Vol. 6 - Noua Creaţie

 STUDIUL III

Noua Creaţie - Chemarea noii creaţii

Numai cei „chemaţi” pot fi aleşi — Când a început chemarea pentru această „mare mântuire” — Chemarea la pocăinţă nu este chemare pentru natura divină — Chemarea iudee — Chemarea evanghelică — De ce nu sunt chemaţi mulţi „de neam mare”, „înţelepţi” sau „puternici” — Înălţarea ca premiu pentru adevărata smerenie — Caracterul, o condiţie a chemării — Lumea în timpul Mileniului nu va fi chemată, ci i se va porunci — Timpul chemării evanghelice este limitat — Noua Creaţie este chemată sau atrasă de către Tatăl — Cristos înţelepciunea noastră — Cristos îndreptăţirea noastră — Îndreptăţirea reală şi socotită sunt diferite — Are „Noua Creaţie” nevoie de îndreptăţire? — Baza îndreptăţirii — Îndreptăţirea Vrednicilor din Vechime este diferită de a noastră — Îndreptăţirea în Veacul Milenar — Cristos făcut pentru noi sfinţire — Sfinţirea în timpul Veacului Milenar — Două consacrări distincte în tipurile levitice — Nici unul n-a avut moştenire în ţară — Mulţimea cea mare — Sfinţirea are două părţi — Partea omului — Partea lui Dumnezeu — Experienţele se deosebesc după temperament — Sfinţenia nu este nici perfecţiune, nici emoţie — „El îşi vindecă toate bolile tale” — Necesitatea tronului de har — Cum îndreptăţirea intră treptat în sfinţire — Consacrarea după încheierea „chemării de sus” — Mântuirea sau eliberarea Bisericii

Ocazia de a deveni membri ai Noii Creaţii şi de a participa la posibilităţile, privilegiile, binecuvântările şi gloriile ei n-a fost deschisă pentru lume în general, ci numai pentru o clasă „chemată”. Acest lucru este prezentat foarte distinct în Scripturi. Israelul după trup a fost chemat de Domnul pentru a fi poporul Său deosebit, separat de alte popoare sau neamuri de pe pământ, după cum este scris: „Eu v-am ales (recunoscut) numai pe voi, dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Totuşi, chemarea lui Israel n-a fost „chemarea de sus” sau „chemarea cerească” şi ca atare nu găsim nici o menţionare a lucrurilor cereşti în nici una dintre făgăduinţele aparţinătoare acestui popor. Chemarea lor a fost la o stare pregătitoare, care ((86)) în cele din urmă a pregătit o rămăşiţă din acea naţiune ca să primească şi să profite de chemarea de sus pentru „o mântuire aşa de mare, care, începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Condiţiile chemării de sus sau chemării cereşti nu trebuie, prin urmare, să fie căutate în Vechiul, ci în Noul Testament, deşi, pe măsură ce ochii înţelegerii noastre se deschid pentru a discerne „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”, noi putem vedea în procedurile şi providenţele Sale cu Israelul după trup anumite lecţii tipice folositoare pentru sămânţa spirituală care a fost chemată cu o chemare cerească, deoarece, aşa cum ne arată apostolul, Israelul trupesc şi legile lui, ca şi procedurile lui Dumnezeu cu el, au fost umbre sau tipuri ale lucrurilor mai bune aparţinătoare celor chemaţi să fie membri în Noua Creaţie.

Deoarece în planul divin Cristos trebuia să aibă întâietate în toate lucrurile, şi astfel era necesar ca El să fie primul, principalul, Marele Preot, care trebuia să devină conducătorul acestei Noi Creaţii de fii ai lui Dumnezeu, Căpetenia mântuirii şi modelul lor, al cărui curs să-l poată copia şi în ai cărui paşi să poată urma, vedem un motiv satisfăcător pentru care vrednicii din vechime nu puteau avea nici parte nici soartă în această Nouă Creaţie. Cuvintele Domnului nostru cu privire la Ioan Botezătorul atestă lucrul acesta: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Mat. 11:11). Astfel declară şi apostolul Pavel, în timp ce vorbeşte în termeni de cea mai înaltă laudă despre credinţa şi caracterul nobil al acestor fraţi din dispensaţia trecută: „Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evr. 11:40.

În afară de aceasta, trebuie să ne amintim că nimeni nu poate fi chemat în timp ce este încă sub condamnare din cauza păcatului lui Adam. Pentru a fi chemat la această „chemare de sus” este necesar să fie asigurată întâi îndreptăţirea de condamnarea adamică, iar aceasta nu putea fi acordată prin sângele viţeilor şi ţapilor nici chiar Israelului natural, deoarece ((87)) aceste sacrificii nu pot şterge niciodată păcatul şi au fost numai tipuri ale sacrificiilor mai bune care satisfac în realitate cerinţele Dreptăţii împotriva rasei noastre. De aceea, n-a fost posibil să înceapă chemarea până după ce Domnul nostru Isus a dat preţul de răscumpărare — „ne-a cumpărat cu sângele Său preţios”. Chiar şi apostolii au fost chemaţi şi acceptaţi în Noua Creaţie numai de probă înainte ca Răscumpărătorul să dea preţul, să Se înalţe şi să-l prezinte în folosul lor. Atunci, în ziua Cincizecimii şi nu înainte, Tatăl i-a recunoscut pe aceşti credincioşi în mod direct şi i-a conceput prin Spiritul Său sfânt pentru a fi „Noi Creaturi”. Este adevărat, în timpul misiunii Sale Domnul nostru le-a spus fariseilor: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mat. 9:13). Dar trebuie să recunoaştem o mare diferenţă între chemarea oamenilor la pocăinţă şi chemarea lor cu o chemare de sus a naturii divine şi a comoştenirii cu Cristos. Nici un păcătos nu este acceptat la ea; prin urmare noi toţi, fiind „din fire copii ai mâniei”, avem nevoie întâi să fim îndreptăţiţi liber de toate lucrurile prin sângele preţios al lui Cristos.

În deplin acord cu aceasta, citim în introducerea la Epistola către Romani (1:7) că epistola este adresată „tuturor care sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi sfinţi” — chemaţi ca să fie sfinţi, părtaşi ai naturii divine etc. Introducerea la Epistola către Corinteni spune: „Către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, către cei care au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi sfinţi, împreună cu toţi cei care cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos” (1 Cor. 1:2). Caracterul exclusiv al acestei chemări este mai departe accentuat într-un verset următor (9), care spune cine este autorul chemării noastre, zicând: „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. Aceasta sugerează o asociere, o unitate; şi, prin urmare, ideea este că chemarea are ca scop găsirea printre oameni a celor care să devină una cu Răscumpărătorul ca Noi Creaturi, moştenitori împreună cu El în gloria, onoarea şi nemurirea acordate ca răsplată a credincioşiei Sale.

((88))

Aici ni se amintesc cuvintele apostolului în ideea că noi vom fi făcuţi moştenitori împreună cu Cristos numai pe anumite condiţii, şi anume, „dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El” (Rom. 8:17). În acelaşi capitol către Corinteni (vers. 24), apostolul arată că chemarea despre care vorbeşte el nu este în nici un caz aceeaşi chemare care pentru un timp a fost limitată la evrei; şi cuvintele lui indică mai departe că nu toţi sunt chemaţi. El spune: „Pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” — deşi pentru evreii nechemaţi El a fost o piatră de poticnire, iar pentru grecii nechemaţi o nebunie. În Scrisoarea sa către Evrei (9:14, 15) apostolul arată că chemarea acestui Veac Evanghelic n-a putut fi promulgată până când mai întâi Domnul nostru prin moartea Sa a devenit „garant” al Noului Legământ (Evr. 7:22). Cuvintele sale sunt: „Şi tocmai de aceea El este Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi (Legământul Legii), cei care sunt chemaţi să capete făgăduinţa moştenirii veşnice”. Evr. 9:15.

Nu sunt chemaţi mulţi dintre cei mari, Înţelepţi sau Învăţaţi

În mod natural am putea presupune că această chemare specială, dacă este limitată, s-ar limita la cele mai alese specimene din rasa decăzută — cele mai nobile, cele mai virtuoase, cele mai talentate; dar apostolul contrazice această idee, spunând: „Priviţi la chemarea voastră, fraţilor: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile de neam de jos ale lumii, pe cele dispreţuite şi lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:26-29). Apostolul explică motivul acestei stări de lucruri, spunând că intenţia lui Dumnezeu este ca nimeni să nu se poată lăuda că el a meritat în vreun sens sau grad marile binecuvântări care vor fi acordate. Întreaga situaţie ((89)) este intenţionată pentru îngeri şi pentru oameni, ca să fie o ilustraţie a puterii lui Dumnezeu de a transforma caracterele, din josnice şi dispreţuite, în nobile şi pure, nu prin forţă, ci prin puterea transformatoare a adevărului — lucrând în cei chemaţi prin făgăduinţele şi speranţele puse în faţa lor, pentru a voi şi a face buna Sa plăcere. Acest aranjament divin va avea ca rezultat nu numai gloria Tatălui, dar şi smerenia şi binele veşnic al celor pe care El îi va binecuvânta. Peste tot în Noul Testament găsim repetate diferite declaraţii despre faptul că această chemare şi mântuirea care rezultă din ea nu sunt de la om, nici prin puterea sa, ci prin harul lui Dumnezeu. Şi nu este greu de văzut de ce chemarea este în general mai puţin atractivă pentru cei nobili în comparaţie cu cei ignoranţi.

Mândria este un element important al naturii decăzute şi trebuie să ţinem seama de ea continuu. Cei care sunt mai puţin decăzuţi decât majoritatea semenilor şi care sunt, prin urmare, mai nobili prin natură decât media semenilor, sunt potriviţi să-şi dea seama de această stare şi să simtă o anumită superioritate şi să se mândrească. Aceştia, chiar dacă Îl caută pe Domnul şi aspiră la binecuvântarea şi favoarea Sa, ar fi înclinaţi să aştepte să fie primiţi de Domnul pe o bază diferită de cea a semenilor lor mai decăzuţi, mai puţin nobili. Totuşi, standardul lui Dumnezeu este perfecţiunea; şi El spune că orice nu este la înălţimea acelui standard este condamnat; şi oricărui condamnat i se indică acelaşi Răscumpărător şi aceeaşi jertfă pentru păcate, fie că a suferit mult sau relativ puţin prin cădere. Aceste condiţii de acceptare sunt desigur mai atractive pentru membrii cei mai de jos şi mai decăzuţi ai familiei umane decât pentru cei mai nobili — cei slabi, cei decăzuţi dându-şi seama mai acut de nevoia unui Mântuitor, pentru că îşi recunosc mai mult imperfecţiunile, pe când cei mai puţin decăzuţi, având o măsură de mulţumire de sine, nu sunt prea înclinaţi să se aplece în faţa crucii lui Cristos, pentru a accepta îndreptăţirea ca un dar liber şi pe această bază, şi numai pe aceasta, să se apropie de tronul harului ceresc pentru a căpăta milă şi a găsi har spre ajutor. Ei sunt mai înclinaţi să se sprijine pe propria lor înţelegere şi să aibă acel sentiment de mare mulţumire care-i împiedică să intre prin poarta joasă şi pe calea îngustă.

((90)) 

Dumnezeu în mod evident pune un premiu pentru smerenie în faţa tuturor celor chemaţi să devină membri ai Noii Creaţii. Apostolul arată aceasta spunând: „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:6). Pavel le indică spre model, Isus Cristos — cum S-a smerit şi S-a lipsit de un nume bun, căutând o natură mai joasă şi suferind moartea, chiar moarte de cruce etc., ascultare şi smerenie datorită cărora Dumnezeu L-a înălţat foarte sus. Apoi Petru punctează învăţătura spunând: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5). Vedeţi chemarea voastră fraţilor, cum nu mulţi mari, înţelepţi sau învăţaţi sunt chemaţi, ci în principal cei săraci din această lume, bogaţi în credinţă. Odată cu premiul pe care Dumnezeu îl pune pentru smerenie este şi un premiu pe care-l pune pentru credinţă. El îi vrea ca Noi Creaţii pe aceia care au învăţat să se încreadă în El necondiţionat, care acceptă că harul Său le este deajuns şi că prin puterea dată de El obţin — odată cu înălţarea — biruinţa la care El îi cheamă. 

Caracterul este totuşi o condiţie a chemării 

Deşi Dumnezeu nu cheamă pe cei înţelepţi, pe cei mari sau pe cei învăţaţi, nu trebuie să înţelegem din aceasta că poporul Său este josnic sau ignorant, în sensul că este rău, corupt sau degradat. Dimpotrivă, Domnul pune cel mai înalt standard posibil în faţa celor pe care-i cheamă; ei sunt chemaţi la sfinţenie, puritate, credincioşie şi la principiile dreptăţii — la aprecierea acestor lucruri în inimă şi la manifestarea lor în viaţă, spre slava Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (2 Pet. 1:3; 1 Pet. 2:9). Lumea îi poate cunoaşte numai după trup, iar după trup se poate ca ei să nu fie mai nobili sau mai rafinaţi decât alţii — adesea fiind mai puţin nobili sau rafinaţi — dar acceptarea lor de către Domnul nu este după trupul lor, ci după spiritul, după mintea, după intenţiile, după „inima” ((91)) lor. Prin urmare, din momentul în care acceptă harul lui Dumnezeu în Cristos şi iertarea păcatelor, şi fac o consacrare Domnului, ei sunt socotiţi ca eliberaţi de aceste neajunsuri pe care le au în calitate de copii ai lui Adam; ei sunt socotiţi ca şi cum trupul lor ar fi îmbrăcat cu meritul lui Cristos, ascunzându-i toate defectele. „Noua Creatură” acceptată şi chemată de Dumnezeu este mintea nouă, voinţa nouă, şi numai ea este luată în considerare.

Este adevărat, mintea cea nouă, pe măsură ce se dezvoltă, se va dovedi a fi nobilă, onorabilă, dreaptă, şi treptat va ajunge să aibă tot mai multă putere şi control asupra cărnii, aşa încât cei care nu recunosc Noile Creaturi, întocmai cum nu L-au recunoscut nici pe Domnul, pot ajunge în cele din urmă să se minuneze de faptele lor bune, de viaţa lor sfântă şi de spiritul minţii sănătoase, deşi uneori chiar şi pe acestea ei le pot atribui unor motive josnice. Şi chiar dacă treptat mintea nouă va ajunge tot mai mult în armonie cu mintea Domnului, se poate ca aceştia să nu aibă niciodată control deplin asupra corpului lor muritor de care sunt legaţi, deşi obiectivul şi efortul lor va fi desigur să slăvească pe Dumnezeu atât în corpul lor cât şi în spiritul, în mintea lor, care sunt ale Lui. 1 Cor. 6:20.

Să remarcăm unele specificări şi limite în privinţa caracterului „Noii Creaţii”. Îndemnul apostolului către unul dintre aceşti chemaţi — dar aplicabil la toţi — este: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat” (1 Tim. 6:12). Aceste Creaturi Noi nu trebuie să se aştepte să câştige biruinţa şi marea răsplată fără luptă cu Adversarul şi cu păcatul care abundă în toate relaţiile lor, precum şi cu slăbiciunile propriei lor cărni, chiar dacă aceasta din urmă este acoperită cu meritul dreptăţii lui Cristos sub condiţiile Legământului de Har. Apostolul îndeamnă iarăşi această clasă: „Să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava Sa” (1 Tes. 2:12). Noua Creatură trebuie nu numai să-şi recunoască chemarea şi răsplata ei finală în Împărăţie şi slavă, ci trebuie şi să-şi amintească faptul că în viaţa ((92)) prezentă ea a devenit un reprezentant al lui Dumnezeu şi al dreptăţii Sale şi trebuie să caute a umbla în armonie cu acestea. Astfel citim: „După cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Pet. 1:15, 16). În aceeaşi epistolă (2:9) citim iarăşi: „Să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Israeliţii spirituali ai Noii Creaţii n-au fost puşi în robia unor legi specifice, cum au fost israeliţii trupeşti, ci au fost puşi sub „legea libertăţii”, pentru ca iubirea lor faţă de Domnul să fie demonstrată nu numai în privinţa evitării voluntare a lucrurilor recunoscute ca dezaprobate de Domnul, ci şi în privinţa jertfirii voluntare a drepturilor şi intereselor umane în serviciul adevărului şi dreptăţii, pentru Domnul şi pentru fraţi. În armonie cu aceasta apostolul spune: „Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (1 Tes. 4:7). El spune iarăşi: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne” (Gal. 5:13), o ocazie de a face rău: folosiţi-vă libertatea în sacrificarea drepturilor prezente pentru adevăr şi pentru serviciul lui — ca astfel să puteţi fi preoţi jertfitori în preoţimea împărătească, care va domni curând în Împărăţia lui Dumnezeu ca moştenitori împreună cu Cristos pentru a împărţi lumii binecuvântările divine.

Sunt multe scripturi care arată că chemarea pentru a fi „Noi Creaturi” este o chemare la slavă, cinste şi nemurire (Filip. 3:14; 2 Pet. 1:3 etc.), dar peste tot Domnul arată că această cale spre slavă este o cale îngustă de încercare, probare, sacrificiu, aşa încât numai cei concepuţi de spiritul Său, da, umpluţi cu el, vor putea ieşi în final biruitori şi vor obţine lucrurile glorioase la care sunt chemaţi, calea spre ele devenind posibilă pentru cei chemaţi prin Cel care a făgăduit: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”.

Nu trebuie nici să ne gândim că sunt diferite chemări, ci trebuie să ne amintim declaraţia apostolului (Efes. 4:4): „Voi ((93)) aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre”. Este prin urmare o greşeală ca cineva să creadă că are de ales în această chestiune. Într-adevăr, pentru lume în veacul viitor nu va fi nici o chemare; în veacul acela Dumnezeu nu va căuta să aleagă o clasă specială separată şi distinctă de altele şi pentru o poziţie specială. În timpul Veacului Milenar, în loc să cheme pe oameni, Domnul le va porunci — va porunci ascultare de legile şi principiile dreptăţii; şi fiecărei fiinţe i se va cere (nu va fi rugată) să dea ascultare guvernului milenar, altfel va primi lovituri pentru neascultare şi în cele din urmă va fi nimicită dintre oameni, după cum este scris: „Oricine nu va asculta (nu se va supune) de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” — va muri în Moartea a Doua, din care nu va fi speranţă de revenire.

Nici nu există o a doua chemare în timpul acestui Veac Evanghelic, deşi, după cum am văzut mai înainte, există o a doua clasă de mântuiţi, aleşi în timpul acestui veac — Mulţimea cea Mare (Apoc. 7:9-14) „pe care nimeni nu putea s-o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi din orice limbă”, care va servi pe Dumnezeu în templul Său şi înaintea scaunului de domnie, spre deosebire de Mireasă care va fi pe scaunul de domnie şi membrii sau pietrele vii ale templului. Însă aceştia din a doua clasă nu au o chemare separată şi distinctă. Ei ar fi putut ajunge aşa de uşor şi cu mai mare satisfacţie la gloriile naturii divine dacă ar fi dat ascultare promptă şi entuziastă. Ei ajung biruitori la sfârşit, aşa cum este arătat prin faptul că primesc ramuri de palmier; dar lipsa lor de zel îi împiedică să fie acceptaţi în clasa biruitoare, astfel împiedicându-i de la comoştenirea lor veşnică şi de la gloria ca participanţi în Noua Creaţie, de asemenea lipsindu-i de marea bucurie, pace şi satisfacţie care aparţin învingătorilor şi de care aceştia se bucură chiar şi în viaţa prezentă. Locul pe care-l vor obţine, după cum am văzut mai înainte, se pare că va fi în multe privinţe similar cu starea sau cu planul îngerilor.

((94)) 

Altă idee în legătură cu chemarea este că ea are un timp limitat, după cum spune apostolul: „Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”. „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (2 Cor. 6:2; Evr. 3:15). Această zi potrivită, an potrivit, perioadă sau epocă potrivită, a început cu Domnul nostru Isus şi cu consacrarea Sa. El a fost chemat, El nu Şi-a luat singur onoarea, şi chemarea a continuat de atunci încoace — „Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur” (Evr. 5:4). Îndrăzneţ într-adevăr ar fi omul care şi-ar asuma dreptul la schimbare de natură, din natură umană în natură divină, şi de la a fi un membru al familiei lui Adam şi moştenitor împreună cu el al domeniului său pierdut, la a fi moştenitor împreună cu Cristos al tuturor bogăţiilor, al gloriei şi onoarei, El devenind moştenitorul de drept şi veşnic al acestora, prin aceea că a răspuns chemării Sale.

După cât este de sigur că această chemare, sau această „zi a mântuirii” sau acest „timp potrivit”, a avut un început, pe atât este de sigur că va avea şi un sfârşit. Un număr definit, clar, au fost hotărâţi de Dumnezeu ca să constituie Noua Creaţie, şi imediat ce numărul acesta va fi completat, lucrarea acestui Veac Evanghelic se va sfârşi. Am putea observa de asemenea că imediat ce numărul cuvenit va fi fost chemat, chemarea însăşi va trebui să înceteze; deoarece n-ar fi compatibil cu Dumnezeu faptul ca El să cheme chiar şi cu o persoană mai mult decât predestinase, chiar dacă El a ştiut dinainte câţi din cei chemaţi nu vor asculta, nu-şi vor întări chemarea şi alegerea, şi de aceea va fi nevoie să fie înlocuiţi cu alţii. Logica pare să ceară că Atotputernicul n-ar glumi nici măcar în aparenţă cu creaturile Sale, făcându-le chiar şi o singură invitaţie care n-ar putea fi împlinită dacă ar fi acceptată. Scripturile prezintă ideea că pentru fiecare din acest număr limitat de aleşi ai Preoţimii Împărăteşti a fost pregătită o coroană, şi că pe măsură ce fiecare acceptă chemarea Domnului şi se consacră sub această chemare, pentru el este pusă deoparte una din coroane. Ca atare, nu este potrivit să presupunem că Domnul ar chema pe vreunul care, prezentându-se şi acceptând chemarea, ar trebui să fie informat ((95)) că nu i-ar putea fi încă alocată o coroană, ci ar trebui să aştepte până când cineva s-ar dovedi necredincios şi şi-ar pierde dreptul. Îndemnul Domnului nostru, „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa”, pare să implice nu numai că numărul coroanelor este limitat, dar şi că în cele din urmă, la sfârşitul veacului, va veni un timp când cei care n-au trăit cu credincioşie la înălţimea legământului lor vor fi respinşi şi că atunci alţii îşi vor aştepta coroanele. Apoc. 3:11.

Conform înţelegerii noastre, chemarea generală la moştenire împreună cu Răscumpărătorul nostru ca membri ai Noii Creaţii a lui Dumnezeu a încetat în 1881. Dar noi înţelegem că un număr mare (din toate denominaţiile creştinătăţii — probabil douăzeci sau treizeci de mii) care atunci făcuseră o deplină consacrare, nu s-au dovedit credincioşi legământului lor de jertfire de sine. Aceştia, unul câte unul, când ajung la măsura deplină a încercării lor, dacă sunt găsiţi necredincioşi, sunt respinşi de la părtăşie în compania chemată — cu scopul ca alţii care între timp s-au consacrat, deşi nu sunt încă sub chemare, să poată fi admişi la legătură deplină în această părtăşie cu Cristos şi cu comoştenitorii Săi, pentru ca ei, la rândul lor, să poată fi încercaţi, şi dacă sunt găsiţi nevrednici să fie în mod similar respinşi, iar locurile lor să fie completate cu alţii care vor aştepta într-o atitudine de consacrare. Evident, printr-un asemenea aranjament n-a mai fost necesară o chemare generală de la 1881 încoace. Celor admişi acum li se pot acorda la fel de bine privilegiile şi ocaziile lor fără să vină sub chemarea sau invitaţia generală care a încetat în 1881 — sunt admişi la cerere, pe măsură ce ocazia permite, ca să completeze locurile celor care ies. Aşteptarea noastră este că activitatea aceasta de ieşire şi intrare va continua până când ultimul membru al noului ordin de creaţie va fi fost găsit vrednic şi toate coroanele vor fi fost împărţite pentru totdeauna.

Apostolul spune: „Voi fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ” (1 Tes. 5:4). În armonie cu toate cele precedente din Scripturi, noi suntem înclinaţi să credem că în acest timp de seceriş al Veacului Evanghelic va fi adusă în atenţia tuturor consacraţilor Domnului o cunoştinţă ((96)) a adevărului cu privire la planul divin al veacurilor, la prezenţa Fiului Omului şi la lucrarea secerişului. Noi înţelegem că „adevărul prezent” va fi astfel o încercare mare sau o dovadă a stării potrivite a inimii printre consacraţii de acum, întocmai cum mesajul prezenţei Domnului nostru şi al secerişului Veacului Iudeu a servit ca să încerce pe Israelul pământesc la prima venire. Parte din aşteptarea noastră este că aceia care în acest timp ajung la o cunoştinţă clară a adevărului şi dau dovadă de sinceritate a credinţei în sângele scump şi de adâncime a consacrării faţă de serviciul Domnului, şi cărora le este acordată o înţelegere clară a planului divin, trebuie să fie consideraţi că au dovada acceptării de către Domnul ca viitori moştenitori cu Isus Cristos, chiar dacă s-au consacrat de la 1881 încoace. Dacă consacrarea lor a fost făcută cu mult înainte, înainte de încetarea chemării, putem înţelege că după aşa de mult timp ei ajung în atitudinea de consacrare cuvenită, şi că, prin urmare, cunoştinţa adevărului prezent le-a fost acordată ca o binecuvântare şi ca o dovadă a părtăşiei lor de spirit cu Domnul. Dacă în 1881 sau înainte n-au fost printre consacraţi, deducţia ar fi că ei au fost acum acceptaţi pentru asociere în clasa chemată, dându-li-se locurile unora chemaţi înainte, dar care au dovedit că le lipseşte zelul — nici reci, nici în clocot — şi de aceea au fost vărsaţi din gură — pentru a-şi avea partea cuvenită în timpul de strâmtorare care vine şi atunci să înveţe lecţii valoroase sub disciplinări şi corecţii pe care le-ar fi putut învăţa din Cuvântul lui Dumnezeu, şi să ajungă prin timpul de mare strâmtorare la un loc în „Mulţimea cea Mare”, în timp ce ar fi putut ajunge de bună voie şi cu bucurie prin strâmtorare la un loc cu Cristos pe tron.

Cum cheamă Dumnezeu?

„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate (îndreptăţire), sfinţire şi răscumpărare.” 1 Cor. 1:30.

Cristos înţelepciunea noastră

Aici se dă înţelepciunea pe locul întâi şi în sensul acesta locul cel mai important printre paşii mântuirii. Mărturia ((97)) înţeleptului este în armonie cu aceasta, zicând: „Iată începutul înţelepciunii . . . cu tot ce ai, dobândeşte priceperea”. Oricât de receptivi am fi, oricât de slabi sau tari, înţelepciunea este prima necesitate pentru ca noi să apucăm pe o cale cuvenită. Şi acest lucru este în general recunoscut printre oameni. Toţi cei care au o anumită inteligenţă caută mai multă cunoştinţă şi înţelepciune; chiar şi cei care apucă pe căile cele mai nechibzuite, în general apucă pe acele căi fiindcă la timpul acela nu li se par a fi neînţelepte. Aşa a fost cu mama Eva: ea a tânjit după cunoştinţă, înţelepciune; şi însuşi faptul că pomul oprit părea să fie o poartă spre înţelepciune a constituit ispita spre neascultare de Creatorul ei. Cât de necesar este deci un sfătuitor înţelept care să ne îndrume în căile plăcute ale înţelepciunii şi în cărările ei de pace.

Şi dacă mama Eva, chiar în perfecţiunea ei, a avut nevoie de un îndrumător înţelept, cu mult mai mult noi, copiii ei decăzuţi, imperfecţi, avem nevoie de un astfel de îndrumător. Chemându-ne să fim membri în Noua Creaţie, Tatăl nostru ceresc a prevăzut toate nevoile noastre: că propria noastră înţelepciune nu va fi suficientă pentru noi şi că înţelepciunea Adversarului şi a urmaşilor săi înşelaţi va fi exercitată spre dauna noastră — să facă lumina să apară întuneric, iar întunericul lumină; de aceea este prevederea textului nostru, că Cristos trebuie să fie înţelepciunea noastră. Înainte de a veni la Dumnezeu, înainte de a primi meritul ispăşirii sau înainte de a ajunge prin acesta în relaţia de fii, noi avem nevoie de ajutor, de îndrumare, de înţelepciune, de deschiderea ochilor înţelegerii ca să putem discerne prevederea făcută prin Fiul Său.

Pentru a avea ureche să auzim înţelepciunea care vine de sus este necesară o stare de inimă serioasă. Trebuie să posedăm o măsură de smerenie, altfel vom gândi despre noi mai presus decât ar trebui să gândim şi nu vom discerne slăbiciunile noastre, neajunsurile noastre şi nevrednicia noastră, din punct de vedere divin. Trebuie de asemenea să avem o anumită măsură de cinste sau sinceritate — să fim dispuşi să admitem, să recunoaştem defectele văzute de mintea smerită. Privind din acest punct de vedere, cei care doresc dreptatea şi armonia ((98)) cu Dumnezeu sunt îndrumaţi de providenţele Domnului către Isus ca Mântuitor. Oricât de imperfect ar înţelege unii la început filosofia ispăşirii îndeplinită pentru noi, ei trebuie să înţeleagă cel puţin faptul că erau „din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” — păcătoşi; că jertfa lui Cristos a fost neprihănită şi că Dumnezeu a pregătit-o şi a acceptat-o pentru noi; că prin rănile Lui putem fi vindecaţi, prin ascultarea Lui putem fi acceptaţi de Tatăl, păcatele noastre socotindu-se a fi puse asupra Lui şi a fi purtate de El, iar dreptatea şi meritul Său socotindu-ni-se aplicabile ca o haină a dreptăţii. Noi trebuie să vedem aceasta — Cristos trebuie să fie făcut astfel pentru noi înţelepciune — înainte ca noi să putem acţiona conform cunoştinţei, şi prin acceptarea deplină a meritului Său să fim îndreptăţiţi în faţa Tatălui şi să fim acceptaţi şi sfinţiţi, şi în curând eliberaţi şi glorificaţi. Dar Cristos nu încetează a fi înţelepciunea noastră când facem pasul următor şi când El devine îndreptăţirea noastră. Nu: noi totuşi avem nevoie de El ca Înţelepciunea noastră, Sfătuitorul nostru înţelept. Sub îndrumarea Lui avem nevoie să vedem înţelepciunea de a face o deplină consacrare şi înţelepciunea de a continua acea consacrare într-o viaţă de sfinţire, spre a face voia Tatălui. În fiecare pas pe care-l facem înţelepciunea este lucrul principal; şi de-a lungul întregii vieţi de consacrare sau sfinţire, la fiecare pas al călătoriei spre Cetatea Cerească, noi avem nevoie de înţelepciunea care vine de sus, despre care apostolul spune că este — „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iac. 3:17). Înţelepciunea pământească lucrează pe linia egoismului, bunului plac, autoaprecierii, autoîndreptăţirii, încrederii în sine; şi, după cum arată apostolul, aceste lucruri duc la invidie amară şi ceartă, deoarece această înţelepciune, în loc să fie de sus, este „pământească, sufletească, demonică”. Înţelepciunea cerească, dimpotrivă, este în armonie cu caracterul divin al iubirii care „nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios . . . nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.

((99))

În lucrarea acestei înţelepciuni există de asemenea ordine; pentru că, deşi ea cuprinde toate condiţiile menţionate mai sus de apostolul Iacov, există diferenţe în rangul pe care ea îl acordă fiecăreia. Deşi spiritul înţelepciunii de sus este paşnic — doreşte pace şi caută s-o promoveze — totuşi ea nu pune întâi pacea, ci curăţenia — „întâi curată, apoi paşnică”. Înţelepciunea pământească este cea care sugerează „pacea cu orice preţ” şi-i comandă conştiinţei să fie liniştită ca să poată fi promovată pacea egoistă. Înţelepciunea curată este simplă, fără prefăcătorie, onorabilă, deschisă: ea iubeşte lumina; nu este a întunericului, a păcatului, şi nici nu este favorabilă faţă de ceva ce are nevoie să fie ascuns: ea recunoaşte că faptele ascunse sunt de obicei fapte ale întunericului, că lucrurile secrete sunt de obicei lucruri rele. Ea este paşnică în măsura în care există armonie cu onestitatea şi puritatea; ea doreşte pacea, armonia, unitatea. Dar, deoarece pacea nu este prima, de aceea ea poate fi moral în pace şi pe deplin în armonie numai cu lucrurile care sunt oneste, pure şi bune.

Această înţelepciune cerească este blândă — nu este nedelicată, aspră, nici în planuri nici în metode. Blândeţea ei însă urmează curăţeniei şi păcii. Cei care o posedă nu sunt în primul rând blânzi şi apoi curaţi şi paşnici, ci întâi sau în primul rând sunt curaţi, sfinţiţi prin adevăr. Ei doresc pacea şi sunt dispuşi s-o promoveze; ca atare sunt blânzi şi uşor de înduplecat. Dar ei pot fi uşor de înduplecat numai în armonie cu puritatea, pacea şi blândeţea; nu pot fi uşor de înduplecat ca să ajute la vreo faptă rea, pentru că spiritul înţelepciunii cereşti interzice o astfel de cale.

Înţelepciunea cerească este plină de îndurare şi de roade bune: ea se bucură în îndurare, pe care o vede a fi un element esenţial al caracterului divin, încercând să-l copieze. Îndurarea şi toate roadele bune ale Spiritului sfânt al Domnului în mod sigur pornesc dintr-o inimă iluminată de înţelepciunea de sus, şi se coc şi se dezvoltă complet în ea; dar această îndurare, deşi cuprinde cu simpatie şi ajutor pe răufăcătorii ignoranţi şi neintenţionaţi, ea nu poate avea simpatie sau legătură cu răufăcătorii cu voia, pentru că spiritul înţelepciunii nu este întâi îndurare, ci întâi curăţenie. Prin urmare, îndurarea ((100)) acestei înţelepciuni se poate exercita deplin numai faţă de răufăcătorii neintenţionaţi sau ignoranţi.

Se spune că înţelepciunea cerească este „fără părtinire”. Părtinirea ar implica nedreptate; şi curăţenia, pacea, blândeţea, îndurarea şi roadele bune ale Spiritului înţelepciunii de sus ne-au condus spre a nu mai fi din aceia care respectă persoanele, decât acolo unde caracterul demonstrează valoarea lor adevărată. Aspectul exterior al omului natural, culoarea pielii etc., este ignorat de Spiritul Domnului — Spiritul înţelepciunii care vine de sus; el este nepărtinitor şi doreşte ceea ce este curat, paşnic, blând, adevărat, oriunde s-ar găsi şi în orice împrejurări s-ar manifesta.

Această înţelepciune de sus este şi „nefăţarnică” — ea este atât de curată, atât de paşnică, atât de blândă, atât de îndurătoare către toţi, încât acolo unde ea are controlul nu este necesară nici o prefăcătorie. Dar în mod hotărât nu va fi în armonie, nu va fi în simpatie, în părtăşie cu nimic din ceea ce este păcătos, deoarece ea este în părtăşie, în simpatie cu tot ceea ce este curat sau cu ceea ce face posibilă curăţenia, pacea şi blândeţea; şi în asemenea condiţii nu este loc pentru prefăcătorie.

Dumnezeu ne-a dat prin Fiul Său înţelepciunea cerească în privinţa tuturor acestor lucruri — nu numai în mesajul operei Sale răscumpărătoare, ci şi în manifestarea de către El a darurilor Spiritului şi a ascultării de Tatăl, instruindu-ne astfel prin cuvânt şi exemplu. Mai mult, această înţelepciune de sus ajunge la noi prin apostoli, ca reprezentanţi ai lui Cristos, prin învăţăturile lor — ca şi prin toţi aceia care au primit acest Spirit al înţelepciunii de sus şi care caută zilnic să facă lumina lor astfel să strălucească încât să slăvească pe Tatăl lor din Cer.

Cristos îndreptăţirea noastră

Am discutat deja într-o anumită măsură împăcarea între Dumnezeu şi om, în care Domnul nostru Isus a fost făcut Îndreptăţire pentru toţi cei care-L acceptă*. Aici însă vrem să examinăm mai în amănunt sensul acestui cuvânt obişnuit, ((101)) Îndreptăţire, care pare a fi numai imperfect înţeles de către majoritatea poporului Domnului. Prima idee din cuvântul Îndreptăţire este (1) dreptate, sau standardul a ceea ce este drept; (2) că ceva nu este în armonie cu acel standard — nu este la înălţimea cerinţelor lui; (3) aducerea persoanei sau lucrului care este deficitar până la standardul cuvenit sau drept. O ilustraţie a acestui lucru ar fi o balanţă sau un cântar; o greutate pusă pe un braţ ar reprezenta Dreptatea; de cealaltă parte ar trebui găsit ceva de greutate egală care să reprezinte ascultarea umană, ca să echilibreze Dreptatea. Aceasta este mai mult sau mai puţin deficitară la toţi, iar deficitul se cere a fi compensat prin adăugarea a ceva la ea, pentru a îndrepta sau echilibra. Aplicând această ilustraţie în mod mai specific, îl vedem pe Adam aşa cum a fost creat iniţial, perfect, în armonie cu Dumnezeu şi ascultător de El. Aceasta a fost starea lui, dreaptă, cuvenită, justă, în care el trebuia să continue. Dar prin păcat el a venit sub condamnarea divină şi a fost imediat respins, nemaifiind la înălţimea standardului divin. Începând de atunci, urmaşii lui „născuţi în păcat şi concepuţi în nelegiuire” au venit la viaţă pe un plan încă şi mai jos decât tatăl lor, Adam — încă şi mai departe de standardul cerut de Dreptatea divină. Acest lucru fiind recunoscut, este inutil ca vreunul din urmaşii lui Adam să-I ceară Creatorului o nouă echilibrare sau încercare, pentru a se vedea dacă poate ajunge sau nu până la standardul Dreptăţii infinite. Noi recunoaştem că o asemenea încercare ar fi absolut inutilă, că, dacă omul perfect şi-a pierdut poziţia prin neascultare, noi care suntem imperfecţi, decăzuţi, degradaţi, n-am putea avea nici o speranţă de a satisface cerinţele Dreptăţii sau de a ne echilibra, de a ne îndreptăţi pe noi înşine înaintea lui Dumnezeu — „Căci toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu” în care rasa noastră a fost iniţial creată, reprezentativ în tatăl Adam.

 ———————

*Vol. V, cap. 15

———————

Dacă vedem, deci, că noi ca rasă suntem cu toţii nedrepţi, incorecţi, imperfecţi, şi dacă de asemenea vedem că prin vreo faptă nimeni nu poate satisface cerinţele Dreptăţii, ne dăm seama desigur că „nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său” (Ps. 49:7). Nici unul nu poate completa deficitul altuia, deoarece nu numai că n-are surplus de merit, greutate sau ((102)) virtute ca s-o aplice altuia, dar n-are nici pentru sine, „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Prin urmare întrebăm: poate Dumnezeu accepta şi avea relaţii cu cei nedrepţi, cu cei decăzuţi — El care deja i-a condamnat şi i-a declarat nevrednici de favoarea Sa, şi că vor muri ca fiind nevrednici de viaţă? El ne arată că are un mijloc de a face aceasta — un mijloc prin care El să rămână drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus. El arată că a numit pe Cristos Mijlocitorul Noului Legământ şi că Cristos a cumpărat lumea cu propriul Său sânge preţios — jertfă — şi că la timpul cuvenit, în timpul Veacului Milenar, Cristos Îşi va lua marea putere şi va domni ca Împărat al pământului, şi va binecuvânta toate familiile pământului cu o cunoştinţă a adevărului şi cu o ocazie de restabilire la chipul lui Dumnezeu aşa cum a fost reprezentat în tatăl Adam — şi cum acesta va fi fortificat în ele prin experienţele căderii şi recuperării. Această lucrare de readucere a omenirii la perfecţiune va fi lucrarea Îndreptăţirii — ajungerii în mod real la perfecţiune, spre deosebire de îndreptăţirea noastră, o „îndreptăţire prin credinţă”, acordată Bisericii în timpul Veacului Evanghelic. Îndreptăţirea reală va începe odată cu deschiderea domniei Milenare a Domnului nostru şi va progresa pas cu pas până când „fiecare om” va fi avut cea mai deplină posibilitate de întoarcere la tot ce a fost pierdut prin tatăl Adam — având în plus experienţe care vor fi folositoare. Mulţumim lui Dumnezeu pentru acea perioadă de îndreptăţire reală — de îndreptare în mod real — de scoatere reală din imperfecţiune şi aducere la perfecţiune — fizic, mintal, moral — a acelora din rasă care vor dori şi se vor supune!

Însă acum noi vorbim în special despre Noua Creaţie şi despre paşii făcuţi de Dumnezeu pentru îndreptăţirea acestei clase mici din omenire pe care El i-a chemat la natură divină, glorie şi nemurire. Aceştia, ca şi lumea, au nevoie de îndreptăţire, deoarece prin natură sunt „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”, căci, după cum Dumnezeu n-a putut avea relaţii cu lumea în timp ce aceasta era sub sentinţa morţii ca păcătoasă, din acelaşi motiv n-a putut avea relaţii nici cu cei pe care-i cheamă să facă parte din Noua Creaţie. Dacă lumea trebuie ((103)) să fie îndreptăţită — adusă la perfecţiune — înainte ca Dumnezeu să poată fi iarăşi în armonie cu ea, cum ar putea El avea părtăşie cu Biserica, s-o accepte la comoştenire cu Fiul Său, dacă nu este întâi îndreptăţită? Trebuie recunoscut că îndreptăţirea este o cerinţă necesară înainte de a deveni Creaturi Noi, dar cum poate fi efectuată îndreptăţirea pentru noi? Trebuie să fim restabiliţi la perfecţiune absolută, reală — fizic, mintal, moral? Răspundem, nu; Dumnezeu nu S-a îngrijit pentru noi de o asemenea îndreptăţire reală, ci El S-a îngrijit de un alt fel de îndreptăţire, care este numită în Scripturi „îndreptăţire prin credinţă” — nu o îndreptăţire reală, dar, cu toate acestea, vitală. Dumnezeu este de acord ca în această perioadă, de continuare a domniei păcatului şi morţii, toţi cei care vor auzi mesajul harului şi îndurării Sale prin Cristos şi astfel vor veni în armonie cu înţelepciunea de sus încât îşi vor mărturisi starea lor greşită, şi crezând mesajul Domnului se vor preda Lui, căindu-se de păcat şi reparându-şi greşeala pe cât posibil — aceştia, în loc să se întoarcă la perfecţiunea umană reală, vor fi socotiţi de către El ca având lipsurile acoperite cu meritul lui Cristos. În relaţiile cu ei, El îi va socoti drepţi, îndreptăţindu-i prin credinţă.

Această îndreptăţire socotită, sau îndreptăţire prin credinţă, se menţine bine atâta vreme cât credinţa continuă şi este susţinută de străduinţa de a face voia Domnului. (Dacă credinţa şi ascultarea încetează, îndreptăţirea încetează imediat a mai fi atribuită.) Dar îndreptăţirea prin credinţă nu încetează atâta vreme cât lucrarea de Sfinţire progresează. Ea se menţine pentru noi ca şi Creaturi Noi, acoperindu-ne nu numai de condamnarea adamică, ci şi de toate slăbiciunile şi imperfecţiunile cuvântului, gândului şi faptei pe care le avem prin slăbiciunile cărnii, prin ereditate (fără voie). Ea continuă să acopere astfel poporul Domnului ca Noi Creaturi chiar până la sfârşitul călătoriei — prin toate probele şi încercările necesare lor ca şi candidaţi pentru Noua Creaţie şi membri de probă ai acesteia. În această privinţă apostolul declară: „Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus . . . care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului” — în ciuda faptului că tezaurul naturii noi se află ((104)) într-un vas de lut şi că datorită acestui lucru există continuu neajunsuri fără voie, cea mai mică dintre ele condamnându-ne ca nevrednici de răsplata vieţii veşnice indiferent pe care plan, dacă n-ar fi acoperite cu meritele hainei noastre de nuntă, haina dreptăţii lui Cristos, îndreptăţirea atribuită nouă — îndreptăţirea prin credinţă. Noi vom avea nevoie de această îndreptăţire şi ea va continua să fie haina noastră atâta vreme cât rămânem în Cristos şi suntem încă în trup, dar va înceta complet când încercarea noastră se va sfârşi prin acceptarea noastră ca biruitori şi când ni se va acorda o parte în Întâia Înviere. După cum explică apostolul — este semănat în putrezire, necinste şi slăbiciune, dar va fi înviat în neputrezire, slavă şi putere, în deplină asemănare cu Domnul nostru, Duhul dătător de viaţă, care este reprezentarea exactă a persoanei Tatălui. Când vom ajunge la acea perfecţiune nu va mai fi necesară dreptatea atribuită, fiindcă atunci vom fi drepţi în realitate, perfecţi în realitate. Faptul că perfecţiunea Noii Creaţii va fi pe un plan mai înalt decât a lumii nu are importanţă, adică în privinţa îndreptăţirii; cei care vor primi harul lui Dumnezeu prin restabilire la natura umană în perfecţiunea ei vor fi drepţi sau perfecţi când această lucrare va fi completă, dar vor fi perfecţi sau drepţi pe un plan mai jos decât planul spiritual. Cei chemaţi acum la natură divină şi îndreptăţiţi prin credinţă mai înainte, aşa încât să permită chemarea şi încercarea lor ca fii ai lui Dumnezeu, nu vor fi îndreptăţiţi sau desăvârşiţi în realitate, până când la Întâia Înviere vor ajunge la plinătatea vieţii şi perfecţiunii, în care nu va mai exista nimic din imperfecţiunea prezentă în nici un amănunt — perfecţiune care acum le este numai socotită sau atribuită.

Cauza sau baza îndreptăţirii noastre

În mintea multora există confuzie în acest subiect, datorită faptului că se neglijează compararea declaraţiilor Cuvântului lui Dumnezeu. De exemplu, unii, remarcând expresia apostolului că noi suntem „îndreptăţiţi prin credinţă” (Rom. 5:1; 3:28; Gal. 3:24), susţin că credinţa este atât de valoroasă în ochii lui Dumnezeu încât ea ne acoperă imperfecţiunile. Alţii, remarcând declaraţia apostolului că noi ((105)) suntem „îndreptăţiţi prin harul Său” (Rom. 3:24; Tit 3:7), susţin că Dumnezeu îndreptăţeşte sau absolvă în mod arbitrar pe oricine voieşte El, indiferent de calităţile, meritul, credinţa sau faptele acestora. Iar alţii remarcă declaraţia scripturală că noi suntem „îndreptăţiţi prin sângele Lui” (Rom. 5:9; Evr. 9:14; 1 Ioan 1:7), şi din aceasta trag concluzia că moartea lui Cristos a efectuat o îndreptăţire a tuturor oamenilor, indiferent de credinţa şi ascultarea lor. Iar alţii încă, iau declaraţia scripturală că Cristos a fost „înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Rom. 4:25) şi, în virtutea acesteia, pretind că îndreptăţirea ne vine prin învierea lui Cristos. Iar alţii încă, luând scriptura care spune, „omul este îndreptăţit prin fapte” (Iac. 2:24), pretind că după tot ce s-a spus şi s-a făcut, faptele noastre decid chestiunea favorii sau lipsei favorii în faţa lui Dumnezeu.

Faptul este că toate aceste expresii sunt adevărate şi reprezintă numai diferite laturi ale acestei mari probleme, exact cum o clădire mare poate fi privită din faţă, din spate, dintr-o parte şi din diferite unghiuri. Prin expresiile de mai sus, apostolii au tratat la ocazii diferite faze diferite ale subiectului. Rămâne ca noi să le punem pe toate împreună şi să vedem în această combinaţie adevărul întreg asupra subiectului îndreptăţirii.

Întâi de toate, suntem îndreptăţiţi prin harul lui Dumnezeu. Creatorul nostru n-a avut nici o obligaţie să facă ceva pentru recuperarea de sub pedeapsa justă pe care El o pusese asupra noastră. Numai prin favoarea sau harul Său, prevăzând căderea chiar înainte de crearea noastră, El a avut compasiune pentru noi şi în planul Său a pregătit pe Mielul junghiat înainte de întemeierea lumii pentru răscumpărarea noastră. Să ne fixăm bine această chestiune a împăcării cu Tatăl — că totul este prin harul Său, indiferent de mijloacele pe care El a binevoit să le folosească.

În al doilea rând, suntem îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos — prin opera Sa răscumpărătoare, moartea Sa; adică, harul Creatorului faţă de noi s-a manifestat prin faptul că a făcut această pregătire pentru noi — ca Isus Cristos „prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi” şi astfel să plătească pedeapsa pentru Adam. Şi deoarece întreaga lume a venit sub ((106)) condamnare prin Adam, efectul final va fi anularea păcatului întregii lumi. Să fim siguri şi de acest punct, ca şi de cel dintâi, că harul lui Dumnezeu operează numai prin această singură cale, astfel că, „cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”, ci continuă să fie sub sentinţa morţii. 1 Ioan 5:12.

În al treilea rând, faptul că Cristos a fost înviat din moarte pentru îndreptăţirea noastră este un lucru la fel de adevărat; căci parte din planul divin a fost nu numai ca Mesia să fie răscumpărătorul oamenilor, ci El să fie şi binecuvântătorul şi restauratorul tuturor celor care vor dori să se întoarcă la armonie cu Tatăl. De aceea, deşi moartea lui Isus ca bază a reconcilierii noastre a fost de primă importanţă, El niciodată nu putea fi canalul binecuvântării şi restabilirii noastre dacă rămânea în moarte. Prin urmare Tatăl, care a pregătit moartea Sa ca preţul nostru răscumpărător, a pregătit şi învierea Sa din morţi, pentru ca la timpul cuvenit El să poată fi agentul pentru îndreptăţirea omului — pentru întoarcerea omenirii la o stare dreaptă sau justă, la armonie cu Dumnezeu.

În al patrulea rând, noi (Biserica) suntem îndreptăţiţi prin credinţă în sensul că prevederea Domnului nu este pentru o îndreptăţire sau restabilire reală a cuiva în acest veac, ci numai pentru o restabilire socotită sau prin credinţă; iar aceasta desigur se poate aplica numai la cei care vor exercita credinţă. Nici credinţa nici necredinţa noastră nu pot avea nimic de-a face cu aranjamentul divin pe care Dumnezeu l-a intenţionat în Sine, pe care-l duce la împlinire şi-l va împlini la timpul cuvenit; dar participarea noastră la aceste favoruri acordate nouă mai înainte de a-i fi acordate lumii depinde de credinţa noastră. În timpul Veacului Milenar, lungimea şi lăţimea planului divin de mântuire se va manifesta faţă de toţi — Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită în lume, iar Cel care a răscumpărat omenirea şi care a fost împuternicit să-i binecuvânteze pe toţi cu o cunoştinţă a adevărului va îndreptăţi în mod real, sau va restabili la perfecţiune, pe toţi care vor dori şi vor accepta favoarea divină pe condiţiile divine.

((107))

Este adevărat, se poate spune că credinţa va fi chiar şi atunci esenţială pentru progresul restabilirii spre îndreptăţirea reală, deoarece „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui . . . Dumnezeu” şi deoarece binecuvântările şi răsplăţile restabilirii vor fi acordate pe criterii care vor cere credinţă; dar credinţa care se va cere atunci pentru a progresa în restabilire va fi foarte diferită de credinţa care se cere acum de la cei „chemaţi să fie sfinţi”, „împreună moştenitori cu Isus”, „Creaţii Noi”. Când Împărăţia lui Dumnezeu va avea controlul, când Satan va fi legat şi cunoştinţa de Domnul va umple pământul, aceste împliniri ale făgăduinţelor divine vor fi recunoscute de toţi şi astfel vederea sau cunoştinţa va cuprinde în realitate multe lucruri care acum se pot recunoaşte numai prin ochiul credinţei. Dar, cu toate acestea, credinţa va fi necesară pentru a putea merge spre perfecţiune; şi astfel îndreptăţirea reală care se va putea obţine până la încheierea Mileniului va fi atinsă numai de către cei care vor exercita în mod constant credinţa şi faptele. Deşi despre timpul acela este scris: „Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor”, spre deosebire de judecata prezentă a Bisericii, „după credinţa voastră”, totuşi faptele lor nu vor fi fără credinţă, întocmai cum credinţa noastră nu trebuie să fie fără fapte, în măsura capacităţii.

Declaraţia apostolului, că Dumnezeu va îndreptăţi pe păgâni prin credinţă (Gal. 3:8), după cum arată contextul, înseamnă că reconcilierea prin restabilire nu va veni ca rezultat al Legământului Legii, ci prin har, sub condiţiile Noului Legământ, în care vor trebui să aibă credinţă, să fie acceptat şi respectat de către toţi cei care vor vrea să beneficieze de el. O diferenţă între îndreptăţirea prezentă şi cea viitoare este că în prezent celor consacraţi, prin exercitarea credinţei cuvenite, li se acordă imediat părtăşie cu Tatăl, prin îndreptăţirea socotită, prin credinţă; în timp ce sub condiţiile mai favorabile ale veacului viitor exercitarea credinţei supuse nu va aduce deloc îndreptăţire socotită, şi va avea ca efect o îndreptăţire reală şi părtăşie cu Dumnezeu numai la încheierea Mileniului. Între timp lumea va fi în mâinile marelui Mijlocitor, a cărui ((108)) lucrare va fi să le prezinte voinţa divină şi să lucreze cu ei, corectând şi restabilind pe acei care vor asculta, până când îi va fi îndreptăţit în realitate — când îi va prezenta fără vină înaintea Tatălui, când va fi gata să predea Împărăţia Sa lui Dumnezeu, Însuşi Tatălui. 1 Cor. 15:24.

Acum Domnul caută o clasă specială care să constituie Noua Sa Creaţie, şi nimeni n-a fost chemat cu acea chemare cerească decât cei care au fost aduşi la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos şi au putut accepta acest aranjament divin prin credinţă — pentru a se încrede atât de deplin în marele rezultat al planului lui Dumnezeu, încât credinţa lor în acesta să influenţeze şi să formeze mersul vieţii lor în prezent, şi să-i facă să aprecieze viaţa viitoare ca fiind de o importanţă atât de mare, încât prin comparaţie viaţa prezentă şi interesele ei nu li se vor părea decât pierdere şi gunoaie. Prin faptul că în acest timp întunecat exercită credinţă, când predominarea răului pare să pună sub semnul întrebării înţelepciunea, iubirea şi puterea Creatorului, Biserica este considerată de Dumnezeu ca şi cum ar fi trăit în Veacul Milenar şi ar fi avut experienţa restabilirii la perfecţiune umană; iar această stare socotită este acordată cu scopul de a putea prezenta ca jertfă acea perfecţiune umană la care ar ajunge în curând prin aranjamentele divine — pentru a putea astfel să-şi prezinte corpurile (socotite perfecte) şi toate privilegiile restabilirii, speranţele, scopurile şi interesele pământeşti, ca jertfă vie — schimbându-le pe acestea cu speranţele cereşti şi cu făgăduinţele naturii divine şi ale moştenirii împreună cu Cristos, la care sunt ataşate, ca dovezi ale sincerităţii noastre, condiţii de suferinţă şi pierdere în privinţa intereselor pământeşti şi a onorurilor din partea oamenilor.

În al cincilea rând, această clasă, îndreptăţită acum prin credinţă, trebuie să se aştepte să nu-şi tăgăduiască credinţa prin fapte voit contrare. Trebuie să ştie că deşi Dumnezeu se poartă îndurător cu ei din punctul de vedere al credinţei, neimputându-le greşelile, ci socotindu-le toate acoperite de Răscumpărătorul lor la Calvar — neimputându-le păcatele, ci tratându-i potrivit spiritului, voinţei sau intenţiei lor, şi nu potrivit cărnii sau a ceea ce fac ei de fapt — totuşi El aşteaptă ((109)) ca trupul să fie adus pe cât posibil, „cât depinde de el”, în supunere faţă de mintea cea nouă şi acesta să coopereze la toate faptele bune în măsura ocaziilor şi posibilităţilor lui. În acest sens şi în acest grad faptele noastre au de-a face cu îndreptăţirea noastră — ca mărturie întăritoare, dovedind sinceritatea devotării noastre. Totuşi, Domnul nu ne judecă potrivit faptelor, ci potrivit credinţei: dacă am fi judecaţi potrivit faptelor, toţi am fi găsiţi „lipsiţi de slava lui Dumnezeu”; dar dacă suntem judecaţi potrivit inimilor, intenţiilor, Noile Creaturi pot fi aprobate de standardul divin sub condiţiile Legământului de Har, prin care meritul jertfei lui Cristos le acoperă greşelile neintenţionate. Şi desigur nimeni n-ar putea obiecta la faptul că Domnul aşteaptă de la noi să producem asemenea roade ale dreptăţii cum sunt posibile în condiţiile imperfecte actuale. Mai mult de atât El nu cere, iar mai puţin de atât să nu ne aşteptăm ca El să accepte şi să răsplătească.

Ca o ilustraţie a acestei lucrări generale a îndreptăţirii prin har, prin sânge şi prin credinţă, şi a relaţiei acesteia cu faptele, să ne gândim la serviciul tramvaiului electric. Centrala electrică va ilustra într-o măsură sursa îndreptăţirii noastre — harul lui Dumnezeu. Firul prin care se transmite curentul va reprezenta în mod imperfect pe Domnul nostru Isus, Agentul Tatălui în îndreptăţirea noastră; vagoanele vor reprezenta pe credincioşi, iar dispozitivul de captare a curentului va reprezenta credinţa care trebuie exercitată şi care trebuie să preseze firul conductor. (1) Totul depinde de curentul electric. (2) Următorul ca importanţă este firul care transmite curentul la noi. (3) Fără braţul credinţei care să atingă şi să se ţină strâns de Domnul Isus, calea îndreptăţirii noastre, noi n-am primi nici o binecuvântare. (4) Binecuvântarea primită de noi prin atingerea cu Domnul nostru Isus ar corespunde cu luminarea vagonului cu electricitate, indicând că puterea se află acolo şi poate fi folosită; dar (5) vatmanul şi maneta sa reprezintă voinţa umană, în timp ce (6) motorul în sine reprezintă activităţile sau energiile noastre sub puterea care ne vine prin credinţă. Toate aceste puteri combinate sunt necesare pentru înaintarea noastră — ca să putem face cursa şi să ajungem în final la depou care, în această ilustraţie, ar ((110)) corespunde cu locul nostru ca Nouă Creaţie în casa Tatălui cu multe locaşuri sau stări, pentru fiii lui Dumnezeu cei mulţi de diferite naturi.

Îndreptăţirea şi Vrednicii din Vechime

Privind în urmă, din relatarea apostolilor putem vedea că în trecutul îndepărtat, înainte ca sângele preţios să fi fost dat pentru îndreptăţirea noastră, au existat oameni vrednici — Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, David şi alţi profeţi sfinţi care au fost îndreptăţiţi prin credinţă. Deoarece ei nu puteau avea credinţă în sângele preţios, ce credinţă care să-i îndreptăţească au avut? Noi răspundem cum este scris: „Ei au crezut pe Dumnezeu şi le-a fost socotit ca dreptate (îndreptăţire)”. Este adevărat, Dumnezeu nu le-a descoperit filosofia planului Său aşa cum ne-a descoperit-o nouă, pentru ca noi să putem vedea cum poate El rămâne drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celor care cred în Isus; şi ca atare ei n-au fost răspunzători pentru faptul că n-au crezut ce nu le-a fost descoperit. Însă ei au crezut ce le-a descoperit Dumnezeu şi acea descoperire conţinea tot ce avem noi acum, dar într-o formă foarte condensată, după cum o ghindă conţine un stejar. Enoh a profeţit despre venirea lui Mesia şi despre binecuvântările care vor urma; Avraam a crezut pe Dumnezeu, că sămânţa lui va fi atât de mult favorizată de Dumnezeu, încât toate popoarele vor fi binecuvântate prin ea. Aceasta implica o înviere a morţilor, pentru că multe din popoarele pământului intraseră deja în moarte. Avraam a crezut că Dumnezeu era în stare să învie morţii — până acolo încât, fiind încercat, el a fost în stare chiar să se despartă de Isaac prin care trebuia să se împlinească făgăduinţa, socotind că Dumnezeu putea să-l învie din moarte. Cât de clar a discernut el şi alţii metodele exacte prin care Dumnezeu Îşi va stabili Împărăţia în lume şi va aduce dreptatea veşnică prin îndreptăţirea tuturor celor care se vor supune lui Mesia, noi nu putem şti sigur; dar avem chiar cuvintele Domnului nostru, că Avraam a înţeles cel puţin ideea despre ziua Milenară viitoare cu o claritate considerabilă, şi, este posibil, într-o anumită măsură a ((111)) înţeles şi ideea jertfei pentru păcate pe care Domnul nostru o împlinea, când a spus: „Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”. Ioan 8:56.

Nu toţi văd clar diferenţa care este între îndreptăţirea la tovărăşie cu Dumnezeu a lui Avraam şi a altora din trecut, înainte ca Dumnezeu să fi completat baza acelei tovărăşii prin sacrificiul lui Cristos, şi îndreptăţirea la viaţă din timpul acestui Veac Evanghelic. Există totuşi o diferenţă mare între aceste binecuvântări, deşi credinţa este necesară în ambele cazuri. Toţi au fost sub condamnarea morţii în mod just, şi, prin urmare, nici unul nu putea fi socotit eliberat de sub condamnare, nu putea avea o „îndreptăţire a vieţii” (Rom. 5:18), până după ce marea jertfă pentru păcate a fost dată de către Răscumpărătorul nostru; după cum spune apostolul, mai întâi a fost necesară acea jertfă pentru ca Dumnezeu „să fie drept” în această chestiune (Rom. 3:26). Dar Dreptatea, prevăzând executarea planului de răscumpărare, nu putea avea nici o obiecţie ca acesta să fie anunţat mai înainte, ca o dovadă a favorii divine, numai celor care au avut credinţa cerută — îndreptăţindu-i până la acest grad şi la această dovadă de tovărăşie cu Dumnezeu.

Apostolul se referă la „îndreptăţirea vieţii” (Rom. 5:18) ca fiind aranjamentul divin prin Cristos, care va fi deschisă în cele din urmă pentru toţi oamenii; iar cei chemaţi pentru Noua Creaţie sunt socotiţi că au ajuns acum, înaintea lumii, la această îndreptăţire a vieţii, prin exercitarea credinţei — ei nu numai că realizează o îndreptăţire la termenii tovărăşiei cu Dumnezeu ca prieteni ai Săi, şi nu înstrăinaţi, străini, vrăjmaşi, ci, în plus, este posibil ca prin aceeaşi credinţă ei să-şi însuşească drepturile restabilirii la viaţa asigurată lor prin sacrificiul Răscumpărătorului, iar apoi să jertfească aceste drepturi de viaţă pământească, în calitate de împreună-jertfitori şi preoţi subordonaţi în asociere cu Marele Preot al mărturisirii noastre, Cristos Isus.

Deşi vrednicii din vechime au putut veni în armonie cu Dumnezeu prin credinţă în eficacitatea unui plan care nu le era descoperit în întregime şi care nu era încă nici început, se părea că era imposibil ca dreptatea divină să facă mai mult ((112)) pentru cineva, până când ispăşirea pentru păcate prin jertfa lui Cristos era efectuată în realitate. Acest lucru este în deplin acord cu declaraţia apostolului, că „Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi (Biserica Evanghelică, Noua Creaţie), ca să nu ajungă ei (smeriţii şi credincioşii vrednici din vechime) la desăvârşire fără noi” (Evr. 11:40). Este în armonie şi cu declaraţia Domnului nostru despre Ioan Botezătorul, că, deşi nu se ridicase un profet mai mare decât el, totuşi, fiindcă el a murit înainte ca jertfa de ispăşire să fi fost în realitate completată, cel mai mic din clasa Împărăţiei cerurilor, din Noua Creaţie, îndreptăţit la viaţă (după ce se dăduse în realitate jertfa pentru păcat) şi chemat să sufere şi să domnească împreună cu Cristos, va fi mai mare decât el. Mat. 11:11.

Am remarcat deja faptul că Cristos şi Biserica în glorie vor face o lucrare de îndreptăţire (restaurare) a lumii în timpul Veacului Milenar şi că aceasta nu va fi o îndreptăţire prin credinţă (sau socotită), cum este a noastră acum, ci o îndreptăţire reală — îndreptăţire prin fapte în sensul că deşi acestea vor fi îmbinate cu credinţa, încercarea finală va fi „potrivit faptelor” (Apoc. 20:12). Acum Noua Creaţie trebuie să umble prin credinţă şi nu prin vedere; şi credinţa lor este încercată şi i se cere să îndure „ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut”, să creadă lucruri care, în ceea ce priveşte dovezile exterioare, sunt improbabile, iraţionale pentru mintea naturală. Şi această credinţă, susţinută de faptele noastre imperfecte, este susţinută şi de faptele perfecte ale Domnului pentru noi şi este acceptabilă pentru Dumnezeu, pe principiul că, dacă noi în asemenea condiţii imperfecte ne străduim în măsura capacităţii noastre să-I fim plăcuţi Domnului, şi astfel ne împărtăşim de Spiritul lui Cristos încât ne bucurăm să suferim pentru dreptate, este o dovadă că în condiţii favorabile desigur nu vom fi mai puţin loiali principiului. Când cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul, iar întunericul şi ceaţa care acum înconjoară pe credincioşii Domnului vor fi dispărut şi marele Soare al Dreptăţii va inunda lumea cu adevăr, cu o cunoaştere absolută a lui Dumnezeu, a caracterului Său, a planului Său — când oamenii vor vedea dovezile favorii şi iubirii ((113)) lui Dumnezeu şi a reconcilierii prin Cristos, în ridicarea treptată care va ajunge la toţi cei care atunci vor căuta armonia cu El — când restabilirea mintală, fizică şi morală va fi evidentă — atunci credinţa va fi în măsură considerabilă diferită de credinţa în lucrurile nevăzute cerută acum. Ei nu vor vedea atunci „ca într-o oglindă în chip întunecos (neclar)”; nu va fi greu pentru ochiul credinţei să vadă dovezile lucrurilor glorioase care acum sunt păstrate pentru cei care iubesc pe Dumnezeu, pentru că aceste lucruri glorioase vor fi mai mult sau mai puţin clar manifestate oamenilor. În timp ce oamenii atunci Îl vor crede pe Dumnezeu şi vor avea credinţă în El, va exista diferenţă mare între credinţa în dovezile astfel obţinute prin simţurile lor şi credinţa pe care Noua Creaţie trebuie s-o exercite acum în privinţa lucrurilor pe care noi nu le vedem. Credinţa pe care o caută acum Dumnezeu la poporul Său este preţioasă în ochii Lui şi ea marchează o clasă mică, deosebită; de aceea El a pus un astfel de premiu sau răsplată pentru ea. Când Veacul Milenar va fi fost pe deplin introdus, va fi imposibil ca cineva să se îndoiască de faptele generale şi ca atare nu va fi potrivit a continua să se ofere o răsplată specială celor care nu se vor îndoi.

Dar, deşi cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul şi nu va fi nevoie să se spună aproapelui, cunoaşte pe Domnul! totuşi, va exista o probă diferită asupra omului — nu de credinţă, ci de fapte — de ascultare; căci „oricine nu va asculta (supune) de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului” (Fapt. 3:23). În timpul prezent de întunecime în ceea ce priveşte împlinirea planului divin, când păcatul abundă şi Satan este prinţul acestei lumi, Domnul pune un premiu pe credinţă, spunând: „Facă-vi-se după credinţa voastră” (Mat. 9:29); şi „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Dar în privinţa judecăţii sau încercării lumii în Veacul Milenar, sau în Ziua de Judecată, citim că toţi vor fi judecaţi după faptele lor — susţinute prin credinţă; li se va face după faptele lor şi vor sta aprobaţi sau dezaprobaţi la încheierea Veacului Milenar. Apoc. 20:12.

((114)) 

Îndreptăţirea, după cum am văzut deja, înseamnă aducerea păcătosului în deplină armonie cu Creatorul său. Nicăieri nu citim despre necesitatea ca păcătosul să fie îndreptăţit înaintea lui Cristos, ci el trebuie să fie îndreptăţit înaintea Tatălui prin meritul lui Cristos; şi dacă am examina de ce este aşa, ne-ar putea ajuta să înţelegem acest subiect în întregime. Aceasta este pentru că Creatorul stă ca reprezentant al propriei Sale legi şi pentru că El a pus la început sub acea lege pe tatăl Adam şi rasa lui, declarând că posedarea favorii, a binecuvântărilor Sale şi a vieţii veşnice era dependentă de ascultare, şi că neascultarea va duce la pierderea tuturor acestor favoruri. Acest punct de vedere nu poate fi pus deoparte. De aceea, înainte ca omenirea să poată avea tovărăşie cu Dumnezeu şi binecuvântarea Sa de viaţă veşnică, ea trebuie să se întoarcă în oarecare mod la deplină armonie cu Creatorul şi prin urmare înapoi la perfecţiunea care va suporta lumina deplină a inspecţiei divine şi proba deplină a ascultării. Astfel lumea zace, ca să zicem aşa, în afara sferei de influenţă a Atotputernicului — care intenţionat a aranjat legile Sale aşa încât ei să fie în afara sferei de influenţă a Dreptăţii şi să facă necesar planul Său prezent de mântuire şi restabilire, sau îndreptăţire, sau aducere înapoi la perfecţiune a celor doritori şi ascultători, prin Răscumpărătorul care între timp va sta ca Mijlocitorul sau intermediarul lor.

Mijlocitorul, chiar dacă a fost perfect, n-a avut nici o lege de menţinut — n-a pronunţat împotriva lui Adam şi a rasei lui nici o sentinţă care să-L împiedice a-i recunoaşte şi a fi îndurător faţă de imperfecţiunile lor. Dimpotrivă, El a cumpărat lumea care era în păcat şi imperfecţiune, dându-Şi seama pe deplin de starea ei nedesăvârşită. El ia omenirea cum o găseşte, şi în timpul Veacului Milenar va lucra cu fiecare persoană din lume potrivit cu starea sa individuală, având îndurare faţă de cei slabi şi cerând mai mult de la cei tari, adaptându-Se El Însuşi şi legile Împărăţiei Sale la diferitele particularităţi, neajunsuri, slăbiciuni etc., aşa cum le va găsi, căci „Tatăl ... toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Fiul va ilustra pentru oameni standardul perfect al legii divine la care ei vor trebui să ajungă înainte de a putea fi drepţi şi acceptabili ((115)) în ochii Tatălui — la încheierea Veacului Milenar; dar El nu va insista asupra acelui standard şi nu va susţine că oricine nu va ajunge la el va fi un călcător al lui, având nevoie de o acordare a harului pentru a-i acoperi fiecare încălcare, oricât de fără voie sau neintenţionată ar fi. Dimpotrivă, toată această ispăşire pentru încălcările legii perfecte şi neschimbătoare a lui Dumnezeu va fi încheiată chiar înainte ca El să preia frâul guvernării.

Cristos a dat deja preţul prin propria Sa jertfă. El a atribuit deja cu îndurare acest merit casei credinţei, iar la sfârşitul acestui Veac Evanghelic El va face o aplicare clară a întregii jertfe pentru păcat în folosul „întregului popor” — întregii omeniri. Dumnezeu a arătat prin tipul Zilei Ispăşirii că meritul va fi acceptat, şi ca rezultat al acestei acceptări Cristos şi Biserica Sa vor prelua atunci guvernarea lumii sub ceea ce s-ar putea numi o lege marţială, sau o domnie despotică, o domnie care pune deoparte legile şi normele obişnuite datorită exigenţelor cazului, şi administrează legea într-o manieră potrivită, nu celor care sunt într-o stare perfectă sau dreaptă (cum este cazul cu legile imperiului lui Iehova), ci potrivită stării de revoltă şi anarhie care s-a produs în lume ca rezultat al păcatului. Această domnie pentru stare de urgenţă — în care Împăratul va conduce nu numai ca împărat, ci şi ca judecător şi preot suprem — este menită, după cum tocmai am văzut, să îndreptăţească lumea, nu socotit, ci real, având ca standard şi ca probă finală faptele — susţinute de credinţă. Această îndreptăţire reală va fi efectuată, nu la începutul domniei Milenare, ci ca rezultat al domniei — la sfârşitul ei.

Îndreptăţirea prin credinţă din timpul prezent este în vederea permiterii unui număr mic pe care Dumnezeu a intenţionat să-i cheme pentru serviciul Său special, ca să participe în Legământul Avraamic în calitate de Sămânţă a făgăduinţei, în calitate de împreună-sacrificatori, şi, prin urmare, împreună-moştenitori cu Isus. Nici chiar cu aceştia Dumnezeu nu poate face un contract direct, ci, chiar după ce sunt îndreptăţiţi prin credinţă şi prin meritul Răscumpărătorului lor, ei sunt trataţi ca necorespunzători, ca să spunem aşa, şi sunt informaţi că sunt acceptaţi numai în Cel preaiubit — în Cristos — şi toate contractele lor prin ((116)) legământul de sacrificiu n-ar avea nici o valabilitate dacă n-ar fi girate de El.

Cât este de evident că singurul obiectiv al acestui Veac Evanghelic este chemarea din omenire a unei turme mici care să constituie membrii Noii Creaţii, şi că aranjamentul de a-i îndreptăţi la viaţă prin credinţă pe cei care cred este în vederea acordării unei stări în faţa lui Dumnezeu, prin care ei să poată intra în obligaţiile legământului cerute de la candidaţii pentru Noua Creaţie. După cum s-a remarcat deja, condiţia prin care ei vor fi acceptaţi în Noua Creaţie este aceea a jertfirii de sine; şi deoarece Dumnezeu nu este dispus să accepte ca jertfă nimic ce este pătat, noi, ca membri ai rasei pătate şi condamnate, n-am putut fi plăcuţi până când am fost mai întâi îndreptăţiţi în realitate de orice păcat; pentru ca astfel, după cum exprimă apostolul, să ne putem „aduce trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea noastră înţeleaptă”. Rom. 12:1.

Îndreptăţiţi de probă 

Având în vedere acestea, ce vom spune despre cei care ajung la punctul credinţei în Dumnezeu şi la o măsură de îndreptăţire, văzând că mai mult progres pe calea Domnului înseamnă jertfire de sine, lepădare de sine etc., şi care totuşi se abţin, refuză să intre pe poarta strâmtă şi pe calea îngustă a unei astfel de consacrări depline — chiar până la moarte? Vom spune că Dumnezeu este supărat pe ei? Nu; trebuie să presupunem că până la un anumit punct, înaintând în căile dreptăţii, ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Şi că ei primesc o binecuvântare, pare să spună apostolul, zicând:* „Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Această pace implică o anumită înţelegere a planului divin în privinţa ştergerii viitoare a păcatelor celui care crede (Fapt. 3:19); ea mai implică şi un bun grad de armonie cu principiile dreptăţii, deoarece credinţa în Cristos este totdeauna reformatoare. Ne bucurăm împreună ((117)) cu toţi cei care ajung până aici; suntem bucuroşi că ei au acest avantaj faţă de masele omenirii pe care dumnezeul acestei lumi le-a orbit complet, şi care, prin urmare, nu pot vedea şi aprecia în prezent harul lui Dumnezeu în Cristos. Îi îndemnăm pe aceştia să rămână în favoarea lui Dumnezeu continuând spre ascultare deplină.

———————

*Gândul de mai târziu al autorului este că acest text poate fi considerat că se referă la cei îndreptăţiţi la viaţă.

———————

„Să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” 

Dar oricât de mult ne-am bucura cu aceşti credincioşi şi oricâtă pace şi bucurie ar primi ei căutând să umble pe calea dreptăţii dar evitând calea îngustă a sacrificiului, în sinceritate trebuie să arătăm că aceştia „primesc în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:1) — pentru că harul lui Dumnezeu în îndreptăţirea primită a fost intenţionat să fie piatra de păşire spre privilegiile şi binecuvântările mai mari ale chemării de sus a Noii Creaţii. Aceştia primesc harul lui Dumnezeu în zadar fiindcă nu folosesc această mare ocazie, una asemănătoare nemaifiind oferită cuiva niciodată înainte, şi, după cum indică Scripturile, nici nu va mai fi oferită vreodată. Ei primesc harul lui Dumnezeu în zadar fiindcă ocaziile de restabilire care le vor fi acordate în veacul viitor vor fi acordate întregii rase răscumpărate. Harul lui Dumnezeu în acest veac constă numai în faptul că ei au fost conştientizaţi înaintea lumii în legătură cu bunătatea Lui, cu scopul ca prin îndreptăţire ei să poată continua spre obţinerea chemării şi spre împărtăşirea din premiul glorios care va fi dat corpului ales al lui Cristos, Preoţimea Împărătească.

Privind peste „lumea creştină” nominală, pare evident că marea masă a credincioşilor sinceri n-au mers niciodată mai departe de acest pas preliminar al îndreptăţirii: ei au „gustat în adevăr că Domnul este bun” şi aceasta le-a fost îndeajuns. În loc de atât, prin această gustare ei ar fi trebuit să fie complet treziţi la o mai mare foame şi sete după dreptate, după adevăr, după mai mare cunoaştere a caracterului şi planului divin, după mai mare creştere în har, cunoştinţă şi iubire, şi după obţinerea unei mai mari înţelegeri a voinţei divine în privinţa lor, ceea ce vom analiza în continuare sub titlul Sfinţirii.

((118)) 

După cât putem noi discerne, avantajul celor îndreptăţiţi de probă se referă numai la viaţa prezentă şi la uşurarea pe care ei o simt acum în privinţa caracterului îndurător al lui Dumnezeu şi a felului în care El va lucra cu ei în viitor. Şi totuşi, cunoştinţa lor în privinţa acestor lucruri este atât de slabă încât uneori ei cântă,

„De sunt eu al Lui ori nu-s
Mă neliniştesc ades”. 

Faptul este că deşi Cristos a fost înţelepciunea lor până la punctul de a le arăta nevoia de un Mântuitor, şi mai departe de a le arăta ceva din mântuirea pregătită prin El, totuşi planul divin nu este de a continua să fie înţelepciunea lor şi de a-i îndruma în „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” decât dacă ei prin consacrare şi devotare devin urmaşi în urmele Lui. Credinciosul neconsacrat nu este în nici un sens Creatură Nouă, chiar dacă, văzând ceva din căile lui Dumnezeu şi din cerinţele Lui, el va căuta să trăiască în lume o viaţă morală, raţională, onestă. El este încă din pământ, pământesc; el n-a mers niciodată mai departe ca să-şi schimbe drepturile umane, pământeşti (asigurate prin Isus) pentru lucrurile cereşti spre care Domnul a deschis uşa prin Jertfa Sa. După cum în tip leviţilor nu le era permis să intre în încăperile sfinte ale Cortului Întâlnirii şi nici chiar să vadă lucrurile dinăuntru, tot aşa şi în antitip, credincioşilor neconsacraţi nu le este permis să pătrundă în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu şi nici să vadă şi să aprecieze grandoarea lor, decât dacă mai întâi devin membri ai Preoţimii Împărăteşti printr-o deplină consacrare a lor.

A aştepta din partea Domnului preferinţă şi favoare specială în timpul Veacului Milenar pentru că au primit favoarea Lui în viaţa prezentă în zadar, ar fi ca şi cum ar aştepta o binecuvântare deosebită fiindcă o binecuvântare anterioară n-a fost bine folosită sau a fost puţin apreciată. N-ar fi oare în conformitate cu procedurile divine din trecut dacă am afla că unii care n-au fost favorizaţi în timpul acestui Veac Evanghelic vor primi favorurile cele mai importante în timpul veacului viitor? N-ar fi oare aceasta în mod considerabil în armonie cu cuvintele Domnului nostru: „Sunt unii din cei de pe urmă care vor fi cei dintâi şi sunt unii din cei dintâi care vor fi cei de pe ((119)) urmă”? Într-adevăr, apostolul arată clar că atunci când Noua Creaţie va fi fost completată şi Veacul Milenar va fi fost introdus, favoarea specială a lui Dumnezeu va trece iarăşi la Israelul natural, de la care a fost luată la începutul acestui Veac Evanghelic. Rom. 11:25-32.

Cei îndreptăţiţi la tovărăşie cu Dumnezeu înaintea veacului acesta, care şi-au menţinut îndreptăţirea, şi care, drept răsplată, vor fi făcuţi „prinţi în toată ţara” sub Împărăţia cerească, şi-au menţinut-o chiar cu preţul lepădării de sine în privinţa celor pământeşti (Evr. 11:35). Cei din veacul prezent care-şi vor folosi corect şi-şi vor menţine îndreptăţirea trebuie să facă aceasta cu preţul cărnii lor. Turma mică, credincioasă în grad excepţional, îşi vor pune viaţa în serviciul adevărului şi fraţilor şi astfel vor fi asemenea Căpeteniei Mântuirii noastre. A doua clasă, considerată în altă parte „mulţimea cea mare”, trebuie şi ei să ajungă la răsplata lor cu preţul cărnii, deşi din cauza zelului mai mic în jertfire ei pierd marea răsplată a Noii Creaţii şi privilegiile Împărăţiei. Aceste trei clase par a fi singurele care beneficiază după viaţa prezentă de ocaziile speciale ale acestui veac al îndreptăţirii prin credinţă.

Din diferite motive, se pare că lucrările Împărăţiei, sub lumina deplinei cunoştinţe şi pe linia faptelor, vor prezenta la început cel mai mare interes pentru Israelul după trup, care, atunci când orbirea le va fi îndepărtată, vor deveni nespus de zeloşi faţă de Unsul Domnului, zicând, aşa cum este prezentat în profeţie: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui” (Isa. 25:9). Dar, chiar dacă Israelul va fi primul care va veni în armonie cu noua ordine de lucruri, binecuvântările şi posibilităţile Împărăţiei, mulţumim lui Dumnezeu! se vor extinde repede în toată lumea — cu scopul ca toate popoarele să poată deveni copii ai lui Avraam, în sensul că ei vor participa la binecuvântările făgăduite lui — după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor popoare”; „toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi sămânţa ta”.

Cristos a fost făcut pentru noi sfinţire 

După cum înţelepciunea şi cunoştinţa de Dumnezeu ne-au venit ca rezultat al jertfei Domnului nostru Isus pentru noi, şi ((120)) după cum îndreptăţirea a venit apoi prin meritul Său, când I-am acceptat ispăşirea şi am consacrat pe deplin lui Dumnezeu tot ce am avut, tot aşa şi sfinţirea noastră, este prin El. Nimeni nu se poate sfinţi pe sine în sensul de a se face acceptat şi adoptat în familia Noii Creaţii a lui Dumnezeu, conceput de Spiritul Său (Ioan 1:13; Evr. 5:4). După cum meritul lui Cristos a fost necesar pentru îndreptăţirea noastră, tot aşa acceptarea noastră ca membri ai corpului Său, preoţimea împărătească subordonată, şi ajutorul Său continuu ne sunt absolut necesare pentru a ne întări chemarea şi alegerea. Apostolul condamnă pe unii pentru că „nu se ţin strâns de Capul” (Col. 2:19), iar noi ne dăm seama că o asemenea recunoaştere a lui Isus Cristos, nu numai ca Răscumpărătorul din păcat, ci şi Capul, reprezentantul, îndrumătorul, instructorul şi păstrătorul corpului (Biserica), este esenţială pentru fiecare membru al lui. Domnul nostru arată această necesitate a continuării noastre sub grija Sa, spunând în mod repetat: „Rămâneţi în Mine . . . După cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15:4). „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). Apostolul subliniază aceeaşi necesitate de a rămâne în Cristos, spunând: „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evr. 10:31). El continuă şi arată ce vrea să spună citând din profeţie: „Căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Iubirea lui Dumnezeu, nu mai puţin decât dreptatea Lui, arde împotriva oricărui păcat, şi „orice nedreptate este păcat”; „El nu poate vedea (recunoaşte) păcatul”; ca atare El S-a îngrijit, nu de păstrarea păcătoşilor, ci de salvarea lor de boală şi de sub pedeapsa nimicirii.

Aceasta ne asigură, în armonie cu diferitele declaraţii ale Scripturii, că vine timpul când păcatul şi păcătoşii, împreună cu însoţitorii păcatului, durerea, tristeţea şi moartea, se vor sfârşi. Mulţumim lui Dumnezeu! noi ne putem bucura şi de acest aspect al caracterului divin, că Dumnezeu este un foc mistuitor, când ştim că pentru perioada imperfecţiunilor noastre fără voie El a prevăzut pentru noi un refugiu în Cristos Isus, şi că El a prevăzut în Cristos şi eliberarea noastră finală ((121)) din păcat şi moarte şi de orice slăbiciune, spre perfecta Sa asemănare; pentru Noua Creaţie perfecţiunea naturii divine şi plinătatea ei; pentru „Marea Mulţime” perfecţiunea pe un plan cumva corespunzător celui al îngerilor, pentru a fi servi, însoţitori ai Bisericii glorificate — „fecioarele, însoţitoarele ei” (Ps. 45:14). Vrednicii din vechime, următorii, vor fi desăvârşiţi în natura umană, chipul lui Dumnezeu în carne şi reprezentanţi slăviţi ai Împărăţiei cereşti, precum şi mijloacele binecuvântării divine către toate familiile pământului. În cele din urmă, când probele, ocaziile şi încercările Veacului Milenar vor fi adus la perfecţiune pe toţi care vor vrea şi vor asculta, iar ei îşi vor fi demonstrat loialitatea faţă de Dumnezeu, şi aceştia vor fi ajuns la perfecţiune umană, chipul lui Dumnezeu în carne; şi printre toţi aceştia voia lui Dumnezeu va fi atât de perfect înţeleasă şi respectată — şi aceasta din inimă — încât El nu va mai fi ca un foc mistuitor pentru ei, fiindcă toată zgura lor va fi fost curăţată sub disciplinarea marelui Mijlocitor în a cărui grijă toţi au fost încredinţaţi de iubirea şi înţelepciunea Tatălui. Atunci Cristos „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” de rezultate.

Sfinţire înseamnă punere deoparte pentru serviciu sfânt. Păcătoşii nu sunt chemaţi la sfinţire, ci la pocăinţă; iar păcătoşilor pocăiţi nu le este impusă consacrarea, ci să creadă în Domnul Isus Cristos spre îndreptăţire. Numai clasa îndreptăţită este îndemnată la sfinţire — cei care cred în făgăduinţele lui Dumnezeu concentrate în Cristos şi asigurate prin jertfa Sa de răscumpărare. Aceasta nu înseamnă că sfinţenia sau sfinţirea nu este lucrul cuvenit pentru toată omenirea: aceasta înseamnă pur şi simplu că Dumnezeu a prevăzut că atâta vreme cât un om ar ocupa poziţia unui păcătos nepocăit ar fi inutil să-l invite să se pună deoparte pentru o viaţă de sfinţenie; el trebuie mai întâi să-şi dea seama de starea lui de păcat şi să se pocăiască. Nu înseamnă că acela care se pocăieşte nu trebuie să se sfinţească, să se pună deoparte pentru sfinţenia vieţii, ci înseamnă că o sfinţire care ar lăsa afară îndreptăţirea ar fi cu totul inutilă. În ordinea lui Dumnezeu, noi trebuie mai întâi să aflăm despre bunătatea divină în pregătirea făcută pentru păcatele noastre şi trebuie ((122)) să acceptăm aranjamentul Lui ca pe un dar gratuit prin Cristos, înainte de a fi într-o atitudine potrivită să ne consacrăm, sau să ne sfinţim pentru serviciul Său. Pe lângă aceasta, obiectivul acestui întreg aranjament al Veacului Evanghelic — chemarea la pocăinţă, vestirea veştilor bune spre îndreptăţire şi invitaţia către toţi credincioşii să se sfinţească sau să se consacre lui Dumnezeu, sunt toate elemente sau părţi ale aceluiaşi mare plan pe care Dumnezeu îl realizează acum — care este dezvoltarea Noii Creaţii. Dumnezeu a predeterminat ca toţi care vor fi din Noua Creaţie să fie jertfitori — din „Preoţimea Împărătească”; şi aceştia trebuie fiecare să aibă de oferit ceva lui Dumnezeu, întocmai ca Marele Preot, care „S-a adus jertfă pe Sine Însuşi” lui Dumnezeu (Evr. 7:27; 9:14). Toţi din preoţimea subordonată trebuie de asemenea să se aducă pe ei înşişi jertfe lui Dumnezeu, după cum de asemenea îndeamnă apostolul Pavel: „Vă îndemn, dar, fraţilor (fraţi, fiindcă sunt îndreptăţiţi şi aduşi astfel la tovărăşie cu Dumnezeu), pentru îndurările lui Dumnezeu (iertarea păcatelor deja primită) să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Rom. 12:1). Aşa deci, notăm că deoarece corpurile noastre nu sunt în realitate „sfinte”, ele trebuie să ajungă să fie socotite astfel înainte de a putea fi „plăcute lui Dumnezeu”, de a putea fi socotite „sfinte”; adică, trebuie să fim îndreptăţiţi prin credinţă în Cristos înainte de a avea ceva sfânt şi plăcut de pus pe altarul lui Dumnezeu; şi trebuie pus pe altarul lui Dumnezeu, sacrificat şi acceptat de El prin Marele nostru Preot, înainte ca noi să putem fi socotiţi ca parte din „Preoţimea Sa Împărătească”.

Sfinţirea va fi cerinţa marelui Împărat în timpul Veacului Milenar. Întreaga lume va fi chemată să se sfinţească, să se pună deoparte de necurăţie, de orice fel de păcat şi să asculte de voinţa divină, aşa cum aceasta va fi reprezentată în Împărăţie şi în prinţii ei. Unii însă s-ar putea conforma unei sfinţiri sau sfinţenii a vieţii exterioare fără să fie sfinţiţi în inimă: aceştia ar putea face progres mintal, moral şi fizic — ((123)) până la limita deplină a restabilirii — până la perfecţiune, şi făcând astfel ei se vor bucura între timp de binecuvântările şi răsplăţile acelei perioade glorioase până chiar la încheierea ei; dar, dacă până atunci sfinţirea lor nu se va extinde la înseşi gândurile şi intenţiile inimii, ei nu vor fi potriviţi pentru condiţiile veşnice de după Veacul Milenar, unde nu va intra nimic ce nu este în absolută conformitate cu voinţa divină în gând, cuvânt şi faptă.

Dar în timp ce urmărim sfinţirea ca principiu general şi acţiunea ei asupra omenirii în viitor, să nu pierdem din vedere faptul că Scripturile au fost scrise „pentru învăţătura noastră” — pentru învăţătura Noii Creaţii. Când va veni timpul instruirii lumii în privinţa sfinţirii, ea Îl va avea pe Marele Învăţător: Soarele Dreptăţii va inunda atunci întreg pământul cu o cunoştinţă de Dumnezeu. Nu va mai fi un Babel de teorii şi doctrine confuze, deoarece Domnul a promis în privinţa acelei zile, spunând: „Atunci voi da popoarelor buze (mesaj) curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând” (Ţef. 3:9). Apostolul se adresează numai Noii Creaţii când declară că Cristos „ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare”. De aceea, să dăm atenţie cu atât mai serios acestor lucruri scrise pentru învăţătura noastră şi în mod evident necesare nouă, dacă vrem să ne întărim chemarea şi alegerea pentru participare în Noua Creaţie.

După cum Domnul le-a spus israeliţilor tipici: „voi să vă sfinţiţi” şi „Eu sunt Domnul care vă sfinţesc” (Lev. 20:7, 8; Exod. 31:13), tot aşa El îndrumă pe israelitul spiritual să se consacre pe sine, să-şi prezinte corpul ca jertfă vie, să se ofere lui Dumnezeu în şi prin meritul ispăşirii lui Cristos; şi numai pe acei care fac acest lucru în „timpul potrivit” îi acceptă Domnul şi-i pune deoparte ca sfinţi, scriindu-le numele în cartea vieţii Mielului (Apoc. 3:5) şi rezervându-le o coroană de glorie, onoare şi nemurire, care va fi a lor dacă se dovedesc credincioşi în toate angajamentele lor, ceea ce, după cum suntem asiguraţi, nu este decât o „slujire înţeleaptă”. Apoc. 3:11.

((124)) 

După cum consacrarea leviţilor în tip însemna o mare măsură de consacrare spre a urmări dreptatea, dar nu o consacrare spre jertfă, tot aşa, acest pas al sfinţirii care aparţine celor ce acceptă chemarea lui Dumnezeu pentru Preoţimea Împărătească este simbolizat în tip prin consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui în funcţia preoţească — o consacrare spre jertfă. Era simbolizat prin hainele de in alb reprezentând dreptatea, îndreptăţirea, prin uleiul ungerii şi prin sacrificare, la care participau toţi preoţii. Evr. 8:3.

În tipurile levitice sunt arătate clar două consacrări: (1) consacrarea generală a tuturor leviţilor; (2) o consacrare specială a unor leviţi care erau sacrificatori sau preoţi. Cea dintâi reprezintă consacrarea generală spre viaţă sfântă şi ascultare de Dumnezeu pe care o fac toţi credincioşii, şi care, prin harul lui Dumnezeu, prin Cristos, îndeplineşte pentru ei, de probă, „îndreptăţirea vieţii” şi pacea cu Dumnezeu. În veacul prezent toţi credincioşii adevăraţi înţeleg şi trăiesc acest lucru. Dar, după cum explică apostolul, „Scopul poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată” (1 Tim. 1:5); adică, Dumnezeu prevede că supunerea noastră la prima consacrare, supunerea noastră la condiţiile îndreptăţirii în timpul veacului prezent, va avea ca scop, ne va conduce spre a doua consacrare, ca preoţi pentru sacrificiu.

De ce este aşa? Pentru că viaţa sfântă şi ascultarea de Dumnezeu includ „dragostea care vine dintr-o inimă curată” faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Iubirea de Dumnezeu înseamnă „cu toată inima, mintea, fiinţa şi puterea”; şi astfel de iubire nu va aştepta porunci, ci va cere serviciu, zicând: „Doamne, ce vrei să fac?” La prima venire toţi „israeliţii adevăraţi” credincioşi — simbolizaţi prin leviţi — au avut această consacrare iniţială şi acestora le-a făcut Domnul chemarea evanghelică specială, să se consacre spre moarte, să-şi sacrifice interesele pământeşti pentru cele cereşti, să se conformeze ca urmaşi în urmele lui Isus, Căpetenia Mântuirii noastre, pe calea îngustă a gloriei, onoarei şi nemuririi. Aceştia care au ascultat invitaţia au fost acceptaţi ca preoţi, membri ai corpului Marelui Preot al Mărturisirii noastre, „fii ai lui Dumnezeu”. Ioan 1:12.

((125)) 

De-a lungul Veacului Evanghelic se procedează după acelaşi plan: consacrarea spre ascultare şi dreptate — ca leviţi antitipici; apoi constatarea că dreptatea înseamnă iubire supremă faţă de Dumnezeu şi dorinţă de a cunoaşte şi a face voia Lui; apoi, mai târziu, înţelegerea că acum toată creaţia este atât de degradată, deformată şi lipsită de armonie cu Dumnezeu, încât armonia cu El înseamnă dezarmonie cu toată nedreptatea din carnea noastră şi a altora; apoi o privire la Domnul şi un apel către El pentru a afla de ce ne-a chemat şi ne-a acceptat consacrarea şi totuşi după cum se vede n-a făcut posibil acest lucru decât prin sacrificiu de sine. Ca răspuns la acest apel Domnul ne învaţă că „voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efes. 4:4) şi chemarea este la moştenire împreună cu Domnul nostru în gloria, onoarea şi nemurirea Împărăţiei (Luca 12:32; Rom. 2:7), iar calea este îngustă şi grea pentru că suportarea cu succes a acestor probe este indispensabilă pentru cei pe care El vrea să-i onoreze astfel (Mat. 7:14; Rom. 8:17). Când am auzit chemarea lui Dumnezeu prin apostol, „Vă îndemn, dar, fraţilor . . . să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”, am acceptat această chemare şi ne-am consacrat până la moarte, atunci am fost socotiţi preoţi — din „Preoţimea Împărătească”, membri ai Marelui Preot al mărturisirii (sau rânduielii) noastre Isus Cristos — Creaturi Noi.

Astfel de credincioşi care, după ce au ajuns să-şi dea seama că „scopul poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată”, refuză să meargă mai departe spre acel scop, refuză să accepte chemarea spre sacrificiu şi astfel refuză să se supună obiectivului lui Dumnezeu în îndreptăţirea lor socotită, nu fac legământul de supunere la dreptate din cauza îngustimii căii, şi astfel refuză „singura nădejde a chemării”. Oare aceştia nu „primesc în zadar harul lui Dumnezeu (îndreptăţirea socotită la viaţă)”? Privind în urmă spre vrednicii din vechime şi văzând cât de mult i-a costat ca să obţină „mărturie prin credinţă” şi să-I fie „plăcuţi lui Dumnezeu”, şi astfel să-şi menţină îndreptăţirea la tovărăşie (Evr. 11:5, 32-39), putem oare aştepta ca îndreptăţirea la viaţă acordată în timpul acestui Veac Evanghelic celor care devin leviţi antitipici să poată fi ((126)) menţinută printr-un grad mai mic de loialitate a inimii faţă de Domnul şi faţă de dreptate? În mod sigur trebuie să tragem concluzia că acei credincioşi îndreptăţiţi de probă (leviţii antitipici) care atunci când „fac socoteala cheltuielilor” uceniciei (Luca 14:27, 28) spre care duce consacrarea pe care ei deja au făcut-o, şi care apoi nu exercită credinţă în ajutorul promis al Domnului şi refuză sau neglijează să meargă mai departe pentru a face „serviciul lor înţelept”, prin completarea consacrării lor — chiar până la moarte — au fost favorizaţi de Domnul în zadar. Desigur că ei nu pot fi consideraţi ca având de fapt îndreptăţire la viaţă, sau nici chiar îndreptăţire la tovărăşie specială cu Dumnezeu; astfel ei cad de la poziţia favorizată a leviţilor antitipici şi nu mai trebuie să fie socotiţi astfel.

Dar printre cei care apreciază favoarea lui Dumnezeu şi ale căror inimi răspund cu loialitate la privilegiile deplinei consacrări şi ale „slujirii lor înţelepte”, şi care fac legământul de ascultare faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptate chiar până la moarte, sunt aceste două clase:

1) Acei leviţi antitipici care cu bucurie „îşi dau viaţa ” voluntar, căutând căi şi mijloace de a servi pe Domnul, pe fraţi şi Adevărul, şi socotind ca o plăcere şi o cinste să sacrifice astfel confortul pământesc, comodităţile, timpul, influenţa, mijloacele şi tot ce formează viaţa prezentă. Aceşti sacrificatori voioşi, de bună voie, preoţii antitipici care în curând vor fi glorificaţi şi împreună cu Domnul lor vor constitui „Preoţimea Împărătească”, cei ale căror sacrificii fiind atunci complete nu vor mai fi simbolizaţi prin Aaron şi prin fiii lui făcând sacrificii pentru popor, ci prin Melhisedec — preot pe tronul său — distribuind lumii în timpul Mileniului binecuvântările asigurate prin „jertfele mai bune” în timpul Zilei de Ispăşire antitipică — acest Veac Evanghelic.

2) O altă clasă de credincioşi în inimă răspund cu loialitate şi consacră voios Domnului şi „slujirii înţelepte” tot ce au, demonstrându-şi astfel vrednicia de a fi printre leviţii antitipici, fiindcă ei nu primesc în zadar harul lui Dumnezeu. Dar, vai, deşi ei răspund chemării şi astfel intră în „singura nădejde a chemării noastre” şi în toate privilegiile celor aleşi, totuşi ((127)) iubirea şi zelul lor nu sunt aşa încât să-i îmboldească spre a face sacrificiul pe care s-au angajat prin legământ să-l facă. Aceştia, deoarece iubirea şi credinţa lor nu sunt destul de intense, nu reuşesc să-şi pună sau să-şi ţină jertfele pe altar; ca atare ei nu pot fi socotiţi în „asemănarea” deplină a Marelui nostru Preot, care a fost bucuros să facă voia Tatălui; nu reuşesc să învingă şi de aceea nu pot fi socotiţi printre „învingătorii” care vor avea parte cu Domnul lor în Împărăţia cerească în calitate de membri ai „Preoţimii Împărăteşti”; nu reuşesc să-şi întărească chemarea şi alegerea prin respectarea deplină a legământului lor.

Dar ce va fi cu aceştia? Au pierdut ei totul fiindcă alergând pentru premiu n-au reuşit totuşi să ajungă la proba de zel şi iubire cerută pentru a-l putea câştiga? Nu, mulţumim lui Dumnezeu; chiar dacă sub probe hotărâtoare credinţa şi zelul lor n-au fost găsite suficiente pentru a-i clasifica printre preoţi, totuşi faptul că au avut credinţă şi zel suficiente pentru a se consacra spre moarte a demonstrat sinceritatea inimii lor ca leviţi. Totuşi, nu este destul că ei s-au consacrat pe deplin; trebuie să demonstreze că iubesc din inimă pe Domnul şi nu s-ar lepăda de El cu nici un preţ, chiar dacă nu sunt suficient de credincioşi pentru a căuta să se sacrifice în serviciul Său. Care este proba care-i va confirma pe aceştia ca vrednici de partea leviţilor în Împărăţie şi cum se va aplica ea?

Ne-am referit deja la această „mulţime mare” a poporului Domnului consacrat cu adevărat, a cărei ilustraţie este schiţată în Apocalipsa 7:13-15. „Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. De aceea ei sunt înaintea (şi nu pe) scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte (continuu) în templul Său (Biserica). Cel care stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde cortul peste ei” (îi va face asociaţii Săi şi ai Miresei glorificate în condiţia spirituală şi în serviciile acesteia). „Fecioare nechibzuite!” Ei au lăsat să le scape ocazia de a deveni membri ai Miresei, dar sunt totuşi fecioare, curaţi în intenţiile inimii lor. Ei nu obţin premiul, dar câştigă mai târziu, prin încercări aspre, o parte la ospăţul de nuntă cu Mirele şi Mireasa ((128)) ca „fecioarele, însoţitoarele ei”; şi ele vor fi aduse aproape, în faţa împăratului. „Ele vor fi aduse în mijlocul bucuriei şi veseliei şi vor intra în palatul Împăratului” (Ps. 45:14, 15). Ca leviţi ei n-au reuşit să obţină premiul Preoţimii Împărăteşti, dar sunt totuşi leviţi şi pot servi lui Dumnezeu în templul Său glorificat, Biserica, deşi ei nu pot fi nici „stâlpi”, nici „pietre vii” în templul acela (Apoc. 3:12; 19:6, 7; Ps. 45:14, 15).Versetul care urmează după ultima referinţă ne atrage atenţia asupra leviţilor antitipici de dinainte, cunoscuţi Israelului după trup ca „părinţi”, şi ne asigură că ei vor fi răsplătiţi prin aceea că vor fi puşi „prinţi în toată ţara”.

În mod asemănător, cei trei fii ai lui Levi (Chehat, Gherşon şi Merari) par să reprezinte patru clase. 1) Moise, Aaron şi toată familia preoţească a lui Amram (fiul lui Chehat), ale căror corturi se aflau în faţa (la răsăritul) Cortului Întâlnirii. Aceştia erau însărcinaţi pe deplin cu lucrurile religioase — iar fraţii lor — chiar toţi leviţii — fiind ajutoarele sau servii lor onoraţi. 2) În partea de miazăzi erau aşezate corturile familiei lui Chehat, rudele lor cele mai apropiate, iar aceştia aveau în sarcină cele mai sacre articole — Altarele, Sfeşnicul, Masa şi Chivotul. 3) În partea de miazănoapte a Cortului Întâlnirii erau aşezate corturile familiei lui Merari, următoarea ca onoare a serviciului, având în grijă scândurile poleite cu aur, stâlpii, piedestalele etc. 4) În partea din spate erau aşezate corturile familiei levitice a lui Gherşon, având în grijă cel mai puţin important dintre servicii — transportul etc., al funiilor, al perdelelor dinafară, al porţii etc.

Aceste diferite familii de leviţi pot reprezenta în mod cuvenit patru clase diferite ale omenirii îndreptăţite când reconcilierea va fi completă: sfinţii, sau Preoţimea Împărătească, vrednicii din vechime, „mulţimea cea mare” şi cei mântuiţi din lume. Aşa cum nu este ceva neobişnuit în privinţa tipurilor, numele par să fie semnificative. 1) Familia lui Amram, aleasă pentru a fi preoţi: numele Amram înseamnă popor înalt sau înălţat. Ce nume potrivit pentru tipul „turmei mici” al cărei Cap este Cristos Isus! „Înălţat”, „înălţat foarte sus”, sunt declaraţiile scripturale despre aceşti preoţi. 2) Chehat înseamnă aliat, sau camarad. Din Familia lui Chehat au fost aleşi fiii lui Amram ((129)) ca să fie o casă nouă de preoţi. Familia levitică a lui Chehat ar putea de aceea reprezenta în mod potrivit pe vrednicii din vechime a căror credinţă, ascultare şi loialitate faţă de Dumnezeu şi a căror dispoziţie de a suferi pentru dreptate au fost atât de deplin dovedite şi cu care noi simţim o înrudire atât de strânsă. Ei au fost, într-adevăr, aliaţii Domnului şi ai noştri; şi în unele privinţe vin în toate modurile mai aproape de Cristosul decât oricare alţii. 3) Merari înseamnă amărăciune; prin urmare familia levitică a lui Merari ar părea să reprezinte „mulţimea cea mare” a concepuţilor de spirit care nu câştigă premiul Preoţimii Împărăteşti şi sunt „mântuiţi ca prin foc”, ajungând prin „mare strâmtorare” şi prin experienţe amare la poziţia de onoare şi serviciu pe care o vor ocupa. 4) GherŞon înseamnă refugiat sau salvat; prin urmare, familia levitică a lui Gherşon ar putea să reprezinte bine omenirea salvată, care vor fi cu toţii refugiaţi, sprijiniţi şi eliberaţi, salvaţi de orbirea şi robia lui Satan.

Astfel deci, primii în ordine şi în rang printre aceşti leviţi antitipici, sau aceşti îndreptăţiţi, vor fi Preoţimea Împărătească, în a cărei grijă va fi încredinţată Împărăţia Milenară şi toate interesele ei. La dreapta lor vor fi cei mai aleşi dintre rude — vrednicii din vechime — pe care ei îi vor face „prinţi în toată ţara”. Apoi la stânga vor fi fraţii lor credincioşi din Mulţimea cea Mare*. Iar cei mai din urmă dintre toţi vor fi cei salvaţi din păcat şi moarte în timpul Mileniului, a căror loialitate va fi complet dovedită în marea încercare cu care se va încheia Veacul Milenar. Apoc. 20:7-9.

———————

*Gândul de mai târziu al autorului este că anumite scripturi par să înveţe că Vrednicii din Vechime nu vor fi înainte, ci vor fi mai jos decât Mulţimea cea Mare în timpul Mileniului, însă ei vor fi primiţi la natură spirituală şi la onoruri mai înalte la încheierea ei.

———————

Toate aceste clase de leviţi vor fi din aceia care au fost încercaţi şi au rezistat la probele de loialitate a inimii. Aceasta însă nu implică faptul că cei îndreptăţiţi acum prin credinţă, în sens de probă, şi care neglijează sau refuză să meargă mai departe şi să îndeplinească scopul poruncii — iubirea din inimă curată — şi care, prin urmare, primesc harul lui Dumnezeu în ((130)) zadar, nu vor mai avea altă ocazie. Dacă atunci când „îşi fac socoteala cheltuielilor” pentru participare la serviciul preoţesc de jertfire ei refuză oferta, felul lor de a estima „slujirea înţeleaptă” a lui Dumnezeu nu este desigur de lăudat şi de răsplătit, dar nici lipsa lor de înţelepciune n-ar merita pedeapsă pe drept; altfel chemarea la glorie, onoare şi nemurire n-ar fi prin har, ci din necesitate — n-ar fi o invitaţie, ci o poruncă — n-ar fi un sacrificiu, ci o obligaţie. Pierderea sau anularea îndreptăţirii lor îi lasă totuşi ca parte a lumii răscumpărate, întocmai cum erau înainte de a accepta pe Cristos prin credinţă, cu excepţia faptului că prin creşterea cunoştinţei le creşte şi responsabilitatea de a face ceea ce este drept. Cu alte cuvinte, încercarea de viaţă sau moarte veşnică în prezent include numai pe aceia care de bună voie se consacră pe deplin Domnului chiar „până la moarte”. Restul rasei nu este încă în judecată de viaţă sau moarte veşnică şi nu va fi până când Împărăţia Milenară va fi fost stabilită. Între timp însă, fiecare persoană din lume, în măsura luminii pe care o are, fie îşi zideşte, fie îşi distruge caracterul, făcându-şi astfel condiţiile din Mileniu şi perspectivele vieţii veşnice fie mai bune, fie mai rele, conform ascultării sau nesocotirii cunoştinţei şi conştiinţei sale.

Cu cei deplin consacraţi însă chestiunea stă diferit. Prin consacrarea lor mai deplină, până la moarte, ei renunţă complet la viaţa lor pământească, schimbând-o cu cea spirituală, care va fi a lor dacă sunt credincioşi până la moarte — dar nu altfel. Pentru aceştia, deci, neloialitatea înseamnă moarte — veşnică; tot aşa cum va fi şi pentru cei necredincioşi din lume la încheierea Mileniului.

Nici unul dintre leviţi n-a avut vreo moştenire în ţara Canaanului. Acest lucru este semnificativ pentru faptul că după ce şi-au consacrat totul Domnului, şi în inimă fiind pe deplin în armonie cu dreptatea Sa, nu condiţiile imperfecte din timpul prezent de păcat sunt moştenirea lor. Canaanul a reprezentat condiţia conflictuală a stării de încercare; cucerirea vrăjmaşilor, învingerea relelor etc., în special în timpul Mileniului; dar Dumnezeu a prevăzut o moştenire mai bună, fără păcat şi perfectă, pentru toţi cei pe care El îi îndreptăţeşte pe deplin ca leviţi antitipici. Primii care vor intra în această moştenire mai ((131)) bună vor fi Preoţii, care vor constitui Întâia Înviere şi vor fi desăvârşiţi la natura divină; vor urma apoi „Vrednicii din Vechime” şi vor intra în moştenirea perfectă prin înviere ca fiinţe umane perfecte*; „Mulţimea cea Mare” va fi următoarea la rând şi va fi desăvârşită pe plan spiritual; iar ultima de tot, clasa Gherşon, educată, ridicată şi încercată în timpul Mileniului, va întra în moştenire printr-o înviere treptată, sau printr-o ridicare treptată din moarte la viaţă, care va fi atinsă complet la încheierea Mileniului.

———————

*Vezi nota de subsol, pag. 129

———————

După cum numai acei credincioşi care au făcut o consacrare completă — chiar „până la moarte”— sunt concepuţi de Spiritul sfânt şi sunt socotiţi membri ai Marelui Preot, tot aşa au ilustrat şi tipurile; căci din uleiul sfânt de ungere, tipic pentru Spiritul sfânt, n-au primit toţi leviţii, ci numai sacrificatorii, preoţii. Toţi aceştia au fost stropiţi cu ulei amestecat cu sânge, pentru a arăta că Spiritul sfânt acordat membrilor lui Cristos le este dat numai în virtutea vărsării sângelui: (1) a sacrificiului lui Isus Cristos pentru ei, îndreptăţindu-i; şi (2) a garanţiei lor de a se jertfi împreună cu Cristos — dându-şi viaţa în serviciul Lui. Exod. 29:21.

Ungerea Marelui Preot a fost o chestiune diferită şi a reprezentat unitatea, solidaritatea Bisericii alese; deoarece această ungere a venit numai asupra celui care urma să oficieze ca mare preot — la început numai asupra lui Aaron; dar asupra fiilor lui pe măsură ce fiecare urma în funcţia de preot principal „ca să-Mi facă slujba de preot” (Exod. 28:41; 40:13, 15). Cristos Isus Domnul nostru, în calitate de Cap al Bisericii, corpul Său, a fost „uns cu un untdelemn de bucurie (Spiritul sfânt) mai presus de însoţitorii Săi” (cap peste însoţitorii) sau comoştenitorii Săi, membrii subordonaţi ai „Preoţimii Împărăteşti”. Tot uleiul a fost turnat asupra Lui şi „Noi toţi am primit din plinătatea (abundenţa) Lui şi har după har”. A fost un „dar de nespus” faptul că noi am fost iertaţi şi îndreptăţiţi prin meritul jertfei Sale; da, este aproape de necrezut ca noi să fim chemaţi a fi moştenitori cu El în Împărăţie, să ni se „pecetluiască” ((132)) consacrarea prin stropirea sângelui şi uleiului şi să venim sub ungerea Capului nostru.

Profetul David a fost îndrumat de Domnul ca să ne dea o descriere a Ungerii şi cum tot uleiul a fost turnat pe Capul nostru şi de la El trebuie să curgă în jos până la noi (Ps. 133:1-3; 45:7; Luca 4:18). Membrii Bisericii sunt „fraţii” al căror spirit îi îndeamnă să „locuiască împreună în unitate”. Toţi cei care sunt una cu Capul trebuie să fie în armonie cu membrii-tovarăşi ai corpului Său, Biserica — şi ei primesc din Spiritul sfânt al Ungerii numai cu măsură*. Acest ulei sfânt al ungerii a reprezentat Spiritul sfânt şi iluminarea pe care el o dă tuturor acelora pe care Dumnezeu îi acceptă ca membri de probă ai acestei Preoţimi Împărăteşti, Noua Creaţie, fiecare din aceştia fiind „pecetluiţi”, sau marcaţi, sau indicaţi de Spiritul sfânt dat lor, după cum s-a arătat deja**.

———————

*Vol. V, cap. 9

———————

**Ibidem

———————

Toţi cei care sunt astfel marcaţi cu Spiritul sfânt ca membri în devenire ai Noii Creaţii sunt asiguraţi de Domnul: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. „Eu v-am ales pe voi (din lume) şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să rămână.” „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:16, 19; 17:16). Chiar dacă aceste semne ale sfinţirii pot fi într-o anumită măsură discernute de lume, nu trebuie totuşi să aşteptăm ca ele să atragă admiraţia sau aprobarea lumii, ci mai degrabă lumea va considera aceste dovezi ale Spiritului sfânt la Noua Creaţie ca dovezi de slăbiciune şi pasivitate. Lumea apreciază şi aprobă ceea ce ea ar defini o viaţă viguroasă şi încordată — nu prea dreaptă. Domnul nostru ne explică de ce lumea nu va aproba pe urmaşii Săi; anume, fiindcă întunericul urăşte lumina — fiindcă standardul Preoţimii Împărăteşti pentru gând, cuvânt şi acţiune va fi mai înalt decât standardul lumii în general, şi ca atare va părea să ((133)) condamne mai mult sau mai puţin calea ei. Lumea doreşte mai degrabă să fie aprobată, să fie măgulită; şi orice aruncă în vreun grad dezaprobare asupra ei, este în acea măsură evitat, dacă nu chiar respins. Această dezaprobare din partea celor înţelepţi în felul lumii din creştinătate constituie o parte din încercările Preoţimii Împărăteşti; şi dacă consacrarea lor nu este foarte zeloasă, aşa le va lipsi părtăşia lumii şi aşa vor tânji după aprobarea ei, încât nu vor duce la îndeplinire în spiritul cuvenit sacrificarea intereselor pământeşti pe care au întreprins-o — nu vor fi preoţi; ca atare nu vor fi din Noua Creaţie. Cu toate acestea, datorită bunelor lor intenţii, Domnul poate să-i aducă prin încercări de foc, pentru nimicirea cărnii pe care ei n-au avut zelul s-o sacrifice: astfel ei pot fi socotiţi vrednici de o parte în binecuvântările şi răsplăţile Marii Mulţimi care va ieşi din marea strâmtorare ca să servească în faţa tronului, pe care va şedea turma mică împreună cu Domnul.

Sfinţirea are nu numai două părţi, adică partea omului, de consacrare deplină, şi partea lui Dumnezeu, de acceptare deplină, ci are pe lângă acestea şi un element de progres. Consacrarea noastră Domnului, în timp ce trebuie să fie sinceră şi întreagă pentru a fi acceptată de El, este totuşi însoţită de relativ puţină cunoştinţă şi experienţă; noi trebuie, prin urmare, să creştem zilnic în sfinţire, pe măsură ce creştem în cunoştinţă. Inimile noastre au fost umplute la început, scoţând afară toată îndărătnicia, dar capacitatea inimilor noastre a fost mică; pe măsură ce cresc, pe măsură ce se lărgesc, sfinţirea trebuie să ţină pasul, umplând fiecare parte; astfel apostolul îndeamnă, „fiţi plini de Duh” şi „dragostea lui Dumnezeu să fie turnată din belşug în inimile voastre şi să crească tot mai mult”. Pregătirea făcută pentru această lărgire a inimilor noastre este exprimată în cuvintele din rugăciunea Răscumpărătorului nostru pentru noi: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul”. Ioan 17:17.

Cuvântul sau mesajul lui Dumnezeu, „înţelepciunea” lui Dumnezeu prin Cristos a început să manifeste faţă de noi favoare divină şi ne-a condus pas cu pas până la punctul ((134)) consacrării; şi acum acelaşi Cuvânt sau mesaj al lui Dumnezeu prin Cristos ne va lărgi inimile şi le va umple. Dar, deşi Îi revine lui Dumnezeu să ne dea adevărul care trebuie să ne umple şi să ne sfinţească, nouă ne revine să manifestăm acea stare consacrată a inimii în care vom flămânzi şi vom înseta după acest adevăr sfinţitor — ne vom hrăni cu el zilnic şi astfel ne vom putea întări în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Nu este suficient ca noi să ne consacrăm Domnului; El nu doreşte numai candidaţi la Noua Creaţie. Aceştia trebuie să fie antrenaţi, disciplinaţi şi încercaţi pentru a produce şi dezvolta diferitele trăsături ale caracterului, şi fiecare trăsătură să fie supusă unei probe amănunţite de loialiate faţă de Dumnezeu, astfel să existe asigurarea că, fiind probate şi încercate în toate punctele, aceste Noi Creaturi vor fi găsite credincioase faţă de Cel care le-a „chemat”, şi astfel să fie socotite vrednice de a intra în bucuriile glorioase ale Domnului lor prin participare la Întâia Înviere.

După cum această îndreptăţire la tovărăşie a adus pace cu Dumnezeu, tot aşa acest pas următor, de consacrare deplină Domnului a fiecărui interes şi afacere a vieţii, a fiecărei speranţe şi ambiţii, schimbând speranţele, ambiţiile şi binecuvântările pământeşti cu cele cereşti oferite Noii Creaţii, aduce o uşurare mare şi minunată, o mare odihnă a inimii, pe măsură ce înţelegem tot mai mult şi ne însuşim făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu Noii Creaţii. Aceste făgăduinţe se cuprind pe scurt în aceea că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său” (Rom. 8:28). Aceasta este a Doua Binecuvântare în sensul adevărat al expresiei. Ea însă nu este însoţită de manifestări exterioare ale cărnii, ci ne introduce inima într-o odihnă profundă, într-o încredere deplină în Dumnezeu, şi permite o aplicare zeloasă la noi înşine a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe din Scripturi.

Datorită diferenţelor de temperament, în mod necesar vor fi diferenţe în experienţa legată de această deplină consacrare. ((135)) Pentru unii, o deplină predare Domnului şi o înţelegere a grijii Sale speciale faţă de ei ca membri ai viitoarei Biserici alese va aduce numai o pace satisfăcătoare, o odihnă a inimii, în timp ce pentru alţii, de o natură mai exuberantă, va aduce o efervescenţă a bucuriei, laudei şi jubilării. Să nu uităm aceste diferenţe de temperament natural şi să compătimim cu aceia ale căror experienţe diferă de ale noastre, aducându-ne aminte că şi printre cei doisprezece apostoli s-au manifestat diferenţe similare; că unii — în special Petru, Iacov şi Ioan — au fost mai demonstrativi decât ceilalţi în privinţa tuturor experienţelor lor — inclusiv cele de la Cincizecime. Fraţii cu o dispoziţie mai exuberantă şi mai efervescentă să înveţe moderaţia pe care apostolul a poruncit-o; iar fraţii care prin natură sunt prea reci şi prozaici să se roage şi să caute o mai mare apreciere şi o mai mare libertate în vestirea virtuţilor Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Să nu uităm că Iacov şi Ioan, doi dintre cei preaiubiţi de Domnul, numiţi „fiii tunetului” datorită zelului şi impetuozităţii lor, au avut nevoie, cel puţin cu o ocazie, de prevenire şi corectare pe linia aceasta — pentru a li se aminti de ce spirit erau însufleţiţi (Luca 9:54, 55). Apostolul Petru, un alt preaiubit şi zelos, pe de o parte a fost binecuvântat pentru recunoaşterea promptă a lui Mesia; totuşi, cu altă ocazie a fost mustrat ca împotrivitor, din cauza zelului său condus greşit. Cu toate acestea, Domnul a arătat clar aprecierea Sa pentru temperamentul cald, arzător al acestor trei, prin faptul că ei au fost tovarăşii Săi apropiaţi, singurii pe care i-a luat pe Muntele Schimbării la Faţă şi în încăperea unde zăcea tânăra, fiica lui Iair, pe care Domnul nostru a trezit-o din somnul morţii; şi ei au fost, de asemenea, tovarăşii Săi speciali, puţin mai aproape decât ceilalţi, în grădina Ghetsimani. Din aceasta, lecţia pentru noi este că zelul este plăcut Domnului şi înseamnă apropiere de El; dar acesta trebuie să aibă totdeauna reverenţă faţă de Cap şi să fie condus de Cuvântul şi Spiritul Său.

((136)) 

Sfinţenia nu înseamnă perfecţiune umană, după cum în mod greşit au înţeles unii; ea nu schimbă calitatea sau ordinea creierului nostru, nici nu îndepărtează în mod miraculos neajunsurile corpului nostru. Ea este o consacrare sau o devotare a voinţei, care prin Cristos este acceptată de Domnul ca perfectă: este o consacrare a corpului spre sacrificiu — chiar „până la moarte” — iar corpul, după cum am văzut, prin îndreptăţirea prin credinţă nu este făcut în realitate perfect, ci numai socotit perfect conform voinţei noastre, inimii noastre, intenţiei noastre. Voinţa cea nouă, după cum îndeamnă apostolul, trebuie să caute să aducă fiecare putere, fiecare talent, fiecare ocazie a corpului său în acord deplin cu Domnul şi să caute a exercita o influenţă în aceeaşi direcţie asupra tuturor oamenilor cu care vine în contact. Aceasta nu va însemna că în cei câţiva ani — cinci, zece, douăzeci, cincizeci — ai vieţii prezente, va putea să-şi aducă bietul corp imperfect (sau corpurile imperfecte ale altora, al său fiind un exemplu) la perfecţiune. Dimpotrivă, în legătură cu Biserica apostolul ne asigură că în moarte el este „semănat în putrezire . . . semănat în slăbiciune . . . semănat în necinste . . . semănat un trup (imperfect) natural”; şi numai când la Înviere ni se vor da corpuri noi, puternice, perfecte, glorioase, nemuritoare, de cinste, vom ajunge la perfecţiunea pe care o căutăm şi pe care, aşa cum promite Domnul, o vom avea în cele din urmă, dacă noi în timpul prezent de slăbiciune şi imperfecţiune ne manifestăm faţă de El loialitatea inimii.

Totuşi, loialitatea inimii faţă de Domnul va însemna efort continuu de a ne aduce toată conduita vieţii, da, fiecare gând şi intenţie a inimii, în supunere faţă de voinţa divină (Evr. 4:12). Aceasta este prima noastră datorie, datoria noastră continuă, şi va fi sfârşitul datoriei noastre pentru că „Aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră”. „Fiţi sfinţi, căci Eu (Domnul) sunt sfânt” (1 Tes. 4:3; 1 Pet. 1:16). Sfinţenia absolută trebuie să fie standardul pe care mintea noastră îl poate susţine deplin şi bucuros şi poate trăi la înălţimea lui, dar la care noi în realitate şi din punct de vedere fizic nu vom putea ajunge niciodată, atâta vreme cât suntem supuşi slăbiciunilor naturii noastre decăzute şi atacurilor din partea lumii şi a ((137)) Adversarului. Dar zi de zi, pe măsură ce suntem „învăţaţi de Dumnezeu”, pe măsură ce ajungem la o cunoştinţă mai deplină a caracterului Său glorios şi pe măsură ce aprecierea lui ne umple tot mai mult inimile, Mintea cea Nouă va câştiga tot mai multă influenţă, tărie, putere asupra slăbiciunilor cărnii, oricare ar fi ele — şi aceste slăbiciuni diferă la diferiţii membri ai corpului.

Sfinţirea adevărată a inimii pentru Domnul va însemna sârguinţă în serviciul Său; va însemna vestirea veştilor bune altora; va însemna zidirea reciprocă în cea mai sfântă credinţă; va însemna să facem bine tuturor oamenilor după cum avem ocazia şi în special casei credinţei; va însemna că în aceste diferite moduri noi ne vom da vieţile consacrate Domnului pentru fraţi (1 Ioan 3:16), zi după zi, ocazie după ocazie, aşa cum ele vor veni; va însemna că iubirea noastră pentru Domnul, pentru fraţi, pentru familiile noastre şi compătimitor pentru lume ne va umple tot mai mult inimile, pe măsură ce vom creşte în har, cunoştinţă şi supunere faţă de Cuvântul şi exemplul divin. Totuşi, toate aceste exercitări ale forţelor noastre pentru alţii sunt numai atâtea moduri în care prin providenţele Domnului se poate îndeplini propria noastră sfinţire. După cum fierul ascute fierul, tot aşa forţele noastre în folosul altora ne aduc nouă binecuvântări. Mai mult, în timp ce noi trebuie să ne apropiem tot mai mult de marea condiţie a iubirii aproapelui cum ne iubim pe noi înşine — în special casa credinţei — totuşi resortul din spatele acesteia trebuie să fie iubirea supremă pentru Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, şi dorinţa noastră de a fi şi de a face ce I-ar plăcea Lui. Sfinţirea noastră, prin urmare, trebuie să fie în primul rând pentru Dumnezeu şi să afecteze în primul rând inima şi voinţa noastră, şi, ca rezultat al unei astfel de devotări lui Dumnezeu, ea să-şi găsească exercitarea în interesul fraţilor şi al tuturor oamenilor.

Sfinţiţi prin Adevăr 

Din cele precedente este evident că sfinţirea pe care o doreşte Dumnezeu — sfinţirea esenţială pentru obţinerea unui loc în Noua Creaţie — nu va fi posibilă pentru alţii decât pentru ((138)) aceia care sunt în şcoala lui Cristos şi care învaţă de la El — care sunt „sfinţiţi prin adevăr”. Eroarea nu va sfinţi, şi nici ignoranţa. Mai mult, nu trebuie să facem greşeala de a presupune că orice adevăr tinde spre sfinţire; dimpotrivă, deşi adevărul în general este admirabil pentru toţi cei care-l iubesc şi care în mod corespunzător urăsc eroarea, cuvântul Domnului nostru pentru acest lucru este că numai „adevărul Tău” este cel care sfinţeşte. Vedem toată lumea civilizată alergând ostentativ, urmărindu-se unul pe altul şi luptându-se pentru adevăr. Geologii au o parte din teren, astronomii alta, chimiştii alta, medicii alta, oamenii de stat alta etc.; dar noi nu găsim că aceste diferite ramuri ale căutării adevărului conduc spre sfinţire. Dimpotrivă, găsim că de regulă ele conduc în direcţie opusă; şi că aceasta este în acord cu declaraţia apostolului, că „lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Cor. 1:21). Faptul este că în cei câţiva ani scurţi ai vieţii prezente şi în starea noastră prezentă imperfectă, decăzută, degradată, capacitatea noastră este cu totul prea mică să merite a încerca să asimilăm întreg domeniul adevărului asupra fiecărui subiect; ca atare, vedem că oamenii din lume care au succes sunt specialişti. Celui care-şi devotează atenţia astronomiei nu-i va ajunge timpul pentru a-şi meţine poziţia — nu va avea timp de geologie, sau chimie, sau botanică, sau medicină, sau de cea mai înaltă dintre toate ştiinţele, „adevărul Tău” — planul divin al veacurilor. În vederea acestui fapt, apostolul, care el însuşi a fost un om educat pe vremea sa, îl sfătuieşte pe Timotei să se „ferească de filosofiile omeneşti” (teorii şi ştiinţe) pe nedrept numite ştiinţe. Cuvântul ştiinţă înseamnă adevăr, şi apostolul, putem fi siguri, n-a vrut să conteste sinceritatea oamenilor de ştiinţă din zilele lui, nici să sugereze că aceştia erau în mod intenţionat falsificatori; dar cuvintele lui ne dau ideea, pe care mersul ştiinţei o atestă pe deplin, că deşi este ceva adevăr legat de toate aceste ştiinţe, totuşi teoriile omeneşti numite ştiinţe nu sunt adevăr — nu sunt absolut corecte. Ele sunt numai cele mai bune presupuneri pe care cei mai atenţi ((139)) cercetători din aceste domenii de studiu au putut să le prezinte; iar acestea — după cum arată clar istoria — din timp în timp se contrazic unele pe altele. După cum oamenii de ştiinţă de acum cincizeci de ani au respins ştiinţa de dinainte, tot aşa deducţiile şi metodele de raţionament ale acestora au fost la rândul lor respinse de oamenii de ştiinţă de astăzi.

Apostolul Pavel a fost nu numai un om înţelept şi deplin consacrat, precum şi un membru al Preoţimii Împărăteşti mai competent din punct de vedere natural decât semenii lui să alerge bine în urmele Marelui Preot, dar, pe lângă aceasta, ca unul dintre cei „doisprezece apostoli ai Mielului” aleşi, care a luat locul lui Iuda, el a fost un subiect al îndrumării divine — în special în privinţa învăţăturilor sale — desemnat de Domnul ca să fie un instructor pentru casa credinţei de-a lungul întregului Veac Evanghelic. Cuvintele unui asemenea model nobil de credinţă, precum şi exemplu de consacrare, trebuie să aibă greutate pentru noi în studierea căii pe care am intrat, ca membri consacraţi şi acceptaţi ai Preoţimii Împărăteşti. El ne îndeamnă să punem deoparte orice greutate şi orice păcat care aşa de lesne ne înfăşoară şi să alergăm cu răbdare alergarea care ne stă în faţă, privind la Isus, autorul credinţei noastre, până când El va fi şi desăvârşitorul ei (Evr. 12:2). Ca un îndemn, el ne pune în faţă experienţele sale, zicând, „una fac”. Am aflat că deplina mea consacrare faţă de Domnul nu-mi va permite răspândirea talentelor în toate direcţiile, nici chiar pentru studierea oricărui adevăr. Adevărul revelaţiei lui Dumnezeu intrându-mi în inimă şi îndrumându-mi tot mai mult talentele deja sfinţite şi consacrate, mi-a arătat clar că dacă vreau să câştig marele premiu trebuie să-i dau toată atenţia, întocmai cum cei care caută premii pământeşti dau toată atenţia acestui scop. „Una fac: uitând ce este în urma mea (uitând fostele mele ambiţii ca student, fostele mele speranţe ca cetăţean roman şi om cu educaţie peste cea medie; uitând amăgirile diferitelor ştiinţe şi laurii pe care ele îi oferă celor care aleargă pe căile lor) şi aruncându-mă spre ce este înainte (ţinându-mi ochiul ((140)) credinţei, speranţei, iubirii şi devotării fixat pe marea ofertă a moştenirii împreună cu Domnul meu în natura divină şi în marea lucrare a Împărăţiei pentru binecuvântarea lumii), alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti.” Filip. 3:13, 14.

Emoţia nu înseamnă sfinţire 

Printre creştini există multă confuzie de gândire în privinţa mărturiilor sau dovezilor acceptării Domnului, acordate sacrificatorilor credincioşi din acest veac. Unii în mod greşit aşteaptă o manifestare exterioară, asemenea celei acordate Bisericii la începutul binecuvântărilor Cincizecimii*. Alţii aşteaptă senzaţii interioare de bucurie, senzaţii care dacă nu se împlinesc produc dezamăgire şi o viaţă întreagă de îndoială în ceea ce priveşte acceptarea lor de către Domnul. Aşteptările lor sunt zidite în mare măsură pe mărturiile fraţilor care au avut experienţa unei asemenea exuberanţe. Este important, prin urmare, ca toţi să afle că nicăieri Scripturile nu ne îndreptăţesc la asemenea aşteptări: că noi „suntem chemaţi la o singură nădejde a chemării noastre”, şi că aceleaşi făgăduinţe ale iertării păcatelor trecute, ale zâmbetului feţei Tatălui, ale favorii din partea Sa, care să ne ajute să alergăm şi să ajungem la premiul pe care El ni-l oferă — har îndestulător pentru orice timp de lipsă — aparţin la fel tuturor celor care vin sub condiţiile chemării. Poporul Domnului diferă totuşi foarte mult în maniera în care ei primesc făgăduinţele, pământeşti sau spirituale, de la om sau de la Dumnezeu. Unii sunt mai plini de viaţă şi mai afectivi decât alţii, şi ca atare sunt mai demonstrativi atât în manieră cât şi în cuvânt când descriu aceleaşi experienţe. Pe lângă aceasta, evident că procedurile Domnului faţă de copiii Săi variază într-o anumită măsură. Marele Cap al Bisericii, Domnul nostru Isus, când a avut treizeci de ani a făcut o consacrare deplină a tot ce avea, chiar până la moarte, spre a face voia Tatălui, şi când a fost uns cu Spiritul sfânt fără măsură nu I s-au dat, după cum suntem informaţi, experienţe exuberante. Totuşi, fără ((141)) îndoială că El a înţeles pe deplin că această cale a Sa era cea dreaptă şi cuvenită; că Tatăl o aproba şi că va avea binecuvântarea divină, oricare ar fi experienţele. Cu toate acestea, în loc să fie ridicat pe culmea bucuriei, Domnul nostru a fost dus de Spirit în pustie; şi primele experienţe ca Nouă Creaţie concepută de Spirit au fost acelea de ispitire grea. Adversarului i s-a permis să-L asalteze, şi el a căutat să-L mişte de la devotamentul Său faţă de voinţa Tatălui, sugerându-I alte planuri şi experienţe pentru îndeplinirea lucrării pe care venise s-o facă — planuri care să nu-L implice în moarte de sacrificiu. Tot aşa credem că este şi cu unii dintre urmaşii Domnului în momentul consacrării şi un timp după aceea. Ei sunt asaltaţi de îndoieli şi frică, de sugestii din partea Adversarului, punând sub semnul îndoielii iubirea sau înţelepciunea divină în necesitatea sacrificării de către noi a lucrurilor pământeşti. Să nu ne judecăm unul pe altul în asemenea lucruri, ci, dacă unul se poate bucura într-o exaltare a simţămintelor, toţi ceilalţi care în mod asemănător s-au consacrat să se bucure împreună cu el în experienţa lui. Dacă un altul, după ce s-a consacrat, se află în încercare şi este serios asaltat, ceilalţi să fie compătimitori faţă de el şi să se bucure de asemenea, dându-şi seama cât de asemănătoare este experienţa lui cu aceea a Conducătorului.

———————

*Vezi Vol. V, cap. 9

———————

Acei oameni dragi ai lui Dumnezeu, John şi Charles Wesley, fără îndoială că au fost oameni consacraţi; dar concepţia lor despre rezultatele consacrării deşi a făcut bine unora, totuşi într-o măsură a dăunat altora, creând o aşteptare nescripturală care n-a putut fi realizată de toţi şi, prin urmare, acestora le-a produs rău prin descurajare. Din partea lor a fost o mare greşeală a presupune şi a învăţa pe alţii că consacrarea faţă de Domnul înseamnă în toate cazurile acelaşi grad de experienţă exuberantă. Cei născuţi din părinţi creştini şi crescuţi sub influenţele sfinţitoare ale căminului creştin, instruiţi în privinţa tuturor afacerilor vieţii în acord cu credinţa părinţilor lor şi cu instrucţiunile Cuvântului lui Dumnezeu, şi care în aceste împrejurări au căutat întotdeauna să cunoască şi să facă voinţa divină, să nu se aştepte ca, ajungând la anii puterii de a lua o hotărâre şi făcând ((142)) individual o consacrare Domnului, să aibă aceeaşi bucurie debordantă pe care ar avea-o alţii care fuseseră până atunci nişte risipitori, necunoscuţi, străini faţă de lucrurile sfinte.

Convertirea celor din urmă va însemna o schimbare radicală şi o întoarcere către Dumnezeu a tuturor curentelor şi forţelor vieţii, care înainte fugeau de Dumnezeu şi dădeau în păcat şi egoism; dar cei dintâi, ale căror sentimente, reverenţă şi devotament fuseseră din cea mai fragedă pruncie în mod cuvenit îndrumate de părinţii evlavioşi spre Domnul şi spre dreptatea Sa, n-ar putea simţi asemenea schimbare bruscă sau revoluţie a sentimentelor şi n-ar trebui să se aştepte la nimic de felul acesta. Aceştia ar trebui să-şi dea seama că, în calitate de copii ai unor părinţi credincioşi, ei au fost sub favoarea divină până la vremea responsabilităţii personale, şi că acceptarea lor la vremea aceea a însemnat o deplină aprobare a supunerii lor trecute faţă de Dumnezeu şi o deplină consacrare a tuturor talentelor, puterilor şi influenţelor lor pentru Domnul, pentru adevărul şi pentru poporul Său. Ei ar trebui să-şi dea seama că această consacrare a lor a fost numai „slujirea lor înţeleaptă”; şi ar trebui să fie instruiţi din Cuvânt că, după ce astfel şi-au prezentat pe deplin lui Dumnezeu umanitatea lor deja îndreptăţită, ei pot acum să-şi însuşească într-un grad mai deplin decât înainte făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Scripturii — care aparţin numai celor consacraţi şi copiilor lor. Dacă, pe lângă aceasta, lor li se acordă o înţelegere mai clară a planului divin, sau chiar numai a începutului acestuia, ei să considere aceasta ca o dovadă a favorii divine faţă de ei în privinţa chemării de sus a acestui Veac Evanghelic şi să se bucure de ea.

Expresia apostolului, „umblăm prin credinţă, şi nu prin vedere”, este aplicabilă la întreaga Biserică a acestui Veac Evanghelic. Dorinţa Domnului este să ne dezvolte credinţa — ca noi să învăţăm să ne încredem în El şi acolo unde nu-L putem discerne. În vederea acestui lucru, El lasă multe lucruri parţial ascunse vederii şi judecăţii umane, cu intenţia ca credinţa să se dezvolte într-o manieră şi într-un grad care ar fi imposibile dacă s-ar da semne şi minuni pentru simţurile noastre pământeşti. Ochii înţelegerii noastre trebuie să se ((143)) deschidă faţă de Dumnezeu prin promisiunile Cuvântului Său — printr-o discernere şi o înţelegere a adevărului — ca să ne aducă bucuria credinţei în lucrurile nevăzute încă şi nerecunoscute de noi în mod natural.

Chiar şi această deschidere a ochilor înţelegerii noastre este o chestiune treptată, după cum explică apostolul. El se roagă pentru cei care sunt deja în Biserica lui Dumnezeu, cărora li se adresează ca „sfinţi” sau consacraţi, pentru ca ochii înţelegerii lor să se deschidă, ca ei să poată înţelege împreună cu toţi sfinţii (cum alţii nu pot înţelege) tot mai mult lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea cunoaşterii şi iubirii lui Dumnezeu. Acest gând, că binecuvântările spirituale ale Noii Creaturi, care urmează consacrării sale, nu sunt tangibile pentru simţurile sale pământeşti, ci numai pentru credinţa sa, este ilustrat în imaginile Cortului Întâlnirii — vălul din afară al primei încăperi, „Sfânta”, ascunzând chiar şi de leviţi (tip al celor îndreptăţiţi) conţinutul ei sacru, tipic pentru adevărurile mai adânci. Acelea ar putea fi cunoscute sau apreciate numai de către cei care au intrat în Sfânta, ca membri ai Preoţimii Împărăteşti*.

———————

*Vezi Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 117.

———————

Exuberanţa sentimentelor pe care o au unii datorită temperamentului se pierde adeseori datorită aceluiaşi motiv; dar experienţa, binecuvântarea şi bucuria pe care le pot avea tot timpul, dacă ei continuă să rămână în Domnul, căutând să meargă în urmele Lui, sunt bucuriile credinţei pe care norii pământeşti şi necazurile nu le pot scădea intensitatea, şi care, potrivit voinţei divine, niciodată nu se vor întuneca în privinţa celor spirituale, decât poate pentru un moment, cum a fost în cazul Domnului nostru când a strigat pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!” Deoarece a fost necesar ca Învăţătorul nostru, luând locul lui Adam cel condamnat, să guste toate experienţele lui Adam ca păcătos, El trebuia prin urmare să treacă prin aceste experienţe chiar dacă numai pentru un moment. Şi cine poate spune că asemenea momente întunecate n-ar putea fi permise chiar pentru cei mai vrednici dintre urmaşii Mielului? Totuşi, asemenea experienţe desigur ((144)) că nu vor fi permise pentru mult timp, şi sufletul care se va încrede în Domnul în momentul întunecat va fi din abundenţă răsplătit pentru exercitarea credinţei şi încrederii când norul va fi trecut şi lumina soarelui prezenţei Domnului va străluci iarăşi.

O altă cauză de întuneric apreciabil este sugerată de poet în versurile:

„O! nori pământeşti să nu vină
De-ai servului Tău ochi să Te-ascundă.” 

Norii care vin între copiii deplin consacraţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl lor ceresc şi Fratele lor mai mare sunt de obicei nori de provenienţă pământească — rezultatul permiterii ca dorinţele să graviteze spre lucrurile pământeşti în loc să fie fixate pe cele de sus; rezultatul neglijării legământului de consacrare; al neglijării de a cheltui şi a fi cheltuiţi în serviciul Domnului; de a ne pune viaţa pentru fraţi sau a face bine tuturor oamenilor când avem ocazia. În asemenea împrejurări, ochii noştri depărtându-se de la Domnul şi de la îndrumarea Sa, norii încep să se adune în grabă şi curând lumina soarelui comuniunii, credinţei, încrederii şi speranţei se întunecă apreciabil. Acesta este un timp de boală sufletească, nelinişte. Domnul permite binevoitor asemenea suferinţă, dar nu ne separă de favoarea Sa. Ascunderea feţei Sale de noi nu este decât ca să ne permită să ne dăm seama cât de singuratică şi nesatisfăcătoare ar fi starea noastră dacă n-ar fi lumina soarelui prezenţei Sale, care ne luminează calea şi face ca toate poverile vieţii să pară uşoare; aşa cum poetul iarăşi a exprimat acest lucru:

Mulţumit ca faţa să-I privesc,
Tot ce-i al meu Îi dăruiesc;
Nici o schimbare de timp sau de loc,
Gândul să-mi schimbe acestea nu pot.
Dacă a Lui binecuvântată iubire aş avea
Palatul o jucărie mi s-ar părea;
Iar temniţele palate s-ar dovedi,
Dacă acolo Isus cu mine ar locui.

„El îţi vindecă toate bolile tale” 

„Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi răscumpără viaţa din groapă; El te încununează cu bunătate şi cu îndurări; El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul.” Ps. 103:2-5.

((145)) 

În timp ce Domnul permite să vină peste Noile Creaturi asemenea boli cum tocmai ne-am referit, El este gata să le vindece când ei vin în atitudinea de inimă cuvenită. Pentru asemenea boli sufleteşti — asemenea slăbiciune — Noua Creatură trebuie să se apropie de tronul harului ceresc, pentru ca viaţa spirituală, vitalitatea şi sănătatea să se poată întoarce, în lumina favorii divine. Îndemnul apostolului este ca noi „să ne apropiem, deci, cu deplină încredere (curajos, încrezător) de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evr. 4:16). Toate Creaturile Noi au experienţe pe această linie; şi aceia care sunt bine antrenaţi prin ele se întăresc tot mai mult în Domnul şi în puterea tăriei Lui, aşa încât chiar şi poticnelile şi slăbiciunile lor — necesitatea lor de a cere ajutor şi a se prinde prin credinţă de braţul Domnului — sunt pentru ei mijloace de binecuvântare spirituală prin care cresc într-o manieră în care n-ar putea creşte dacă ar fi eliberaţi de încercări şi dificultăţi, şi dacă Domnul nu Şi-ar retrage faţa Sa strălucitoare din inimile lor când ei ar deveni reci sau supraîncărcaţi, sau neglijenţi faţă de privilegiile lor spirituale. De fiecare dată când Noua Creatură găseşte necesar să caute îndurare şi ajutor i se aminteşte din nou de necesitatea operei de ispăşire a Răscumpărătorului — dându-şi seama că sacrificiul lui Cristos a fost suficient nu numai pentru păcatele trecute — pentru păcatul lui Adam şi pentru neajunsurile noastre personale până la vremea când am venit la Tatăl prin meritul Fiului — dar că, pe lângă aceasta, dreptatea Sa, prin unicul Său sacrificiu pentru toţi, acoperă toate neajunsurile noastre, mintale, morale şi fizice, care nu sunt voite, nu sunt făcute cu voia. Astfel Noii Creaturi i se aduce aminte continuu, toată rămânerea ei pe calea îngustă, că a fost cumpărată cu un preţ, chiar sângele preţios al lui Cristos; iar experienţele ei, chiar în eşecuri, o atrag tot mai aproape de Domnul în aprecierea atât a operei Sale trecute ca Răscumpărător, cât şi a operei Sale prezente ca Ajutor şi Eliberator.

Multe Creaturi Noi însă n-au învăţat cum să procedeze cu aceste boli sau îmbolnăviri sufleteşti şi sunt înclinate mai degrabă să-şi zică: „Iarăşi am dat greş. Nu mă pot apropia de ((146)) tronul harului ceresc până când voi fi demonstrat Domnului bunele mele intenţii câştigând o biruinţă”. Astfel ele amână ceea ce ar trebui să fie chiar prima lor procedură. Căutând să câştige victoria prin propria lor putere şi având mintea chinuită de slăbiciunile lor anterioare, ei nu sunt în starea potrivită să „lupte lupta cea bună a credinţei”, nici cu propria carne, nici cu Adversarul, şi este destul de sigur că înfrângerea va veni; şi cu ea va veni şi o încetare treptată de a mai apela la Domnul şi o supunere crescândă la norii ce intervin, care le ascund lumina soarelui favorii divine. Treptat ei ajung să socotească aceşti nori ca fiind inevitabili în cazul lor.

Tocmai calea opusă ar trebui urmată. De îndată ce eroarea în cuvânt, act sau faptă a fost recunoscută şi lezarea adusă altuia a fost reparată pe cât posibil, trebuie căutat prompt tronul harului — căutat în credinţă, fără a ne îndoi de ceva. Nu trebuie să gândim că Domnul nostru vrea să găsească ceva împotriva noastră şi că este înclinat să ne judece aspru; dar, pe de altă parte, trebuie să reţinem că bunătatea şi îndurarea Sa sunt astfel încât L-au îndemnat să Se îngrijească de răscumpărare pe când eram noi încă păcătoşi. Desigur, după ce am devenit copiii Săi şi am fost concepuţi de spirit şi căutăm să umblăm în căile Lui — după spirit, nu după carne — oricât de şovăitoare ar fi chiar cele mai bune eforturi ale noastre, în asemenea împrejurări iubirea Lui trebuie să prisosească faţă de noi încă mai mult decât atunci când eram „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”. Să nu uităm că aşa cum un tată pământesc bun se îndură de copiii săi, tot aşa Domnul se îndură de cei care-L respectă. Să ne gândim la cei mai buni prieteni pământeşti ai noştri şi la simpatia, iubirea şi compasiunea lor, şi să facem o analogie; apoi să ne gândim că Dumnezeu va fi cu mult mai bun şi mai credincios decât chiar cea mai bună dintre creaturile Sale. El solicită asemenea credinţă, asemenea încredere — şi o răsplăteşte. Toţi cei care iniţial au avut credinţă destulă ca să vină la Domnul, au credinţă destulă şi să vină la El zi de zi cu încercările, greutăţile şi neajunsurile lor, dacă vreau. Dacă ((147)) îngăduie ca norii să se interpună şi refuză invitaţia Cuvântului de a veni la tronul harului după pace şi restabilirea armoniei, ei vor fi în final socotiţi nevrednici de un loc printre clasa specială pe care Domnul o selecţionează acum: „Tatăl caută astfel de adoratori” — pe aceia care-L iubesc şi se încred în El. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” Ioan 4:23; Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4.

Există desigur dificultăţi pe cale, dar Domnul pune la dispoziţie ajutoare şi sfaturi necesare, atât prin Cuvântul Său, cât şi prin acei fraţi pe care El „îi pune” în corp tocmai pentru acest scop (1 Cor. 12:18). Este un ajutor, de exemplu, să se vadă exact în ce constă eroarea căii la care ne-am referit — să se vadă că neglijarea de a merge la tronul harului pentru a primi îndurare, până când putem duce ceva în mâini ca să ne îndreptăţim, va arăta că nu apreciem pe deplin lecţia importantă pe care Dumnezeu o dă de secole întregi, anume, că noi suntem cu toţii imperfecţi şi nu putem face lucrurile pe care am vrea să le facem; de aceea a fost necesar ca Răscumpărătorul să vină pentru a ne ridica. Cel care umblă să se îndreptăţească încearcă imposibilul, şi cu cât învaţă mai repede acest lucru cu atât este mai bine. Socotelile noastre cu Domnul trebuie să fie făcute zi de zi; şi dacă greutatea este una considerabilă sau numai una uşoară, iar inima celui deplin consacrat este foarte sensibilă şi obişnuită a avea comuniune şi părtăşie continuă cu Domnul, acesta va afla o binecuvântare în a se retrage prompt la tronul harului, imediat ce se va ivi dificultatea, neaşteptând nici chiar sfârşitul zilei. Dar desigur că nimic nu trebuie lăsat peste noapte, de vreme ce tronul harului este deschis pentru noi totdeauna; a neglija înseamnă a arăta o dispoziţie contrară celor învăţate de Cuvântul Domnului.

Dificultatea pe care o au unii este că, după ce vin la tronul harului, nu-şi dau seama de binecuvântarea pe care o caută — iertarea păcatelor şi împăcarea cu Tatăl. Dificultatea lor poate fi una din trei: (1) Le-ar putea lipsi credinţa; şi deoarece ((148)) felul de a proceda al Domnului în prezent este conform credinţei, fără credinţă nu se poate obţine nimic. „Facă-vi-se după credinţa voastră.” (2) Dificultatea lor poate fi aceea că n-au reparat greşeala pe care au făcut-o şi pe care o mărturisesc; că n-au făcut reparare pentru lezarea făcută altuia; sau că, dacă încălcarea a fost împotriva Domnului, ei caută pace fără să I se mărturiseacă şi să-I ceară iertare. (3) Nu în puţine cazuri de acest fel pe care le-am observat, dificultatea a fost că aceia care mergeau în rugăciune nu făcuseră niciodată o consacrare cuvenită faţă de Domnul; ei căutau pacea şi bucuria divină şi lumina soarelui favorii — căutând binecuvântările reprezentate prin lumina Sfeşnicului de Aur şi prin Masa pentru Punerea Pâinii Înainte din Cortul Întâlnirii, în timp ce ei erau în realitate în afara acestor lucruri, în afara consacrării — ca atare, în afara Preoţimii Împărăteşti — fiind numai leviţi care până aici primiseră în zadar harul sau privilegiul special al timpului prezent.

Remediul cuvenit pentru lipsa de credinţă ar fi cultivarea ei prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu, gândindu-se la bunătatea Sa trecută şi prezentă şi străduindu-se să-şi dea seama că El este îndurător, „nespus mai mult” decât am putea noi cere sau gândi. Remediul pentru cea de-a doua dificultate ar fi o cerere de iertare promptă, deplină, amănunţită, şi, după cât este posibil, rezolvarea greşelii sau compensarea pentru daune, iar apoi întoarcerea la tronul harului în asigurare deplină a credinţei. Remediul pentru a treia dificultate ar fi să se facă o deplină consacrare pe care Domnul o cere din partea tuturor celor care vreau să se bucure de privilegiile şi aranjamentele speciale ale acestui Veac Evanghelic.

Încă o clasă de consacraţi, dar bolnavi spiritual, trebuie luată în considerare. Aceştia, aparent îndreptăţiţi prin credinţă şi sinceri în consacrarea lor, par să nu facă deloc progres sau să facă puţin progres în stăpânirea cărnii lor. De fapt, în unele împrejurări s-ar părea că credinţa lor în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, care îndepărtează frânele temerii, i-a lăsat mai ((149)) expuşi la ispite prin slăbiciunile cărnii decât erau la început — când aveau mai puţină cunoştinţă de Domnul. Aceştia au experienţe foarte grele, nu numai pentru ei, ci şi pentru toată casa credinţei cu care ei vin în contact; viaţa lor pare să fie o succesiune de eşecuri şi căinţe, unele în privinţa dificultăţilor financiare, altele pe linia abaterilor morale şi sociale.

Care este remediul pentru această stare de lucruri? Răspundem că ei trebuie să fie clar informaţi că Noua Creaţie nu va fi compusă din aceia care doar fac un legământ de negare de sine şi sacrificiu de sine în lucrurile pământeşti, şi de umblare nu după trup ci după Spirit, ci din aceia care, datorită credincioşiei în străduinţa voită de a ţine acest legământ, vor fi socotiţi biruitori de către Cel care citeşte inima. Ei trebuie să fie informaţi că metoda cuvenită de a proceda pentru toţi consacraţii este că, fiind făcuţi liberi prin Fiul, ei trebuie să fie atât de nerăbdători să obţină toate binecuvântările legate de favoarea divină, încât ei în mod voluntar să devină robi — impunându-şi anumite restricţii, limite, servitute, în privinţa cuvintelor lor, conduitei lor, gândurilor lor — dorind serios de la Domnul în rugăciune ajutorul făgăduit de El, exprimat în cuvintele Sale către apostol: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. De fiecare dată când află că au păcătuit, trebuie nu numai să facă reparare celor lezaţi, dar şi să-I mărturisească Domnului şi să-I obţină iertarea prin credinţă — trebuie să promită străduinţă mai mare pentru viitor şi să mărească limitarea libertăţilor lor pe linia slăbiciunilor constatate cu ocazia ultimului lor eşec.

Astfel veghind şi rugându-se, punând paznici acţiunilor şi cuvintelor vieţii şi aducând „orice gând . . . rob ascultării” de voinţa lui Dumnezeu în Cristos (2 Cor. 10:5), desigur că nu va trece mult până când ei se vor putea asigura pe ei înşişi şi pe fraţi în privinţa sincerităţii inimii lor, şi vor umbla în viaţă atât de precaut încât toţi vor putea discerne, nu numai că ei au fost cu Isus, dar şi că au învăţat de la El şi I-au căutat ajutorul şi l-au folosit, câştigând victorii asupra slăbiciunilor lor. Cazurile acestor fraţi sau surori ar intra în categoria pe ((150)) care apostolul o numeşte „umblare în neorânduială” — nu după exemplul Domnului şi apostolilor. Într-un alt capitol vom vedea îndrumarea Domnului în privinţa modului în care trebuie să fie trataţi de către fraţi aceia care sunt slabi în carne şi care aduc dezonoare cauzei Domnului şi o discreditează.

Aici remarcăm totuşi că atâta vreme cât ei dau dovezi de căinţă pentru calea lor greşită, de dorinţa inimii de a umbla pe calea cea dreaptă şi de continuarea credinţei şi încrederii în Domnul, trebuie să fie socotiţi ca fraţi — oricât ar fi de necesar să se restrângă părtăşia cu ei până când vor da ceva dovadă exterioară palpabilă a puterii harului în inima lor, prin înfrânarea slăbiciunilor trupeşti. Însă ei trebuie să fie încurajaţi să creadă că Domnul este foarte îndurător faţă de cei care se încred în El şi care Îi doresc din inimă căile, deşi ei nu pot fi încurajaţi să se aştepte că ar putea fi vreodată socotiţi vrednici de clasa învingătoare, dacă nu vor deveni atât de sârguincioşi în zelul pentru dreptate, încât carnea lor să arate unele dovezi considerabile de supunere faţă de Mintea cea Nouă.

Am văzut pe unii din poporul consacrat al Domnului într-o stare de slăbiciune şi înfometare — dorind serios o plinătate a părtăşiei Lui, lipsindu-le însă informaţia necesară în privinţa felului în care să ajungă la ea şi s-o menţină. Este adevărat, ei aveau Biblia, dar atenţia le-a fost îndepărtată de la ea şi au fost învăţaţi să privească mai mult spre învăţători şi spre catehisme etc., alergând după tradiţiile oamenilor şi nu după Gândul sau Spiritul lui Dumnezeu, şi, ca atare, le lipsea hrana spirituală cuvenită. Rezultatul a fost că ei se simţeau nemulţumiţi de formalism, neştiind totuşi cum să se apropie de Domnul cu toată inima, fiindcă nu ştiau despre bunătatea Sa şi despre bogăţiile harului Său în Isus Cristos, nici despre marele plan de mântuire pentru lume în curând şi nici despre chemarea Bisericii la Natura cea Nouă. Această stare de înfometare are nevoie, întâi de toate, de „laptele curat” al Cuvântului, iar apoi de „hrana tare” a revelaţiei divine. Asemenea iubiţi nu trebuie să fie nici dispreţuiţi nici neglijaţi, chiar dacă, după ce şi-au dat seama de goliciunea bisericismului ((151)) în general, ei au fost înclinaţi să caute altceva care să le satisfacă foamea inimii — ceva din distracţiile etc., ale lumii. Am cunoscut pe unii din această clasă care, după ce au încercat în zadar în diferite direcţii să găsească ceva satisfacţie sufletească, s-au instalat într-o indiferenţă aparentă faţă de lucrurile spirituale; dar primind „Adevărul Prezent”, ei au înflorit în harurile şi cunoştinţa spirituală într-o manieră remarcabilă. Noi credem că sunt încă mai mulţi din aceştia în diferitele denominaţii şi că aceia care au primit lumina Adevărului Prezent au privilegiul să le dea o mână de ajutor pentru a ieşi din întuneric la lumina minunată, pentru a ieşi din înfometarea spirituală la o supraabundenţă de har şi adevăr. Dar pentru a fi folosiţi de Domnul în binecuvântarea acestora, este necesar să se caute în Cuvânt atât înţelepciunea cât şi harul de sus, iar acestea să fie exercitate blând, credincios şi persistent.

Îndreptăţirea de probă este înaintea sfinţirii 

Am observat că îndreptăţirea de probă nu este numai o consimţire mintală la faptul că Cristos a murit ca Răscumpărătorul omului şi că astfel au fost asigurate pentru omenire anumite binecuvântări de împăcare cu Dumnezeu, ci, pe lângă aceasta, pentru a deveni un credincios îndreptăţit este implicată o anumită masură de consacrare. Astfel de îndrepăţire implică o recunoaştere că păcatul este peste măsură de păcătos (Rom. 7:13) şi o dorinţă de a înceta a-l mai face — de a se elibera de sub puterea lui şi de pedepsele lui — ca atare o dorinţă de a fi drept, în armonie cu Creatorul Cel drept şi în acord cu toate legile dreptăţii. Ea implică, pe lângă acestea, că credinciosul şi-a fixat mintea, voinţa, pentru a urma dreptatea în toate afacerile vieţii. Credinţa în Isus, însoţită de asemenea consacrare, dă o îndreptăţire de probă, dar nu implică sacrificiu. Dumnezeu are dreptul să ceară ca toate creaturile Sale să aprobe dreptatea şi să urască nelegiuirea; sau dacă nu, să se considere străini de Dumnezeu — vrăjmaşii Lui. Dar Dumnezeu nu ne cere să ne sacrificăm viaţa în serviciul Său ((152)) şi nici pentru vreo altă cauză. Sacrificiul este, prin urmare, prezentat în Scripturi ca un act voluntar — care nu este cerut de lege, chiar dacă este, după cum spune apostolul, o „slujire înţeleaptă”, şi el ne sfătuieşte: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jerfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. Rom. 12:1.

În cazul unora, consacrarea spre sacrificiu poate urma foarte repede după ce au ajuns la credinţa în Domnul şi la dorinţa de a umbla în căile Sale de dreptate; dar ea trebuie să urmeze acestora, nu le poate preceda, deoarece, după cum am văzut deja, noi trebuie să fim cel puţin îndreptăţiţi de probă prin credinţă înainte de a avea vreo legătură cu Dumnezeu sau a ne bucura de părtăşie cu El în vreun sens. Alţii ajung şi urmează în această stare îndreptăţită cu câtva timp înainte de a fi avut vreun gând măcar în legătură cu o consacrare deplină sau cu o jertfire a intereselor pământeşti Domnului şi cauzei Sale. Dar în condiţiile prezente, cei care încep să meargă pe cărarea îndreptăţirii, cărarea dreptăţii, cărarea armoniei cu Dumnezeu, nu vor merge foarte departe pe această cărare înainte de a întâlni opoziţie, fie dinăuntru, fie din partea lumii sau a Adversarului.

Ei află că această cărare a dreptăţii este treptat ascendentă, devenind tot mai abruptă, mai dificilă. A continua pe această cărare a dreptăţii, în mijlocul condiţiilor păcătoase prezente, îi va costa în cele din urmă sacrificarea intereselor pământeşti, ambiţiilor pământeşti, prieteniilor pământeşti etc. Aici se ajunge la separarea căilor: una, cărarea ascendentă, care conduce spre glorie, onoare şi nemurire, pe care se poate intra numai prin poarta joasă a smereniei, lepădării de sine şi jertfirii de sine. Odată ce s-a intrat pe ea, se va găsi că este o cale aspră, însă pe care peregrinii sunt ajutaţi de spirite slujitoare nevăzute şi pe care strălucesc ici şi colo făgăduinţele îndurătoare ale lui Cristos, Conducătorul, pentru încurajarea lor, asigurându-i de har îndestulător şi de ajutor până la sfârşitul călătoriei; şi perseverenţa va arăta că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele lor cel mai înalt, pentru starea lor finală de ((153)) membri în Noua Creaţie şi pentru participarea lor în lucrarea glorioasă a Împărăţiei Milenare. La această poartă, care înseamnă deplină consacrare chiar până la sacrificiu, mulţi credincioşi îndreptăţiţi de probă stau destul de mult, socotind preţul înainte de a intra, ascultând vocea invitaţiei din Cuvânt şi întărindu-şi inimile pentru a întreprinde călătoria sub asigurările lui bune.

În afara acestei porţi sunt numeroase cărări laterale, prin care mulţi din cei veniţi până aici au căutat un drum mai uşor spre glorie, onoare şi nemurire — dar cu totul în zadar. Există sute de asemenea căi laterale, unele strecurându-se puţin în sus şi implicând o anumită lepădare de sine, altele cedând şi mergând în jos tot mai mult spre binecuvântările şi perspectivele lumii. Însă pe nici una din aceste cărări laterale nu se află promisiunile inspiratoare care aparţin numai celor care intră prin poarta joasă a sacrificiului — pe „calea îngustă” a părtăşiei cu Domnul lor, prin renunţarea la ambiţiile pământeşti pentru a obţine asocierea intimă cu Cristos Isus în gloria care va urma.

Bucurie şi pace vin din momentul credinţei în Domnul, al acceptării ispăşirii Sale şi al hotărârii de a urma dreptatea şi a evita păcatul. Această bucurie şi pace sunt complete până când se ajunge la poarta joasă spre calea îngustă; dar când urmărirea dreptăţii implică lepădare de sine şi sacrificiu de sine, dacă acest sacrificiu nu se face şi nu se intră prin poarta cea joasă, bucuria şi pacea favorii divine scad în intensitate. Pentru un timp ele nu vor fi totuşi retrase complet în timp ce credinciosul sincer caută alte căi de a servi dreptatea, iubind-o încă şi apreciind încă favoarea divină, dar reţinându-se şi refuzând, prin neglijarea de a intra prin ea. Plinătatea bucuriei şi păcii nu poate fi partea acestora, deoarece ei îşi dau seama tot timpul că o deplină consacrare pentru Domnul a fiecărei puteri a lor n-ar fi decât o „slujire înţeleaptă”, o recunoaştere şi un răspuns raţional la favorurile divine deja primite în iertarea păcatelor.

Mulţi continuă ani de-a rândul în această atitudine, în timp ce alţii rătăcesc departe în căile lumii. Nimeni nu devine nici măcar candidat pentru Noua Creaţie dacă nu intră prin poarta ((154)) joasă a jertfirii de sine. Domnul nu-i îndepărtează pe aceştia un timp considerabil de la privilegiile speciale, acordate lor numai pentru a-i conduce spre poarta joasă; totuşi, neglijând să intre prin ea, aceştia de fapt mărturisesc că au „primit în zadar harul lui Dumnezeu” (iertarea păcatelor şi conducerea până la această poartă); pentru că, după ce au ajuns la această stare, ei refuză sau neglijează să se folosească de „singura nădejde a chemării noastre”. Domnul ar putea în mod cuvenit să le spună acestora: Vă retrag imediat toate privilegiile speciale, de orice fel. Nu sunteţi mai vrednici de favoarea Mea decât restul lumii şi veţi avea aceleaşi privilegii şi ocazii pe care intenţionez să le ofer întregii omeniri în timpul Veacului Milenar; dar în viaţa prezentă nu veţi mai avea în continuare privilegii, îndurări, grijă, atenţie specială etc., din partea Mea, şi nici preferinţă în viaţa viitoare — dar El nu face acest lucru imediat, ci are multă răbdare faţă de mulţi.

Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul lui Dumnezeu — cum sunt de pildă acelea care ne asigură că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu” se vor aplica numai la cei care au fost favorizaţi de Dumnezeu, au fost conduşi spre poarta joasă a sacrificiului de sine şi au intrat prin ea bucuroşi, căci numai aceştia iubesc pe Dumnezeu în grad suprem — mai mult decât pe ei înşişi. „Toate sunt ale lor; şi ei sunt ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.” Ei au intrat în şcoala lui Cristos şi toate instrucţiunile, încurajările şi disciplinările vieţii le vor fi conduse în consecinţă, pentru pregătirea lor finală în vederea Împărăţiei. Însă asemenea lecţii, instrucţiuni şi binecuvântări nu sunt pentru cei care refuză să intre în şcoală — care refuză să-şi supună voinţa celei a marelui Învăţător.

Strict vorbind, cei care primesc harul lui Dumnezeu în zadar n-au nici o bază cuvenită pe care să se apropie de Domnul nici chiar în rugăciune; căci, de ce ar aştepta cineva grijă deosebită şi privilegii deosebite de la Domnul în timp ce neglijează să facă o întoarcere cuvenită pentru binecuvântările deja primite? Să se gândească el oare că deoarece a primit deja o ((155)) binecuvântare de la Domnul spre înţelepciune şi îndreptăţire de probă Domnul ar fi obligat să-i dea mai multe îndurări? Să nu se gândească el mai degrabă că după ce a primit aceste binecuvântări de la Domnul, mai presus de favoarea generală acordată până acum rasei răscumpărate, el şi-a primit cu prisosinţă partea? — că neurmând în armonie cu voinţa Domnului el trebuie să se aştepte ca în continuare îndurările şi favorurile divine să treacă de la el spre cei care până atunci nu fuseseră atât de mult privilegiaţi şi care prin urmare n-au dispreţuit în acea măsură oferta preţioasă a Domnului? Dar Domnul este foarte milostiv şi are multă îndurare, şi, ca atare, putem aştepta că atâta vreme cât unii rămân în atitudine de credinţă, Domnul nu-i va respinge cu totul.

Care ar fi remediul pentru cei care se află în această atitudine şi care doresc să fie pe deplin ai Domnului şi să-I ceară pe deplin favorurile? Răspundem că ei trebuie să facă o deplină consacrare Domnului, predându-şi voinţa în legătură cu toate lucrurile lor — toate scopurile lor, speranţele lor, perspectivele lor, mijloacele lor, şi chiar iubirile lor pământeşti trebuie să fie predate Domnului; şi în schimb să accepte, ca lege a fiinţei lor şi ca regulă a conduitei lor viitoare, îndrumarea Cuvântului Său, Spiritul şi Providenţele Sale, asiguraţi că acestea vor produce pentru ei nu numai rezultate mai glorioase în privinţa vieţii lor viitoare, ci şi binecuvântări mai mari ale inimii în viaţa prezentă.

Cum să facă ei acest lucru? Răspundem că trebuie să-l facă din inimă, reverenţios, în rugăciune — contractul trebuie să fie făcut cu Domnul în mod hotărât, dacă este posibil cu voce auzibilă; şi să fie cerute harul, mila şi binecuvântarea divină, ca ajutoare necesare în îndeplinirea acestui sacrificiu.

Şi ce trebuie făcut dacă unii „caută pe Dumnezeu”, dar încă nu se simt cu totul pregătiţi să se predea astfel pe deplin voinţei Lui? Răspundem că trebuie să meargă la Domnul în rugăciune cu această problemă şi să ceară binecuvântarea Sa asupra studiului Adevărului, pentru ca aceştia să-şi poată da seama ((156)) tot mai mult, întâi, de faptul că serviciul este înţelept, apoi, că binecuvântările care vor urma sunt sigure, şi apoi, că El este credincios în ţinerea tuturor făgăduinţelor îndurătoare de ajutor şi putere făcute clasei sacrificatoare de sine. De asemenea, trebuie să ceară ca Domnul să-i facă în stare să cântărească şi să evalueze corect lucrurile pământeşti — ca ei să-şi poată da seama şi, dacă este necesar, să aibă experienţe din care să vadă cât de trecătoare şi nesatisfăcătoare sunt toate lucrurile legate de egoismul acestui timp prezent şi acele lucruri după care tânjeşte mintea naturală — ca ei să poată fi astfel în stare să facă o consacrare şi să aprecieze privilegiul îndreptării afecţiunii lor asupra lucrurilor de sus şi nu asupra celor de jos, precum şi a sacrificării celor din urmă pentru cele dintâi.

Aici se ridică un alt punct: în vederea faptului că „chemarea de sus” este închisă şi că, prin urmare, cel care se consacră n-ar putea fi pe deplin asigurat de ocazia ajungerii la premiul naturii noi şi la gloria, onoarea şi nemurirea ei — ce importanţă ar avea aceasta în privinţa consacrării? Noi răspundem că n-ar avea nici o importanţă; consacrarea este oricum singura cale rezonabilă, cuvenită pentru poporul Domnului — consacrare deplină se va cere şi de la cei care vor trăi şi se vor bucura de binecuvântările Veacului Milenar — nimic mai puţin decât aceasta. Cât priveşte posibilităţile şi răsplăţile care decurg: am arătat deja că, după înţelegerea noastră, mulţi vor mai fi încă admişi la privilegiile „chemării de sus”, pentru a lua locurile unora care s-au consacrat deja, dar care nu vor „alerga aşa încât să dobândească” premiul şi de aceea vor fi socotiţi scoşi afară din alergare. Dar nici unul, putem fi siguri, nu va fi admis la acele privilegii dacă n-a intrat mai întâi prin această poartă joasă a consacrării şi sacrificiului.

A fost probabil adevărat despre toţi cei care au intrat prin poarta cea joasă că ei n-au văzut clar şi n-au înţeles pe deplin binecuvântările mari şi bogate pe care le are Dumnezeu în păstrare pentru Noua Sa Creaţie credincioasă; la început au văzut doar serviciul înţelept, iar după aceea au aflat mai mult în privinţa lungimii şi lăţimii, înălţimii şi adâncimii ((157)) bunătăţii lui Dumnezeu şi a privilegiilor chemării lor de sus. Aşa este şi cu aceia care intră acum: ei nu pot aprecia pe deplin lucrurile cereşti, spirituale, până ce mai întâi ajung la punctul de a face serviciul lor înţelept printr-o deplină consacrare. Şi putem fi siguri că oricine se va consacra şi se va sacrifica pe deplin în interesul cauzei Domnului după ce clasa cerească va fi completă, va afla că Domnul are încă o mulţime de alte feluri de binecuvântări de dat; şi că toate binecuvântările Sale sunt pentru aceşti consacraţi, jerfitori de sine. Este posibil ca ei să fie socotiţi împreună cu vrednicii din vechime care au avut dispoziţia sacrificatoare plăcută lui Dumnezeu, înainte de a începe „chemarea de sus”.

Păreri eronate despre sfinţire 

Luând în considerare confuzia generală de gândire care predomină printre creştini în privinţa planului divin şi a îndreptăţirii şi sfinţirii cerute în Scripturi, nu trebuie să ne mire că predomină această considerabilă confuzie. O părere eronată — susţinută însă de o proporţie relativ mică din poporul Domnului, dar spre marea lor pagubă — este pretenţia sfinţirii şi perfecţiunii reale reprezentată uneori prin declaraţia adepţilor ei, că ei „n-au păcătuit de ani de zile” etc. Aceştia îşi află paralela în fariseii din zilele Domnului nostru, care „se încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”, şi care, simţind această autoîndreptăţire, au neglijat privilegiile şi îndurările pregătite pentru ei prin Domnul în opera Sa răscumpărătoare.

Mintea acestor aşa-zişi „oameni sfinţiţi” şi „oameni fără păcat” este abătută prin această eroare într-un grad considerabil de la credinţa în Domnul — credinţa în opera Sa răscumpărătoare — de la încrederea în meritul sacrificiului Său etc.; fiindcă, de ce s-ar baza ei pe meritul sau pe harul Său dacă pot ţine şi ţin legea divină perfect? O dificultate care duce la această poziţie este lipsa de reverenţă faţă de Domnul, iar alta este o prea înaltă apreciere de sine. O reverenţă cuvenită faţă de Domnul ar vedea măreţia Lui, maiestatea Lui şi, ca standard al Său de sfinţenie, ((158)) perfecţiunea caracterului Său; şi o autoapreciere cuvenită i-ar convinge în grabă (cum îi convinge şi pe alţii) că sunt departe de standardul divin în cuvânt, faptă şi gând.

O altă clasă de aşa-zişi „oameni sfinţiţi” nu merg până la aceeaşi extremă în chestiunea pretinderii lipsei de păcat, dar, recunoscând imperfecţiunea, pretind sfinţenie, sfinţire completă etc., pe motivul căutării de a evita păcatul — de a trăi fără păcat etc. După cum am arătat deja, noi suntem complet de acord cu ideea că toţi cei cu adevărat consacraţi trebuie să caute a evita păcatul în măsura capacităţii lor. Greşeala celor pe care îi criticăm este că ei consideră că această evitare a păcatului este singurul obiectiv şi scop al consacrării lor. Ei au înţeles cu totul greşit chestiunea: nici o creatură a lui Dumnezeu n-a avut vreodată dreptul de a păcătui; şi ca atare abţinerea de la păcat — de la ceea ce n-a avut nici un drept să facă — n-ar putea fi în nici un sens cuvenit numită sau considerată o „jertfă”. Cuvântul lui Dumnezeu nu cere nicăieri să sacrificăm păcatele. Aceşti prieteni dragi, care nu merg mai departe decât numai până la o astfel de consacrare de a evita păcatul, au mers numai până unde trebuie să meargă toţi îndreptăţiţii şi n-au intrat încă prin poarta joasă a sacrificiului de sine, care înseamnă renunţarea la acele lucruri care sunt drepte, legale şi cuvenite — predarea lor voluntară, ca să putem servi cu atât mai bine pe Domnul şi cauza Sa.

Cristos a fost făcut pentru noi răscumpărare 

Cuvântul răscumpărare este folosit aici în sensul de eliberare, mântuire, ca rezultat al operei răscumpărătoare — rezultat al unei răscumpărări, sau al unui preţ corespunzător dat. Ideea conţinută în cuvânt ne duce până la sfârşitul complet al biruinţei Bisericii, la starea naşterii complete a Noii Creaţii — chiar dacă în textul nostru el poate fi în mod potrivit aplicat şi la eliberările intermediare şi incidentale ale credincioşilor pe tot parcursul căii înguste, culminând cu mântuirea „în chip desăvârşit” în gloria, onoarea şi nemurirea Primei Învieri.

((159)) 

Apostolul ne asigură că sacrificiul Domnului nostru a câştigat pentru noi o „răscumpărare veşnică”, a desăvârşit pentru noi o eliberare veşnică de sub robia păcatului şi de sub pedeapsa lui — moartea (Evr. 7:25; 9:12). Este adevărat, această răscumpărare este pentru întrega lume; şi Domnul nostru va asigura în final pentru toţi cei care vor veni în armonie cu cerinţele divine o răscumpărare veşnică din păcat şi pedeapsa lui — moartea; dar, după cum am văzut deja*, eliberarea veşnică ce se va aplica la întreaga lume în veacul viitor, prin aducerea tuturor la o cunoştinţă a adevărului şi sub stăpânirea Împărăţiei lui Dumnezeu, se aplică în timpul prezent numai la casa credinţei — şi dintre aceştia în mod complet numai la cei care merg sacrificându-se în urmele Marelui Preot ca membri ai „Preoţimii Împărăteşti”. „Răscumpărarea lor veşnică” din păcat şi moarte va fi ca membri ai Noii Creaţii, încoronaţi cu glorie, onoare, nemurire.

———————

*Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 90.

———————

Să examinăm şi alte texte în care acelaşi cuvânt apolutrosis (eliberare, mântuire) este redat prin răscumpărare. Domnul nostru, indicând spre mântuirea care atunci urma să ne fie adusă prin Întâia Înviere, le spune unora care vor fi în viaţă la sfârşitul veacului, care vor discerne anumite semne ale timpului: „Să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21:28). Apostolul, vorbind către aceeaşi clasă de Noi Creaturi, îi îndeamnă zicând: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4:30). În aceste texte, de asemenea, nu se face referire la opera de răscumpărare îndeplinită prin sacrificiul Domnului nostru, ci la rezultatele acelei opere, aşa cum ele vor fi îndeplinite prin desăvârşirea Bisericii, care este corpul Său, în Întâia Înviere. În aceeaşi Epistolă (1:7) apostolul spune: „Avem răscumpărarea prin sângele Lui”. Evident că el se referă aici la binecuvântările de care noi ne bucurăm în prezent prin meritele sacrificiului Domnului nostru, care ne acoperă neajunsurile şi lucrează ((160)) pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, prin aceea că lucrează în noi să vrem şi să facem buna plăcere a lui Dumnezeu. Ideea pe care vrem s-o fixăm este că Cristos a fost făcut pentru noi eliberare în timpul prezent — dându-ne biruinţa în conflictele prezente, după cum în final El ne va da şi biruinţa completă făcându-ne desăvârşiţi în asemănarea Sa.

Această idee este arătată şi mai departe de acelaşi scriitor, care ne asigură (Rom. 3:24) că harul lui Dumnezeu ne-a îndreptăţit fără plată (şi continuă să ne menţină îndreptăţirea câtă vreme rămânem în Cristos) „prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”, şi care va ajunge la completarea ei, în ceea ce ne priveşte, când vom fi făcuţi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum este, împărtăşindu-I gloria în ziua răscumpărării (eliberării). În aceeaşi Epistolă (8:23), apostolul vorbeşte iarăşi despre completarea răscumpărării sau eliberării noastre şi despre felul în care trebuie s-o aşteptăm până la timpul hotărât al lui Dumnezeu. După ce ne arată faptul că „toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii” aşteptând „descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Noua Creaţie glorificată)”, el adaugă: „şi nu numai ea, dar şi noi (chemaţi şi concepuţi pentru Noua Creaţie) care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea (eliberarea) trupului nostru” — corpul lui Cristos, Biserica, al cărei Cap este Isus şi ai cărei membri în devenire suntem noi. Acesta va fi sfârşitul operei de răscumpărare pentru noi, căci, deşi noi între timp avem parte prin răscumpărare de multe binecuvântări şi avantaje, nu vom ajunge până atunci la răscumpărarea deplină. Rom. 8:20-23.

În privinţa stării noastre prezente — a părţii pe care o avem deja în răscumpărare — Domnul nostru spune: „Cine crede în Mine are viaţa veşnică” (Ioan 6:47), şi apostolul de asemenea: „Cine are pe Fiul are viaţa” (1 Ioan 5:12). Nu trebuie să înţelegem că această credinţă înseamnă numai o consimţire mintală la unele fapte legate de planul divin de mântuire, ci o credinţă în jertfa de ispăşire şi o conduită în armonie cu împotrivirea ei la păcat — o credinţă vie care se ((161)) manifestă prin supunerea inimii. În mod asemănător, nu trebuie să înţelegem că aceasta ar însemna că credincioşii au viaţă veşnică în sensul deplin al cuvântului — în sensul în care o vor avea în cele din urmă, prin partea lor la Întâia Înviere. Mai degrabă trebuie să înţelegem că credincioşii consacraţi sunt concepuţi pentru înnoirea vieţii, au viaţa nouă începută în ei, în sensul că voinţa lor este acceptată de Dumnezeu ca început a ceea ce ei vor fi la Întâia Înviere, adică Noi Creaturi.

Trebuie să înţelegem aceste declaraţii în deplină armonie cu ceea ce spune apostolul, că, „în nădejdea aceasta am fost mântuiţi” — prin credinţă — socotiţi mântuiţi, nu complet mântuiţi. Prin urmare, trebuie să aşteptăm cu răbdare completarea lucrării bune pe care Dumnezeu a început-o în noi — să aşteptăm „harul (mântuirea) care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos” — „când va veni . . . ca să fie preamărit în sfinţii Săi”. 1 Pet. 1:13; 2 Tes. 1:10.

Răscumpărarea (eliberarea) care este în Isus Cristos — cea de care noi ne bucurăm acum, precum şi cea care va fi în curând completată în noi — este identificată peste tot în Scriptură cu sacrificiul pe care Domnul nostru l-a făcut pentru noi. Deşi moartea Lui a constituit preţul pentru pedeapsa noastră, învierea Lui a fost esenţială; căci un Mântuitor mort nu putea ajuta pe cei răscumpăraţi să se întoarcă la ceea ce fusese pierdut. Experienţele Domnului nostru în legătură cu sacrificiul, suntem asiguraţi, L-au calificat cu atât mai mult pentru marea lucrare de eliberare a creaţiei gemânde, cumpărată cu sângele Său. Apostolul spune: „Prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor care sunt ispitiţi” — poate să-i elibereze de ispitele care altfel i-ar putea birui. El „nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, va pregăti şi ieşirea din ea”. El ar putea îngădui să ne poticnim, dar atâta vreme cât ne încredem în El nu va îngădui să fim complet doborâţi — să cădem în Moartea a Doua. Evr. 2:18; 1 Cor. 10:13.

Faptul că permite să ne poticnim poate fi uneori mijlocul Său pentru a ne învăţa lecţii valoroase în privinţa slăbiciunilor ((162)) noastre şi a necesităţii noastre de a privi spre El, atât ca Păstorul cât şi ca Răscumpărătorul nostru, şi de a ne simţi slăbiciunile, ca prin acestea să putem deveni tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. El ne este pus în faţă ca Marele nostru Preot, care poate simţi cu noi în slăbiciunile noastre, şi în acelaşi timp are putere deplină să ne ajute în ceasul ispitei. Despre El se menţionează în mod deosebit că este „îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi” şi poate „mântui în chip desăvârşit” pe acei care se apropie de Tatăl prin spusţinerea Lui, şi care continuă să rămână în El prin credinţă vie, ceea ce implică ascultare în măsura capacităţii. Astfel trebuie să ne bucurăm noi în Răscumpărătorul nostru ca Mântuitor, ca Eliberator în prezent, precum şi ca Eliberator din mormânt în curând, prin înviere — ca Desăvârşitorul credinţei noastre. Evr. 2:17, 18; 4:15, 16; 5:2; 7:25, 26.

O, Tu, Dumnezeu al mântuirii noastre,
Răscumpărător de orice păcat,
Tu ne-ai chemat la o stare
Ce noi n-am fi meritat.
O, noi dar Te lăudăm
Luptându-ne să intrăm.

În paşii Mântuitorului nostru
Zilnic ne-om lupta să umblăm,
Iar a lumii rece nefavoare
Doar la Stâncă ne va face să apelăm.
Cum adapă
Turma-Ţi ostenită a ei apă!

Noi cu El vom duce vestea
Tatălui ceresc de har;
Arăta-vom cum de lanţuri El scăpat-a
Omenirea cea pierdută, ruinată în păcat.
O, ce mare îndurare
Străluceşte-n a Sa glorioasă faţă!