o vedere mai clară decât din oricare altul, despre
importanţa cuvintelor apostolului: „El, măcar că era
bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia
Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8:9). Din
acest punct de vedere putem vedea cât de bogat a fost El în cinstea
şi gloria pe care El Însuşi le-a menţionat în rugăciune
zicând: „Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine
Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea”
(Ioan 17:5). Deşi tot ce este legat de planul divin de răscumpărare
este minunat, uimitor în manifestările lui de iubire divină,
milă, compătimire faţă de cei decăzuţi, totuşi,
din acest punct de vedere, totul este rezonabil, în armonie cu caracterul
şi declaraţia divină.
Cei care susţin că Domnul nostru Isus n-a
avut niciodată existenţă până când S-a născut
prunc în Betleem au o concepţie foarte slabă despre planul
divin pentru ajutorarea omului; pentru ei sunt nefolositoare scripturile
citate mai sus, şi altele referitoare la gloria Domnului avută
cu Tatăl înainte de a fi lumea, referitoare la marea Sa înjosire în
care S-a smerit ca să ia o natură cu puţin mai prejos decât
cea îngerească, lăsând ((88)) prin urmare o natură
care era mai presus decât a îngerilor. Vederea scripturală ne
eliberează de toate teoriile iraţionale şi înşelătoare
ale oamenilor, prin care, încercând să cinstească pe Fiul, ei
au trecut peste Cuvântul lui Dumnezeu şi au necinstit Cuvântul
Domnului şi al apostolilor, care spun despre El că a fost Fiul
sau vlăstarul lui Dumnezeu şi că Tatăl este mai mare
decât Fiul. Această vedere falsă a implicat milioanele ei de
aderenţi în greutăţi de neînvins în toate direcţiile.
Numai Adevărul este raţional.
„ ... Adevărat este:
Dorinţele ne mulţumeşte, cum altceva nimic n-o poate
face.”
Aceste afirmaţii în privinţa Domnului nostru
Isus, că El a fost începutul creaţiei lui Dumnezeu şi că
de aceea El a avut existenţă cu mult înainte de a veni în lume
ca om, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, sunt pe deplin
confirmate de diferite alte scripturi, dintre care vom cita ca exemplu:
„Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim
prin El” (1 Ioan 4:9). Aici se afirmă foarte hotărât că
El a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume, şi că,
în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, I S-a dat să îndeplinească
o misiune în lume. Să nu se treacă cu vederea că aici, ca
şi în multe alte cazuri, Logosul este numit „Unicul Fiu
Conceput” al lui Dumnezeu. Ideea dată prin această expresie
este că Logosul a fost propriu-zis singura creaţie
sau concepere directă a Tatălui ceresc, în timp ce toţi
ceilalţi fii ai lui Dumnezeu (atât îngeri cât şi oameni) au
fost creaţia Sa indirectă, prin Logos. De aici vine
caracterul adecvat, adevărat al declaraţiei că El este
Unicul Fiu Conceput al lui Dumnezeu.
Să luăm altă ilustraţie: „Dumnezeu
n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea
să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Aici este implicată
din nou existenţa Sa preumană, prin trimitere şi prin
misiune. Iar aceste declaraţii cu privire la Logos sunt în
deplină armonie cu istoria subiectului, prezentată nouă de
către evanghelist care spune: „El era în lume şi lumea a
fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut”.
Apoi iarăşi: „Şi Logosul a devenit trup şi a
locuit printre noi (şi noi am privit ((89)) slava Lui, slavă
ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr”
(Ioan 1:10, 14). Propriile declaraţii ale Domnului nostru cu privire
la existenţa Sa preumană sunt incontestabile. El n-a recunoscut
niciodată că Iosif a fost tatăl Său, nici n-a
recunoscut că viaţa Sa pământească a fost începutul
existenţei Sale.
Dimpotrivă, observăm că El S-a referit
continuu la Iehova ca Tatăl Său. Să ne amintim cuvintele
Sale: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit
şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am
spus: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»?” (Ioan 10:36). Către
Maria, mama Sa pământească, a zis: „Oare nu ştiaţi
că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca
2:49). Către ucenicii Săi a spus: „M-am coborât din cer”.
„Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer” (Ioan 6:38, 51). Mulţi
din zilele Lui n-au crezut acest lucru şi mulţi nu cred nici astăzi,
dar adevărul rămâne. Unii dintre cei care au auzit au spus:
„Cum se poate aceasta?” Iar unii dintre ucenicii Săi când au
auzit au spus: „Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l
sufere? Dar Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi
murmurau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: «Aceasta vă face să
vă poticniţi? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se
unde era mai înainte?»”. „De atunci mulţi din ucenicii Lui
s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El”; din cauza acestei pretenţii
la origine cerească şi la existenţă preumană.
Ioan 6:60-66.
Să-L ascultăm iarăşi vestind acelaşi
adevăr în faţa fariseilor: „Ştiu de unde am venit şi
unde Mă duc ... Eu sunt de sus ... Eu nu sunt din lumea
aceasta. ... Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit
de la Mine Însumi, ci El M-a trimis ... Eu Îl cunosc bine; şi dacă
aş zice că nu-L cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi”.
Apoi Iudeii I-au zis: „Eşti Tu mai mare decât părintele
nostru Avraam?” Isus le-a răspuns: „Tatăl vostru Avraam a săltat
de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”.
(Avraam a văzut ziua lui Cristos cu ochiul credinţei, crezând făgăduinţa
divină cu privire la Mesia. Poate el a văzut ziua Lui de
sacrificiu, simbolizată prin jertfirea lui Isaac, singurul său
fiu, dar în ((90)) orice caz el a văzut viitoarea zi glorioasă
a lui Mesia, Mileniul, cu binecuvântările ei peste toate familiile pământului,
prin această Sămânţă făgăduită. Şi
nu-i de mirare că perspectiva ia produs bucurie. Cu ochiul credinţei
el a văzut cetatea cerească, Noul Ierusalim, Biserica glorificată,
clasa Împărăţiei, şi a văzut şi patria
cerească — lumea binecuvântată prin Împărăţie.
Evr. 11:10, 16; 12:22; 13:14.)
„«N-ai nici cincizeci de ani», I-au zis deci iudeii
[lui Isus], «şi ai văzut pe Avraam!» [Avraam era mort de două
mii de ani.] Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că
mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt»”. Ioan 8:14,
23, 42-58.
Nu poate exista nici o greşeală în legătură
cu sensul acestor cuvinte. Domnul nostru afirmă că a existat
înainte de Avraam. Scripturile nu dau de înţeles nicăieri că
existenţa Unicului Conceput a încetat vreodată din momentul când
a început, ca „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, până când
a încetat la Calvar pentru trei zile, după care El a fost înviat
dintre morţi ca să nu mai moară, moartea nemaiavând stăpânire
asupra Lui (Rom. 6:9). Cazul naşterii Sale ca fiinţă umană,
„cu puţin mai prejos decât îngerii”, cu scopul de a fi jertfă
pentru păcatul omului, n-a implicat moartea naturii spirituale care a
fost înaintea naşterii ca prunc uman, ci numai transferarea vieţii
Sale de la o natură mai înaltă sau spirituală la o natură
mai joasă sau umană. De aceea, cuvintele Domnului nostru, „Înainte
de a fi fost Avraam, Eu sunt”, înseamnă că între timp
existenţa Sa n-a încetat deloc, şi în mod clar Îl identifică
pe Isus, Fiul lui Dumnezeu în trup, cu Logosul, Cel întâi-născut
din toată creaţia. Desigur, mărturia Domnului nostru n-a
fost primită de mulţi care au auzit-o, nici atunci, nici de
atunci încoace. Se pare că există o corupere a dispoziţiei,
care-i face pe oameni să respingă afirmaţiile simple, clare
ale Cuvântului Domnului, şi să prefere a-L privi pe Domnul
nostru fie ca un membru păcătos al rasei decăzute, fie ca
propriul Său Tată. Numai cei smeriţi sunt gata să „primească
cu blândeţe Cuvântul sădit în ei”, care „le poate da înţelepciune”
cu adevărat, şi numai pentru aceştia ((91)) este
intenţionat Cuvântul mărturiei lui Dumnezeu (Isa. 61:1; Iac.
1:21). După cum cei care L-au auzit pe Învăţătorul
şi I-au respins mărturia au luat pietre să arunce în El,
la fel unii care aud acum adevărul şi-l resping sunt gata să
arunce cu pietre, în sens figurat, în toţi cei care acceptă
şi învaţă pe alţii cuvintele Învăţătorului
în simplitatea lor. Şi acum, ca şi atunci, cauza este aceea că
nu cunosc nici pe Tatăl, nici pe Fiul, aşa cum ar trebui să-I
cunoască — aşa cum Ei Se descoperă.
Cuvintele Domnului nostru sunt încă aplicabile
acestui caz, adică: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară
de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl,
afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L
descopere” (Mat. 11:27). Lumea nu L-a cunoscut: nu I-a cunoscut originea
înaltă şi marea Sa umilire în folosul ei; şi dacă ne
amintim că probabil a trecut o lungă perioadă de timp de la
începutul creaţiei, în persoana Domnului nostru, şi până
la timpul când El a fost făcut trup, şi dacă ne mai
amintim că în toată acea perioadă El a fost cu Tatăl,
„în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea
Lui”, nu ne putem îndoi că Fiul cunoştea pe Tatăl, aşa
cum ucenicii Săi şi lumea nu L-au cunoscut — aşa cum noi
învăţăm să-L cunoaştem prin Cuvântul revelaţiei
Sale şi prin desfăşurarea minunatului Său plan al
veacurilor. Să-L ascultăm din nou spunând: „Neprihănitule
Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut”. Ioan 17:25.
Cheia acestei minunate cunoaşteri a lucrurilor
cereşti este dată în declaraţia: „Cel care este de pe pământ
este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce
vine din cer este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce
a văzut şi ce a auzit” (Ioan 3:31, 32). Nu este de mirare,
deci, că până şi împotrivitorii Lui au întrebat: „De
unde are El înţelepciunea?” (Mat. 13:54). Şi cunoştinţa
Sa despre lucrurile cereşti, cunoştinţa Sa intimă
şi îndelungată cu Tatăl, care I-a conceput credinţă
absolută în promisiunile Tatălui, este cea care L-a făcut
în stare, ca om perfect, să învingă lumea, carnea şi pe
diavolul, şi să prezinte un sacrificiu acceptabil pentru păcatele
noastre. Astfel a fost scris mai înainte prin profet: „Prin ((92))
cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi
pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor”. Isa. 53:11.
Acum numai cei care umblă prin credinţă,
în lumina Cuvântului divin, pot cunoaşte pe Tatăl sau pe Fiul,
sau pot aprecia clar şi corect marea lucrare a împăcării
pe care ei o realizează împreună pentru omenire. Dar curând,
după ce alegerea Bisericii va fi fost terminată, după ce
Mireasa, soţia Mielului, va fi fost asociată cu Domnul ei în
glorie şi Împărăţia va fi venit — atunci cunoştinţa
de Domnul va umple tot pământul, iar puterea Tatălui, care prin
Logos a creat toate lucrurile, va fi pusă în acţiune
prin El ca Mântuitor, în restaurarea şi desăvârşirea
celor care, atunci când vor fi privilegiaţi să-L cunoască,
se vor supune cerinţelor Sale drepte, astfel că în cele din urmă
puterea Domnului nostru ca agentul lui Iehova în creare, va fi pe deplin
egalată şi ilustrată de puterea Lui ca agentul lui Iehova
în restabilirea şi binecuvântarea lumii; şi astfel va fi împlinită
prezicerea psalmistului: „Vine roua [prospeţimea, vigoarea]
tineretului Tău la Tine”. Ps. 110:3.
Să ascultăm cuvintele Domnului nostru către
Nicodim, care căuta să cunoască ceva despre lucrurile cereşti,
dar căruia i s-a refuzat cunoaşterea, din cauză că nu
credea încă nici lucrurile pământeşti. Domnul nostru,
explicându-i cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, spune:
„Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din
cer, Fiul Omului”.* Domnul nostru continuă apoi şi-i arată
lui Nicodim pregătirea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru lume,
nu ca să piară, ci să aibă viaţă veşnică,
zicând: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul
Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţa veşnică”. Ioan 3:13, 16.
*Cuvintele „care este în cer” sunt nelegitime —
nu se găsesc în manuscrisele vechi.
Logosul, începutul creaţiei lui Dumnezeu,
numit de către Isaia şi Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu
puternic etc. (Isa. 9:6), este descris şi de Solomon şi este
reprezentat sub numele de ((93)) Înţelepciune, însă cu
toate detaliile care pun în armonie această afirmaţie cu
relatarea dată de Ioan evanghelistul (Ioan 1:1, 18), după cum
urmează:
„Iehova mă avea la începutul căilor Lui,
înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată
din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi [format] pământul.
Am fost adusă când încă nu erau adâncuri [mări], când
nu erau izvoare încărcate cu ape; am fost adusă înainte de aşezarea
munţilor, înainte de a fi dealurile, când El nu făcuse încă
nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă
din pulberea lumii. Când El a pregătit cerurile, eu eram de faţă;
când a tras o zare pe faţa adâncului, când a stabilit norii sus
şi când au ţâşnit cu putere izvoarele adâncului, când a
pus hotarele mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui,
când a pus temeliile pământului, atunci eu eram maestrul Lui, la
lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui,
jucând neîncetat înaintea Lui”. Prov. 8:22-30.
Pe lângă cele remarcate aici în privinţa Logosului
— că El na fost numai începutul creaţiei lui Dumnezeu şi
întâiul-născut, ci şi Singurul Său Fiu Conceput, şi
că toate celelalte creaţii au fost create de El şi prin El
— găsim o frumoasă declaraţie întăritoare în
cuvintele Domnului nostru, care zice: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi
şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată,
sunt viu în vecii vecilor”. Apoi: „Iată ce zice Cel dintâi
şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat” (Apoc.
1:17; 2:8). În nici un alt sens sau mod nu putea fi Domnul nostru Cel
dintâi şi Cel de pe urmă din creaţia lui Dumnezeu, decât
ca „Singura” creaţie directă a lui Dumnezeu, prin
care au fost create toate celelalte. Orice altă vedere ar fi prin
urmare incorectă şi în contradicţie cu toate scripturile
citate mai sus.
„Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit
printre noi”
— Ioan 1:14 —
Gândirea comună cu privire la manifestarea
Domnului în trup este de obicei exprimată prin cuvântul încarnare.
Noi credem că această gândire comună este cu totul
incorectă, ((94)) nescripturală. Teoria încarnării
este că trupul omenesc al Domnului nostru, care S-a născut din
Maria, a fost numai o haină, o acoperitoare pentru corpul
spiritual. Prin urmare, ideea referitoare la viaţa pământească
a Domnului nostru, potrivit acestei teorii, este că Domnul nostru în
timpul vieţii Sale pământeşti a fost totuşi o fiinţă
spirituală, întocmai cum a fost şi înainte, numai că S-a
folosit de trupul de carne născut din Maria şi că a fost
cunoscut ca omul Isus Cristos, ca vălul sau mijlocul Său de
comunicare cu omenirea, după modul în care au apărut îngerii
sub formă omenească în timpurile anterioare — lui Avraam, lui
Manoah, lui Lot şi altora (Gen. 18:1, 2; 19:1; Jud. 13:2, 3). Din
cauza acestei premise incorecte, au apărut multe idei confuze şi
nescripturale cu privire la diferitele întâmplări din viaţa
Domnului nostru Isus şi cu privire la moartea Sa: de exemplu, această
teorie susţine că oboseala Domnului nostru n-a fost reală,
ci simulată, deoarece El, ca fiinţă spirituală, nu
putea şti ce-i oboseala. Logica acestei teorii ar implica şi că
rugăciunile Domnului nostru au fost simulate, deoarece, spune această
teorie, El a fost Însuşi Dumnezeu, şi să Se fi rugat ar fi
însemnat să Se roage la Sine Însuşi; ca atare se susţine
că rugăciunile Sale erau numai de formă, ca să
facă impresie asupra ucenicilor şi asupra celor care erau în
jur. Aceeaşi teorie este obligată să presupună că
moartea Domnului nostru a fost numai aparentă, deoarece ei susţin
că Isus a fost Dumnezeu Tatăl, care fiind din veşnicie în
veşnicie nu poate muri: de aceea agonia aparentă şi strigătul,
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, precum
şi moartea, au fost numai de formă, ca să facă
impresie asupra minţii celor care au auzit şi au văzut.
Prin urmare, argumentul logic al acestei teorii este că n-a fost o
moarte reală pentru păcatul omului, ci numai aparenţa unei
morţi, un efect teatral, un spectacol dramatic, o reprezentaţie
cinematografică, o înşelare făcută cu un scop
bun — să influenţeze favorabil simpatiile şi simţămintele
omenirii.
Toate acestea sunt greşite şi în
contrazicere gravă cu Adevărul asupra acestui subiect, aşa
cum este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu. Afirmaţia scripturală
nu este că ((95)) Domnul nostru Şi-a luat un trup
de carne ca o acoperitoare pentru trupul spiritual, cum au făcut îngerii
mai înainte, ci El în realitate l-a lăsat deoparte, sau, cum este
redat în greacă, „S-a dezbrăcat pe Sine” de starea
Sa preumană şi a luat în realitate natura noastră,
sau, după cum spune textul de mai sus, „Logosul a devenit trup”.
N-a fost nici o înşelăciune, nici o prefăcătorie la
mijloc: El nu numai a părut că S-a smerit, în timp ce în
realitate Şi-a păstrat gloria şi puterea; El nu numai a părut
că S-a făcut sărac pentru noi şi totuşi în
realitate a rămas tot timpul bogat prin posesia unei naturi
spirituale mai înalte; El nu numai a îmbrăcat haina, livreaua unui
servitor. Nu, ci în realitate a devenit om — „Omul Hristos
Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi, ca preţ de răscumpărare
pentru toţi”. 1 Tim. 2:5, 6.
Vom vedea mai târziu, când vom ajunge să analizăm
mai amănunţit aspectul legat de răscumpărare al lucrării
Sale, că a fost absolut necesar ca El să fie om — nici mai
mult nici mai puţin decât un om perfect — pentru că un om a păcătuit,
omul care trebuia să fie răscumpărat, iar legea divină
cerea ca viaţa unui om să plătească preţul de răscumpărare
pentru viaţa unui om. „Căci dacă moartea a venit prin om,
tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor.
15:21). Dar nimeni să nu înţeleagă greşit că
prin aceasta vrem să spunem că Răscumpărătorul
nostru a devenit un om ca noi, plin de imperfecţiuni şi
neajunsuri moştenite. Chiar dimpotrivă: acelaşi cuvânt al
lui Dumnezeu declară că El a fost „sfânt, nevinovat, fără
pată, despărţit de păcătoşi”. Evr.
7:26, 28; Luca 1:35.
Faptul că El a fost despărţit de păcătoşi
este un punct greu de înţeles pentru mulţi. Cum a putut fi om,
şi totuşi să fie liber de atingerea ereditară care
afectează întreaga familie umană? Sperăm să vedem întocmai
cum s-a putut întâmpla aceasta şi cum s-a realizat prin planul
divin; dar se cere ca mai întâi să ni se imprime în minte faptul că
un om imperfect, un om cu neajunsuri, unul care prin ereditate se împărtăşise
din tulpina adamică şi a cărui viaţă era astfel
parte din viaţa noastră, nu putea fi Răscumpărătorul
nostru. Existau din belşug oameni ((96)) păcătoşi
în lume, fără ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul să
fie şi El ca ei. Existau din belşug oameni din aceştia
imperfecţi care erau dispuşi să-şi dea viaţa
pentru împlinirea voinţei Tatălui. Acest lucru este pe deplin
dovedit de relatarea din Evrei 11, unde este arătat clar că mulţi
„n-au ţinut numaidecât la viaţa lor, ca şi cum le-ar fi
fost scumpă”, în credincioşia lor faţă de Domnul.
Dar ceea ce era necesar nu era numai o jertfă pentru păcate,
ci o jertfă fără păcat, care să plătească
astfel pedeapsa păcătoşilor. Şi întrucât „toţi
au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”, şi
întrucât „nu este nici un om drept, nici unul măcar”, de
aceea, după cum ne spun iarăşi Scripturile, „Nici
unul nu poate să răscumpere pe fratele său, nici să
dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării pentru el însuşi”
(Rom. 3:10, 23; Ps. 49:7). Fiindcă Dumnezeu a privit şi a văzut
că nici un om nu era competent să răscumpere lumea, El a
dat acest serviciu unuia care are putere să ajute — în stare să
mântuiască în chip desăvârşit pe cei care vin la Tatăl
prin El. Ps. 89:19; Isa. 63:1; 59:16; Evr. 7:25.
Apoi noi dorim, dacă este posibil, să vedem
clar în ce mod a luat Domnul nostru Isus rasa umană în stăpânire
şi a devenit un membru al ei, prin mama Sa Maria, fără să
împărtăşească în vreo măsură degradarea
rasei, fără să moştenească ruina păcatului
ei, fără ca blestemul morţii să pună stăpânire
pe El: căci dacă El S-ar fi împărtăşit de viaţa
lui Adam în vreo măsură sau grad, atunci şi El ar fi fost
părtaş sentinţei cu moartea care era asupra vieţii lui
Adam, şi astfel ar fi venit sub sentinţa morţii;
şi dacă ar fi fost făcut astfel imperfect şi sub
sentinţa morţii, El n-ar fi avut deloc drepturi de viaţă
pe care să le dea ca preţul de răscumpărare al omului,
prin care să cumpere pe tatăl Adam şi rasa lui de sub
sentinţa morţii impusă de Justiţia divină.
Propunem să examinăm acest subiect în capitolul următor.
Acolo sperăm să dovedim că Domnul nostru n-a fost, în nici
un mod sau grad, contaminat de păcat sau de imperfecţiune prin
mama Sa.
