SCRIPTURE
STUDIES
Vol.
5 -
Împăcarea omului cu Dumnezeu
MIJLOCITORUL
ÎMPĂCĂRII A FOST FĂCUT „SĂ SE ASEMENE FRAŢILOR
SĂI” ŞI „A LUAT ASUPRA LUI NEPUTINŢELE NOASTRE”
———
Studiul V
Cine sunt fraţii Săi —
În ce a constat asemănarea — Cum a fost El ispitit în toate aşa
cum suntem ispitiţi noi, dar fără păcat — Ispitele
din pustie — Asemănarea ispitelor Sale cu ale noastre — Unele ar
putea „să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar
şi pe cei aleşi” — În ce sens a fost făcut Domnul
nostru desăvârşit prin suferinţe — Deşi a fost fiu,
a învăţat ascultare — Cum a fost El făcut în asemănarea
cărnii păcătoase — Totuşi fără păcat
— „El a luat asupra Lui neputinţele noastre” — Cum „a avut
milă”
„De aceea a trebuit să Se asemene fraţilor
Săi în toate, ca să poată fi, în lucrurile privitoare la
Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios, ca să facă ispăşire
pentru păcatele poporului.” Evr. 2:17.
CELE două linii de gândire populare dar opuse
afectează toate declaraţiile scripturale care arată relaţia
Domnului nostru cu omenirea şi se contrazic în privinţa
acestora; iar a treia linie, sau linia adevărului, este singura în
stare să pună de acord diferitele scripturi sau să mulţumească
raţiunea sfinţită. Una dintre cele două teorii false
dar populare pretinde că Domnul nostru Isus a fost Atotputernicul
Dumnezeu, Iehova, care doar S-a îmbrăcat în trup omenesc, fără
a simţi în realitate încercările, ispitele şi mediul de
viaţă al umanităţii. Cealaltă teorie pretinde că
El a fost un om păcătos, părtaş al neajunsurilor rasei
noastre, întocmai ca alţii, dar mai plin de succes decât alţii
în lupta cu păcatul şi în împotrivirea la impulsurile lui.
Noi ne străduim să arătăm că ambele aceste teorii
sunt greşite şi că adevărul se găseşte între
ele, în faptul că Logosul „având chipul lui Dumnezeu”, o
fiinţă spirituală, când „a devenit trup” a fost
în realitate om, „Omul Isus Hristos”, dar „despărţit
de păcătoşi”, un om perfect pregătit să
fie „preţul ((108)) corespunzător” pentru primul om
perfect, a cărui cădere a inclus neamul nostru omenesc şi a
cărui răscumpărare de asemenea îl include.
În legătură cu aceasta este foarte potrivit
prin urmare, căutând să stabilim vederea corectă din punct
de vedere scriptural asupra acestui subiect, să examinăm
diferitele scripturi care au fost deformate şi denaturate pentru a
dovedi că Domnul nostru a avut lipsuri şi a fost supus aceloraşi
patimi ca şi omenirea decăzută. Noi susţinem că,
dacă El ar fi fost în această stare, ar fi fost imposibil
pentru El, aşa cum este imposibil şi pentru noi, să ţină
în mod absolut şi perfect fiecare trăsătură a Legii
Divine. Legea divină este măsura deplină a capacităţii
omului perfect şi depăşeşte măsura şi
capacitatea unui om imperfect. Prin urmare, însuşi faptul că în
Domnul nostru nu s-a găsit păcat, însuşi faptul că El
a fost plăcut Tatălui şi a fost acceptabil ca jertfă
pentru păcat, ca preţ de răscumpărare pentru Adam (şi
pentru rasa pierdută prin el) dovedeşte în mod indirect perfecţiunea
Sa, aşa cum susţinem noi că Scripturile învaţă
peste tot.
Dar „fraţii” Domnului nostru n-au fost imaculaţi,
n-au fost despărţiţi de păcătoşi. Cum, dar,
a putut fi făcut El „să Se asemene fraţilor Săi”
şi totuşi să fie despărţit de păcătoşi?
Răspunsul la această întrebare se găseşte în recunoaşterea
faptului că cei care sunt numiţi „fraţii Săi” nu
se referă la omenire, la păcătoşi în general. Omul
Adam a fost într-adevăr un fiu al lui Dumnezeu de la crearea sa
şi până la vremea neascultării sale (Luca 3:38), dar nu
şi după aceea. Şi toţi din rasa lui sunt numiţi
din punct de vedere scriptural „copii ai mâniei” (Efes. 2:3). Numai
cei care „au scăpat de sub condamnarea care este asupra lumii”
şi au revenit la armonie cu Dumnezeu, prin Cristos, sunt autorizaţi
conform Scripturilor să se considere fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12).
Despre ceilalţi Domnul nostru declară: „Voi aveţi de tată
pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui
vostru” (Ioan 8:44). Domnul nostru Isus niciodată nu S-a considerat
unul dintre fiii Diavolului, nici unul din „fiii mâniei”, ci a
declarat că El a „ieşit şi a venit ((109)) de la
Dumnezeu”. Nici n-a recunoscut ca „fraţii Săi” pe vreunul
dintre aceia care erau încă „copii ai mâniei”. Singurii
recunoscuţi ca „fraţii Domnului” sunt cei care, fiind scăpaţi
de condamnarea care este asupra lumii, au fost aduşi aproape de Tatăl
prin sângele lui Cristos şi au primit „duhul înfierii” în
familia lui Dumnezeu, şi promisiunea deplinei „înfieri” la
stabilirea Împărăţiei (Rom. 8:15, 23; Gal. 4:5). Fiindcă
aceştia sunt îndreptăţiţi, eliberaţi în
mod socotit de vina lui Adam şi făcuţi drepţi în mod
socotit prin sângele lui Cristos, de aceea ei sunt, în vreun sens al cuvântului,
asemenea Domnului nostru Isus, „fraţii Săi”, într-o poziţie
similară de favoare divină şi separare de lume. Despre
consacraţii din această clasă Domnul nostru spune: „Ei nu
sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” „Eu v-am ales
din mijlocul lumii” (Ioan 15:19; 17:16). Din acest punct de vedere se
poate uşor vedea că Domnul nostru a fost făcut „să
Se asemene fraţilor Săi” — exact, în toate amănuntele.
Nu înseamnă că „fraţii Săi” au fost în această
stare la vremea când El S-a smerit şi a devenit trup — la vremea
aceea El nu avea fraţi, decât doar că această clasă
era cunoscută de Dumnezeu mai dinainte (Efes. 1:5, 11;
Rom. 8:29). Dar aranjamentul divin a fost aşa încât Dumnezeu a prevăzut
că El putea fi drept şi totuşi putea îndreptăţi
pe aceia din rasa păcătosului care acceptau harul divin prin
Cristos, şi ale căror păcate, pe această bază,
erau acoperite, nefiindu-le imputate lor, ci fiindu-I imputate Celui care
„a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”.
Dumnezeu a aranjat mai dinainte, a cunoscut mai dinainte scopul Său
de a chema Biserica Evangheliei ca să fie „împreună moştenitori
cu Hristos” Isus Domnul nostru la acea moştenire nestricăcioasă
şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată
în ceruri. Şi având în vedere acest plan preorânduit, despre toţi
care vor constitui această clasă s-a vorbit mai dinainte, prin
profeţi, că sunt „fraţii” lui Cristos. În mod profetic
Domnul nostru este reprezentat spunând Tatălui: „Voi vesti Numele
Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul
adunării” (Ps. 22:22; Evr. 2:12). Deoarece acesta a fost programul
divin — ca Domnul nostru ((110)) să fie nu numai Răscumpărătorul
lumii, ci şi un model pentru „fraţii” care vor fi moştenitori
împreună cu El — a fost de aceea potrivit ca în executarea
acestui program divin El să fie făcut „să Se asemene fraţilor
Săi” în toate încercările şi experienţele Sale.
„Ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără
păcat”
— Evr. 4:15 —
Se va observa că această declaraţie nu
spune că Domnul nostru a fost ispitit în toate lucrurile aşa
cum este ispitită lumea, ci aşa cum suntem ispitiţi noi,
urmaşii Săi. El na fost ispitit în privinţa poftelor
depravate pentru lucruri păcătoase, primite prin ereditate de la
părinţii pământeşti; ci fiind sfânt, nevinovat, nepătat
şi despărţit de păcătoşi, El a fost ispitit
în aceleaşi privinţe ca şi urmaşii Săi din
Veacul Evanghelic — aceia care umblă nu după carne, ci după
spirit, şi care sunt judecaţi nu după neputinţele cărnii
lor, ci după spiritul minţii lor — potrivit voinţei lor
noi, inimii lor noi. Rom. 8:4; 2 Cor. 5:16; Ioan 8:15.
Acest lucru se vede foarte bine în legătură
cu ispitele Domnului nostru în pustie, care au urmat imediat consacrării
şi botezului Său la Iordan. Mat. 4:1-11.
(1) Prima a fost sugestia lui Satan ca El să
folosească puterea divină pe care tocmai o primise la Iordan,
pentru a-Şi servi propriile dorinţe, prin transformarea
pietrelor în pâine. Aceasta n-a fost o ispită care să fie pusă
în vreo măsură pe seama eredităţii sau imperfecţiunii.
Domnul nostru stătuse patruzeci de zile fără harnă,
studiind planul divin, căutând să determine, sub influenţa
iluminantă a Spiritului sfânt pe care tocmai îl primise, care ar fi
cursul Său potrivit în viaţă, ca să împlinească
marea misiune pentru care venise în lume, adică răscumpărarea
lumii. Sugestia ca El să folosească puterea spirituală
acordată Lui, şi despre care El Îşi dădea seama că
o are în posesie, pentru a-Şi satisface nevoile trupeşti, la
prima privire ar părea raţională; dar Domnul nostru a înţeles
imediat că o astfel de folosire a darului Său spiritual ar fi
greşită, ar fi o folosire abuzivă a lui, o folosire pentru
care acesta n-a fost ((111)) intenţionat, şi ca atare a
respins sugestia zicând: „Este scris: «Omul va trăi nu numai cu pâine,
ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»”. „Fraţii”
Domnului au uneori ispite asemănătoare din partea Adversarului,
sugestii să folosească darurile spirituale pentru înaintarea
intereselor naturale. Sugestiile de acest fel sunt înşelătoare,
şi sunt canalele prin care poporul consacrat al lui Dumnezeu nu
rareori este dus în rătăcire de către Adversar spre o
folosire tot mai abuzivă a binecuvântărilor divine.
(2) Adversarul I-a sugerat Domnului nostru metode de
fachir pentru prezentarea misiunii Sale oamenilor — ca El să sară
de pe streaşina templului în valea dedesubt, în văzul mulţimii;
aşa încât văzându-L că supravieţuieşte nevătămat,
pentru ei ar fi o dovadă a puterii Sale supraomeneşti, ceea ce
iar face imediat să-L accepte ca Mesia şi să coopereze cu
El în lucrarea care-I stătea în faţă. Dar Domnul nostru a
văzut imediat că astfel de metode erau complet în dezacord cu
aranjamentul divin, şi nici chiar aplicarea greşită de către
Adversar a unui text scriptural (aparent în favoarea acelui lucru
rău) nu L-a clintit de la principiile dreptăţii. El a răspuns
imediat că o astfel de procedură din partea Sa ar fi o ispitire
a providenţei divine, cu totul nejustificată, şi de aceea
nu trebuia să fie luată în considerare nici un moment. Acolo
unde Îl chema datoria sau primejdia, Învăţătorul nu ezita,
ci recunoştea capacitatea Tatălui de a-I păzi toate
interesele; însă adevărata încredere în Dumnezeu nu implică
o expunere nesocotită la pericol, fără poruncă divină,
şi numai ca demonstraţie şi dintr-un spirit de lăudăroşenie.
Fraţii Domnului au şi ei ispite de acest fel,
şi au nevoie săşi amintească această lecţie
şi acest exemplu pus înaintea lor de Căpetenia Mântuirii
noastre. Noi nu trebuie să ne repezim nepoftiţi în pericole
şi să ne considerăm astfel soldaţi viteji ai crucii.
„Faptele temerare” pot să nu pară nelalocul lor pentru
copiii diavolului, dar ele sunt cu totul nepotrivite pentru copiii lui
Dumnezeu. Aceştia din urmă au o luptă care cere încă
mai mare curaj. Ei sunt chemaţi să facă servicii ((112))
pe care lumea nu le aplaudă, nici măcar nu le apreciază, ci
adesea le persecută. Ei sunt chemaţi să suporte dezonoarea
şi batjocurile lumii; da, şi cei netăiaţi împrejur la
inimă „să spună tot felul de lucruri rele” împotriva
lor, pe nedrept, din cauza lui Cristos. În privinţa aceasta urmaşii
Căpeteniei Mântuirii noastre trec pe acelaşi drum şi merg
pe urmele Căpeteniei lor. Şi se cere mai mare curaj pentru a
ignora ruşinea şi dezonoarea lumii, în serviciul neapreciat al
lui Dumnezeu, decât pentru a face ceva faptă mare şi
extraordinară care l-ar face pe omul natural să se minuneze
şi s-o admire.
Una dintre luptele principale ale celor care umblă
pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei
proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină
supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să
o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi,
zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti
chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi
prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti
ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au
fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat
victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările
„fraţilor” Săi. „Cine este stăpân pe sine [cine se
aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeu] preţuieşte
mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare
şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă,
ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă
ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în
Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în
presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale;
dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în
toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute
de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să
se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii
şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează
cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi
în Cuvântul divin.
(3) Cea de-a treia ispită a Domnului nostru a fost
să I Se ofere stăpânirea pământească şi
succesul rapid în stabilirea Împărăţiei Sale fără
suferinţă şi moarte — fără cruce, cu condiţia
unui compromis cu Adversarul. Acesta a pretins, şi ((113))
pretenţia nu i-a fost contestată, că el deţinea stăpânirea
lumii, şi că, prin cooperarea sa, Împărăţia
Dreptăţii pe care Domnul nostru venise s-o instaureze putea fi
repede stabilită. Aluzia lui Satan era că el se săturase de
a mai conduce lumea în păcat, orbire, superstiţie, ignoranţă,
şi de aceea simpatiza cu misiunea Domnului nostru, care era să
ajute sărmana rasă decăzută. Totuşi, ceea ce
dorea el să-şi reţină era o influenţă conducătoare
sau stăpânitoare în lume; şi de aceea preţul cerut de el
pentru predarea lumii unei căi drepte, preţul cooperării
lui cu Domnul Isus la o binecuvântare a lumii prin restabilire, era ca
Domnul să-l recunoscă pe el, pe Satan, ca şi stăpânitor
al lumii, în starea ei reconstruită — ca astfel Domnul nostru să-i
aducă omagii.
Trebuie să ne amintim că răzvrătirea
lui Satan împotriva stăpânirii divine a fost instigată de ambiţia
de a fi şi el un monarh, „ca Cel Prea Înalt” (Isa. 14:14). Ne
amintim că acesta a fost motivul principal al atacului său reuşit
asupra primilor noştri părinţi în Eden — pentru ca el să-i
poată înstrăina sau despărţi de Dumnezeu, iar apoi să-i
facă robi ai săi. Putem uşor presupune că el prefera să
fie monarhul unor supuşi mai fericiţi decât „creaţia
care suspină”; el prefera supuşi care aveau viaţă veşnică.
Se pare că el nici acum nu recunoaşte încă faptul că
viaţa veşnică şi fericirea adevărată nu sunt
posibile decât în armonie cu legea divină. Prin urmare, Satan a
fost dispus să devină un reformator în toate amănuntele cu
excepţia unuia — ca ambiţia lui să fie satisfăcută
— ca el să fie totuşi conducător printre oameni; şi
nu era el deja „Prinţul lumii acesteia” — şi recunoscut
astfel în Sfintele Scripturi? (Ioan 14:30; 12:31; 16:11; 2 Cor. 4:4). Nu
înseamnă că el avea o însărcinare divină să fie
„stăpânitorul lumii acesteia”, dar prin luarea omenirii în stăpânire,
prin ignoranţă şi prin prezentarea falsului ca adevărat,
a întunericului ca lumină, a nedreptăţii ca dreptate, el
astfel a încurcat, a zăpăcit, a orbit lumea, încât cu uşurinţă
a deţinut poziţia de stăpân sau „dumnezeu al veacului
acestuia”, care „lucrează acum în fiii neascultării” —
marea majoritate.
((114))
Ispita deosebită a sugestiei lui Satan a constat,
ca atare, în aceea că ea părea să ofere o nouă soluţie
chestiunii recuperării omului din starea lui de păcat. Şi
mai mult de atât, părea să implice o căinţă cel
puţin parţială din partea lui Satan şi posibilitatea
revenirii lui la o cale de dreptate, dacă i se putea garanta succesul
continuu al ambiţiei sale, de a fi stăpânitor peste nişte
supuşi mai fericiţi şi mai prosperi decât le-a fost
posibil în timp ce au fost ţinuţi sub înşelările lui
şi au fost înrobiţi de păcat, care era singurul mod în
care putea păstra loialitatea omului; fiindcă în măsura în
care omenirea respinge păcatul şi apreciază sfinţenia,
în acea măsură ajunge să fie doritoare de a servi şi
a se închina lui Dumnezeu.
Domnul nostru Isus n-a ezitat mult. El a avut încredere
absolută că înţelepciunea Tatălui a adoptat cel mai
bun plan şi singurul plan potrivit. De aceea, El nu numai că nu
S-a sfătuit cu carnea şi cu sângele, dar nici nu S-a târguit
cu Adversarul pentru a coopera în lucrarea de ridicare a lumii.
Aici vedem de asemenea unul dintre atacurile
Adversarului împotriva „fraţilor” Domnului. El a reuşit să
ispitească biserica nominală devreme în calea ei, ca să
abandoneze calea crucii, calea îngustă a separării de lume,
şi să intre într-o alianţă cu puterea civilă
şi astfel treptat să devină influentă în politica
lumii. Prin cooperare cu „prinţii acestei lumi”, nutriţi
şi ajutaţi de Adversar în secret, ea a căutat să
stabilească domnia lui Cristos pe pământ printr-un reprezentant,
un papă, pretinzându-se că el era locţiitorul lui Cristos.
Am văzut ce influenţe dăunătoare au rezultat: cum
această împărăţie falsă a lui Cristos a devenit
de fapt o împărăţie a diavolului, pentru că lucrarea
lui a făcut-o. Am văzut urmările ei în „veacurile întunecate”
şi că Domnul numeşte acest sistem „Antihrist”.*
*Vezi Vol. II, cap. 9
Deşi Reforma a pornit cu îndrăzneală, găsim
că Adversarul a prezentat din nou aceeaşi ispită în faţa
reformatorilor şi ((115)) vedem că ei au rezistat numai
în parte, vedem că ei au fost dispuşi să compromită
adevărul de dragul protecţiei şi ajutorului „împărăţiilor
lumii” acesteia şi în speranţa că împărăţiile
lumii acesteia vor deveni cumva Împărăţia Domnului nostru.
Dar vedem că această combinaţie a bisericii cu influenţa
lumii, aşa cum este reprezentată în protestantism, deşi
mai puţin dăunătoare în rezultatele ei decât combinaţia
papalităţii, este totuşi foarte vătămătoare
şi o mare piedică pentru toţi aceia care vin sub influenţa
ei. Vedem că conflictul constant al „fraţilor” este să
învingă această ispită a Adversarului şi să stea
tari în libertatea cu care Cristos nea făcut liberi — să nu
fie din lume, ci separaţi de ea.
Mai mult, găsim că deşi aceeaşi
ispită vine la toţi „fraţii”, ea vine din când în când
sub formă uşor modificată, şi că marele Adversar,
cu multă şiretenie, în fiecare caz, încearcă să facă
şi cu noi ca şi cu Domnul, adică să se prezinte
ca un conducător pe linia reformei pe care o susţine — părând
a fi în simpatie din inimă cu lucrarea de binecuvântare a lumii.
Ultima sa ispită în această direcţie vine sub forma unei
sugestii de „ridicare socială”, pe care el o aduce cu reuşită
în mintea multora dintre „fraţi”. El sugerează că oricât
de necesar a fost odată să umble pe „calea îngustă”,
pe calea crucii, acum nu mai este necesar; dar că acum am ajuns la
punctul unde toată această chestiune poate fi îndeplinită
uşor şi repede, şi unde lumea în general poate fi ridicată
pe un plan înalt al stării sociale, intelectuale, morale şi
religioase. Dar planurile sugerate de el implică întotdeauna combinaţia
cu el: în cazul de faţă este sugestia că toţi cei
care vor să fie conlucrători în ridicarea socială trebuie
să intre în mişcări sociale şi politice,
care vor realiza scopul dorit. Şi el a devenit atât de îndrăzneţ
şi atât de încrezător în sprijinul majorităţii, încât
nu mai pretinde a favoriza reforma pe linia convertirii individuale din păcat,
a mântuirii din condamnare şi a reconcilierii cu Tatăl, prin
credinţă personală în Domnul Isus Cristos şi prin
consacrare Lui; propunerea lui este o ((116)) ridicare socială
care va ignora responsabilităţile şi păcatele
personale, şi va privi numai condiţiile sociale şi va face
societatea „curată” pe dinafară. El ar vrea ca noi să
nesocotim învăţăturile Domnului în privinţa faptului
că numai cei care vin la Tatăl prin El sunt „fiii lui Dumnezeu”
şi „fraţii” Lui; în locul acesteia el vrea ca noi să
credem că toţi oamenii sunt fraţi şi că Dumnezeu
este Tatăl întregii omeniri, că nici unii nu sunt „fiii
neascultării” şi că este cumplit de necreştinesc
şi necaritabil a crede cuvintele Domnului nostru că unii au
„de tată pe Diavolul”. El ar vrea, fără să spună
întotdeauna în termeni specifici, ca noi să nesocotim şi să
tăgăduim căderea omului în păcat, şi să
nesocotim şi să tăgăduim răscumpărarea
din păcat şi întreaga lucrare a împăcării;
şi acestea sub lozinca amăgitoare şi înşelătoare,
„Dumnezeu este Tatăl tuturor şi toţi oamenii sunt fraţi”,
şi sub regula de Aur.
Această ispită a Adversarului pusă în
faţa „fraţilor” înşeală astăzi pe mulţi,
şi va înşela probabil pe toţi în afară de chiar „cei
aleşi” (Mat. 24:24). Aceşti „fraţi” aleşi sunt
cei care urmează îndeaproape în urmele Învăţătorului
şi care, în loc să asculte sugestiile Adversarului, ascultă
Cuvântul Domnului. Aceşti „fraţi aleşi”, în loc să
se bazeze pe propria lor înţelegere şi pe sofismele lui Satan,
au credinţă în înţelepciunea superioară a lui Iehova
şi în planul Său al veacurilor. Prin urmare, toţi aceştia
sunt „învăţaţi de Dumnezeu” şi ştiu astfel că
lucrarea din veacul prezent este alegerea „fraţilor” lui Cristos,
încercarea şi în final glorificarea lor împreună cu Domnul în
Împărăţie, ca sămânţa lui Avraam, pentru a
binecuvânta lumea; iar în veacul viitor va veni „timpul cuvenit” al
lui Dumnezeu pentru ridicarea lumii, intelectual, moral şi fizic. De
aceea, chiar „cei aleşi” nu pot fi înşelaţi de nici
unul din argumentele sau sofismele amăgitoare ale vrăjmaşului
lor viclean. Mai mult, „fraţii” nu sunt în necunoştinţă
de uneltirile lui, căci ei au fost preveniţi în legătură
cu acestea şi ei se uită la Isus, care este nu numai Autorul
credinţei lor, prin jertfirea de Sine, ci va fi şi ((117))
Desăvârşitorul credinţei lor, când El le va acorda o
parte în întâia înviere şi-i va face părtaşi gloriei
Sale minunate şi naturii Sale divine.
Acestea sunt punctele ispitei pentru „fraţi”
şi acestea au fost punctele ispitei pentru Căpetenia lor. El a
fost „ispitit în toate, asemenea nouă” şi ştie
cum să ajute pe cei ispitiţi şi care sunt dispuşi să
primească ajutorul dat de El, în felul cum îl dă El — prin
învăţăturile Cuvântului Său şi prin făgăduinţele
nespus de mari şi scumpe. Slăbiciunile care ne vin prin
ereditate n-au făcut parte din ispitirea Domnului. El n-a avut pofta
unui beţiv; El n-a avut patima unui ucigaş, nici avariţia
unui hoţ; El a fost sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi.
Nici „fraţii” Lui nu au aceste atacuri ca ispite. Cei care au
devenit „fraţii” Săi prin credinţă, consacrare
şi conceperea cu Spiritul sfânt al înfierii, au pierdut dispoziţia
care caută să facă rău altora şi au primit în
schimb mintea nouă, mintea lui Cristos, spiritul lui Cristos,
spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt — spiritul
iubirii, care caută mai întâi voinţa Tatălui şi apoi
caută să facă bine tuturor oamenilor, cum are ocazia, mai
cu seamă casei credinţei. Gal. 6:10.
Şi chiar dacă în carnea acestor „creaţii
noi”, care au minte sau voinţă nouă, rămâne o slăbiciune
moştenită, o tendinţă spre patimă sau ceartă,
aşa încât ei să aibă nevoie continuu să fie în gardă
împotriva acestora, şi ocazional pot fi surprinşi întro greşeală,
contrar voinţei lor, totuşi aceste slăbiciuni involuntare
nu le sunt socotite ca păcate şi nici ca fapte ale „creaţiei
noi”, ci numai ca lipsuri care aparţin naturii vechi, care, atâta
vreme cât natura nouă li se împotriveşte, sunt socotite ca
fiind acoperite cu meritul răscumpărării — al marii
jertfe pentru păcat făcute de Căpetenia mântuirii noastre.
Numai „creaţia nouă” este cea încercată, probată,
potrivită, şlefuită şi pregătită pentru moştenire
împreună cu Cristos în Împărăţia Sa, şi nu
trupul de carne, care la aceştia este socotit mort.
((118))
„Să desăvârşească prin suferinţe”
„Se cuvenea [din partea Tatălui] ca Acela pentru
care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând
pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească
prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.” Evr. 2:10.
Cu cele precedente în minte, va fi uşor să
vedem că Domnul nostru n-a fost făcut desăvârşit
ca om, prin ceea ce a suferit ca om; şi nici n-a suferit ceva înainte
de a deveni om. Ideea din această scriptură este că Domnul
nostru, când era în lume, când era deja desăvârşit ca om, însuşi
chipul Tatălui în trup, sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit
de păcătoşi, a ajuns, prin experienţele şi
suferinţele Sale, la o altă desăvârşire — o desăvârşire
pe un alt plan de existenţă, câştigată de atunci. Un
lucru a fost că Logosul era perfect când era cu Tatăl înainte
de a fi lumea — perfect în fiinţa Sa şi în inima sau voinţa
Sa — perfect loial Tatălui, şi un alt lucru a fost că
atunci când S-a umilit de bună voie pentru a fi făcut trup
şi a lua natura noastră, o natură inferioară, El a
fost desăvârşit ca om — despărţit de păcătoşi;
şi încă un alt lucru este că acum El este desăvârşit
în starea Sa actuală mult înălţată, părtaş
naturii divine. La aceasta din urmă se referă textul nostru. O
înălţare atât de mare, la „slava, cinstea şi
neputrezirea” „firii dumnezeieşti”, a făcut potrivit ca în
înţelepciunea divină să fie aplicate anumite probe, a
căror împlinire să desăvârşească titlul
Singurului Fiu Conceput al lui Dumnezeu pentru a împărtăşi
toate bogăţiile harului divin şi pentru ca „toţi să
cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”.
Trebuie să ne amintim că în legătură
cu aceste probe de ascultare faţă de Tatăl I-au fost
puse înainte anumite bucurii şi perspective, după cum este
scris: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit
crucea, a dispreţuit ruşinea” (Evr. 12:2). Putem presupune în
mod raţional că bucuria pusă înaintea Lui a fost:
(1) Bucuria de a face un serviciu plăcut Tatălui.
((119))
(2) Bucuria de a răscumpăra omenirea şi
de a face posibilă salvarea ei din păcat şi moarte.
(3) Bucuria la gândul că prin îndeplinirea
acestei răscumpărări va fi socotit de către Tatăl
vrednic să fie conducătorul şi binecuvântătorul
puternic, Împăratul şi Preotul lumii; să descopere lumii o
cunoştinţă a planului divin şi să ridice din păcat
la harul divin pe oricine va accepta condiţiile Noului Legământ.
(4) O bucurie pe care I-o făgăduise Tatăl;
nu numai o întoarcere la gloria fiinţei spirituale pe care o avusese
la Tatăl înainte de a fi lumea, ci o glorie mult mai înaltă, să
fie înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi
puteri, şi de orice nume care se poate numi, şi să fie făcut
asociat în Împărăţia universului, alături de Tatăl
— la dreapta măririi de sus şi părtaş naturii
divine, cu viaţa ei inerentă sau nemuritoare.
Dar s-a făcut ca toată această bucurie
pusă înaintea Domnului nostru să fie legată sau dependentă
de totala Sa supunere faţă de voinţa Tatălui. Este
adevărat, El fusese întotdeauna supus Tatălui şi se desfăta
în calea Lui, dar niciodată înainte nu fusese pus la o astfel de
probă ca acum. Până aici era o plăcere şi o cinste să
facă voia Tatălui; acum proba trebuia să fie dacă va
face sau nu va face acea voie în împrejurări de suferinţă,
durere, umilire — situaţii care aveau să-L ducă în final
nu numai la moarte, ci la ruşinoasa moarte de cruce. El a rezistat la
această probă şi niciodată nu Sa clătinat,
niciodată n-a şovăit, ci a dovedit în toate amănuntele,
şi în chip desăvârşit, credinţă în Dreptatea,
Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea Tatălui, şi fără
să ezite a îndurat toate împotrivirile şi contrazicerile păcătoşilor
îndreptate contra Sa, cu toate celelalte atacuri ale Adversarului; şi
prin acest mijloc, prin suferinţă, El a „făcut desăvârşit”
titlul Său la toate bucuriile puse înaintea Sa, şi în consecinţă
a fost desăvârşit ca fiinţă de cel mai înalt grad, adică
de „fire dumnezeiască”. Astfel a fost adevărat despre
Singurul Conceput al Tatălui că:
((120))
„Măcar că era Fiu, a învăţat
ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi fiind făcut
desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei care îl ascultă
Urzitorul mântuirii veşnice.”
— Evr. 5:8-10 —
Apostolul inspirat explică astfel că Domnul
nostru, deja nepătat, desăvârşit, deja „Fiu”, deja
supus pe deplin Tatălui Său în condiţii favorabile, a
învăţat ce înseamnă a fi supus în condiţiile
cele mai împotrivitoare, şi fiind astfel încercat şi dovedit
vrednic de perfecţiune pe cel mai înalt plan de existenţă,
natura divină, El a fost desăvârşit în ea când Tatăl
La înviat din morţi la gloria minunată care I-a fost pusă
înainte — să fie mai întâi Eliberatorul Bisericii care este
corpul Său, iar apoi, „la timpul cuvenit”, al tuturor acelora
care, fiind aduşi la cunoştinţa adevărului, vor
asculta de El.
Să observăm armonia între acestea şi mărturia
apostolului Petru: „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat
pe Isus ... La înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut
Domn şi Mântuitor”. Fapt. 5:30, 31.
Astfel, Domnul nostru Isus a demonstrat înaintea Tatălui,
înaintea îngerilor şi înaintea noastră, a „fraţilor”
Săi, credincioşia Sa faţă de Tatăl şi faţă
de principiile guvernării Sale. În acest fel El a înălţat
legea Tatălui şi a făcut-o demnă de cinste, demonstrând
că nu era prea severă, că nu era mai presus de capacitatea
unei fiinţe perfecte, chiar în condiţiile cele mai nefavorabile.
Noi, urmaşii Săi, ne putem bucura împreună cu toată
creaţia lui Dumnezeu inteligentă şi supusă, zicând:
„Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească
putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă
şi binecuvântare!” Apoc. 5:12.
Şi deoarece Domnul nostru glorificat este Căpetenia
mântuirii noastre, înseamnă că toţi cei care vor fi ostaşi
ai crucii, urmaşi ai acestei Căpetenii şi moştenitori
cu El în Împărăţie, trebuie şi ei să fie făcuţi
desăvârşiţi ca „noi creaţii” prin încercare
şi suferinţă. Şi după cum suferinţele ((121))
prin care Căpetenia a fost făcut desăvârşit ca nouă
creatură au fost lucrurile pe care le-a suferit prin împotrivirea
lumii, a cărnii şi a diavolului, şi prin supunerea voinţei
Sale voinţei Tatălui, tot astfel se întâmplă şi cu
noi: suferinţele noastre nu sunt suferinţele obişnuite ale
durerii, asemenea celor de care are parte „creaţia care suspină”
şi de care avem şi noi parte într-o oarecare măsură,
ca membri ai omenirii. Suferinţele care intră în socoteală
pentru dezvoltarea „noii creaţii” sunt suferinţele îndurate
voluntar şi bucuros pentru Domnul, pentru Cuvântul Său
şi pentru poporul Său — greutatea pe care o îndurăm ca
buni ostaşi ai Domnului Isus Cristos, în timp ce căutăm să
facem nu propria noastră voinţă, ci să avem desăvârşită
în noi voinţa Căpeteniei noastre, voinţa Tatălui
nostru ceresc. Astfel trebuie să umblăm în urmele Lui, dându-ne
seama de grija Sa şi folosindu-ne pe cale de ajutoarele Sale la
tronul harului divin; şi având încredere în făgăduinţa
Sa că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru
şi că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste
puterile noastre, ci la fiecare ispită ne va da şi o cale de scăpare;
şi că în fiecare încercare ne va da har suficient — pentru
orice vreme de nevoie. Astfel şi „fraţii” Săi se află
acum în încercări şi sunt acum făcuţi desăvârşiţi
ca noi creaţii în Cristos — „învrednicindu-i să aibă
parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Col. 1:12.
„Într-o fire asemănătoare omului păcătos”
Ceea ce n-a putut face Legea, întrucât firea păcătoasă
o făcea fără putere [fiindcă toată carnea era
depravată prin cădere şi era incapabilă să dea
absolută ascultare de Lege], a făcut Dumnezeu prin trimiterea
propriului Său Fiu în asemănarea trupului omenirii [care venise
sub stăpânirea Păcatului], pentru a fi jertfă pentru păcat,
care deşi a condamnat păcatul în trup, a deschis o cale nouă
a vieţii prin care dreptatea Legii să poată fi împlinită
prin noi [care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Spiritului].
Pentru aceştia, prin urmare, nu mai este nici o condamnare, căci
Legea spiritului vieţii în Cristos Isus [sub sângele preţios]
ne-a eliberat de Legământul Legii, care a condamnat pe toţi cei
imperfecţi ca păcătoşi, şi i-a condamnat la
moarte. Rom. 8:1-4, parafrazat.
((122))
Cei care mai mult sau mai puţin sunt înclinaţi
să-L considere pe Domnul nostru ca păcătos, un membru al
omenirii decăzute, au pus mâna pe această scriptură şi
au scos-o din armonia ei cu raţiunea şi din armonia ei cu alte
scripturi, pentru a-şi sprijini teoria: pentru a dovedi că
Cristos a fost făcut exact ca şi „carnea păcătoasă”,
nu ca şi carnea care nu păcătuise — adică Adam înainte
de încălcarea sa. Însă din parafrazarea de mai sus a textului
apostolului, noi credem că gândul său este adus în mod clar în
faţa cititorului. Domnul nostru a lăsat gloria naturii
spirituale şi a „devenit trup”, a fost făcut de o natură
de acelaşi fel cu a rasei pe care a venit s-o răscumpere —
rasa a cărei natură sau carne venise sub robia păcatului,
care fusese vândută păcatului prin neascultarea primului ei părinte,
Adam. Nimic de aici nu sugerează, decât în răstălmăcirea
dată prin traducere, că Domnul nostru a fost păcătos.
De fapt este una din cele mai simple fraze imaginabile, că, dacă
era păcătos, sau în vreun fel părtaş blestemului care
zăcea asupra familiei umane, El nu putea fi jertfa noastră
pentru păcat, pentru că un păcătos n-ar putea fi o
jertfă pentru alt păcătos. Sub legea divină, „plata
păcatului este moartea”. Dacă Domnul nostru ar fi fost păcătos
în vreun sens sau grad, prin aceasta El Şi-ar fi pierdut viaţa
şi ar fi fost fără valoare ca preţ de răscumpărare
pentru Adam sau pentru oricare alt păcătos.
„El a luat asupra Lui neputinţele noastre”
— Matei 8:17 —
„Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat
şi durerile noastre lea luat asupra Lui; şi noi am socotit că
este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns
pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui
suntem vindecaţi.” Isa. 53:4, 5.
Perfecţiunea este opusul neputinţei, şi
faptul că Domnul nostru a avut neputinţe ar putea fi în mod
logic folosit ca dovadă că n-a fost perfect — că El moştenise
unele din lipsurile omenirii decăzute. Ne vom aminti că în
noaptea suferinţei din Grădina Ghetsimani Domnul nostru a
transpirat ((123)) „ca nişte picături mari de sânge”,
şi unele autorităţi medicale au stabilit că aceasta
este o boală, care, deşi foarte rară, se cunoaşte că
a afectat şi pe alţii din familia umană. A fost dovada unei
mari încordări nervoase şi a unei slăbiciuni. De asemenea,
tradiţia spune că pe drumul spre Golgota Domnul nostru a fost
obligat să-Şi ducă crucea şi că El a căzut
sub greutatea ei, iar din cauza aceasta Simon cirenianul a fost obligat să-i
ducă crucea restul drumului (Mat. 27:32). Mai departe se pretinde că
moartea Domnului nostru pe cruce, cu mult mai repede decât de obicei, a
fost cauzată de o ruptură literală a inimii, ruptura muşchiului
inimii, iar aceasta este indicată prin curgerea sângelui şi a
apei din rana făcută de suliţă în coasta Sa după
moarte. În orice caz, Domnul nostru na avut acea plinătate a vigorii
pe care a avuto Adam, primul om perfect, a cărui vitalitate a fost de
aşa natură încât a trăit nouă sute treizeci de ani.
Se ridică întrebarea: Oare aceste dovezi de slăbiciune din
partea Domnului nostru nu indică imperfecţiune: că prin
ereditate sau în alt mod I-au lipsit puterile unui om perfect şi că
prin urmare a fost un om cu lipsuri?
La suprafaţă aşa apar lucrurile, şi
numai prin conducerea Cuvântului divin suntem făcuţi în stare
să explicăm în mod satisfăcător pentru noi sau pentru
alţii armonia între aceste fapte şi asigurarea scripturală
că Răscumpărătorul nostru a fost „sfânt, nevinovat,
fără pată, despărţit de păcătoşi”.
Cheia acestei probleme este dată în scriptura pe care o avem în
analiză. Profetul declară ceea ce nouă sau altora near apărea
natural, şi anume că Domnul nostru, ca şi tot restul
rasei, a fost atins, a fost sub sentinţa morţii, a fost lovit de
Dumnezeu şi pedepsit — sub sentinţa morţii ca şi
restul rasei; dar apoi el arată că faptul nu este cum pare sau
apare, explicând că El a suferit, nu pentru păcatele Sale, ci
pentru păcatele noastre; slăbiciunile Sale au fost ca rezultat
al purtării slăbiciunilor noastre şi al ducerii poverii
durerilor noastre; moartea Sa a fost ca urmare a faptului că a luat
locul nostru în faţa legii divine şi că a suferit, „Cel
Drept pentru ((124)) cei nedrepţi, ca să ne aducă la
Dumnezeu”. Vorbind pentru Israelul trupesc la prima venire, profetul
spune: Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi
smerit; şi explicând că o astfel de vedere era incorectă,
el declară: Dar El a fost rănit pentru încălcările
noastre; El a fost zdrobit pentru nelegiuirile noastre; pacea noastră
cu Dumnezeu a fost asigurată prin pedeapsa pentru păcat pe care
El a purtato; vindecarea noastră a fost asigurată prin pedeapsa
pe care El a îndurat-o pentru noi.
Matei atrage atenţia asupra împlinirii acestei
profeţii, spunând: „Au adus la Isus pe mulţi posedaţi de
demoni. El a alungat duhurile prin cuvânt şi a vindecat pe toţi
cei care erau bolnavi, ca să se împlinească ce fusese spus prin
prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre
şi a purtat bolile noastre»”. Mat. 8:16, 17.
Pentru majoritatea celor care citesc mărturia nu
este foarte evidentă legătura între vindecarea bolilor de către
Domnul nostru şi luarea neputinţei asupra Sa. Se presupune în
general că Domnul nostru n-a făcut decât să exercite o
putere de vindecare care nu L-a costat nimic — că El avea o putere
inepuizabilă dintr-un izvor spiritual nevăzut, careI permitea
tot felul de minuni, fără nici cea mai mică slăbire a
puterii Sale, a vitalităţii Sale.
Nu ne îndoim că „puterea Celui-Prea-Înalt”,
dăruită Răscumpărătorului nostru fără măsură,
L-ar fi făcut capabil să facă multe lucruri cu totul
supranaturale şi ca atare în întregime fără a Se epuiza;
şi nu ne îndoim nici că Domnul nostru Şia folosit această
putere supranaturală — de exemplu la transformarea apei în vin
şi la hrănirea miraculoasă a mulţimilor. Dar din
relatarea Scripturilor noi înţelegem că vindecarea bolnavilor,
făcută de Domnul nostru, n-a fost prin puterea supranaturală
avută la dispoziţie, ci, dimpotrivă, în vindecarea
bolnavilor El cheltuia o parte din vitalitatea Sa proprie; şi
ca atare, cu cât era mai mare numărul celor vindecaţi, cu atât
era mai mare şi pierderea vitalităţii, a ((125))
puterii Domnului nostru. Ca dovadă că este aşa, să ne
amintim relatarea despre sărmana femeie care „de doisprezece ani
avea o hemoragie”, care „suferise mult de la mulţi doctori,
cheltuise tot ce avea şi nu simţise nici o uşurare; ba încă
îi era mai rău” etc. Ne amintim cum, cu credinţă, ea s-a
înghesuit aproape de Domnul şi a atins poala hainei Lui, zicându-şi
în sine: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina
Lui, voi fi vindecată”. Relatarea spune că „îndată a
secat izvorul sângelui ei. Şi a cunoscut în trupul ei că s-a
vindecat de boală. Isus a cunoscut îndată în Sine că o
putere [vitalitate] ieşise din El şi, întorcându-Se
spre mulţime a zis: «Cine sa atins de hainele Mele?» Ucenicii I-au
zis: «Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici,
cine s-a atins de Mine?» El Se uita de jur împrejur să vadă pe
cea care făcuse lucrul acesta. ... Şi El ia zis: «Fiică,
credinţa ta te-a făcut bine; du-te în pace şi fii vindecată
de boala ta»”. Marcu 5:25-34.
Să observăm şi relatarea lui Luca
(6:19): „Şi tot poporul căuta să se atingă de El,
pentru că din El ieşea o putere [vitalitate] carei
vindeca pe toţi”. În acest sens deci, Mântuitorul nostru iubit a
luat neputinţele omenirii, purtând bolile noastre. Şi
rezultatul dăruirii astfel zi de zi a vitalităţii Sale
pentru vindecarea altora nu putea fi altul decât slăbirea propriei
Sale puteri, a propriei Sale vitalităţi. Şi trebuie să
ne amintim că această lucrare de vindecare, cheltuinduşi cu
dărnicie vitalitatea, a fost în legătură cu propovăduirea
şi cu călătoriile Sale, cu lucrarea aproape continuă a
Domnului nostru în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale.
Acest lucru nu ni se pare atât de ciudat când ne gândim
la propriile noastre experienţe: cine este acela cu o fire adânc
compătimitoare, care să nu fi fost uneori, într-o măsură
limitată, martorul faptului că un prieten poate împărtăşi
necazurile unui prieten, şi compătimitor să-l uşureze
întrucâtva pe cel apăsat şi să-i dea vitalitate sporită
şi bună dispoziţie? Dar o astfel de influenţă
binefăcătoare şi milă faţă de neputinţele
altora depind foarte mult de gradul ((126)) compătimirii
care-l inspiră pe cel ce vizitează pe bolnavi şi pe cei în
necaz. Şi nu numai atât, dar ştim că şi anumite
animale au diferite grade de compătimire; porumbelul, de pildă,
fiind unul din cele mai blânde şi mai compătimitoare, a fost
unul dintre tipurile reprezentative ale Domnului nostru sub dispensaţia
mozaică. Fiindcă s-a constatat că este de ajutor în multe
cazuri, uneori se introduc porumbei în camerele bolnavilor şi se
constată că au influenţă binefăcătoare
asupra suferinzilor. Porumbelul, poate datorită naturii sale compătimitoare,
ia asupra sa o anumită parte din boală şi dă o anumită
parte din vitalitatea sa. Acest lucru se arată prin faptul că
pasărea se îmbolnăveşte (i se chircesc picioarele, ca de
reumatism etc.), în timp ce pacientul se simte relativ uşurat.
Când ne amintim că iubirea şi compătimirea
noastră sunt numai atât cât au supravieţuit decăderii
celor şase mii de ani, şi când ne amintim că iubitul
nostru Răscumpărător a fost perfect şi de aceea în El
a prisosit în cea mai mare măsură această calitate a
iubirii compătimitoare, ne putem da seama, în mică măsură,
cum a avut El „milă de slăbiciunile noastre”. El a fost
atins de compătimire, pentru că natura Lui a fost sensibilă,
perfectă, simţitoare — nu dură, împietrită de
egoism şi păcat, fie moştenite fie câştigate
personal. Iarăşi citim despre El că „I S-a făcut milă
de el” şi „I S-a făcut milă de” mulţimi, şi
când ia văzut pe evrei, pe Marta şi pe Maria plângând, a fost
mişcat de compătimire şi „Isus a plâns”. Această
compătimire, departe de a indica slăbiciune de caracter, ea
indică tocmai contrariul; căci adevăratul caracter al
omului, în chipul şi asemănarea lui cu Creatorul, nu este dur,
insensibil şi împietrit, ci sensibil, blând, iubitor, compătimitor.
Ca atare, toate aceste lucruri ne arată că Acela care a vorbit
cum „niciodată n-a vorbit vreun om”, a compătimit, cum
nimeni din rasa decăzută n-ar putea compătimi, cu stările
decăzute, cu necazurile şi suferinţele omenirii.
Nu numai atât, dar trebuie să avem în vedere însuşi
scopul pentru care a venit Domnul în lume. Acel scop a fost nu doar săşi
manifeste puterea fără să-L coste nimic, ci, după cum ((127))
El Însuşi a explicat, Fiul Omului a venit să slujească
altora şi săşi dea viaţa ca răscumpărare
pentru toţi. Este adevărat, plata păcatului n-a fost
suferinţa, ci moartea; de aceea, suferinţa din partea Domnului
nostru n-a constituit singură plata păcatului pentru noi; a fost
absolut necesar ca El „să guste moartea pentru toţi”.
De aceea citim: „Hristos a murit pentru păcatele noastre,
după Scripturi” (1 Cor. 15:3). Totuşi, a fost potrivit ca
Domnul nostru, luând locul păcătosului, să treacă
prin tot ce era implicat în blestem — pedeapsa morţii; şi după
cum familia umană murea, printr-un proces de pierdere treptată a
vieţii, prin slăbiciune, boală şi neputinţă,
la fel era potrivit ca şi iubitul nostru Răscumpărător
să treacă prin această experienţă. Şi
deoarece nu El personal era păcătosul, toate pedepsele păcatului
care puteau fi puse asupra Lui trebuiau să fie ca rezultat al
faptului că El a luat locul păcătosului şi că
a suportat pentru noi lovitura Dreptăţii.
Domnul nostru a făcut aceasta, în ceea ce priveşte
boala, durerea şi slăbiciunea, în modul cel mai bun şi mai
folositor, adică prin vărsarea voluntară a vieţii
Sale, zi de zi, în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale, dându-Şi
vitalitatea celor care nu apreciau motivul Său — harul Său,
iubirea Sa. Astfel este scris: „Sa dat pe Sine Însuşi [fiinţa,
existenţa] la moarte”; „Îşi va da viaţa [fiinţa]
ca jertfă pentru vină” (Isa. 53:10, 12). Şi putem uşor
vedea că de la consacrarea Sa, când avea treizeci de ani şi când
a fost botezat de Ioan în Iordan, până la Calvar, El Şi-a vărsat
în mod constant sufletul: vitalitatea a ieşit din El continuu pentru
ajutorarea şi vindecarea celor pe carei slujea. Şi în timp ce
toate acestea n-ar fi fost suficiente ca preţ pentru păcatele
noastre, toate au fost însă parte din procesul morţii prin care
a trecut iubitul nostru Răscumpărător, care a culminat la
Calvar, când a strigat „Sa sfârşit!” şi când ultima scânteie
de viaţă a ieşit din El.
Ar părea că a fost tot atât de necesar ca
Domnul nostru săşi sacrifice, să-Şi cheltuie astfel
forţele vieţii şi să simtă experienţele
legate de procesul morţii noastre, precum a fost şi ca, mai târziu,
când a fost pe cruce, să aibă experienţa ((128))
situaţiei păcătosului, chiar dacă numai pentru un
moment, de separare completă de Tatăl ceresc, şi
retragerea cu totul a ajutorului supraomenesc, când a strigat: „Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ca înlocuitorul
păcătosului, El trebuia să suporte pedeapsa păcătosului,
în toate amănuntele ei, şi numai când toate acestea au fost împlinite,
s-a sfârşit misiunea Sa de sacrificiu; numai când a îndurat toate
acestea cu credincioşie, a trecut toate probele stabilite de Tatăl
ca necesare pentru a putea deveni „Căpetenia mântuirii noastre”
şi a fi înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri
şi puteri, pentru a fi asociatul Tatălui pe tronul universului.
Toate aceste experienţe prin care Tatăl
ceresc L-a trecut pe Preiubitul Său Fiu înainte de a-L înălţa
la dreapta măririi Sale şi de a-I încredinţa marea lucrare
de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, n-au fost numai probe
ale fidelităţii Singurului Conceput, Logosul: Scripturile
ne asigură că ele au fost necesare şi pentru a-L face pe
Domnul nostru potrivit să fie compătimitor faţă de cei
pe care astfel ia răscumpărat, ca să poată fi în
stare să compătimească şi să „sprijine” pe
aceia care se vor întoarce la părtăşie deplină cu
Dumnezeu prin El — Biserica în acest veac, lumea în Veacul Milenar:
„Ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare
preot milos şi credincios”; „Unul ispitit în toate, asemenea nouă”,
unul care „poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori
şi rătăciţi, fiindcă şi el este îmbrăcat
în slăbiciune”. „De aceea şi poate să mântuiască
în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu.”
Întradevăr, „tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt,
nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi
şi înălţat mai presus de ceruri”. Evr. 2:17,18; 4:15,16;
5:2; 7:25,26.
