SCRIPTURE
STUDIES
Vol.
5 - Împăcarea omului cu Dumnezeu
NECESITATEA
ÎMPĂCĂRII — BLESTEMUL
———
Studiul XIV
„Blestemul”, un rău
actual, nu viitor — Unde şi de ce a venit năpasta peste toţi
— Când va înceta această mânie a lui Dumnezeu împotriva păcatului
— „Scăpaţi” acum şi în viitor — Împăcarea
este necesară datorită planului adoptat de Dumnezeu — Omul, un
exemplu pentru îngeri şi pentru creaţiile viitoare
„Nu va mai fi nici un blestem.”
Apoc. 22:3.
TEXTUL nostru este în deplin acord cu mărturia
generală a Scripturilor, că vine timpul când lucrarea Împăcării
va fi pe deplin înfăptuită şi când, ca rezultat al ei,
blestemul va fi complet ridicat de peste om şi de peste pământ,
domeniul lui. Dar aceasta înseamnă că blestemul nu este încă
ridicat, că el apasă încă asupra pământului şi
asupra omenirii. Mai mult, înseamnă că a existat un timp când
acest blestem a venit asupra tuturor, la început când acesta a fost
aplicat asupra omenirii şi asupra pământului. Oricine se va
osteni să cerceteze acest subiect, va găsi în Scripturi o
armonie atât de minunată asupra acestor trei puncte, încât
probabil îl va uimi şi-l va convinge că Scripturile nu sunt de
origine omenească, ci că, deşi scrise de diferite persoane
şi în diferite perioade, într-un interval de două mii de ani,
ele sunt o unitate în mărturia lor; şi asupra nici unui alt
subiect mărturia lor nu este mai clară, mai consecventă
şi mai convingătoare decât asupra acestui subiect al
blestemului, al efectelor lui asupra omului, al răscumpărării
din el şi al îndepărtării lui finale.
Blestemul asupra omenirii, după cum este în
general înţeles şi propovăduit, este un blestem viitor al
chinului veşnic — nu un blestem actual. Dar potrivit Scripturilor ((406))
acesta este un blestem actual, şi anume blestemul morţii
care va fi ridicat în viitor. Nu trebuie să ne gândim la acest
blestem al morţii în modul obişnuit, limitat — cum că ar
afecta momentul morţii sau câteva ore sau zile sau clipe când murim
sau când ne dăm sau ne pierdem suflarea vieţii. Dimpotrivă,
pentru a ne da seama ce este acest blestem al morţii, se cere să
avem în faţa ochiului minţii pe primul om perfect, cu toate
puterile minţii şi corpului său — chipul Creatorului său
în însuşirile sale mintale, iar fizic, precum şi mintal şi
moral, „foarte bun”; aşa a fost decretat de către cea mai înaltă
autoritate asupra acestui subiect. Gen. 1:31.
Fragmentul foarte scurt de istorie dat în Geneza, alături
de faptul că potopul a şters complet toate dovezile înzestrării
şi lucrării mâinilor tatălui speciei noastre şi a
urmaşilor lui timpurii, nu ne dau nici o bază de evaluare în
privinţa capacităţilor sale mintale şi fizice. Pentru
informare suntem siliţi să ne bazăm pe faptul că toată
lucrarea lui Dumnezeu este „perfectă”, care este propria Sa
declaraţie (Deut. 32:4), şi pe declaraţia Sa mai departe că
oamenii „umblă cu multe şiretenii” şi s-au mânjit (Ecles.
7:29); şi pe faptul că sub blestem chiar, şi în condiţiile
nefavorabile în care a trăit omul după ce a fost izgonit din Grădina
Edenului — în ciuda tuturor acestor condiţii nefavorabile,
organismul său uman a fost de o perfecţiune atât de minunată,
încât tatăl omenirii a fost menţinut lunga perioadă de
nouă sute treizeci de ani. Gen. 5:5.
Când comparăm această vitalitate fizică,
neajutată de experienţa largă în dezvoltarea medicinei
şi a aranjamentelor sanitare din condiţiile prezente, şi când
observăm că în ciuda progresului nostru în ştiinţă,
sub lumina şi experienţa secolelor trecute, totuşi astăzi
jumătate din populaţie moare înainte de a ajunge la vârsta de
zece ani şi durata medie a vieţii este în general cam de
treizeci şi trei de ani, numai atunci putem aprecia câtă
vitalitate fizică am pierdut de la cădere — cât de mult ne-a
afectat „blestemul” din punct de vedere fizic. Şi deoarece ştim
că puterile mintale şi fizice ale omului sunt în ((407))
mare măsură coordonate, aşa încât, cu cât organismul
fizic este mai sănătos, toate celelalte lucruri fiind egale, cu
atât mai puternice şi mai precise trebuie să fie şi
puterile şi facultăţile mintale, putem obţine din
aceasta o vedere respectabilă despre calibrul mintal al tatălui
Adam, despre care marele Creator a spus că era foarte bun şi l-a
considerat vrednic să-l recunoască drept fiul Său, asemănarea
Sa morală şi mintală. Luca 3:38.
Perfecţiunea mintală şi fizică, în
condiţiile prezentate în mărturia divină despre creare, în
mod clar şi hotărât implică perfecţiune morală;
fiindcă trebuie să ne amintim că, potrivit Scripturilor,
devierea morală şi degradarea care i-a urmat nu se instalaseră.
Nu este de presupus nici că omul, fără elementele morale
pentru dezvoltarea sa mintală, ar fi descris în Scripturi ca un om
„foarte bun”, sau ca un chip al Creatorului său. Să-l fi
creat pe Adam perfect fizic şi perfect mintal, fără calităţile
morale, ar fi însemnat să-l facă un om foarte rău, după
principiul că răufăcătorul va fi cu atât mai mare cu
cât are capacităţi mai mari, dacă acele capacităţi
nu sunt sub control moral.
Sentinţa morţii sau „blestemul” rostit împotriva
lui Adam, şi anume, „vei muri negreşit” (Gen. 2:17),
n-a fost numai împotriva muşchilor săi şi a formei sale
fizice — acesta a cuprins pe omul întreg, atât mintal cât şi
fizic; şi a cuprins şi însuşirile morale, fiindcă ele
sunt parte din cele mintale. Ca o deplină confirmare a acestui lucru
vedem astăzi că omul este o fiinţă decăzută
în toate sensurile cuvântului; fizic este degenerat şi durata medie
a vieţii a scăzut, sub cele mai favorabile condiţii, la
trezeci şi trei de ani; mintal şi moral de asemenea vedem că
este foarte deficitar, chiar dacă posedă organe capabile de o
dezvoltare mult mai mare decât îi permite această viaţă
scurtă. Vorbind despre capacităţile morale ale omului,
apostolul spune: „Nu este nici un om drept, nici unul măcar ... căci
toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”;
toţi sunt părtaşi la păcatul originar şi la urmările
lui. Rom. 3:10,23.
((408))
Mai departe apostolul arată că tatăl
Adam, când a fost judecat la bara justiţiei lui Dumnezeu, a fost un
încălcător cu voia, şi nu unul înşelat (1 Tim.
2:14). Astfel el ne arată că prin însuşirea sa morală
el a fost capabil să asculte de cerinţele divine, căci ar
fi fost nedrept din partea lui Dumnezeu să fi încercat şi să
fi condamnat pentru nereuşită o fiinţă care, prin
creare deficitară, era incapabilă să stea la încercare cu
succes, să dea ascultare de poruncile Lui. Faptul că Adam a avut
o încercare în care problemele în discuţie erau viaţa şi
moartea veşnică, şi faptul că eşecul lui în acea
încercare a fost cu voia şi a atras asupra lui pe drept sentinţa
marelui Judecător până la pedeapsa deplină a legii,
trebuie să dovedească fiecărei minţi nepărtinitoare,
logice, că Adam a fost perfect în toate sensurile cuvântului şi
în mod potrivit pasibil de a fi supus încercării.
Iar faptul că Dumnezeu, chiar şi după ce
preţul de răscumpărare a fost plătit, refuză să
încerce omenirea din nou în faţa aceleiaşi ireproşabile
Curţi supreme şi declară că motivul este că într-o
stare decăzută suntem incapabili de o încercare la bara justiţiei
Sale absolute, şi că prin faptele noastre cele mai bune nimeni
n-ar putea fi îndreptăţit înaintea Lui — dovedeşte în
concluzie, nu numai că omenirea a decăzut mult, dar şi că
Dumnezeu nu l-ar fi încercat deloc pe Adam dacă n-ar fi fost cu mult
mai bun decât noi şi cu totul potrivit pentru încercare — un om
perfect. Cu acest gând este în deplin acord faptul că Dumnezeu
propune judecata Bisericii în acest Veac Evanghelic pentru premiul
existenţei spirituale veşnice, iar judecata lumii în Veacul
Milenar pentru premiul perfecţiunii umane veşnice. „Căci
Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o
Fiului.” Ioan 5:22.
Privind omul ca un întreg (fizic, moral şi mintal),
cum îl privesc Scripturile, putem vedea că blestemul, sentinţa
morţii, îşi face lucrarea împotriva fiecărei părţi
şi a fiecărui element al fiinţei lui; şi privind în
jurul nostru pretutindeni în lume, găsim confirmarea acestui lucru
peste tot. După cum în slăbirea puterilor fizice la unii
punctul cel mai slab este stomacul, la alţii musculatura, la alţii
oasele, tot aşa, privind pe om ca un întreg, ((409)) găsim
că la unii cea mai mare pierdere, slăbire, degradare este mintală,
la alţii morală, la alţii fizică, dar toţi sunt pătaţi
în toate privinţele; toţi au fost „pierduţi” fără
speranţă sub acest blestem. Nu poate exista nici o speranţă
pentru nimeni că s-ar putea recupera vreodată din aceste lanţuri
ale stricăciunii în care suntem născuţi, după cum
este scris: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi
în păcat m-a conceput mama mea” (Ps. 51:5). Acest blestem al morţii
zace asupra noastră din clipa când neam născut, şi prin
urmare demonstrează faptul că nu este rezultatul păcatelor
noastre individuale, ci al păcatelor moştenite — un blestem
sau o năpastă care a ajuns la noi prin ereditate de la tatăl
Adam.
Se spune că „ne naştem murind”; şi cât
de adevărat este acest lucru toţi putem mărturisi; disconfortul,
şubrezenia, durerile, slăbiciunea şi moartea sunt numai
procesele elementare ale morţii care lucrează în noi. Astfel,
dacă n-ar fi orbirea introdusă prin denaturările înşelătoare
ale lui Satan în privinţa planului divin, oamenii ar vedea uşor
manifestările clare ale blestemului peste tot; şi apostolul
spune: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva
... oricărei nedreptăţi” (Rom. 1:18), pentru că
şi cea mai mică nedreptate este păcat. Apostolul nu spune că
mânia lui Dumnezeu se va descoperi în viaţa viitoare şi în flăcările
chinului, ci el spune în mod corect că se descoperă în viaţa
aceasta şi în timpul de acum, şi trebuie văzută de către
toţi cei care au ochii deschişi să vadă adevăratele
fapte. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare firmă de
medic, arătând că boala şi moartea lucrează în
neamul nostru omenesc. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare
firmă de pompe funebre, atrăgându-ne atenţia asupra
faptului că omenirea moare, că mânia, blestemul lui Dumnezeu
zace asupra speciei umane. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin
fiecare procesiune funerară, prin fiecare dric, prin fiecare cimitir,
prin fiecare piatră de mormânt şi prin fiecare haină de
doliu şi semn de doliu. Mânia lui Dumnezeu se descoperă nu
numai împotriva celor mai mari dintre păcătoşi, ci şi
împotriva oricărei nedreptăţi, chiar şi a celei mai
mici. Prin urmare, nu este nici ((410)) o scăpare, pentru că
nici unul nu este drept, nici unul măcar; şi prin urmare, atât
pruncul cât şi cel cu părul cărunt sunt supuşi
acestei „mânii”, acestui „blestem”.
Profetul Iov, în necazul lui sub blestem, sub mânie,
a strigat: „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor
[şeol, uitare], de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia
şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi
aminte de mine! ... Atunci mai chema şi Ţi-aş răspunde;
şi Ţi-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale” (Iov 14:13, 15).
Acest timp de mânie care ţine de şase mii de ani trebuie să
se încheie prin marea Zi de Răzbunare, în care Dreptatea prescrie că
va fi încă mai multă strâmtorare peste omenire, din cauza
respingerii ocaziilor şi privilegiilor mai mari şi din cauza
neascultării legilor dreptăţii, în măsura în care
aceste legi au fost discernute de creştinătate. Prin urmare,
această Zi de Răzbunare şi de mânie deosebită, pe lângă
aceea care a predominat înainte, după cum se spune, va fi „un timp
de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Sfinţii
lui Dumnezeu sunt asiguraţi că ei vor fi socotiţi vrednici
să scape de toate lucrurile care vin peste lume şi socotiţi
vrednici să stea în picioare înaintea Fiului Omului. Ei vor scăpa
de această mânie deosebită, dar nu vor scăpa de mânia
generală care este descoperită din ceruri împotriva oricărei
nedreptăţi. Ei au parte de aceasta împreună cu lumea, în
multe privinţe, şi totuşi există această
deosebire fină, pe care Scripturile o indică în mod clar, şi
anume:
Cei care Îl acceptă pe Cristos în acest Veac al
Evangheliei şi se consacră Lui pe deplin, sunt consideraţi
că au trecut din moarte la viaţă, că au scăpat de
mânie, de blestem, au „fugit de stricăciunea care este în lume”
(2 Pet. 1:4; 2:18, 20). Este adevărat, ei sunt încă în lume,
sunt încă supuşi morţii şi pot avea parte împreună
cu lumea de boala, durerea, întristarea şi necazul care însoţesc
blestemul, şi din punct de vedere lumesc nu este nici o deosebire;
dar din punct de vedere divin, care trebuie să fie şi punctul de
vedere al credinciosului, este o mare deosebire. Aceştia nu mai sunt
deloc socotiţi că mor din cauza „blestemului”, „mâniei”
divine, ci având în ((411)) vedere îndreptăţirea lor
şi apoi prezentarea lor ca jertfe vii, moartea lor este socotită
ca parte din jertfa lui Cristos. După cum exprimă apostolul, aceştia
sunt socotiţi în moarte ca fiind morţi cu Cristos, părtaşi
la sacrificiul Lui, şi nu murind cu Adam, ca şi restul omenirii.
„Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi
trăi împreună cu El.” Rom. 6:8.
Tot aşa, partea noastră de necazuri şi
dureri fizice este rezultatul slăbiciunilor fizice, al eredităţii
etc. Domnul ne asigură că, dacă vreunele de felul acesta ar
fi permise în cazul acestora, n-ar trebui privite ca manifestări ale
mâniei Sale; ci toate relele permise să vină împotriva
acestora vor fi conduse prin înţelepciunea, iubirea şi puterea
divină spre binele lor ca ucenici, ca să dezvolte în ei mai îmbelşugat
Spiritul Său, şi astfel în cele din urmă să-i
potrivească şi pregătească, în calitate de copii ai Săi,
pentru slavă, cinste şi nemurire — producând în ei roadele
paşnice ale dreptăţii şi astfel pregătindui
pentru o greutate de slavă veşnică mai presus de orice măsură
(Filip. 2:13; Rom. 2:7; Evr. 12:11; 2 Cor. 4:17; 2 Pet. 1:4-11). Totuşi,
în toate aceste privinţe ei umblă prin credinţă, nu
prin vedere. În ceea ce priveşte exteriorul, ei n-au nimic mai mult
decât restul lumii; de fapt, se poate ca cei din poporul Domnului să
pară că au mai multe dificultăţi, mai multe încercări,
mai multe necazuri, mai multe dureri decât omul natural, cu care Dumnezeu
nu lucrează încă, fiindcă n-a fost adus încă la o
stare de reconciliere şi împăcare cu El. Însăşi
această cerinţă crescută a credinţei este în
sine o binecuvântare, o dezvoltare a caracterului, o roadă bună
a Spiritului.
Noi însă privim subiectul nostru — necesitatea
împăcării — din punctul de vedere al lumii în general, al întregii
omeniri. Blestemul, sentinţa sau verdictul legii divine împotriva
imperfecţiunii este nimicirea. Dumnezeu a creat toate lucrurile
foarte bune, şi aceasta este singura stare în care lucrurile vor fi
cu totul satisfăcătoare pentru El. Faptul că deocamdată
El permite lucruri imperfecte — fiinţe imperfecte şi condiţii
imperfecte — nu este o dovadă de schimbare a planului din partea
Sa: această perioadă de imperfecţiune este permisă ((412))
fiindcă înţelepciunea divină a prevăzut posibilitatea
unui rezultat glorios, şi în acest scop Dumnezeu „lucrează
toate după sfatul voii Sale” (Efes. 1:11). El ar fi putut, de
exemplu, să-l nimicească pe Satan în momentul când s-a răzvrătit
— la fel pe îngerii care au căzut, sau pe om; şi astfel naşterea
unei rase imperfecte ar fi fost evitată. Dar planul divin, dimpotrivă,
a fost să permită un timp celor imperfecţi şi păcătoşi
să meargă pe calea lor în chestiuni care n-ar împiedica marele
rezultat al aranjamentului divin, pentru ca astfel să poată fi
prezentată o ilustraţie a tendinţelor descendente şi
degradante ale păcatului, în Satan, în îngerii căzuţi
şi în omenire.
Căderea omenirii sub pedeapsa justă a morţii,
a nimicirii, a fost în mod indirect rezultatul lipsei de cunoaştere
a Evei şi al înşelării ei consecutive, şi cuprinde,
prin ereditate, pe mulţi care n-au încălcat legea divină
cu voia şi cu bună ştiinţă. Faptul acesta lasă
deschisă ocazia pentru exercitarea iubirii şi îndurării
divine, şi în acelaşi timp dă o ilustraţie a operării
şi coordonării atributelor divine, care nu puteau fi atât de
complet manifestate şi exemplificate în nici un alt mod pe care l-am
putea concepe. Prin urmare, parte din scopul iniţial al Creatorului a
fost să Se descopere pe Sine şi atributele caracterului Său,
creaturilor Sale — nu numai omenirii, ci şi oştilor îngereşti.
Fără îndoială, când marele plan de mântuire va fi
complet realizat, atât îngerii din cer, cât şi cei împăcaţi
din lume vor cunoaşte caracterul divin — înţelepciunea,
dreptatea, iubirea şi puterea — într-o măsură cu mult
mai mare decât au putut fi apreciate înainte, sau decât ar fi putut fi
apreciate fără marile lecţii care acum se dau prin
permisiunea păcatului şi prin răscumpărarea promisă
în planul divin prin Cristos. Acest lucru este sugerat de către
apostolul Petru, care ne asigură că „îngerii doresc să
privească” aceste lucruri — îi interesează foarte mult. 1
Pet. 1:12.
După cum am văzut, sentinţa asupra
omenirii este dreaptă în mod absolut, şi n-ar fi fost loc de
apel de sub acea sentinţă ((413)) în calculul dreptăţii
(fiind admis că Adam a avut suficientă cunoştinţă
despre Creatorul său ca să-i impună ascultare necondiţionată,
şi fiind de asemenea admis că n-a fost decât un aranjament just
din partea lui Dumnezeu, ca viaţa care n-ar fi folosită în
armonie cu aranjamentele Sale drepte şi binevoitoare să fie
pierdută, luată). Cu toate acestea, putem uşor vedea că
Dumnezeu ar fi putut găsi o pedeapsă diferită în cazul
omului, şi aceasta fără nici o încălcare a vreunui
principiu al dreptăţii. În privinţa aceasta avem o dovadă
în procedurile Sale cu îngerii căzuţi. Ei n-au fost puşi
sub sentinţa morţii; pedeapsa impusă asupra lor, dimpotrivă,
a fost punerea lor sub interdicţie, şi ei sunt încă
sub interdicţie, aşteptând o judecată finală. Iuda 6.
Tot aşa, Dumnezeu ar fi putut îngădui ca
omul să trăiască aceşti şase mii de ani, de la păcatul
lui în Eden, fără vătămarea organismului său
fizic, fără a-l pune sub sentinţa şi puterea morţii.
Astfel, atât omul cât şi îngerii care nu şiau păstrat
starea lor de la început, ar fi putut fi păstraţi în viaţă
până la judecata zilei celei mari, când cazurile lor să fie
definitiv lichidate. Însă Dumnezeu nu este limitat în lucrările
Sale, şi aceeaşi varietate pe care o vedem în natură, prin
aceea că o floare se deosebeşte de alta în strălucire
şi frumuseţe şi o creatură se deosebeşte de alta,
la fel, prin ceea ce apostolul numeşte „înţelepciunea nespus
de felurită a lui Dumnezeu” (Efes. 3:10), El alege o metodă de
a lucra cu îngerii care au păcătuit şi altă metodă
de a lucra cu oamenii care au devenit păcătoşi. Mânia
divină se manifestă împotriva ambilor: o mânie a iubirii
şi dreptăţii, care urăşte orice păcat, orice
rău, şi-l va distruge, dar care va face tot ce se poate pentru
acei răufăcători care devin slujitori loiali ai dreptăţii,
după ce au avut o mare experienţă cu păcatul şi
cu dreptatea, şi cu respectivele lor rezultate.
În procedurile Sale cu omul, Dumnezeu a ales să
arate prin exemplu sfârşitul complet al păcatului şi al păcătoşilor
— nimicirea. O mărturie a acestui lucru este dată în
diferitele ((414)) declaraţii făcute omului: „Sufletul
care păcătuieşte, acela va muri”; „Plata păcatului
este moartea”. Adică, în aceste declaraţii făcute omului,
Dumnezeu rosteşte numai o lege generală, care peste puţină
vreme va fi regula absolută a întregii Sale stăpâniri — a întregii
creaţii, şi anume, că orice nu este perfect va fi
nimicit, şi numai ce este perfect, absolut perfect, absolut în
armonie cu voinţa şi scopul divin va continua să existe
pentru totdeauna, să fie o binecuvântare pentru sine, o onoare
pentru Creator şi un beneficiu pentru toate creaturile Sale.
Dar, deşi omul a fost ilustraţia acţiunii
acestui principiu, aşa încât fiecare membru al familiei umane a
fost nimicit în moarte — „moartea a trecut asupra tuturor” — totuşi
scopul lui Dumnezeu, în faptul că a folosit omenirea ca o ilustraţie
a severităţii dreptăţii divine în extirparea răului,
nu este să permită omenirii să sufere fiindcă este
folosită astfel ca ilustraţie. Dimpotrivă, aranjamentul
divin este ca omenirea să se bucure de tot atâta îndurare, favoare
şi dragoste divină ca şi oricare dintre celelalte creaturi
ale lui Dumnezeu. De aceea, la timpul potrivit Dumnezeu a dat răscumpărarea
pentru toţi, cu totul potrivită pentru necesităţile
cazului, pentru ca, după cum prin neascultarea unui singur om (Adam)
cei mulţi au devenit păcătoşi, tot aşa, prin
ascultarea unuia singur (Isus) cei mulţi să poată deveni
drepţi. Rom. 5:19.
Aceasta nu spune şi nici nu înseamnă că
cei mulţi trebuie să devină drepţi în decursul
acestui Veac Evanghelic, altfel nu mai au nici o şansă;
dimpotrivă, declaraţia scripturală este că numai o „turmă
mică” vor deveni drepţi în timpul rău actual — numai
cei care sunt în mod special atraşi de Tatăl şi chemaţi
la chemarea de sus a moştenirii împreună cu Fiul Său.
Restul oamenilor nici măcar nu vor fi chemaţi sau atraşi, până
când Cristosul (cap şi corp) va fi fost înălţat atât în
suferinţe cât şi în glorie, potrivit cuvintelor Domnului
nostru: „Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ,
voi atrage la Mine Însumi pe toţi” (Ioan 6:44; 12:32). Această
atragere generală aparţine Veacului viitor, Milenar, nu celui de
acum, ((415)) nici celor trecute. Nu va fi atragerea doar a unui
număr mic, sau a unei clase sau a unei naţiuni, ca în trecut,
ci va fi atragerea întregii omeniri răscumpărate prin sângele
preţios.
Totuşi, această atragere nu va însemna
obligaţie; căci întocmai cum este posibil în veacul actual ca
cineva să se împotrivească atragerii Tatălui, aşa încât
mulţi sunt chemaţi dar puţini vor fi aleşi, la fel va
fi posibil şi în veacul viitor ca omenirea să se împotrivească
atragerii lui Cristos. Scripturile ne asigură însă că atât
de simplă va fi calea, atât de raţionale condiţiile, încât
numai cei care vor iubi păcatul şi-l vor alege în mod deliberat,
după ce au ajuns la cunoaşterea dreptăţii şi adevărului,
vor fi printre împotrivitorii acelui mare Proroc şi vor fi nimiciţi
de El în Moartea a Doua. Fapt. 3:23.
Privind procedurile divine cu omenirea din punctul de
vedere al încheierii Veacului Milenar, vedem că modul divin de a acţiona,
executarea pedepsei extreme a legii divine împotriva noastră, însoţită
aşa cum a fost de acţiunea milei divine prin Cristos, în răscumpărare
şi restabilire, departe de a produce vreo răutate faţă
de omenire, a fost de fapt o mare binecuvântare. Dar acest lucru nu poate
fi văzut decât din acest singur punct de vedere. Din acest unghi
vedem nu numai tristeţea, necazul, durerea, moartea şi plânsul
din prezent, pedeapsa justă a încălcării, rezultatul ei
natural într-adevăr, dar vedem şi eliberarea omului din păcat
şi din blestemul lui, cumpărată de Răscumpărătorul
la Calvar şi care va fi realizată prin acelaşi Răscumpărător
mai târziu — Biserica fiind selecţionată în decursul acestui
Veac al Evangheliei conform programului divin, pentru a fi Mireasa şi
moştenitorii împreună cu El în Împărăţie.
Aspră cum a fost pedeapsa pentru păcatul lui
Adam, moartea (incluzând toate durerile, suferinţele şi necazul
acestei stări de moarte în cei şase mii de ani trecuţi),
noi credem că soarta omului a fost mai favorabilă decât a îngerilor
care nu şi-au păstrat starea de la început, şi care nau
fost condamnaţi la moarte şi deci nu şi-au pierdut energia
vitală în moarte, nici n-au avut experienţa bolii sau ((416))
durerii, dar care au fost numai privaţi de libertăţile lor
şi de părtăşia celor sfinţi. Dacă omul ar fi
fost tratat la fel ca aceşti îngeri căzuţi şi lăsat
în posesia libertăţilor sale în ceea ce priveşte pământul
etc., ne putem imagina ce stare de lucruri îngrozitoare ar fi predominat
acum — cum răul sar fi înmulţit fără restricţii,
cum subtilitatea şi şiretenia în facerea răului ar fi mărit
suferinţele lumii. Chiar şi aşa cum este, putem vedea că
până şi viaţa scurtă a oamenilor este de ajuns ca să
dezvolte un uimitor geniu pentru egoism, o uimitoare înţelepciune
pentru mărire de sine şi pentru asuprirea semenilor. Când ne gândim
că mulţi dintre milionarii din zilele noastre erau băieţi
săraci, şi că acumularea a o sută sau a două sute
de milioane de dolari sa făcut în mai puţin de cincizeci de ani,
la ce ne-am fi putut aştepta de la un astfel de geniu dacă ar fi
avut secole ca sferă de activitate? Împins până la rezultatul
lui legitim, el ar fi dus fără îndoială la înrobirea
şi degradarea completă, bestială, a unei largi proporţii
din familia umană în interesul câtorva cu intelect superior în
şiretenie şi avariţie.
Privind lucrurile din acest punct de vedere, inimile
noastre se înalţă cu recunoştinţă către
Dumnezeu, că forma „blestemului” sau sentinţa care a venit
asupra noastră a fost aceea pe care Domnul a permis-o — vei muri
negreşit. Şi dacă între timp experienţele noastre, ca
neam omenesc, au fost şi sunt o lecţie obiectivă nu numai
pentru noi înşine, ci şi pentru îngerii cei sfinţi şi
pentru cei decăzuţi, ne putem bucura cu atât mai mult; şi
după câte ştim, poate că intenţia lui Dumnezeu este să
folosească această mare lecţie a răutăţii
peste măsură a păcatului şi a rezultatelor lui
inevitabile în alte lumi de fiinţe simţitoare încă
necreate. Şi cine ştie dacă, în viitorul îndepărtat,
nu vor fi luaţi pentru miliardele necreate încă instructori în
dreptate dintre vrednicii din rasa de pe pământ răscumpărată
şi restabilită, care au avut o experienţă reală
cu păcatul şi care vor putea vorbi din experienţă,
pentru a-i apăra pe alţii împotriva chiar şi a celei mai
mici abateri de la absoluta ascultare de voinţa divină.
((417))
O ilustraţie a acestui principiu, al întoarcerii
unui dezavantaj într-o binecuvântare pentru cei care sunt folosiţi
ca ilustraţie, vedem în Israel. Ca popor, Israelul a fost chemat
afară dintre celelalte popoare şi a fost folosit ca popor tipic.
Legământul Legii lor, deşi în aparenţă un avantaj,
strict vorbind a constituit pentru ei o a doua încercare, eşecul în
aceasta i-a dus sub a doua condamnare — lăsându-i în aparenţă,
ca popor, mai condamnaţi decât restul lumii, pe care Dumnezeu Îşi
propusese (în legământul Său cu Avraam) s-o îndreptăţească
prin credinţă, deoarece nimeni nu putea fi îndreptăţit
prin faptele Legii. Legământul lui Israel cerea fapte
perfecte; şi fiind incapabili să facă fapte perfecte din
cauza slăbiciunii moştenite a cărnii, Israel a căzut
sub „blestemul” sau sentinţa de moarte a Legământului lor.
Astfel s-a constatat că acest Legământ care a fost rânduit
spre viaţă (care avea ca scop să dea viaţă
veşnică), a fost spre moarte (Rom. 7:9-14). Dar, deşi
Dumnezeu a folosit astfel Israelul ca popor tipic şi ca ilustraţie
a faptului că nici un om imperfect nu poate ţine legea perfectă
a lui Dumnezeu, El na permis ca această folosire a lor, care
cuprindea şi condamnarea lor, să producă nimicirea lor veşnică;
şi ca urmare, când a răscumpărat restul omenirii, planul Său
a fost astfel aranjat încât acelaşi sacrificiu prin care a fost răscumpărată
toată rasa lui Adam prin Cristos, a inclus şi poporul în mod
special favorizat, care sub Legământul Legii a fost şi poporul
în mod special condamnat (Rom. 2:11-13; 3:19-23). În acest scop Domnul
nostru a fost născut sub Legământul Legii, pentru ca El să
poată răscumpăra pe cei care au fost condamnaţi sub
acea lege, prin acelaşi sacrificiu prin care a răscumpărat
toată omenirea, condamnată la început în Adam. Gal. 4:4, 5.
Vedem, prin urmare, că necesitatea reconcilierii
între Dumnezeu şi om, necesitatea împăcării lor, stă
în faptul că Dumnezeu Însuşi este sursa vieţii, şi
dacă este ca vreuna dintre creaturile Sale să se bucure de viaţă
veşnică, aceasta trebuie să fie ca dar al Său.
„Darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în
Hristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). ((418)) Conform
principiilor guvernării şi legii divine, Dumnezeu nu poate privi
păcatul cu nici un grad de îngăduinţă (Hab. 1:13); El
nu poate scuza păcatul şi nici nu-i poate admite necesitatea în
nici o măsură. El Însuşi fiind perfect, decretul Lui este
că nici unul care este imperfect nu va fi recunoscut ca fiu al Său,
pentru care este prevăzută existenţa veşnică.
Şi ca atare, fiindcă omul, din pricina căderii, nu numai că
a ajuns sub sentinţa morţii, ci pe lângă aceasta s-a mânjit,
s-a degradat, sa depravat şi în mare măsură a şters
asemănarea divină din mintea şi conştiinţa sa, de
aceea singura speranţă de viaţă veşnică
depinde de o putere sau cale sau mijloc prin care pot fi realizate două
lucruri: (1) Eliberarea omenirii de sentinţa morţii impusă
de Dreptate; (2) ridicarea omenirii din degradarea păcatului şi
depravării la starea de absolută sfinţenie şi perfecţiune
de la care a căzut. Dacă aceste două lucruri pot fi
efectuate, atunci există speranţă. Dacă nu pot fi
efectuate, atunci omul nu are nici cea mai vagă speranţă de
viaţă veşnică. În zadar căutăm ajutor la
familia umană decăzută, fiindcă, deşi unii sunt
mai puţin decăzuţi decât alţii, mai puţin
depravaţi, toţi au păcătuit, tuturor le lipseşte
slava lui Dumnezeu. Dacă ar exista unul drept, el ar putea într-adevăr
da o răscumpărare pentru fratele său (pentru Adam şi
pentru toţi care au fost condamnaţi prin încălcarea lui
Adam), şi astfel, sub aranjamentul divin, ar deveni mântuitorul (eliberatorul)
rasei sale de sub sentinţă; dar nici unul ca acesta nu se putea
găsi. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar.” Ps. 49:7;
Rom. 3:10, 23.
Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, prevăzuse
toate acestea şi a pregătit totul înainte de a începe să
creeze omenirea, şi la timpul cuvenit Şi-a arătat planul
pentru recuperarea omului din ruina condamnării şi depravării
sale. Când încă nu era nici un ochi care să privească cu
milă şi nici un braţ care să mântuiască, atunci
braţul lui Dumnezeu a adus mântuirea. Braţul (puterea) Domnului
care s-a descoperit, s-a întins din ceruri spre a ajuta omul să iasă
din groapa oribilă a morţii şi din mocirla păcatului
şi depravării, a fost Domnul nostru Isus (Ps. 40:2; Isa. 53:1).
Scopul declarat al lui Dumnezeu prin El este:
((419))
(1) Răscumpărarea omenirii de sub puterea
mormântului, de sub sentinţa morţii, de sub „blestem”, de
sub „mânia” care stă acum asupra lumii. Această răscumpărare
a fost realizată prin moartea Domnului nostru Isus Cristos: Dreptatea
Divină este satisfăcută pe deplin şi întreaga omenire
este socotită a fi transferată Domnului Isus Cristos, fiind cumpărată
de El cu sângele Său preţios.
(2) El alege acum din omenirea răscumpărată
pe „turma mică” a moştenitorilor împreună cu El, care,
datorită devotării lor jertfitoare faţă de El, vor fi socotiţi
părtaşi în suferinţele şi în sacrificiul Lui, şi
li se va acorda o parte şi în gloriile Sale cereşti şi în
lucrarea viitoare de binecuvântare a lumii — rodul sacrificiului Său.
(3) Lucrarea de restabilire va fi dusă la îndeplinire
prin acest mare Răscumpărător şi prin moştenitorii
împreună cu El, Mireasa Lui, Biserica, în „timpurile restabilirii
tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor
Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Iar când cei răi,
care vor respinge cu voia harul şi îndurarea divină sub condiţiile
Noului Legământ, vor fi distruşi de către acest mare
Mijlocitor, Cristos, iar restul omenirii răscumpărate vor fi
predaţi Tatălui ceresc, perfecţi şi compleţi,
deplin restabiliţi la propria Sa asemănare şi cu o cunoştinţă
crescută despre El şi despre dreptate şi păcat — câştigată
prin experienţele domniei actuale a păcatului, precum şi
sub domnia dreptăţii din timpurile restabilirii — atunci marea
lucrare a Împăcării va fi completă. Toţi cei care văd
clar această chestiune pot înţelege uşor necesitatea Împăcării:
că nu poate exista nici o binecuvântare a omenirii decât prin
aducerea ei în absolută armonie cu Creatorul ei, şi că
astfel de reconciliere necesită mai întâi de toate o răscumpărare
a păcătosului — o plătire a pedepsei lui. Căci
Dumnezeu trebuie să fie drept în îndreptăţirea păcătoşilor,
altfel nui va îndreptăţi niciodată. Rom. 3:26.
Având în vedere cele anterioare, vedem clar că
numărul celor pentru care s-a făcut ispăşirea prin
sacrificiul Domnului ((420)) nostru pentru păcate —
ridicarea generală a „blestemului” în mod legal — nu dă
nici un criteriu prin care să putem judeca numărul celor care
prin ascultarea credinţei se vor elibera în realitate de păcat
şi de blestemul lui şi se vor întoarce la împăcare cu Tatăl,
folosindu-se de ocaziile deschise tuturor prin iubitul nostru Răscumpărător.
Nu este nici o afirmaţie din partea lui Dumnezeu şi nici un
motiv raţional din partea omului să presupună că
favoarea divină şi viaţa veşnică prin Cristos vor
fi obţinute de altcineva în afară de cei care vor veni în
deplină armonie a inimii cu Dumnezeu şi cu toate legile Sale de
dreptate. Ne bucurăm totuşi că fiecărei creaturi îi
vor fi oferite la „timpul potrivit” al lui Dumnezeu cunoaşterea
harului Său şi alte ocazii cu mult mai bune decât cele de care
se bucură lumea acum. 1 Tim. 2:6.
