Vol. 6 - Noua
Creaţie
STUDIUL
XI
Noua Creaţie - Paştile Noii Creaţii
Jugul din Egipt şi eliberarea din el, în
tip şi antitip — „Biserica întâilor-născuţi” —
„Noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine” —
Comemorarea este încă potrivită — Cine poate celebra — Cine
poate oficia — O ordine a serviciului — Paştile creştinilor
(easter) — Paştile evreilor (passover) — Citate din
Enciclopediile McClintock şi Strong
„Hristos, Paştele
nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare
nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie,
ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului.” 1
Cor. 5:7, 8.
Printre experienţele
Israelului tipic, Paştile erau însemnate. Sărbătoarea Paştilor,
celebrată în fiecare an timp de şapte zile, începea cu ziua a
cincisprezecea a primei luni. În mod general se sărbătorea
eliberarea poporului Israel din robia Egiptului — dar în mod special
trecerea peste, sau cruţarea vieţii întâilor-născuţi
ai acestei naţiuni în timpul plăgii morţii care a venit
peste egipteni şi care, fiind ultima plagă, i-a obligat în
final să-i elibereze pe israeliţi din robia lor forţată.
Trecerea peste întâii-născuţi ai lui Israel a prevestit
eliberarea întregii naţiuni a lui Israel şi trecerea lor în
siguranţă prin Marea Roşie la libertate de sub sclavia
Egiptului. Putem observa cu uşurinţă că un eveniment
atât de semnificativ va fi comemorat în mod cuvenit de către
israeliţi, fiindcă este strâns identificat cu naşterea naţiunii
lor; şi astfel este celebrat de către evrei până în ziua
de astăzi. Pe membrii Noii Creaţii îi interesează aceste
evenimente, deoarece pe ei îi interesează toate faptele şi
aranjamentele Tatălui lor ceresc, atât în ceea ce priveşte
poporul Său tipic, Israelul după trup, cât şi în ceea ce
priveşte întreaga omenire. Dar pe Noua Creaţie o interesează
şi mai adânc lucrurile care s-au întâmplat în Egipt pentru ((458))
faptul că Domnul le-a descoperit „taina” că lucrurile întâmplate
cu Israelul natural erau menite să simbolizeze şi să
preumbrească lucruri încă şi mai mari din planul divin cu
privire la Israelul Spiritual antitipic — Noua Creaţie.
Cu privire la aceste
lucruri spirituale apostolul spune că „omul natural nu primeşte
lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate cunoaşte, pentru că
ele se înţeleg duhovniceşte. Nouă (Creaţiei Noi) însă
Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său” (1 Cor. 2:14, 10).
Dumnezeu a folosit pe apostoli ca purtătorii Săi de cuvânt
pentru a ne da anumite indicii prin care, sub îndrumarea Spiritului Său,
să putem înţelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Unul
dintre aceste indicii se află în textul de la începutul acestui
capitol. Urmând indicaţia apostolului vedem clar că Israelul
trupesc a simbolizat întregul popor al lui Dumnezeu — pe toţi cei
care în final vor deveni poporul Său, până la sfârşitul
Veacului Milenar; că egiptenii au reprezentat pe împotrivitorii
poporului lui Dumnezeu, faraon, cârmuitorul lor, a reprezentat pe Satan,
prinţul răului şi întunericului, iar servitorii şi călăreţii
lui faraon au reprezentat pe îngerii decăzuţi şi pe
oamenii care s-au asociat sau care se vor asocia cu Satan ca împotrivitori
ai Domnului şi ai poporului Său — ai Noii Creaţii şi
în general ai casei credinţei. După cum poporul Israel dorea
eliberarea şi gemea sub supraveghetorii lor, dar erau slabi şi
incapabili să se elibereze singuri şi nu s-ar fi putut elibera
niciodată de sub jugul egiptean dacă n-ar fi intervenit Domnul
pentru ei şi n-ar fi numit şi trimis pe Moise ca să fie
eliberatorul lor, tot aşa vedem că omenirea în prezent şi
de-a lungul istoriei geme şi suspină în dureri sub asuprirea
„prinţului lumii acesteia” şi a servitorilor lui, Păcatul
şi Moartea. Aceste sute de milioane din omenire tânjesc după
eliberare din robia păcatelor şi slăbiciunilor lor, precum
şi după eliberare de pedepsele acestora — durerea şi
moartea. Dar fără ajutor divin omenirea este neputincioasă.
Unii se luptă viguros şi reuşesc întrucâtva, dar nimeni
nu se eliberează. Întreaga rasă a lui Adam este în robia păcatului
((459)) şi a morţii şi singura lor speranţă
este în Dumnezeu şi în antitipicul Moise, în Cel care a promis că
Îşi va elibera poporul la timpul Său hotărât — trecându-l
peste Marea Roşie — care reprezintă Moartea a Doua, în care
Satan şi toţi care se asociază sau simpatizează cu el
şi cu purtarea lui rea vor fi nimiciţi pentru totdeauna, după
cum este simbolizat prin înecarea lui faraon şi a oştirii sale
în Marea Roşie literală. Dar poporul Domnului „nu va fi vătămat
de a Doua Moarte”.
Cele
anterioare sunt o imagine generală; dar în ea, şi ca o parte a
ei, se află alta, o imagine specială care se referă nu la
omenire în general şi la eliberarea ei din robia păcatului
şi a morţii, ci numai la o clasă specială din omenire
— întâii-născuţi. Corespunzători acestora, ca antitipul
lor, ne este adusă în atenţie prin cuvântul inspirat „Biserica
celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” —
Noua Creaţie. În tip, întâii-născuţi ocupau un loc
special — erau moştenitorii; un loc special şi prin aceea că
au fost supuşi unei probe sau încercări speciale înaintea fraţilor
lor. Ei au devenit pasibili de moarte înainte de exodul general, iar când
a avut loc exodul aceşti întâi-născuţi au avut un loc
special în el — au avut de făcut o lucrare specială în legătură
cu eliberarea generală, pentru că ei au devenit o clasă
separată, reprezentată prin seminţia lui Levi. Ei au fost
separaţi de fraţii lor, renunţând total la moştenirea
în ţară, pentru ca, în acord cu aranjamentul divin, să
poată fi învăţătorii fraţilor lor.
Această
seminţie sau casă a lui Levi reprezintă clar casa credinţei,
care este reprezentată la rândul ei de Preoţimea Împărătească
în pregătire, care renunţă la moştenirea lucrurilor pământeşti
în favoarea fraţilor, şi în curând va constitui în realitate
Preoţimea Împărătească, al cărei Mare Preot este
Domnul şi care va binecuvânta, va conduce şi va instrui
omenirea în timpul Veacului Milenar. După cum în Egipt întâii-născuţi
ai lui Israel au fost supuşi morţii, dar s-a trecut peste ei, au
scăpat, şi pierzându-şi moştenirea pământească
au devenit o preoţime, tot aşa Biserica antitipică a întâilor-născuţi
în timpul prezent este supusă Morţii a ((460)) Doua,
fiind probată sau încercată pentru viaţă sau moarte
veşnică înainte de restul omenirii şi trece din moarte la
viaţă prin meritul sângelui Răscumpărătorului
— moartea Lui.
Devenind
participanţi la harul Domnului lor, ei renunţă sau jertfesc
împreună cu El moştenirea pământească, partea pământească,
viaţa pământească, ca să poată ajunge la cer
şi la „viaţă din belşug”. Astfel, în timp ce
Biserica întâilor-născuţi, Noua Creaţie, „toţi mor
ca un om”, şi în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti
s-ar părea că renunţă şi pierd mai mult decât alţii,
chiar dacă omul natural nu înţelege aceasta, totuşi peste
ei se trece sau sunt salvaţi din moarte şi ca Preoţime Împărătească
vor fi făcuţi părtaşi gloriei, onoarei şi
nemuririi împreună cu Marele lor Preot, Isus. Aceştia, a căror
cruţare are loc în decursul nopţii acestui Veac Evanghelic —
înaintea apariţiei dimineţii Milenare şi înaintea răsăritului
Soarelui Dreptăţii — vor fi conducătorii oştirii
Domnului, ca s-o scoată din robia Păcatului şi a Satanei.
Remarcaţi cum se potriveşte aceasta cu cuvintele apostolului
(Rom. 8:22, 19): „Toată creaţia suspină şi suferă
durerile naşterii” — „aşteaptă . . . descoperirea
fiilor lui Dumnezeu” — aşteaptă trecerea completă
peste Biserica întâilor-născuţi prin Întâia Înviere
la glorie, onoare şi nemurire.
Dar
acum o altă trăsătură a tipului este importantă.
În tip, pentru a se efectua trecerea peste întâii-născuţi
şi eliberarea ulterioară a întregului popor al Domnului, a fost
necesar ca mielul de Paşti să fie junghiat, sângele lui să
fie stropit pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei, iar
carnea lui să fie mâncată în aceeaşi noapte împreună
cu ierburi amare şi azimi. Astfel fiecare casă israelită a
reprezentat casa credinţei şi fiecare miel a reprezentat pe
Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, iar întâiul-născut
al fiecărei familii a reprezentat Cristosul, Cap şi Corp, Noua
Creaţie. Ierburile amare au reprezentat probele şi necazurile
din timpul prezent, care servesc spre a creşte cu atât mai mult
pofta casei credinţei pentru Miel şi azimi. Mai mult, ((461))
deoarece fiecare familie trebuia să mănânce cu toiagul în mână
şi încinşi pentru drum, aceasta reprezintă faptul că
întâii-născuţi antitipici şi casa credinţei, care
astfel se împărtăşesc din Miel în decursul nopţii
acestui Veac Evanghelic, vor fi străini şi călători în
lume, îşi vor da seama de robia păcatului şi morţii,
şi vor dori să fie conduşi de către Domnul afară
din păcat şi corupţie, la libertate — la libertatea
fiilor lui Dumnezeu.
Comemorarea
Domnului nostru
În
armonie cu acest tip al junghierii mielului de Paşti în a
patrusprezecea zi a primei luni — ziua care precede cele şapte zile
ale Sărbătorii Paştilor celebrată de evrei — Domnul
nostru a murit ca Mielul de Paşti antitipic, „Mielul lui Dumnezeu,
care ridică păcatul lumii”. La nici o altă dată nu
era posibil ca Domnul nostru să sfârşească în moarte
sacrificiul început la vârsta de 30 de ani prin botezul spre moarte.
Astfel, deşi evreii au încercat de multe ori să-L prindă,
nimeni n-a putut pune mâna pe El, pentru că „nu-I venise ceasul”.
Ioan 7:8, 30.
Aşa
cum evreilor li s-a poruncit să aleagă mielul de jertfă în
ziua a zecea a primei luni şi să-l primească în casele lor
la această dată, Domnul, în mod potrivit, li S-a oferit la acea
dată, când cu cinci zile înainte de Paşti a intrat în cetate
călare pe asin, iar mulţimea striga: „Osana! Fiul lui David!
Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” „A venit la ai Săi
şi ai Săi (ca naţiune) nu L-au primit. Dar tuturor celor ce
L-au primit (individual) . . . le-a dat dreptul să fie copii
ai lui Dumnezeu”. Naţiunea, prin reprezentanţii ei, conducătorii,
în loc să-L primească L-au respins şi astfel în momentul
acela s-au identificat cu Adversarul. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu,
sângele Noului Legământ este eficient şi pentru casa lui Iacov
şi pentru toţi cei care doresc armonie cu Dumnezeu; şi
chiar dacă s-au împărtăşit din meritele Mielului —
refuzând totuşi să mănânce din Mielul antitipic ((462))
— ei ca naţiune au pierdut ocazia de a deveni întâii-născuţi,
Preoţimea Împărătească, naţiunea sfântă,
poporul deosebit al lui Mesia — au pierdut ocazia de a trece dincolo şi
a deveni membrii Noii Creaţii, cu viaţă mai abundentă
în glorie, onoare şi nemurire; dar ne bucurăm că ni se
spune în altă parte în Scripturi că ei, cu toate acestea, vor
avea ocazia glorioasă de a-L accepta pe Mielul lui Dumnezeu, de a mânca,
de a-şi însuşi carnea Lui, sacrificiul Lui, şi de a scăpa
astfel din robia păcatului şi a morţii, sub conducerea
Domnului şi a fraţilor Săi credincioşi, Israelul
spiritual, Biserica antitipică a Întâilor-născuţi. Rom.
11:11-26.
La
sfârşitul serviciului Domnului nostru, în a patrusprezecea zi a
lunii întâi, ,,în noaptea în care a fost vândut”, şi ca
atare în aceeaşi zi în care a murit ca Mielul antitipic, El
a sărbătorit împreună cu ucenicii Săi Paştile
tipice ale evreilor — mâncând împreună cu cei doisprezece
apostoli mielul tipic care Îl reprezenta pe El Însuşi, jertfa Sa
pentru păcatele lumii, „adevărata hrană”, singura prin
a cărei putere se poate obţine viaţa, libertatea şi
binecuvântarea fiilor lui Dumnezeu. Mâncarea acestei cine în noaptea
dinaintea morţii Domnului nostru, şi totuşi în aceeaşi
zi, a fost posibilă datorită obiceiului evreiesc după care
ziua începe seara şi nu la miezul nopţii. Evident că
Domnul a aranjat toate lucrurile Israelului în conformitate cu tipurile
pe care ele urmau să le exprime.
Ca
evrei „născuţi sub Lege”, Domnul nostru şi apostolii Săi
erau obligaţi să sărbătorească acest tip şi
să-l sărbătorească la timpul cuvenit; şi după
ce au ţinut astfel Cina evreiască, mâncând mielul cu pâine
nedospită şi cu ierburi amare, şi probabil de asemenea după
obicei, cu „rodul viţei”, Domnul — luând o parte din pâinea
nedospită şi din rodul viţei, rămase de la Cina
evreiască, tipul — a instituit pentru ucenicii Săi şi
pentru întreaga Sa Biserică pe care ei o reprezentau (Ioan 17:20) un
lucru nou, care pentru ei, ca Israel spiritual, Biserica Întâilor-Născuţi,
Noua Creaţie, trebuia să ia locul, să înlocuiască
Cina de Paşti evreiască. ((463)) Domnul nostru n-a
instituit un alt tip sau un tip mai înalt al Paştilor
evreilor. Dimpotrivă, tipul era pe cale de a-şi începe împlinirea
şi astfel nu mai era potrivit pentru cei care i-au acceptat împlinirea.
Domnul nostru, ca Miel antitipic, era pe cale să fie jertfit, după
cum spune apostolul în textul de la începutul acestui capitol: „Hristos,
Paştele nostru (Mielul) a fost jertfit”.
Nimeni,
acceptând pe Cristos ca Mielul de Paşti şi astfel acceptând
faptul că antitipul a luat locul tipului, n-ar mai putea în mod
potrivit să pregătească un miel tipic şi să-l mănânce
în amintirea eliberării tipice. De atunci încolo lucrul potrivit
pentru toţi cei care cred în Isus ca adevăratul Miel de Paşti
este să-şi stropească stâlpii uşii inimii cu sângele
Lui: „Cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă
rea” (de condamnarea prezentă — dându-şi seama că păcatele
lor sunt ispăşite prin sângele Lui şi că prin sângele
Lui au acum iertarea păcatelor). Începând de atunci, aceştia
trebuie să mănânce sau să-şi însuşească
meritele Răscumpărătorului lor — meritele omului Isus
Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare
pentru toţi. Prin credinţă ei trebuie să se împărtăşească
de aceste merite şi să înţeleagă că după
cum păcatele lor au fost puse asupra Domnului şi El a murit
pentru ei, tot aşa meritele şi dreptatea Lui le sunt atribuite
lor. Ei mănâncă sau îşi însuşesc aceste lucruri
prin credinţă.
Dacă
Cina Domnului nostru a luat atunci locul Cinei de Paşti, dar nu ca un
tip mai înalt — antitipul fiind început — ce a fost această Cină?
Răspundem că a fost o Comemorare a antitipului — o
amintire pentru urmaşii Lui a începutului împlinirii Paştelui
antitipic.
A
accepta astfel pe Mielul nostru şi a comemora astfel moartea Sa
pentru noi, înseamnă a fi în aşteptare în privinţa
eliberării promise poporului lui Dumnezeu şi de aceea înseamnă
că aceia care preţuiesc şi comemorează în mod raţional,
deşi sunt în lume, nu sunt din lume, ci sunt străini şi călători
care caută condiţii mai bune, fără supărările,
întristările şi robia prezentă a domniei Păcatului
şi Morţii. ((464)) Aceştia se împărtăşesc
din pâinea adevărată, antitipică, nedospită: ei caută
s-o ia în curăţenia ei, fără a fi coruptă (dospită)
de teoria, stricăciunea, ambiţiile, egoismul uman etc., ca să
poată fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ei se
împărtăşesc de asemenea din ierburile amare ale persecuţiei,
în armonie cu cuvintele Învăţătorului, că servul nu
este mai presus decât Domnul său şi că dacă însuşi
Domnul a fost insultat, persecutat şi respins, şi ei trebuie să
se aştepte să fie trataţi la fel, pentru că lumea nu-i
cunoaşte după cum nu L-a cunoscut nici pe El. Mai mult, declaraţia
Domnului este că nimeni nu va fi acceptabil pentru El dacă prin
credincioşia lui nu-şi va atrage asupră-şi dizgraţia
lumii. Cuvintele Sale sunt: „Toţi cei care voiesc să trăiască
în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”. „Din cauza Mea
. . . vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva
voastră! Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie,
pentru că răsplata voastră este mare în ceruri.” Mat.
5:11, 12; 2 Tim. 3:12.
Când
Domnul nostru a instituit Cina de Amintire, numită Cina Cea din Urmă,
aceasta a fost, după cum am arătat mai sus, un simbol nou, bazat
pe tipul Paştelui vechi şi în legătură cu el, deşi
nu era o parte a acestuia, fiind o comemorare sau o amintire a antitipului.
După cum citim: El „a luat pâine, şi după ce a mulţumit,
a frânt-o şi a zis: «Acesta este trupul Meu, dat pentru voi (aceasta
Mă reprezintă pe Mine, Mielul antitipic; ea reprezintă
carnea Mea); să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea»”.
Intenţia evidentă a Domnului era să fixeze în mintea urmaşilor
Săi faptul că El este Mielul antitipic pentru întâii-născuţi
antitipici şi pentru casa credinţei. Expresia „să faceţi
lucrul acesta în amintirea Mea” sugerează că pentru urmaşii
Săi această nouă instituire trebuia să ia locul celei
dinainte, care trebuia să fie scoasă din uz datorită împlinirii.
„Tot astfel, după cină, a luat paharul, zicând: «Acest pahar
este legământul cel nou în sângele Meu»” — sângele legământului
— sângele care sigilează Noul Legământ. „Să faceţi
lucrul acesta în amintirea Mea ori de câte ori veţi bea din el.”
Noi nu înţelegem că aceasta sugerează să facem lucrul
acesta fără a ((465)) ţine seama de timp şi de
loc etc., ci înseamnă că atunci când acest pahar şi
această pâine nedospită vor fi folosite de atunci încolo la
serbarea Paştilor, de fiecare dată trebuie să se considere
o celebrare a antitipului, nu a tipului. După cum n-ar fi fost
conform legii, potrivit sau tipic a sărbători Paştile la o
altă dată decât aceea hotărâtă de Domnul, tot aşa
nu este potrivit să se celebreze nici antitipul la o altă dată
decât la aniversarea lui. 1 Cor. 11:23-25.
Apostolul
adaugă: „Pentru că, de câte ori mâncaţi pâinea aceasta
şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până
va veni El” (1 Cor. 11:26). Aceasta ne arată că ucenicii au înţeles
clar că de atunci înainte pentru toţi urmaşii Domnului
serbarea anuală a Paştilor trebuie să aibă o nouă
însemnătate: pâinea frântă reprezintă trupul Domnului,
paharul reprezintă sângele Său. Deşi această nouă
instituire n-a fost impusă urmaşilor Săi ca o lege şi
deşi nu s-a prevăzut nici o pedeapsă pentru respectarea ei
în mod nepotrivit, totuşi Domnul a ştiut bine că toţi
cei care se vor încrede în El şi Îl vor aprecia ca Mielul
antitipic de Paşti vor fi bucuroşi să ţină
Comemorarea pe care El le-a sugerat-o astfel. Şi încă tot aşa
este. Credinţa în răscumpărare continuă să-şi
găsească ilustraţia în această comemorare simplă,
„până va veni El” — nu numai până la parousia sau
prezenţa Domnului nostru în secerişul sau sfârşitul
acestui veac, ci până când în timpul parousiei Sale unul câte
unul credincioşii Săi vor fi fost adunaţi la El, dincolo de
,,Văl”, ca să participe acolo într-o măsură mai
deplină, şi, după cum a declarat Domnul nostru, să se
împărtăşească din el (pahar — n. e.) „nou în Împărăţie”.
„Noi
care suntem mulţi, suntem o singură pâine”
„Paharul
binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie
a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea o părtăşie
a trupului lui Hristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem
o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte
la acea singură pâine.” 1 Cor. 10:16-17.
Călăuzit
de Spiritul sfânt, apostolul ne prezintă aici încă un gând cu
privire la această Comemorare instituită de ((466))
Domnul nostru. El nu neagă, ci susţine că în primul rând
pâinea reprezintă trupul frânt al Domnului nostru, jertfit pentru
noi, şi că paharul reprezintă sângele Său, care
sigilează iertarea noastră. Dar acum, pe lângă aceasta, el
arată că noi, ca membri ai Ecclesiei, membri ai corpului
lui Cristos, viitorii Întâi-Născuţi, Noua Creaţie,
devenim părtaşi cu Domnul nostru în moartea Sa, părtaşi
în jertfa Sa; şi după cum a spus în alt loc, parte din legământul
nostru este să „împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos”
(Col. 1:24). Gândul de aici este la fel cu cel arătat prin cuvintele:
„am fost botezaţi în moartea Lui”. Astfel, în timp ce
corpul Domnului a fost pâinea frântă pentru lume, credincioşii
din acest Veac Evanghelic, cei loiali, cei aleşi, Noua Creaţie,
sunt socotiţi ca părţi ale aceleiaşi pâini, „mădulare
ale trupului lui Hristos”; şi de aceea, în frângerea pâinii, după
ce am recunoscut că ea este jertfa Domnului nostru pentru noi,
trebuie să recunoaştem mai departe că este şi frângerea
sau jertfirea întregii Biserici, a tuturor celor consacraţi să
fie morţi cu El, să fie frânţi cu El, să se împărtăşească
de suferinţele Lui.
Aceasta
este ideea corectă cuprinsă în cuvântul „părtăşie”
— comuniune, participare comună. De aceea, la fiecare celebrare
anuală a acestei Comemorări, noi nu numai recunoaştem că
temelia tuturor speranţelor noastre se bazează pe jertfa
iubitului Răscumpărător pentru păcatele noastre, ci
şi ne reînviem şi ne reînnoim consacrarea să „murim împreună
cu El, ca să şi trăim împreună cu El” — „să
răbdăm, ca să şi împărăţim împreună
cu El”. Cât de cuprinzător este sensul acestei celebrări
instituite divin! Noi nu punem simbolurile în locul realităţii;
desigur, nimic n-ar putea fi mai departe de intenţia Domnului nostru
şi n-ar fi deloc potrivit nici pentru noi să facem acest lucru.
Părtăşia inimii cu El, nutrirea inimii dintr-Însul, părtăşia
inimii cu ceilalţi membri ai corpului şi înţelegerea din
inimă a sensului legământului nostru de sacrificiu, este adevărata
părtăşie pe care, dacă suntem credincioşi, o vom
îndeplini zi de zi tot anul — fiind frânţi zilnic împreună
cu Domnul nostru şi nutrindu-ne continuu din meritul Său, întărindu-ne
în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ce binecuvântare primim
prin celebrarea ((467)) acestei Comemorări! Cum ne arde inima
după mai multă apreciere şi creştere în har şi
cunoştinţă, şi după mai multă participare la
privilegiile serviciului pentru care suntem chemaţi, nu numai în
ceea ce priveşte prezentul, ci şi în ceea ce priveşte
viitorul!
Se
va observa că apostolul include şi paharul pentru care lăudăm
pe Dumnezeu. „Nu este el o părtăşie (comuniune,
participare comună) a sângelui lui Hristos?”. O, ce gând — că
adevăraţii consacraţi, credincioasa „turmă mică”
a Noii Creaţii a fost Cristos în trup de-a lungul acestui Veac
Evanghelic, şi că suferinţele, încercările, ruşinea
şi moartea acestora, pe care Domnul i-a acceptat şi i-a
recunoscut ca „mădulare ale trupului Său” în carne, sunt cu
toţii socotiţi ca părţi ale jertfei Sale, pentru că
sunt asociaţi cu El şi sunt sub El care este Capul nostru,
Marele nostru Preot! Cei care înţeleg situaţia, cei care
apreciază invitaţia lui Dumnezeu de a fi membri în această
Ecclesie şi participarea consecutivă în sacrificiu până
la moarte acum şi în glorioasa lucrare din viitor, nu se bucură
oare să fie socotiţi vrednici a suferi batjocura pentru numele
lui Cristos şi a-şi pune viaţa în serviciul Adevărului
ca membri din carnea şi oasele Sale? Ce le pasă acestora dacă
lumea nu-i cunoaşte, după cum nu L-a cunoscut nici pe Domnul? (1
Ioan 3:1). Ce le pasă acestora, chiar dacă trebuie să
sufere pierderea celor mai alese binecuvântări şi avantaje pământeşti,
dacă ei, ca şi corp al lui Cristos, vor putea fi socotiţi
vrednici de o parte împreună cu Răscumpărătorul în
gloriile Sale viitoare?
Pe
măsură ce aceştia cresc în har, cunoştinţă
şi zel, sunt în stare să cântărească şi să
judece lucrurile din punctul de vedere al apostolului, când a spus cu
privire la avantajele şi favorurile pământeşti: „Privesc
toate aceste lucruri ca o pierdere . . . şi le socotesc ca gunoaie”.
„Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt
vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi
descoperită faţă de noi.” Filip. 3:8; Rom. 8:18.
Un
alt gând este cu privire la iubirea reciprocă, simpatia şi
interesul care trebuie să predomine printre toţi membrii ((468))
acestui „singur trup” al Domnului. Pe măsură ce Spiritul
Domnului ajunge să stăpânească tot mai mult în inimile
noastre, acesta ne va face să ne bucurăm de fiecare ocazie de a
face bine oamenilor după cum avem posibilitate, dar în special casei
credinţei. Pe măsură ce simpatia noastră creşte
şi merge către toată omenirea, ea trebuie să crească
în special faţă de Domnul, şi, prin urmare, de asemenea în
special faţă de cei pe care El îi recunoaşte, care au
Spiritul Său şi caută să umble pe urmele Sale.
Apostolul arată că măsura iubirii noastre faţă de
Domnul va fi dovedită prin iubirea faţă de fraţi, faţă
de ceilalţi membri ai corpului Său. Dacă iubirea noastră
trebuie să fie astfel încât să rabde şi să suporte
totul în privinţa altora, cu cât mai mult va fi adevărat acest
lucru în privinţa celorlalţi membri ai aceluiaşi corp, atât
de strâns uniţi cu noi prin Capul nostru! Nu este de mirare că
apostolul Ioan spune că una dintre dovezile proeminente că am
trecut din moarte la viaţă este că iubim pe fraţi (1
Ioan 3:14). Într-adevăr, ne amintim că atunci când vorbeşte
despre faptul că împlinim ce lipseşte necazurilor lui Cristos,
apostolul Pavel adaugă: „pentru trupul Lui, care este Biserica”.
Col. 1:24.
Acelaşi
cuget este exprimat iarăşi în cuvintele: „Şi noi trebuie
să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16). Ce frăţie
implică aceasta! Unde mai putem spera să găsim o astfel de
iubire de fraţi care să-şi dea viaţa pentru ei? Noi nu
vorbim acum despre felul în care i-ar plăcea Domnului să
folosească sacrificiul Bisericii, reprezentată prin „ţapul
Domnului” ca o parte a sacrificiilor Zilei Ispăşirii*. Remarcăm
doar împreună cu apostolul că în ceea ce ne priveşte pe
noi, sacrificiul, punerea vieţii, trebuie să se facă în
principal pentru fraţi — în serviciul lor; serviciul pentru lume
aparţine în primul rând veacului viitor, Mileniul. În condiţiile
prezente, timpul, talentele, influenţa şi mijloacele noastre
sunt mai mult sau mai puţin ipotecate pentru alţii (soţie,
copii sau părinţi bătrâni, sau alţii care depind de
noi), şi suntem ((469)) obligaţi de asemenea să
asigurăm pentru noi înşine „cele necesare”, „cuviincioase”
şi „ce este bine înaintea tuturor oamenilor”. Astfel ne rămâne
relativ puţin la dispoziţie pentru sacrificiu, relativ puţin
de sacrificat pentru fraţi, iar lumea, carnea şi diavolul încearcă
în mod continuu să ia acest puţin de la noi şi să-l
abată de la jertfirea pentru care l-am consacrat.
____________________
*Umbrele
Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 59.
____________________
Alegerea
Bisericii de către Domnul în acest timp când răul predomină
este cu scopul ca împrejurările în care suntem să poată
dovedi măsura iubirii şi loialităţii fiecăruia faţă
de El şi faţă de ai Lui. Dacă iubirea noastră
este rece, atunci pretenţiile lumii, ale cărnii şi ale
Adversarului vor fi mai mult decât putem rezista şi ne vor absorbi
timpul, influenţa, banii. Pe de altă parte, în măsura în
care iubirea noastră pentru Domnul este puternică şi caldă,
în aceeaşi măsură ne va face plăcere să jertfim
pentru El aceste lucruri — nu numai să dăm surplusul nostru de
energie, influenţă şi mijloace, jertfindu-le după cum
găsim ocazie în serviciul fraţilor, ci în plus, acest spirit
de devotare faţă de Domnul ne va determina să reducem la
limite rezonabile şi economice cerinţele căminului şi
familiei, şi în special ale noastre proprii, ca să avem mai
mult de sacrificat pe altarul Domnului. După cum Domnul nostru Şi-a
frânt trupul şi Şi-a vărsat sângele, viaţa, trei ani
şi jumătate, sfârşind aceste jertfe doar la Calvar, tot aşa
şi noi: jertfirea vieţilor noastre pentru fraţi se face în
lucrurile mici, materiale sau spirituale, cele spirituale fiind mai înalte
şi de aceea mai importante, totuşi cel ce şi-ar reţine
compasiunea faţă de un frate care ar avea nevoi materiale ar da
dovadă că Spiritul Domnului nu stăpâneşte în inima
sa în gradul cuvenit.
Comemorarea
este încă potrivită
Comemorarea
iniţială a morţii iubitului nostru Răscumpărător
(cu sensul mai larg ataşat acesteia de către Spiritul sfânt
prin apostol, care include participarea sau părtăşia noastră
cu El în sacrificiul Său) a fost, după cum am văzut, la o
dată anume — a patrusprezecea zi a primei luni, ((470)) după
calculul evreiesc*. Şi aceeaşi dată, aflată prin aceeaşi
metodă de calcul, este încă potrivită şi va plăcea
tuturor celor care caută „cărările vechi” şi
doresc să umble pe ele. Această comemorare anuală a morţii
Domnului etc., aşa cum a fost instituită de Domnul nostru şi
cum a fost ţinută de Biserica timpurie, a fost reînviată
în ultimul timp printre cei care vin în lumina Adevărului Prezent.
———————
*Anul
evreiesc începe primăvara la prima apariţie a Lunii noi după
echinocţiul de primăvară. A 14-a zi este uşor de
calculat, dar nu trebuie confundată cu săptămâna de Sărbătoare,
care începea în a 15-a zi şi continua săptămâna următoare
— sărbătoarea evreiască. Acea săptămână a
azimilor, sărbătorită de evrei cu bucurie, corespunde cu întregul
viitor al creştinului— reprezentând în special întregul an până
la următoarea celebrare a Cinei Comemorative. La evrei sacrificarea
mielului era un mijloc spre acel scop, un început al sărbătorii
de şapte zile, căreia îi dădeau atenţie deosebită.
Comemorarea noastră este legată de sacrificarea Mielului şi
de aceea aparţine zilei de 14 Nisan (prima lună). Mai mult, să
ne amintim că odată cu schimbarea calculării orelor din zi,
noaptea de 14 Nisan ar corespunde cu ceea ce noi am numi acum seara de 13
Nisan.
———————
Nu
este surprinzător că, pierzându-se tot mai mult din vedere
sensul adevărat al cinei simbolice a Domnului, caracteristicile
legate de celebrarea anuală au fost de asemenea neglijate. Aceasta se
va înţelege mai clar când vom ajunge să înţelegem
istoria acestui subiect, după cum urmează:
După
ce apostolii şi succesorii lor imediaţi au adormit — cam prin
secolul al treilea — Romano-catolicismul a început să devină
influent în Biserică. Una dintre doctrinele lui false susţinea
că în timp ce moartea lui Cristos ar asigura anularea vinei din
trecut, ea n-ar putea şterge încălcările personale după
ce credinciosul ar veni în relaţie cu Cristos — adică după
botez, ci ar fi necesar un nou sacrificiu pentru aceste păcate. Pe
baza acestei erori s-a creat doctrina Liturghiei, care, după cum am
explicat-o anterior mai detaliat, era socotită o nouă jertfire a
lui Cristos pentru păcatele specifice ((471)) ale persoanei
pentru care este oferită sau jertfită Liturghia — noua
jertfire a lui Cristos fiind făcută să pară raţională
prin pretenţia că preotul care oficiază are puterea să
schimbe pâinea şi vinul în trupul şi sângele real al lui
Cristos, şi apoi, frângând azima, să frângă sau să
jertfească pe Domnul din nou pentru păcatele persoanei pentru
care se face Liturghia. Am arătat deja că din punct de vedere
divin această învăţătură şi practică a
fost o scârbă în ochii Domnului — „urâciunea care pustieşte”.
Dan. 11:31; 12:11*.
———————
*Vol.
II, cap. 9 şi Vol. III, cap. 4
———————
Această
doctrină falsă a pustiit şi în urma ei a venit mulţimea
de erori ale Bisericii, marea cădere sau apostazie care a constituit
sistemul roman — cel mai mare dintre toţi Anticriştii.
Secolele au trecut unul după altul cu această vedere predominând,
stăpânind pretutindeni în creştinătate, până când,
în secolul al 16-lea, marea mişcare a Reformei a început să stârnească
împotrivire şi proporţional a început să găsească
adevărurile care fuseseră ascunse în timpul Veacurilor Întunecate
sub doctrinele şi practicile false ale Anticristului. Reformatorii
primind mai multă lumină în privinţa întregii mărturii
a Cuvântului lui Dumnezeu, această lumină a inclus vederi mai
clare despre jertfa lui Cristos şi ei au început să vadă că
teoria şi practica papală a Liturghiei era într-adevăr „urâciunea
pustiirii” şi au respins-o, cu diferite grade de fermitate.
Biserica Angliei şi-a revizuit Cartea de Rugăciuni în anul 1552
şi a exclus cuvântul Liturghie.
Obiceiul
Liturghiei a luat practic locul serbării anuale a Cinei de Amintire a
Domnului, pentru că Liturghiile erau făcute frecvent, cu
scopul de a curăţi pe oameni în mod repetat de păcate. Când
reformatorii au văzut eroarea aceasta, au încercat să se întoarcă
la simplitatea originară a primei instituiri şi au respins
Liturghia romană ca fiind o celebrare nepotrivită a Cinei de
Amintire a Domnului. Totuşi, nevăzând legătura strânsă
dintre tipul Paştilor, antitipul morţii Domnului nostru şi
Cina ca o amintire a antitipului, ei n-au ((472)) înţeles
caracterul potrivit al ţinerii acesteia la data repetării ei anuale.
Ca atare vedem că printre protestanţi unii serbează lunar,
alţii la fiecare trei luni, iar alţii la patru luni — fiecare
denominaţie folosindu-şi judecata proprie — „ucenicii” sărbătorind
săptămânal, printr-o neînţelegere a Scripturilor cumva
asemănătoare cu neînţelegerea referitoare la botez. Ei îşi
bazează serbarea săptămânală a cinei pe declaraţia
din Faptele Apostolilor care spune că Biserica timpurie se aduna în
prima zi a săptămânii şi la aceste adunări „frângeau
pâinea”. Fapt. 2:42, 46; 20:7.
Am
observat deja* că aceste celebrări săptămânale nu
erau comemorări ale morţii Domnului, ci, dimpotrivă, erau
mese de dragoste care comemorau învierea Sa şi ocaziile de frângere
a pâinii împreună cu El, de care s-au bucurat în câteva din
zilele întâi ale săptămânii pe parcursul celor patruzeci de
zile înainte de înălţarea Sa. Amintirea acestor ocazii de frângere
a pâinii, în care ochii le-au fost deschişi şi L-au recunoscut,
i-a făcut probabil să se întâlnească apoi în prima zi a
fiecărei săptămâni, şi, nu nepotrivit, să aibă
o masă comună, o frângere a pâinii. După cum am remarcat
deja, paharul nu se aminteşte niciodată în legătură
cu acestea, în timp ce în fiecare relatare despre Cina de Amintire a
Domnului nostru paharul ocupă un loc la fel de important ca şi pâinea.
———————
*Vezi
capitolul precedent
———————
Cine
poate celebra?
Răspundem
mai întâi de toate că nici unul care nu se încrede în sângele
preţios al lui Cristos ca jertfă pentru păcate nu trebuie să
se împărtăşească. Nici unul nu trebuie să se împărtăşească
decât dacă prin credinţă are sângele stropirii pe stâlpii
şi pe pragul de sus al cortului pământesc care ne vorbeşte
pace, în loc de a striga după răzbunare, cum a strigat sângele
lui Abel (Evr. 12:24). Nici unul nu trebuie să celebreze sărbătoarea
simbolică dacă nu are în inima sa sărbătoarea adevărată
şi nu L-a acceptat pe Cristos ca ((473)) Dătătorul
lui de viaţă. Mai departe, nici unul nu trebuie să se împărtăşească
dacă nu este membru al singurului corp, al singurei pâini, şi
dacă nu şi-a socotit viaţa, sângele, jertfită împreună
cu a Domnului în aceeaşi cupă sau pahar. Există aici o
linie despărţitoare clară, nu numai între credincioşi
şi necredincioşi, ci şi între consacraţi şi
neconsacraţi. Totuşi, linia trebuie să fie trasă de
fiecare persoană pentru sine însuşi — atâta timp cât
declaraţiile sale sunt bune şi rezonabil dovedite de comportarea
sa exterioară. Nu este treaba unui membru şi nici chiar a
Bisericii să judece pe altul, decât dacă, după cum am arătat
deja, chestiunea a ajuns în faţa ei într-o formă definită,
conform regulilor prescrise. Altfel bătrânii, sau reprezentanţii
Bisericii, trebuie să pună în faţa celor care se adună
împreună termenii sau condiţiile acestea: (1) credinţă
în sânge; şi (2) consacrare pentru Domnul şi serviciul Său,
chiar până la moarte. Ei trebuie să invite apoi pe toţi
cei care cred în felul acesta şi sunt astfel consacraţi, să
participe la celebrarea morţii Domnului şi a propriei lor morţi.
Aceasta, şi toate invitaţiile în legătură cu
celebrarea, trebuie să fie atât de clar arătate încât să
nu lase nici o idee de sectarism. Toţi trebuie să fie bineprimiţi
să participe, indiferent de credinţa şi armonia lor în
alte subiecte, dacă sunt în deplin acord cu privire la aceste adevăruri
fundamentale — răscumpărarea prin sângele preţios şi
o deplină consacrare până la moarte, care îi îndreptăţeşte.
Aici
este potrivit să ne gândim la cuvintele apostolului:
„De
aceea, oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în
chip nevrednic va fi vinovat cu privire la trupul şi sângele
Domnului. Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, şi aşa
să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci
cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi
bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte
trupul Domnului.” 1 Cor.
11:27-29.
Prevenirea
pe care o face aici apostolul pare să fie împotriva unei celebrări
neglijente a acestei Comemorări, care ar face din ea un ospăţ,
şi împotriva invitării unor persoane la întâmplare. Aceasta
nu este un astfel de ospăţ. Este o Comemorare solemnă,
intenţionată numai pentru membrii ((474)) „corpului”
Domnului; şi cine nu discerne aceasta, cine nu discerne că pâinea
reprezintă trupul lui Isus şi că paharul reprezintă sângele
Lui, participând la ea va intra sub judecată — nu sub „osândă”,
cum spune în traducerea obişnuită, ci sub judecată în
ochii Domnului şi de asemenea judecată în propria lui conştiinţă.
Înainte de a se împărtăşi din aceste simboluri, prin
urmare, fiecare persoană trebuie să decidă pentru sine dacă
crede şi se încrede sau nu în trupul frânt şi sângele vărsat
al Domnului nostru ca fiind preţul său de răscumpărare,
şi în al doilea rând, dacă a făcut sau nu consacrarea
deplină a tot ce are, ca să poată fi astfel inclus ca
membru al „singurului trup”.
Remarcând
cine este exclus şi cine are acces în mod cuvenit la masa Domnului,
vedem că fiecare membru adevărat al Ecclesiei are dreptul
să participe, dacă acest drept nu i-a fost interzis printr-o acţiune
deschisă din partea întregii Biserici, conform regulii stabilite de
Domnul (Mat. 18:15-17). Toţi aceştia pot celebra; toţi aceştia
vor dori desigur să celebreze — vor dori desigur să se
conformeze sfatului dat de Învăţătorul înainte de moartea
Sa: „Mâncaţi . . . beţi toţi din el”. Ei îşi vor
da seama că dacă nu mâncăm carnea Fiului Omului şi nu
bem sângele Lui, nu avem viaţă în noi; şi că, dacă
ei s-au împărtăşit în inimă şi în minte în
mod real de meritele jertfei Domnului şi de viaţa Sa, este atât
un privilegiu cât şi o plăcere să comemoreze aceasta
şi s-o mărturisească unul înaintea altuia şi înaintea
Domnului.
Cine
poate oficia
Doctrina
falsă a Liturghiei şi crearea în Biserică a unei clase
numite cler, să administreze acest serviciu şi altele similare,
a creat o impresie atât de adâncă în mintea publicului încât
protestanţii chiar până astăzi cred în general că
prezenţa unui „slujitor rânduit”, pentru a cere binecuvântarea
şi a oficia într-un astfel de serviciu de comemorare, este absolut
necesară şi că orice altă procedură ar fi un
sacrilegiu. Cât de greşită este această teorie se va
recunoaşte imediat ce ne vom aminti că toţi care au
privilegiul de a participa la această Comemorare sunt ((475))
membri consacraţi ai „Preoţimii Împărăteşti”
— fiecare este deplin împuternicit de Domnul să predice Cuvântul
Său în conformitate cu talentele şi ocaziile sale, şi de
asemenea pe deplin autorizat să îndeplinească orice fel de
serviciu sau slujire de care este capabil, pentru El şi pentru
membrii corpului Său, şi în numele Său pentru alţii.
„Voi toţi sunteţi fraţi” este standardul Domnului,
şi acesta nu trebuie uitat când suntem în comuniune cu El şi
celebrăm Lucrarea Lui răscumpărătoare şi uniunea
noastră comună cu El şi unul cu altul ca membri ai corpului
Său.
Totuşi,
în fiecare mic grup al poporului Domnului, în fiecare mică „Ecclesie”
sau corp al lui Cristos, după cum am arătat deja, Scripturile
arată că trebuie să fie ordine, iar parte a acestei ordini
este că „în fiecare Biserică” trebuie să fie „bătrâni”.
În timp ce fiecare membru al Ecclesiei, al Noii Creaţii, are
autorizare suficientă de la Domnul ca să-i permită să
ia oricare parte în legătură cu Cina de Amintire, totuşi,
Biserica prin alegerea bătrânilor indică faptul că ei
trebuie să fie reprezentanţii întregii Ecclesii cu
privire la lucruri ca acestea. De aceea, datoria aranjării şi
slujirii la această Comemorare ar cădea în sarcina lor ca un
serviciu pentru care au fost deja aleşi de către Biserică.
Declaraţia
Domnului nostru: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru
numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” — ne arată în
mod hotărât că oriunde este posibil, această comemorare
trebuie celebrată în compania celorlalţi membri ai corpului.
Binecuvântarea care o însoţeşte a fost cu intenţia să-i
atragă pe membri unul către altul, nu numai în această
adunare anuală, ci oricând este posibil. Ori de câte ori se adună
chiar doi sau trei pentru a face apel la această promisiune, fiind
imposibil sau neconvenabil să se întâlnească cu un grup mai
mare, ei au privilegiul să celebreze ca o Biserică, ca o Ecclesie
completă; şi chiar dacă o persoană se află în
astfel de circumstanţe încât nu se poate întâlni cu alţii,
noi sugerăm ca credinţa lui să meargă cu suficientă
putere către Domnul pentru a face apel la făgăduinţă
— socotind că Domnul împreună cu el sunt doi. Sfătuim ca
o ((476)) astfel de izolare inevitabilă să nu împiedice
pe nimeni de la celebrarea anuală a marii jertfe pentru păcat
şi a participării noastre la ea împreună cu Domnul nostru;
ca persoana singură să-şi procure pâine — (dacă se
poate pâine nedospită — cum ar fi biscuiţi săraţi)
şi rodul viţei (suc de stafide, suc de struguri sau vin*) şi
să celebreze în comuniune de spirit cu Domnul şi cu ceilalţi
membri ai corpului, de care este despărţit prin forţa împrejurărilor.
____________________
*După
câte putem noi înţelege, Domnul a folosit vin fermentat când a
instituit această Comemorare. Totuşi, fiindcă El n-a
specificat vinul, ci doar „rodul viţei”, şi de asemenea
fiindcă în zilele noastre obişnuinţa cu alcoolul a căştigat
o putere atât de mare şi de rea, noi credem că avem aprobarea
Domnului în folosirea sucului de struguri nefermentat sau a sucului de
stafide, la care, dacă se vrea, se pot adăuga câteva picături
de vin fermentat, astfel încât să mulţumească conştiinţa
celor care ar fi înclinaţi să considere că ascultarea de
exemplul Domnului ar cere să se folosească vin fermentat.
În acest mod nu va fi nici un pericol pentru nici unul dintre fraţii
Domnului, nici chiar pentru cei mai slabi în trup.
____________________
O
ordine a serviciului
Fiindcă
Domnul n-a aşezat nici o regulă sau ordine de serviciu, nu este
pentru noi să o aşezăm — totuşi, credem că ar
fi potrivit să sugerăm ceea ce ni se recomandă de la sine
ca o celebrare moderată, rezonabilă, ordonată, a acestei
Comemorări. Nu facem aceasta cu intenţia de a fixa o regulă
sau o lege, ci cu scopul de a ajuta pe unii care au fost obişnuiţi
cu un serviciu complicat şi pe alţii care n-au fost obişnuiţi
cu nimic de felul acesta, să ajungă la o opinie moderată
asupra subiectului. Cele ce exprimăm să fie deci considerate
numai în lumina sugestiei, supuse unor astfel de modificări etc.,
cum par recomandabile. Ele sunt următoarele:
(1)
Deschiderea serviciului cu una sau mai multe cântări, potrivite
ocaziei — cu caracter solemn şi îndreptând mintea în direcţia
Comemorării.
(2)
Rugăciune pentru binecuvântarea divină asupra adunării
şi în special asupra celor care vor participa, amintind ((477))
de asemenea pe ceilalţi membri ai aceluiaşi corp, cunoscuţi
şi necunoscuţi nouă, din toată lumea, şi în
special pe cei care celebrează această Comemorare la aniversarea
ei.
(3)
Bătrânul care oficiază ar putea citi din Scripturi relatarea
instituirii originare a Comemorării.
(4)
Acelaşi bătrân sau alt bătrân ar putea prezenta apoi o
relatare a acestui subiect, tip şi antitip, fie vorbind liber, fie,
dacă vrea, la fel de bine, citind o explicaţie a întregului
subiect, ca de exemplu cele arătate anterior.
(5)
Atrăgând atenţia asupra faptului că Domnul nostru a
binecuvântat pâinea înainte de a o frânge, conducătorul i-ar
putea solicita unui frate competent să ceară binecuvântarea
asupra pâinii, sau — dacă din cei prezenţi n-ar fi nici unul
competent în afară de el — atunci să ceară el binecuvântarea
divină asupra pâinii şi asupra celor care se vor împărtăşi
din ea, ca ochii înţelegerii lor să poată fi deschişi
larg ca să aprecieze sau să înţeleagă adâncimea
sensului cuvenit legat de ea şi ca toţi participanţii să
aibă o comuniune binecuvântată cu Domnul în folosirea acestui
simbol al cărnii Sale şi să-şi reînnoiască
consacrarea de a fi frânţi împreună cu El.
(6)
Se poate frânge apoi o bucată de pâine nedospită folosind
cuvintele Domnului: „Acesta este trupul Meu, dat pentru voi. Mâncaţi
toţi din el”; şi un frate sau însuşi fratele care
oficiază poate servi cu farfuria; sau, dacă adunarea este mare,
se poate servi cu mai multe farfurii simultan de către doi, patru,
şase fraţi consacraţi, sau de către oricâţi este
necesar.
(7)
Ar fi de dorit să se păstreze linişte în timpul
distribuirii simbolurilor, cu excepţia unor scurte remarci direct la
subiect, care n-ar fi nepotrivite, cu privire la semnificaţia pâinii
şi cum ne hrănim noi din Domnul — deşi în general ar fi
bine ca acest subiect să fie arătat de către conducător
sau de către un alt vorbitor înainte de distribuire, când explică
semnificaţia celebrării în general, astfel încât comuniunea
participanţilor să nu fie deranjată.
(8)
Apoi ar trebui să se ceară binecuvântarea asupra paharului,
exact cum citim, că Domnul „a luat paharul şi, ((478))
după ce a mulţumit, l-a dat” ucenicilor Săi. Ar putea fi
numit un frate pentru această rugăciune de mulţumire şi
de cerere a binecuvântării Domnului asupra participanţilor,
şi ar trebui de asemenea servit în linişte.
(9)
Serviciul fiind astfel terminat, sfătuim să se urmeze exemplul
Domnului şi al apostolilor până la sfârşit — să se
cânte o cântare de încheiere şi apoi adunarea să fie liberă
— fără nici o rugăciune de încheiere. Sfătuim ca la
această ocazie saluturile obişnuite, întrebările despre sănătate
etc., să fie evitate şi fiecare să mergă la casa lui
evitând pe cât posibil orice le-ar putea conturba cugetele şi
comuniunea, şi pe cât posibil fiecare să caute să continue
comuniunea, nu numai în noaptea aceea, ci şi în ziua următoare,
având în minte experienţele Domnului în Ghetsimani şi nevoia
Lui de compătimire şi ajutor, precum şi faptul că
fiecare membru al corpului Său poate avea ocazii ghetsimane şi
nevoie de mângâierea şi ajutorul celorlalţi ucenici.
Despre
Învăţătorul este scris: „Şi nici un om dintre
popoare nu era cu Dânsul” — nimeni în stare să compătimească
cu El în ceasul încercării. Cu noi este altfel. Noi îi avem pe
ceilalţi membri ai corpului, botezaţi similar în moarte, angajaţi
similar să fie „frânţi” ca membri ai unei singure pâini,
acceptaţi şi unşi cu acelaşi Spirit sfânt.
Amintindu-ne aceasta, să căutăm cu atât mai serios să-i
ajutăm pe ceilalţi membri ai corpului, amintindu-ne că
orice se face pentru cel mai mic membru al corpului, se face pentru Cap
şi este apreciat de El. În acelaşi timp ne putem aminti în mod
cuvenit exemplul lui Petru — impulsivitatea lui sârguincioasă, ca
serv al Domnului, însă şi slăbiciunea lui într-un moment
de încercare precum şi nevoia lui de ajutor şi de rugăciuni
din partea Domnului. „M-am rugat pentru tine, ca să nu ţi se
micşoreze credinţa.” A ne aminti de acest lucru poate fi un
ajutor special pentru noi, după cum fără îndoială a
fost şi pentru apostolul Petru după aceea. Aceasta ne va face în
stare să căutăm la Domnul mai mult „har, ca să avem
ajutor la momentul potrivit”.
Ar
fi bine ca în acelaşi timp să ne amintim de Iuda şi că
el a căzut din pricina egoismului — ambiţiei, lăcomiei;
şi ((479)) amintindu-ne cum prin această uşă a
egoismului Satan a pătruns tot mai mult în el, ne poate ajuta să
ne păzim ca să nu cădem şi noi într-o capcană a
Adversarului; ca nu cumva din vreun motiv să tăgăduim pe
Domnul care ne-a cumpărat; ca nu cumva în vreun sens al cuvântului
să trădăm vreodată pe Domnul sau pe fraţii Săi,
sau Adevărul Său. Să avem în minte în ziua următoare
experienţele iubitului nostru Răscumpărător; nu numai
ca să ne putem astfel identifica mai bine cu El, dar, în plus, să
nu considerăm ca un lucru ciudat încercările de foc ce ar putea
fi permise să vină asupra noastră ca urmaşi ai Săi,
ci să-L putem urma până la sfârşit şi să păstrăm
totdeauna în minte ultimele Sale cuvinte, „S-a sfârşit”, şi
să ne dăm seama că aceasta a însemnat o completare a
jertfei Sale pentru păcat în folosul nostru, aşa încât prin rănile
Lui să ne putem considera vindecaţi şi de asemenea să
ne putem da seama că El trăieşte veşnic pentru a
interveni în favoarea noastră şi a ne da ajutor în orice timp
de nevoie.
Paştile
creştinilor (easter) — Paştile evreilor (passover)
Cuvântul
„Easter” (Paştile creştinilor nominali, în limba engleză
— n.e.) se află o singură dată în Scripturi (Fapt. 12:4,
Biblia King James — n.e.), şi acolo este tradus greşit; acesta
trebuie să fie tradus „Passover” (Paştile evreilor, în
limba engleză — n.e.). Numele „Easter” a fost adoptat de la păgâni.
Este de origine saxonă şi denumeşte o zeiţă a
saxonilor, sau mai degrabă a estului, Estera, a cărei sărbătoare
era celebrată primăvara, aproximativ la timpul Paştilor
evreilor. Adoptarea acestui nume şi aplicarea lui la perioada celebrării
morţii, învierii şi înălţării Domnului nostru,
până la venirea binecuvântării de la Cincizecime, a fost
evident o încercare de a face ca instituţiile creştine să
le înlocuiască mai uşor pe cele ale păgânilor. Ca şi
majoritatea concesiilor, aceasta datează de prin secolul al treilea.
Această origine păgână a numelui „Easter” nu trebuie să
aibă vreo importanţă specială în mintea noastră,
pentru că noi nu-l mai folosim pentru a celebra pe zeiţa
orientului. Printre protestanţi numele a fost ((480)) în mod
clar legat de o zi, în loc de o perioadă, cum era în trecut şi
cum este folosit încă de catolici. Acea zi se numeşte Duminica
de Paşti. Pentru poporul Său orice amintire a învierii Domnului
nostru va fi întotdeauna preţioasă, dar pentru cei care
apreciază corect această problemă, fiecare duminică
este o Duminică de Paşti, deoarece fiecare duminică este o
amintire comemorativă a învierii Domnului nostru dintre morţi.
Prezentând
aici subiectul, gândul nostru este în mod special ca să atragem
atenţia asupra sensului mai larg al termenului Paşti folosit de
catolici, care înclude atât Vinerea Mare cât şi Duminica de Paşti,
şi este folosit doar ca un sinonim pentru perioada Paştilor.
Introducându-se Liturghia şi folosirea ei frecventă, s-ar fi
putut aştepta ca celebrarea anuală a morţii Domnului nostru
la aniversarea ei să fie desfiinţată; dar nu este aşa.
Obiceiul iniţial al Bisericii timpurii, de a celebra marele fapt
central şi însăşi temelia existenţei ei, a continuat,
deşi celebrarea cinei la timpul ei cuvenit a încetat, fiind înlocuită
cu numeroasele sacrificii ale Liturghiei — şi astfel această
amintire specială şi-a pierdut sensul.
Secole
la rând a fost obiceiul să se socotească data răstignirii
Domnului nostru după calendarul evreiesc, după cum am explicat
deja; dar mai târziu, dorindu-se pe cât posibil desprinderea de instituţiile
evreieşti, s-a instituit o schimbare în metoda de calculare a datei
morţii lui Cristos, Paştele nostru. „Conciliul Ecumenic” din
Niceea a hotărât ca de atunci înainte Paştile să se
celebreze în vinerea ce urmează după prima Lună plină
începând de la echinocţiul de primăvară. Aceasta a fixat
nu numai celebrarea generală a morţii Domnului într-o vineri,
numită „Vinerea Mare”, ci a mai asigurat şi ca celebrarea să
fie într-adevăr foarte rar în acord perfect cu celebrarea Paştilor
de către evrei. Trebuie să amintim că diferenţa în
metoda de calculare este aceea că atunci evreii aşteptau şi
aşteaptă şi acum până la echinocţiul de primăvară
şi încep luna cu prima Lună nouă după aceea, şi
ţin Paştile când Luna este plină, sau în ziua a
patrusprezecea. Această schimbare dă ocazional o diferenţă
de aproape o lună între cele două metode de calculare.
((481))
Nu
este treaba noastră să spunem care metodă este mai bună,
dar noi preferăm să ne ţinem de cea pe care au practicat-o
Domnul şi apostolii — nu cu un servilism care ne-ar face să
simţim că am comite o crimă dacă am greşi în
calculare şi am celebra la o dată greşită, ci cu o
satisfacţie totuşi că ne-am străduit să urmăm
cât se poate de aproape instituirea divină, modelul. Cineva ar putea
sugera că ar fi şi mai bine să se fixeze data conform
calendarului nostru modern — de exemplu la 15 aprilie sau la 1 aprilie,
sau la o altă dată — şi în consecinţă nici un
calcul etc., n-ar fi necesar. Noi răspundem că evident Domnul a
avut un motiv să aranjeze calendarul evreiesc aşa cum l-a
aranjat şi preferăm să continuăm a recunoaşte
instituirea Sa în această problemă.
Într-un
anumit sens vedem că după cum Soarele este simbolul Împărăţiei
spirituale a lui Dumnezeu, Luna este simbolul Legământului Legii
şi al poporului care a fost sub acel Legământ al Legii. Astfel,
a existat o potrivire deosebită în faptul că Domnul nostru a
fost răstignit de către ei tocmai când Luna era plină,
şi aceasta prin predeterminarea lui Dumnezeu cu privire la timp, aşa
încât ei nu L-au putut prinde înainte, deşi au vrut, pentru că
„încă nu-I venise ceasul” (Ioan 7:30; 8:20). Răstignirea
Lui când Luna era plină şi faptul că apoi Luna a început
imediat să scadă arată o lecţie în sensul că
Israelul ca naţiune şi-a atras asupră-şi respingerea
divină, sau lepădarea pentru un timp, simbolizată prin micşorarea
Lunii, ceea ce a reprezentat declinul lor naţional.
*
* *
Adăugăm
aici câteva citate potrivite, dintr-o autoritate recunoscută care
susţine cele de mai sus după cum urmează:
Din
enciclopediile lui McClintock şi Strong
„Easter,
adică Paşti — Easter este un cuvânt de origine saxonă
şi denumeşte o zeiţă a saxonilor, sau mai degrabă
a estului, Estera, în onoarea căreia erau aduse sacrificii an de ((482))
an, cam pe la timpul Paştilor (primăvara), numele începând să
fie legat prin asociere de idei de sărbătoarea creştină
a învierii, care avea loc la timpul Paştilor: de aceea noi spunem
ziua de Paşti (Easter), Duminica de Paşti (Easter), dar foarte
nepotrivit, pentru că aceasta în nici un caz nu se referă la
festivalul ţinut atunci pentru zeiţa vechilor saxoni. La fel se
foloseşte în prezent cuvântul german Ostern pentru «Easter»
şi se referă la aceeaşi zeiţă Estera sau Ostera.
Apariţia acestui cuvânt în Biblia King James (Fapt. 12:4) — «Cu
gând ca, după Paşti (în limba engleză Easter — n. e.),
să-l scoată înaintea poporului» — se poate remarca îndeosebi
ca exemplu al lipsei de consecvenţă a traducătorilor . . .
La ultima revizuire s-a înlocuit cu «Paşti» (în limba engleză
Passover — n. e.) în toate pasajele cu excepţia acestuia. . . .
Bisericile
din Asia Mică au serbat moartea Domnului în ziua care corespunde cu
ziua de 14 a lunii Nisan, zi în care, conform părerii întregii
Biserici vechi, a avut loc răstignirea. Bisericile din Apus (Roma),
pe de altă parte, au fost de părere ca răstignirea să
fie comemorată anual chiar în ziua din săptămână
în care a avut loc, adică vineri. . . . Bisericile din Apus priveau
ziua morţii lui Cristos ca o zi de doliu şi nu sfârşeau
postul până în ziua învierii. Bisericile din Asia Mică, pe de
altă parte, priveau moartea lui Cristos întru totul ca moarte pentru
răscumpărarea omenirii şi sfârşeau ziua de post în
ceasul morţii lui Cristos, la ora trei după-amiază, şi
imediat după aceea serbau agapele şi Cina Domnului. Amândouă
părţile (Răsăritul ortodox şi Bisericile de Apus)
au aderat la cuvântul Pascha (Paşti), prin care ei înţelegeau
uneori zilele speciale de sărbătoare din această săptămână,
iar alteori întreaga săptămână de comemorare a Paştilor.
Prima
neînţelegere serioasă între părţile din interiorul
Bisericii vechi a izbucnit aproximativ în anul 196 (d. Cr.), când
episcopul Victor din Roma a trimis o circulară către episcopii
de frunte ai Bisericii, cerându-le să ţină sinoade în
diferitele lor provincii şi să introducă practica apuseană
((483)) (practica celebrării în ziua de vineri şi
duminică, în loc de ziua exactă, 14 şi 16 Nisan). Unii
s-au supus cerinţei, dar sinodul ţinut de episcopul Polycrate
din Efes a refuzat cu îndârjire şi a aprobat scrisoarea lui
Polycrate către Victor, care în apărarea practicii asiatice s-a
referit la autoritatea apostolilor Filip şi Ioan, la a lui Polycarp
şi la a altor şapte rudenii de-ale sale care fuseseră înainte
episcopi ai Efesului. . . .
Până
aici controversa dintre Bisericile asiatică şi apuseană (romană)
era în legătură numai cu două puncte, şi anume: (1)
dacă trebuia comemorată ziua din săptămână sau
ziua din lună în care a avut loc moartea lui Cristos; (2) dacă
postul trebuia să se sfârşească. Acum s-a ivit un al
treilea punct de dispută, cu privire la timpul când a fost de fapt
ziua de 14 Nisan. Mulţi dintre Părinţii Bisericii sunt de părere
că în conformitate cu calculul originar al evreilor până la
distrugerea Ierusalimului, data de 14 Nisan fusese întotdeauna după
echinocţiul de primăvară şi numai din cauza calculării
greşite de mai târziu a evreilor data de 14 Nisan a căzut
uneori şi înainte de echinocţiu. De aceea ei au insistat ca
data de 14 Nisan, care pentru ambele părţi din interiorul
Bisericii stabilea data pentru Paşti (Easter), să fie întotdeauna
după echinocţiu.
Deoarece
anul evreiesc este an lunar şi data de 14 Nisan este întotdeauna o
zi cu Lună plină, creştinii care au adoptat vederea
astronomică de mai sus, ori de câte ori data de 14 Nisan cădea
înainte de echinocţiu urmau să celebreze moartea lui Cristos cu
o lună mai târziu decât Paştile evreieşti. Deoarece acum
creştinii nu se mai puteau baza pe calendarul evreiesc, a trebuit ca
ei să-şi calculeze singuri data de Paşti. Aceste calcule se
deosebeau adeseori, în parte din motivele deja amintite şi în parte
pentru că data echinocţiului a fost fixată de unii pe 18
martie, de alţii pe 19 martie, iar de alţii pe 21 martie.
Conciliul din Arles, din anul 314, s-a străduit să stabilească
o uniformitate, însă decretele lui se pare că n-au avut mare
efect. De aceea subiectul a fost din nou discutat şi luat în
considerare de Conciliul Ecumenic de la Niceea care ((484)) a hotărât
ca «Paştile» să fie celebrate de întreaga Biserică după
echinocţiu, în vinerea ce urma după 14 Nisan. S-a mai prevăzut
ca Biserica din Alexandria, care se distingea în ştiinţele
astronomice, să informeze anual Biserica din Roma în ce zi a
Calendelor să fie celebrate Idele Paştilor (de la care Calende să
se plece pentru a se stabili Idele Paştilor — n. e.), iar Biserica
din Roma să informeze toate Bisericile din lume. Dar nici chiar
aceste decrete ale Conciliului din Niceea n-au pus capăt tuturor
diferenţelor şi a rămas ca prin calculele lui Dionisius
Exiguus să se introducă treptat uniformitatea de practică
în Biserica veche. Unele ţări, ca Marea Britanie, n-au părăsit
vechea lor practică decât după o rezistenţă îndelungată.
În timpul lui Carol cel Mare, uniformitatea (în ţinerea
vinerii, fără a lua în seamă calcularea evreiască a
zilei cu Lună plină) pare să fi fost stabilită, şi
(după aceea) nu se mai găseşte nici o urmă (a
celebrării) de quarto decimani (celebrarea după ziua reală
— 14 Nisan, Luna plină după echinocţiul de primăvară).
. . .
Revizuirea
calendarului de către Papa Grigore al XIII-lea a păstrat în
linii mari era dionisiană, dar a stabilit mai corect Luna plină
de Paşti şi a prevăzut cu grijă evitarea oricărei
abateri viitoare a calendarului de la timpul astronomic. Totuşi, prin
aceste calcule amănunţite, uneori Paştile creştine,
contrar hotărârilor Conciliului din Niceea, coincid cu Paştile
evreieşti”.
Aceeaşi
autoritate spune cu privire la cuvântul PaŞti: „Aceasta era sărbătoarea
reprezentativă a anului şi în această poziţie unică
avea o anumită legătură cu tăierea împrejur, ca al
doilea sacrament al Bisericii evreieşti (Exodul 12:44). Putem vedea
aceasta în ceea ce s-a întâmplat la Ghilgal, când Iosua luând în
considerare legământul divin a celebrat Paştile imediat după
ce poporul a fost tăiat împrejur. Dar natura relaţiei în care
au fost aceste două ritualuri nu s-a manifestat pe deplin până
la împlinirea antitipurilor şi până când Cina Domnului a
luat locul Paştilor, ca sărbătoarea sfântă a
poporului ales al lui Dumnezeu”.
