Vol. 6 - Noua Creaţie

 STUDIUL XV

Noua Creaţie - Vrăjmaşii şi Atacurile Împotriva Noii Creaţii

„Omul cel vechi” — Lumea ca vrăjmaş al Noii Creaţii — Marele Adversar — El a fost mincinos şi ucigaş de la început — Asociaţii lui Satan la rău — Legiuni de demoni — Cum este perpetuată prima minciună a lui Satan — Ştiinţa Creştină şi teosofia — „Lupta noastră nu este (numai) împotriva sângelui şi cărnii” — Slujirea răului — atacurile din partea Adversarului — „Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav” — „Dacă Satan scoate afară pe Satan”, împărăţia lui cedează — Iubiţi dreptatea — Urâţi nelegiuirea — Marcu 16:9-20 — Biserica nominală ca adversar al Noii Creaţii — Armătura lui Dumnezeu

Cel mai important dintre vrăjmaşii Noii Creaţii este „omul cel vechi” — voinţa cea veche. Să evităm greşeala care atât de obişnuit se face în legătură cu acest subiect. Să nu ne gândim că Noua Creatură are două minţi, două voinţe. Un om cu două minţi „este . . . nestatornic în toate căile sale”, nesatisfăcător pentru el însuşi şi inacceptabil pentru Domnul. Noua Creatură nu are două minţi. Ea are doar o minte, un spirit, o intenţie, o voinţă, iar aceea este voinţa nouă, Spiritul lui Cristos, Spiritul sfânt. În loc de a accepta parţial mintea lui Cristos şi a-şi menţine parţial voinţa proprie, acesta şi-a consacrat deplin voinţa sa veche Domnului, şi de atunci încolo voinţa sa veche a fost moartă şi înlăturată de la controlul afacerilor sale. Astfel el a fost acceptat ca membru al corpului lui Cristos — ca să nu mai aibă o voinţă a sa proprie, ci să permită voinţei Capului să-l controleze. În acest fel a devenit o Creatură Nouă în Cristos Isus şi a găsit că „cele vechi s-au dus, toate s-au făcut noi”. Cei care n-au făcut o astfel de predare n-au devenit membri ai Ecclesiei, corpul lui Cristos, chiar dacă ei pot ((600)) fi membri ai „casei credinţei” de unde vin toţi membrii „trupului”, „aleşii”.

Dar, deşi voinţa veche a fost predată complet şi definitiv şi a fost declarată moartă (de către Domnul şi de către cei care văd lucrurile din punctul de vedere al Lui), şi în timp ce carnea de asemenea a fost socotită moartă în ceea ce priveşte păcatul, dar vie pentru Dumnezeu, însufleţită prin făgăduinţe şi adusă sub controlul voinţei noi (Rom. 6:11; 8:11), totuşi această moarte a cărnii şi a voinţei ei şi această înviere a cărnii ca serv al voinţei noi, pentru a servi pe Domnul, Adevărul, sub Regula de Aur, sunt numai lucruri socotite. Starea „moartă” şi starea „vie” trebuie să fie menţinute continuu prin împotrivirea voinţei noi la orice viaţă sau activitate a voinţei vechi şi la influenţa ei asupra cărnii. Dacă voinţa nouă devine indiferentă şi nu foloseşte continuu carnea muritoare ca servitor al ei în lucrurile mai înalte şi spirituale, carnea se va reafirma foarte curând şi va avea iniţiative şi dorinţe proprii, antagoniste minţii noi, contrare intereselor Creaturii Noi. Aceasta din urmă trebuie să fie prin urmare continuu veghetoare la răzvrătiri, şi, după cum spune apostolul, trebuie să ţină în stăpânire, să ţină moartă voinţa veche cu plăcerile şi dorinţele ei — trebuie continuu să omoare, să dea la moarte ambiţiile şi dorinţele cărnii. Apostolul explică acest lucru spunând despre sine: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire (mort, în privinţa controlului din partea voinţei vechi, egoiste a cărnii), ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat” — să nu-mi întăresc chemarea şi alegerea. 1 Cor. 9:27.

Cuvântul inspirat spune că „inima (naturală) este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ier. 17:9) — nu organul numit inimă, ci mai degrabă ceea ce în Scriptură reprezintă inima, adică, sentimentele naturale. Creatura Nouă primeşte o inimă nouă, o voinţă nouă, un standard nou al sentimentelor, în care vin întâi Dumnezeu, dreptatea Sa, adevărul Său, planul Său, voinţa Sa şi în care toate celelalte lucruri ocupă un loc de onoare şi iubire în măsura armoniei lor cu Domnul şi cu dreptatea Sa. Pentru cei care ((601)) posedă această inimă nouă, toţi membrii Noii Creaţii sunt în mod necesar primii şi cei mai apropiaţi: de aceea, după cum spune apostolul, iubirea de fraţi este una din cele mai bune probe ale legăturii lor cu Domnul ca Noi Creaturi. Dar aceasta, după cum s-a arătat deja, nu trebuie să stea în calea unei recunoaşteri juste a obligaţiilor faţă de alţii.

Creatura Nouă, inima nouă, cu sentimentele ei noi, este continuu asaltată de inamicii ei, inima veche, sentimentele vechi, dispoziţia egoistă; iar aceasta din urmă, aflând că Noua Creatură este obligată de porunca divină să fie atentă şi generoasă faţă de alţii, adesea practică înşelări asupra inimii noi şi zice în esenţă: Acum mă socoteşti moartă; m-ai scos afară şi sunt moartă în privinţa a ceea ce am fost. Nu sunt aceeaşi veche inimă care am fost înainte, dar trebuie să-mi dai ceva atenţie. Nu trebuie să mă tratezi prea aspru, trebuie să recunoşti că am făcut progres considerabil şi nu trebuie să pui asupra mea o povară prea grea; n-ar fi drept. Ar trebui să fii egoistă într-o anumită măsură. Ar trebui să te îngrijeşti de subsemnatul şi de familia lui; nu numai de necesităţile lor, ci de mult mai mult — şi ar trebui să te străduieşti să le dai bogăţie şi avantaje sociale. Ar trebui să te sacrifici pentru ei.

Cât de înşelătoare este această inimă veche! Cât de amăgitoare sunt raţionamentele ei false! Câţi au dovedit acest lucru spre regretul lor! Câţi au fost ademeniţi şi mintea cea nouă le-a fost captivată de cea veche! Câţi s-au pomenit duşi în robie de înşelăciunea inimii vechi! Unul din argumentele favorite este că Noua Creaţie are porunca: „Cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii”. Ea caută să ridice acest sfat general al apostolului cu mult deasupra intenţiei avute de el şi să-l pună mai presus de porunca divină (1) să iubim şi să servim, să onorăm şi să ne supunem Domnului, cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea noastră; şi (2) să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Aceasta nu permite pacea cu orice preţ. Dacă inima cea veche, mintea cea veche, voinţa cea veche, ar putea face pe cea nouă să compromită adevărul sau datoria de dragul păcii, ((602)) ea n-ar avea nici o limită în privinţa cererilor pe care le-ar face, iar rezultatul ar fi că Noua Creatură ar încălca curând, în interesul păcii, însăşi esenţa legământului său cu Domnul şi s-ar supune deplin voinţei vechi, chiar dacă ea n-ar dori să facă astfel — de fapt străduindu-se împotriva voinţei vechi, dar luată în robie de ea prin înşelăciune şi prin răstălmăcirea abilă a Cuvântului divin.

Când este astfel atacată, voinţa nouă trebuie să declare deschis că în timp ce pacea este de dorit în casă şi peste tot, totuşi pacea nu este prima condiţie, conform promisiunii Domnului. Într-adevăr Domnul a prevenit pe acei din Creaţia Nouă că dacă vor trăi evlavios, în mod sigur vor trebui să sufere persecuţie — iar persecuţia nu înseamnă pace cu toţi, ci tocmai contrariul. El i-a asigurat că dacă vor lăsa lumina să strălucească, în mod sigur întunericul va urî lumina şi o va combate, şi, dacă este posibil, va îndemna pe proprietarul luminii s-o pună sub baniţă, s-o ascundă; şi pentru a pricinui această ascundere a luminii, întunericul va duce o luptă care va însemna orice altceva în afară de pace. Dar Domnul ne asigură că acestea sunt probe pentru Noua Creatură — că ea trebuie să decidă că pacea de cea mai mare importanţă pentru ea este, nu pacea cărnii, ci pacea inimii, „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”.

Noua Creatură trebuie să înveţe că această pace a lui Dumnezeu care întrece orice pricepere poate domni în inima sa chiar şi atunci când condiţiile exterioare sunt reversul celor paşnice; dar că starea deplinei armonii cu Domnul este o răsplată pentru credincioşia faţă de El, oricare ar fi preţul, oricare ar fi sacrificiul. Ca atare, când se recurge la ea prin dorinţele cărnii şi prin argumentele celor apropiaţi şi dragi prin legături pământeşti, Noua Creatură trebuie mai întâi să ia în considerare prima obligaţie, adică, ea va iubi şi va servi pe Domnul cu toată inima, mintea, fiinţa şi puterea, şi toate relaţiile cu familia sau cu carnea sau cu aproapele trebuie să fie supuse acestei prime legi de ascultare faţă de Dumnezeu.

((603)) 

Pe de altă parte, Noua Creatură trebuie să evite fanatismul — să evite a face anumite lucruri numai fiindcă îi sunt neplăcute lui sau altora; să evite gândul că mintea Domnului este întotdeauna contrară înclinaţiilor sale. Se cere studierea serioasă şi răbdătoare a Cuvântului divin, a spiritului şi principiilor care stau la baza cerinţelor divine pentru a face Noua Creatură în stare să aplice cum se cuvine îndrumările Cuvântului la toate afacerile vieţii zilnice. Dar relativ puţini sunt ispitiţi în aceste direcţii. Majoritatea sunt ispitiţi mai mult spre mulţumirea cărnii şi de aceea au nevoie de grijă specială în această privinţă — ca nu cumva să umble după carne, mulţumind-o, servind-o, supunându-i-se şi astfel umblând în direcţie opusă celei în care s-au consacrat să umble. Sau, dacă nu umblă după carne, în sensul de a o urma şi a o servi, ei trebuie să fie în mod special atenţi ca nu cumva carnea să-i împiedice a umbla după Spirit, a face progres în lucrurile spirituale — ca nu cumva să se străduiască a le opri progresul spiritual şi astfel a le împiedica rodnicia, creşterea şi dezvoltarea în capacitatea lor de a fi folosiţi, şi în cele din urmă a le împiedica biruinţa şi câştigarea marelui premiu al moştenirii împreună cu Cristos în Împărăţie ca membri ai turmei mici.

Gândul care trebuie avut totdeauna în minte este că Noile Creaturi au consacrat spre sacrificiu toate interesele lor pământeşti, trupeşti, şi că numai sacrificarea acestora le va permite să aibă dezvoltare deplină ca Noi Creaturi şi să „aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină” — pentru o parte în întâia înviere la glorie, onoare şi nemurire, ca membri ai corpului lui Cristos. Singura restricţie pe care trebuie s-o recunoaştem în această direcţie a sacrificiului deplin este acolo unde interesele vieţii altora se întreţes cu ale noastre şi unde Regula de Aur şi-ar pune limitele ei asupra sacrificiului şi ar insista că trebuie să se facă îngăduinţă rezonabilă pentru cei iubiţi ai noştri după trup, care nu ni s-au alăturat în consacrarea acestuia spre sacrificiu.

((604)) 

Lumea ca vrăjmaş al Noii Creaţii 

Tot ce aparţine acestei lumi rele este mai mult sau mai puţin lipsit de armonie cu dreptatea şi, ca atare, mai mult sau mai puţin împotriva Noii Creaţii şi a standardului ei drept. Legea lumii ar putea fi rezumată în mod general prin Egoism, în ciuda faptului că lumea ridică pretenţii, şi în mare parte potrivit, la o mare recunoaştere a dreptăţii. Noi nu suntem din aceia care cred că toate legile şi reglementările lumii civilizate sunt rele; dimpotrivă, adeseori am fost uimiţi să observăm ce mari sunt legile creştinătăţii — ce înţelepte, ce drepte, ce nobile — evident multe dintre ele făcute în vederea protejării intereselor celor slabi împotriva celor tari şi a înfăptuirii dreptăţii pentru toţi. Cu toate acestea, având în vedere egoismul întregii lumi întreţesut în fiecare gând, cuvânt şi faptă, nu este surprinzător că cele mai înalte concepţii de dreptate ale ei sunt uneori strâmbe, deformate, distorsionate.

Dimpotrivă, putem fi surprinşi că sărmana omenire decăzută a ajuns la un atât de mare sistem de legi cum se găseşte în cărţile legii Marii Britanii, ale Statelor Unite şi ale altor ţări. Nu ne putem îndoi că legea dată prin Moise şi exemplificată, lărgită, făcută vrednică de cinste şi expusă de Domnul nostru Isus şi de apostolii Săi are mult de-a face cu aceste legi omeneşti — de fapt a fost baza lor. Cu toate acestea, după cum toţi vor fi de acord, egoismul omului se luptă continuu cu propriile definiţii ale omului date dreptăţii şi caută să le înlăture în parte sau cu totul; şi aceasta, care neîncetat progresează pe scară largă în lume, este una din greutăţile şi bătăliile principale ale Noii Creaţii.

Lumea şi spiritul ei de mândrie şi egoism etc. trebuie să fie recunoscute ca unul din vrăjmaşii principali ai Noii Creaţii. Toată omenirea, lucrând sub acest „duh al lumii” general, merge într-o direcţie comună, ca un râu mare, în unele părţi ale lui având repeziciune mai mare, în altele încetineală mai mare, toţi urmând însă aceeaşi direcţie generală egoistă. Noua Creatură, prin consacrarea sa, prin ((605)) spiritul minţii sale noi, este obligată la un curs contrar şi de aceea are împotrivire din partea întregului curent al sentimentului, teoriei, tradiţiei etc. populare, şi este marcată ca ciudată. Are frecuşuri cu care să se lupte. În mod necesar este în antagonism cu cei care merg în direcţie opusă şi care vin în legătură cu ea. Această ciocnire nu poate fi evitată. Ea înseamnă, nu pace exterioară, ci conflict exterior; însă acest conflict exterior poate însemna pace şi bucurie interioară, fiindcă aprobarea divină este realizată.

Scopurile, obiectivele şi metodele lumii nu sunt totdeauna josnice şi nedrepte; dar până şi cele mai nobile scopuri şi obiective ale ei sunt în general contrare celor ale Noii Creaţii, deoarece lumea acţionează sub impulsurile înţelepciunii umane, pe când Noua Creaţie este însufleţită de înţelepciunea de sus. Înţelepciunea lumească are propriile ei concepţii despre religie ca mijloc de ţinere în frâu a oamenilor răi. Ea are propriile ei idei despre morală, bunăvoinţă, credinţă, speranţă, iubire — nu poate înţelege punctul de vedere diferit al Noii Creaţii şi este gata să considere vederile ei extreme, iraţionale etc., neînţelegând planul divin, neapreciind din punct de vedere divin lipsa de însemnătate a vieţii prezente comparativ cu cea viitoare. Înţelepciunea lumească nu apreciază nici neputinţa tuturor eforturilor umane legate de adevărata ridicare umană, când aceasta este comparată cu marile şi importantele aranjamente pe care le are Dumnezeu în păstrare şi care vor fi aduse complet la lumină şi puse cu succes în aplicare în Împărăţie, imediat ce se va completa lucrarea Sa din veacul prezent — imediat ce Biserica aleasă va fi fost selecţionată, şlefuită, aprobată, glorificată.

Noua Creaţie nu trebuie, prin urmare, să fie surprinsă dacă lumea o urăşte — chiar şi aceia din lume care sunt înclinaţi spre religie şi morală. Iar această ură şi opoziţie a lumii, uneori atât de supărătoare şi grea pentru credincioşie şi răbdare, trebuie primită cu blândeţe, cu gândul că lumea este încă orbită de către „dumnezeul veacului acestuia” şi ((606)) nu vede „lucrurile nespus de mari şi scumpe”, „lucrurile adânci ale Spiritului”, în a căror lumină, prin harul lui Dumnezeu, noi suntem făcuţi în stare să socotim toate lucrurile — pierderi, încercări etc. — doar ca „pierdere şi gunoi”, ca să putem câştiga minunatele lucruri promise nouă în Cuvânt. A ceda spiritului lumii, a permite sentimentelor ei să ne domine de dragul păcii cu ea, ar da dovadă de o apreciere inferioară a Domnului, a Adevărului Său şi a privilegiilor serviciului Său. Rezultatul ar fi că, dacă n-am pierde totul intrând complet în cele lumeşti, am putea, cel puţin, să pierdem premiul, să avem parte cu „mulţimea cea mare” şi să ajungem prin mare strâmtorare pe un loc inferior în privinţa gloriilor care vor urma.

Îndemnul strict al apostolului este: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). De aceea trebuie să fim atenţi împotriva oricărui indiciu de armonie sau afiliere cu spiritul lumii. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim în dezarmonie cu prietenii pe care-i numim lumeşti — nu înseamnă că trebuie să fim neglijenţi faţă de interesele lor etc., ci înseamnă că în timp ce suntem atenţi să ne achităm de obligaţiile faţă de cei lumeşti şi să dăm cinste cui i se cuvine cinste, omagiu cui i se cuvine omagiu, sprijin cui i se cuvine sprijin, amabilitate cui i se cuvine amabilitate, compătimire cui i se cuvine compătimire, trebuie totuşi să facem distincţie între prietenii şi vecinii noştri, care sunt încă sub influenţa Adversarului, şi spiritul sau dispoziţia care-i însufleţeşte şi care-i înşală.

Nu trebuie să simpatizăm cu nici una din instituţiile prezente, care sunt bazate pe egoism şi în grad mai mare sau mai mic sunt în opoziţie cu legea divină, Regula de Aur. Ar putea fi necesar să ne conducem afacerile în măsură considerabilă pe linia egoismului predominant în lume; dar fără să ne oprim să combatem continuu această chestiune, inima noastră ar trebui ţinută în acea atitudine în care să nu simpatizăm cu principiile egoiste şi în care să dorim ((607)) domnia Regulii de Aur în mod absolut în toate afacerile vieţii, şi, pe cât este posibil, în legăturile noastre cu lumea.

Nu este pentru noi să încercăm să transformăm lumea şi să revoluţionăm societatea şi metodele ei. Sarcina aceea herculeană a păstrat-o Domnul pentru Sine şi va fi pe deplin realizată în „ziua cea mare” care se apropie cu repeziciune. Între timp, poporul Domnului, sub îndrumarea Cuvântului Său — deşi sunt în lume şi în mod necesar au de-a face cu afacerile şi obiceiurile ei — nu trebuie să le iubească, nu trebuie să fie în armonie cu ele. Ei trebuie să-şi dea seama, dimpotrivă, că a se păstra în legătură strânsă cu Domnul şi în armonie strânsă cu principiile dreptăţii Sale, va însemna în mod necesar acelaşi fel de împotrivire pe care o are Dumnezeu faţă de orice formă şi grad de nedreptate, inechitate, nelegiuire — în biserică, în stat, în finanţe, în politică şi în obiceiurile şi uzanţele sociale.

Văzând acestea mai mult sau mai puţin clar, unii au mers, credem noi, până la extremă în denunţarea instituţiilor prezente într-o manieră pe care Domnul şi apostolii nici n-au poruncit-o, nici n-au aprobat-o şi nici n-au ilustrat-o în cuvintele şi conduita lor. Să nu uităm că lumea în ansamblu trăieşte după un standard atât de înalt cât apreciază, şi că a găsi pur şi simplu vină în chestiuni în care alţii sunt tot atât de fără putere ca şi noi în a le corecta, este mai rău decât inutil, fiindcă nu produce decât nefericire, supărare etc., fără să realizeze rezultatele dorite. Ioan Botezătorul a dat sfat înţelept în această privinţă când, fiind întrebat de unii dintre soldaţii romani referitor la calea lor cuvenită, el a răspuns: „Să nu luaţi cu forţa de la nimeni (nu încălcaţi legile şi reglementările sub care sunteţi puşi de guvernul vostru) . . . ci să vă mulţumiţi cu plata voastră”. Numai să-i faci pe oameni nemulţumiţi de condiţiile şi împrejurările prezente este foarte neînţelept. Dimpotrivă, influenţa, spiritul, dispoziţia Noii Creaţii trebuie să fie întotdeauna spre pace; şi dacă nu putem lăuda mult instituţiile prezente, nici nu trebuie să le condamnăm în mod special.

((608)) 

În astfel de chestiuni putem bine urma exemplul arhanghelului Mihail, care n-a adus nici măcar o acuzaţie de ocară împotriva lui Satan, ci a zis: „Domnul să te mustre!” — la timpul şi în modul Său propriu (Iuda 9). Aşa şi noi. Dându-ne seama că Domnul va mustra instituţiile prezente la timpul şi în modul Său propriu, noi putem spune împreună cu apostolul: „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape” — stabilirea Împărăţiei Lui, care este aproape, va îndrepta toate aceste dificultăţi. Agitarea acestor lucruri înainte de vreme, nu va fi numai inutilă, ci mai rău — dezavantajoasă, dăunătoare — atât pentru agitator cât şi pentru cel agitat, crescând nemulţumirea. Printre copiii acestei lumi se vor găsi o mulţime de agitatori când va veni timpul Domnului ca aceste lucruri să fie agitate. Între timp, toţi membrii Creaţiei Noi vor manifesta înţelepciune, evitând aceste chestiuni care tind spre conflict şi nemulţumire, şi vorbind mai ales printre poporul Domnului şi printre cei care „au ureche de auzit” în legătură cu lucrurile mai adânci ale planului divin, desigur la ocaziile potrivite incluzând timpul de strâmtorare prin care se va stabili Împărăţia.

Creaţia Nouă, Preoţimea Împărătească, are o lucrare specială, cu totul aparte de lume şi de toată agitaţia elementelor ei. Lucrarea lor în prezent, după cum s-a arătat deja, este să sune din trompetele de argint — să trimită adevărul planului divin celor care au ureche de auzit, celor care nu sunt orbi şi surzi prin înşelările Adversarului. Misiunea lor este în special printre poporul Domnului, sfârşind lucrarea acestui Veac Evanghelic, adunând grâul în grânar. Mat. 13:37-43.

Altă imagine arată că lucrarea prezentă a Bisericii este pregătirea Miresei pentru căsătorie (2 Cor. 11:2; Apoc. 19:7). Cu astfel de solicitări presante pentru fiecare moment din timpul lor, pentru fiecare părticică din influenţa, din mijloacele lor etc., Noile Creaturi n-au nici iubire faţă de lume, ca să caute să-i perpetueze aranjamentele, instituţiile etc., nici dispoziţia de a anticipa aranjamentul înţelept, ((609)) prielnic al Domnului pentru transformarea acestei lumi rele prezente în „lumea viitoare”, „în care locuieşte dreptatea”. Evr. 2:5; 2 Pet. 3:13.

Marele Adversar, Satan 

Apostolul scrie: „Potrivnicul vostru, Diavolul”, ca şi cum ar vrea să înţelegem că avem a ne lupta cu mult mai multe decât cu slăbiciunile propriei cărni şi cu imperfecţiunile semenilor. El vrea să ne dăm seama că avem în Satan un vrăjmaş şiret, „viclean” şi că trebuie să ne ţinem aproape de Păstorul nostru dacă vrem să fim scăpaţi de ispită şi de puterea Celui Rău. Să observăm unele din multele Scripturi care se referă la acest Adversar a cărui existenţă este acum negată de mulţi:

„Potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi căută pe cine să înghită.” 1 Pet. 5:8.

„Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de Diavolul.” Mat. 4:1.

„Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic (Gheena, nimicire), pregătit Diavolului şi îngerilor lui!»” Mat. 25:41.

„Cele de lângă drum sunt cei care aud; apoi vine Diavolul şi ia cuvântul din inima lor.” Luca 8:12.

„Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi n-a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” Ioan 8:44.

„În timpul cinei, după ce Diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă . . .” Ioan 13:2.

„ . . . Şi să nu daţi prilej Diavolului.” Efes. 4:27.

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor Diavolului”. Efes. 6:11.

„Ca nu cumva . . . să cadă în vina Diavolului.” 1 Tim. 3:6, 7.

„Şi să se trezească din cursa Diavolului în care au fost prinşi.” 2 Tim. 2:26.

„Pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul.” Evr. 2:14.

„Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi.” Iac. 4:7.

„Cine practică păcatul este de la Diavolul, căci Diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările Diavolului. . . . Prin aceasta sunt arătaţi copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.” 1 Ioan 3:8, 10.

((610)) 

„Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată batjocoritoare, ci a zis: «Domnul să te mustre!»” Iuda 9.

„Diavolul va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiţi încercaţi.” Apoc. 2:10.

„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Apoc. 12:9, 12.

„El a pus mâna pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani . . . ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani.” Apoc. 20:2, 3.

„Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă . . . Iazul de foc este moartea a doua.” Apoc. 20:10, 14.

„Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Ioan 12:31.

„Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine Prinţul lumii acesteia şi el n-are nimic în Mine.” Ioan 14:30.

„Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată . . .în ce priveşte judecata: fiindcă Prinţul lumii acesteia este judecat.” Ioan 16:8, 11.

„În care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.” Efes. 2:2.

„Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei.” 2 Cor. 4:3, 4.

„Dar fariseii, auzind lucrul acesta, au zis: «Omul acesta nu scoate demonii decât cu Beelzebul, domnul demonilor!» Dar Isus . . .le-a zis: «. . . Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat împotriva lui însuşi; deci cum va dăinui împărăţia lui?»” Mat. 12:24-26.

„Cum ai căzut din cer, stea strălucitoare (Lucifer — subsol, n. e.), fiu al zorilor!” Isa. 14:12, 14.

„Chiar Satan se preface într-un înger de lumină.” 2 Cor. 11:14.

„Venirea lui este prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier.” 2 Tes. 2:9, 10.

„Ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi; căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui.” 2 Cor. 2:11.

„Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti.” Efes. 6:12.

„Cel care a fost conceput din Dumnezeu se păzeşte şi Cel Rău nu se atinge de el. Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în Cel Rău.” 1 Ioan 5:18, 19. Vezi Diaglott.

((611)) 

„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi să se prezinte înaintea Domnului şi a venit şi Satan printre ei.” Iov 1:6-12; 2:1-7.

„Şi mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea Îngerului Domnului, şi pe Satan stând la dreapta lui, ca să i se împotrivească. Domnul a zis Satanei: «Domnul să te mustre, Satan! Da, Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul!»” Zah. 3:1, 2.

„Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer.” Luca 10:18.

„M-am arătat ţie ca să te pun slujitor . . . ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu.” Fapt. 26:16, 18.

„Şi Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre.” Rom. 16:20.

„Un astfel de om să fie predat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii.” 1 Cor. 5:5; 1 Tim. 1:20.

„Să nu dea potrivnicului nici un prilej de învinuire. Căci unele s-au şi întors după Satan.” 1 Tim. 5:14, 15.

Când Domnul nostru a spus: „Pleacă, Satan!” (adversar, spirit împotrivitor — după concordanţa lui Young) şi când i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satan! (adversar etc.). Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu” (Mat. 4:10; 16:23), zicea de fapt că fiind în opoziţie cu Dumnezeu, avea aceeaşi poziţie faţă de toţi care erau în armonie cu Dumnezeu. Şi declaraţia lui Petru, că el dă târcoale ca „un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”, pare să dea învăţătura că el nu este numai „potrivnicul vostru” (al Bisericii), ci şi al întregii omeniri. Domnul nostru face o declaraţie directă în acest sens. Ioan 12:31; 14:30; 16:11.

Declaraţia Domnului nostru, că Satan este marele Adversar, nu numai al lui Dumnezeu ci şi al omenirii, nu este în nici un caz o descriere închipuită, ci un adevăr clar. El este Adversarul nostru într-un sens în care lumea şi propria noastră carne nu ne sunt adversari. Propria carne se opune Noii Creaturi, nu din vreo amărăciune sau ură, nu plănuind dezavantajul ei temporar sau etern, ci doar în sensul că dorinţele cărnii decăzute sunt într-o direcţie contrară celor mai bune interese ale Noii Creaturi şi contrară speranţelor cu care aceasta a fost concepută. La fel, împotrivirea lumii nu este una răutăcioasă, ci doar egoistă, ((612)) din cauză că vede lucrurile în lumină diferită şi din cauză că are interese diferite, egoiste. Satan singur este intrigantul, uneltitorul voit, inteligent, care foloseşte inteligenţă supraomenească şi, cât i se permite, puteri supraomeneşti pentru a ne ademeni carnea decăzută, prin poftele degradate etc., şi care adesea foloseşte pe cei lumeşti ca unelte ale sale şi ca instrumente inconştiente în împotrivirea la dreptate, la adevăr şi la cei care sunt din Adevăr.

El de la început a fost mincinos şi ucigaş
— Ioan 8:44 — 

Relatarea inspirată susţine, în mod constant şi consecvent, că Satan a început revolta împotriva legii divine şi a amăgit la neascultare pe primii noştri părinţi prin ambiţia sa după putere, şi că de la căderea omului acelaşi Adversar a fost împotrivitorul neînduplecat al lui Dumnezeu, al dreptăţii şi al adevărului; şi nu numai că a prins în cursă omenirea, ci şi s-a împotrivit marelui plan de Ispăşire pe care Dumnezeu l-a întocmit şi pe care-l duce la îndeplinire prin Cristos. Din relatarea scripturală nu se vede că Satan a avut simpatizanţi sau conspiratori asociaţi printre îngeri, la vremea separării şi încercării de a stabili o domnie sau stăpânire proprie pe pământ, luându-şi ca supuşi cea din urmă creaţie a lui Dumnezeu — omenirea. După cum Satan însuşi a fost desigur parte din creaţia generală a lui Dumnezeu, tot aşa, putem şti că el a fost desigur creat perfect şi integru, în chipul lui Dumnezeu, fiindcă toată lucrarea lui Dumnezeu este perfectă (Efes. 3:9; Deut. 32:4). El are un singur standard de dreptate, justiţie, perfecţiune, şi El Însuşi este acel standard.

Dar a fi creat perfect şi a rămâne perfect sunt două lucruri complet diferite. Dumnezeu n-a vrut să creeze pe nici una din creaturile Sale inteligente simple maşini, incapabile de a-şi schimba motivaţia şi conduita. Dimpotrivă, El a vrut să creeze pe toate creaturile Sale inteligente din punct de vedere moral, după propria Sa asemănare sau chip, cu perfectă libertate de a urma ce este corect, adevărat, curat, bine, conform exemplului ((613)) şi legii Sale, dar şi cu puterea de a-şi schimba sau inversa cursul în aceste privinţe, devenind răzvrătiţi împotriva legii Sale de dreptate. Dumnezeu însă a păzit această chestiune, ţinând în mâinile Sale puterea vieţii veşnice, aşa încât El are control deplin asupra situaţiei şi poate distruge pe oricare din creaturile Sale dacă ele refuză să recunoască cerinţele Sale drepte şi să li se supună. El intenţionează să le şteargă din existenţă, ca şi cum n-ar fi fost, şi să permită să continue a trăi veşnic numai cele care sunt în armonie de inimă cu cerinţele Sale.

Printre îngerii de rang înalt (dintre care iniţial Satan a fost unul), au fost de la început după cât se pare, şi mai sunt încă, diferite ordine şi grade, dar toate sub regula iubirii, şi care, în ascultare de voinţa Creatorului, au acţionat la unison şi în armonie timp de veacuri, probabil. Bunătatea, iubirea, amabilitatea, supunerea la cerinţele Tatălui ceresc şi fericirea rezultată din acestea au fost o vreme îndelungată singurele lor experienţe. Dar la timpul cuvenit s-a dezvoltat o altă trăsătură a planului divin. Omul a fost creat de o natură diferită de cea a îngerilor, de o natură cu puţin mai prejos — umană, nu îngerească — pământească, nu cerească — carne, nu spirit. Pe lângă aceasta, omenirea avea o casă separată — pământul — cu o organizare de familie, erau uniţi prin căsătorie, bărbat şi femeie, şi aveau puterea de procreare — capacitatea de a-şi reproduce specia. În toate aceste aspecte ei se deosebeau de îngeri, care nu diferă între ei din punctul de vedere al sexului, care nu au aranjamentul familial şi care nu-şi reproduc genul. Ultima creaţie a lui Dumnezeu a fost fără îndoială o minune în ochii tuturor oştilor îngereşti — găsindu-şi în legătură cu ea ocazii abundente de a-şi exercita facultăţile de gândire.

Apoi unul dintre cei de rang înalt, gândindu-se la posibilităţile situaţiei şi nutrind gânduri egoiste şi ambiţioase, a ajuns la concluzia că, dacă ar putea acapara într-un oarecare fel perechea umană nou-creată şi ar înstrăina-o de Dumnezeu, atunci prin ei ar putea stabili fie o împărăţie, fie o stăpânire a sa proprie, căreia el să-i fie ((614)) dumnezeu sau domn, uzurpând locul şi onoarea lui Iehova în privinţa omenirii şi a pământului. Urmărirea acestei ambiţii criminale i-a dat numele actual, Satan — adversarul lui Dumnezeu. El nu s-a gândit şi n-a încercat să uzurpe stăpânirea lui Dumnezeu peste îngeri. O astfel de încercare ar fi fost absurdă, deoarece toţi îngerii erau intim familiari cu Dumnezeu şi-l cunoşteau pe Satan ca fiind unul dintre ei. Prin urmare, ei nu s-ar fi gândit să consimtă să devină servii şi urmaşii lui, preferând foarte mult administrarea justă, iubitoare şi înţeleaptă a lui Iehova Atotputernicul, fiind cu totul satisfăcuţi de ea şi nefiind în nici un sens răzvrătiţi împotriva ei.

Imediat ce astfel de scopuri egoiste şi ambiţioase şi-au găsit loc în inima lui Satan, el a început să-L măsoare pe Domnul după standardul său fals şi să presupună că Domnul Iehova în toată lucrarea Sa nu făcea decât să-Şi ducă la îndeplinire scopurile Sale ambiţioase şi egoiste. Astfel se întâmplă că inima rea este întotdeauna gata să impute altora răul, fie ei oricât de curaţi, onorabili şi binevoitori. Fără îndoială că Satan şi-a justificat calea, cel puţin la început, prin raţionamente false, în sensul că, prin crearea omenirii pe un plan mai jos decât fiinţele spirituale, îngerii, Dumnezeu a fost influenţat de motive rele şi egoiste, iar limitarea locuinţei lor la pământ a fost cu scopul de a-i înrobi mai deplin. Odată ce a permis acestui gând invidios, răzvrătit, nesfânt, să-i intre în inimă, nu era decât o chestiune de timp când se va dezvolta mai departe răul, sub forma sugerării şi manifestării deschise a păcatului şi a împotrivirii la aranjamentele divine.

Poate, de fapt, cu ideea falsă că el le făcea dreptate celor oprimaţi s-a apropiat Satan de mama Eva în Eden, şi i-a sugerat că regulile stricte prin care Adam şi ea fuseseră limitaţi prin decretul divin în privinţa unuia dintre pomii din grădină însemnau exercitarea din partea lui Dumnezeu a unor puteri nejustificate, autocrate — de a-i restrânge de la libertăţile care li se cuveneau, a căror exercitare era în ((615)) mod clar spre avantajul lor. El chiar i-a sugerat mamei Eva, şi posibil a exprimat cu adevărat, opinia judecăţii lui de-acum pervertite, că Dumnezeu i-a minţit când a spus că gustarea fructului oprit va avea ca rezultat distrugerea lor — moartea lor. Satan nu văzuse moarte printre creaturile lui Dumnezeu făcute în asemănarea Lui, înzestrate cu raţiune; ca atare, în atitudinea stricată a minţii sale, nu numai că I-a atribuit lui Dumnezeu motive sinistre în legătură cu creaţia, dar acum a presupus şi că El Îşi minţise în mod intenţionat creaturile, pentru a-Şi urmări planurile de ţinere a lor într-o măsură de ignoranţă şi sub ceea ce, fără îndoială, Satan a tras acum concluzia că era autoritate despotică.

Sugestiile rele au avut efect. Mintea mamei Eva — care până în momentul acela fusese mulţumitoare faţă de Dumnezeu şi apreciase toate îndurările şi binecuvântările, şi care-L recunoscuse ca izvorul harului şi adevărului, a bunăvoinţei şi a iubirii — a fost otrăvită cu gândul că fusese păcălită, fusese lipsită de libertăţile cuvenite, cu scopul de a fi împiedicată să câştige o măsură mai mare de cunoştinţă, care era dreptul ei cuvenit şi pe care Dumnezeu, în hotărârea Lui de a-i ţine în robie şi ignoranţă, o prezenta într-o lumină falsă — ameninţând că-i va duce la moarte — în timp ce acest prieten nou, Satan, care-i iubea mai mult şi care era preocupat pentru binele şi pentru libertatea lor, i-a asigurat că gustarea din fructul oprit nu numai că nu va aduce dezastru şi moarte, ci va aduce creşterea cunoştinţei, libertăţii şi o exercitare a tuturor puterilor lor. Otrava a acţionat rapid; egoismul şi dorinţa de a acumula cunoştinţe au fost aţâţate în inima mamei Eva, care nu mai avusese înainte astfel de sentimente, fiindcă nimic din experienţa ei anterioară nu-i sugerase astfel de gânduri sau sentimente.

Poziţia lui Satan în această chestiune, desigur, l-a separat de Iehova. El şi-a pus în joc toată abilitatea pentru a acapara noua rasă, umană, ca slujitori ai săi, împărăţia sa; sau, poate cum ar fi exprimat el, a pus totul în joc în efortul de a elibera noua familie umană de despotismul divin. Când a văzut efectul ((616)) încălcării, că perechea umană a fost aruncată afară din Eden şi a fost oprită de la pomii susţinători ai vieţii, că a început să se ofilească şi să piară treptat, fără îndoială că a fost dezamăgit, cum a fost şi mama Eva. Adam, după cum suntem informaţi, n-a fost înşelat: el ştia la ce să se aştepte ca rezultat al neascultării. Partea lui în tranzacţie a fost voluntară, am putea-o numi sinucidere. Inspirat de gândul că soţia lui va trebui să moară fiindcă mâncase din fructul oprit şi simţind că astfel toată bucuria lui va pieri, el a hotărât să moară cu ea. Dacă ar fi înţeles mai bine caracterul divin, aşa cum s-a manifestat de atunci încoace prin procedurile lui Dumnezeu legate de Ispăşire, fără îndoială că el ar fi avut încredere că Dumnezeu îl va ajuta să iasă din dificultate şi ar fi fost supus decretului divin cu orice preţ.

Dar să ne întoarcem la Satan: alegând o cale rea, fiecare pas al călătoriei sale de atunci încoace nu pare decât să-l ducă tot mai departe şi mai departe de fiecare principiu al dreptăţii; astfel că, în timp ce prima sa minciună, „hotărât că nu veţi muri”, poate să fi fost rostită cu sinceritate considerabilă, totuşi, de atunci încoace şi astăzi, el se străduieşte prin orice mijloc imaginabil să-şi continue declaraţia falsă şi să înşele omenirea ca să creadă că nu există un astfel de lucru cum este moartea — că atunci când oamenii mor, sunt mai vii ca oricând înainte. Aceasta este vechea minciună, „hotărât că nu veţi muri”, adaptată la condiţiile actuale. Astăzi nimeni nu cunoaşte mai bine decât Satan realitatea morţii, cum a trecut asupra întregii familii umane; şi nimeni nu ştie mai bine decât el că dacă familia umană ar înţelege clar şi distinct chestiunea păcatului, pedeapsa lui, răscumpărarea şi restabilirea care urmează, influenţa Adevărului ar fi să atragă pe oameni spre Creatorul lor drept, dar totuşi îndurător.

Dar Satan doreşte să împiedice acest lucru. De aceea el încearcă să orbească minţile oamenilor în privinţa adevăratului caracter şi plan al lui Dumnezeu şi să le umple, dimpotrivă, cu gânduri false, hulitoare în privinţa caracterului şi planului ((617)) divin. În loc să vrea ca oamenii să vadă că moartea şi toate suferinţele care însoţesc moartea, anume, decăderea şi boala mintală, morală şi fizică, sunt rezultatele neascultării de Dumnezeu, rezultatele faptului că au urmat minciuna lui, el, dimpotrivă, vrea ca ei să gândească, şi a reuşit să convingă pe mulţi că marele Iehova, care spune despre Sine că este însăşi întruchiparea dreptăţii şi a iubirii, creând familia umană a făcut aceasta în mod foarte nejust şi neiubitor, cu intenţii răuvoitoare faţă de marea majoritate — că El a intenţionat şi a predestinat în inima Sa, înainte de crearea omului, ca mii de milioane dintre ei să fie chinuiţi veşnic, iar o „turmă mică” să fie dusă în slavă, ca un exemplu de ceea ce putea face pentru toţi dacă ar fi avut o dispoziţie binevoitoare. În acest fel, şi cu multe alte înşelări şi curse cumva asemănătoare, de şase mii de ani Adversarul a pervertit judecata umană şi a abătut inimile oamenilor de la Dumnezeu şi de la mesajul Adevărului Său. Apostolul confirmă acest lucru şi-l explică zicând: „Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” — să nu-i lumineze şi să nu-i scoată din întunericul ignoranţei şi neînţelegerii, şi să nu-i lase să vadă caracterul adevărat şi planul îndurător al Tatălui ceresc. 2 Cor. 4:4.

Oriunde merge lumina revelaţiei divine (nu numai Biblia, ci şi „spiritul Adevărului”), înseamnă mai mult sau mai puţin pericol pentru întunericul denaturărilor lui Satan. Adevărul este de o mie de ori mai raţional decât eroarea lui Satan şi repede l-ar birui dacă n-ar fi tacticile lui şirete, „viclene”, prin care el schimbă scenele continuu şi aduce în faţă noi înşelări pentru a-şi susţine vechea minciună şi a „înşela, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. Unul din primele şi cele mai mari şi mai reuşite eforturi ale lui de a combate Adevărul şi de a face ca eroarea să pară posibilă şi plauzibilă a fost dezvoltarea marelui sistem Anticrist, papalitatea. Prin aceasta el a dezvoltat o influenţă uimitoare în toată lumea, aşa încât, în lumina zilei prezente şi cu o măsură de libertate ((618)) de acea instituţie monstruoasă, omenirea priveşte în urmă spre perioada domniei ei şi o descrie ca „Veacurile întunecate” — întunecate de nedreptate, întunecate de eroare şi superstiţie, întunecate de persecuţie neîndurată şi îngrozitoare împotriva celor care au căutat să se închine lui Dumnezeu conform cu ceea ce le dicta conştiinţa lor — feroce împotriva lor în măsura în care ei au primit lumina adevărată şi au fost credincioşi în susţinerea ei în faţa poporului. Atât de diabolică a fost această mare instituţie, în metodele şi influenţa ei, şi atât de amănunţit a reprezentat ea şiretenia, ambiţia şi veclenia lui Satan, încât este descrisă simbolic de către Domnul ca şi cum ar fi Satan însuşi. Ea a fost, în sensul cel mai larg, reprezentantul lui, în timp ce pretindea a fi reprezentantul lui Dumnezeu*.

———————

*Vezi Vol. II, cap. 9

———————

Peste tot în profeţii găsim acest amestec de descriere şi denunţare între Satan şi reprezentantul său cel mai însemnat printre cei luminaţi. De exemplu, după ce descrie zdrobirea puterii Babilonului — o descriere care se aplică în parte la Babilonul literal şi la robia Israelului natural, şi mai ales la robia Babilonului mistic peste Israelul spiritual — profetul continuă cu o descriere care se potriveşte în primul rând cu propria cale a lui Satan şi în sens secundar este aplicabilă la ridicarea şi căderea Babilonului natural, şi, încă într-un sens, la ridicarea şi căderea Babilonului mistic, zicând:

„Cum ai căzut din cer, stea strălucitoare (Lucifer — subsol, n. e.), fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, care subjugai popoarele! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui până la ceruri, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de scaunul lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării (Împărăţia poporului lui Dumnezeu), în adâncimile miazănoaptei (de multă vreme Pleaidele, la miazănoapte, se socotesc a fi centrul universului, tronul lui Iehova); mă voi ridica mai sus de vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt». Dar ai fost aruncat în Locuinţa Morţilor (şeol, uitare) în adâncimile gropii! Cei care te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: «Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul acasă prizonierilor săi?»” Isa. 14:12-17.

((619)) 

După cum a fost adevărat că Babilonul s-a înălţat mult deasupra celorlalte împărăţii ale lumii, a fost adevărat şi că papalitatea, Anticristul, s-a înălţat ca o împărăţie peste popoarele pământului şi a încercat să le conducă cu toiag de fier, pretinzând autoritatea de a face astfel în numele adevăratului Cristos. Şi după cum unul a fost dus la nimicire, cu atât mai mult pe Marele Babilon, Mama Desfrânatelor, îl aşteaptă căderea finală ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ca să nu se mai ridice. Dar, dacă ambiţia acestora de a avea stăpânire peste alţii a fost mare, încă mai mare a fost ambiţia lui Satan, să fie mai sus decât alţii din creaţia lui Dumnezeu, să aibă propria sa împărăţie şi propriii săi supuşi — o împărăţie care să rivalizeze cu a lui Iehova — peste pământ, după cum stăpânirea lui Iehova este în cer. Însă această împărăţie de asemenea va eşua şi Satan însuşi va fi întâi legat în timpul miei de ani de domnie a Răscumpărătorului, de ridicare a blestemului şi de binecuvântare a lumii, dar după aceea, după cum Scripturile arată clar, el va fi distrus, împreună cu toţi îngerii lui — mesagerii lui, toţi care-i urmează conducerea şi calea. Mat. 25:41; Evr. 2:14; Apoc. 20:10.

Asociaţii lui Satan la rău — legiunile de demoni 

După cum s-a văzut deja, potrivit relatării scripturale, Satan n-a avut îngeri asociaţi la conspiraţia şi răzvrătirea sa iniţială. Dimpotrivă, putem înţelege că toţi sfinţii îngeri au fost în cea mai deplină armonie cu guvernarea divină şi că unii au fost însărcinaţi să conducă omul căzut şi să ajute omenirea, dacă era posibil, ca să se întoarcă la armonie cu Dumnezeu şi s-o împiedice de la depravare încă şi mai mare. Aceasta a fost înainte de potopul din zilele lui Noe. A fost prima experienţă a îngerilor cu păcatul, cu lipsa de loialitate faţă de Dumnezeu, cu devierea morală. A devenit o probă pentru ei, fiindcă ea sugera posibilitatea unei căi rele, contrară voinţei divine. Urmarea unei astfel de căi sugera plăceri şi avantaje, şi astfel a devenit o probă a loialităţii şi ((620)) ascultării lor de Iehova. Scripturile ne informează clar că sub această probă unii dintre îngeri, care înainte fuseseră sfinţi şi ascultători, au devenit încălcători, au căzut în păcat şi au fost contaminaţi de el. Atât Iuda cât şi Petru vorbesc despre „îngerii care nu şi-au păstrat starea de la început” şi cărora, prin urmare, Dumnezeu le-a restrâns libertăţile, păstrându-i în lanţuri, în întuneric, până la o zi mare de judecată, încă viitoare, când cazurile lor vor fi audiate. 2 Pet. 2:4; Iuda 6.

Izolaţi de sfinţii îngeri, aceşti îngeri căzuţi sunt cunoscuţi de atunci ca demoni sau diavoli, iar Satan este recunoscut ca „prinţul demonilor” — conducătorul lor, cu care ei cooperează, ca lucrători răuvoitori printre oameni. Neavând nici o angajare în fapte bune şi lăsaţi în seama lor la rău, nu trebuie să ne surprindă că răul atinge în ei proporţii mari şi că ei sunt aliaţi credincioşi ai lui Satan în învăţarea minciunii orginare — „hotărât că nu vei muri”. Se pare că foarte curând după potop aceşti îngeri căzuţi, demoni, au început să corupă omenirea, sub masca religiei. În timp ce erau înlănţuiţi sau întemniţaţi, în sensul că nu mai puteau să apară în corpuri de carne printre oameni, ei au găsit curând în rasa decăzută pe aceia dispuşi să li se supună ca agenţi ai lor sau medii şi au operat prin corpurile acestora, în loc să lucreze în corpurile lor proprii. Astfel de „medii” sau canale umane de comunicare între demoni şi oameni în timpurile vechi au fost cunoscute ca: „fetişuri”, „vrăjitori”, „vrăjitoare”, „necromanţi”, „vindecători” şi „preoţi” ai religiilor false. Diferitele lor eforturi de a câştiga control asupra poporului Israel, pe care Dumnezeu îl alesese ca să fie pentru un timp reprezentatul Său în lume, sunt remarcate în Scripturi în mod clar şi poporul este avertizat cu stricteţe împotriva lor. S-au adoptat legi, şi într-o măsură considerabilă acele legi s-au aplicat, împotriva celor care au devenit agenţi de comunicare între demoni şi Israel — pedeapsa fiind moartea.

Omul, din punctul de vedere al constituţiei lui, este un chip al lui Dumnezeu şi ca atare este o fiinţă liberă, independentă. Această libertate se extinde şi asupra ((621)) factorului său moral, de unde şi expresia că omul este un „liber arbitru”. Oricât de mult şi-ar pierde libertatea personală sau ar deveni rob, fie persoanelor, fie propriilor sale pofte, totuşi el este liber din punct de vedere moral, este liber să vrea, să-şi folosească mintea cum îi place. Dacă el vrea să-şi supună mintea voinţei Domnului, poate face astfel, dacă vrea să se supună unei influenţe rele, el poate face astfel; şi dacă vrea să stea independent atât de Dumnezeu cât şi de influenţele rele, el poate face astfel, în măsura în care puterile sale fizice şi judecata mintală îi vor permite — dar deteriorate prin cădere şi prin slăbiciunile moştenite, judecata, cunoştinţa şi capacitatea sa de a raţiona sunt mult diminuate, şi, ca atare, independenţa sa morală este proporţional în pericol, când este asaltată de „duhurile înşelătoare şi de învăţăturile demonilor”, cum numesc Scripturile influenţele rele care lucrează în toată lumea (1 Tim. 4:1). Nu este surprinzător, prin urmare, că aceşti îngeri căzuţi, demonii, au găsit că este posibil să ia în posesie diferite medii, în fiecare ţară şi în toate timpurile. Şi ei sunt selectivi în privinţa mediilor, căutând pe cât posibil pe cei care posedă capacitate mintală, pentru ca prin aceste calităţi şi capacităţi naturale să poată opera cu atât mai deplin în stăpânirea maselor în general. Ca urmare găsim că în ţările păgâne şi printre indieni, aceste medii, preoţi, vrăjitori, vrăjitoare, necromanţi, astrologi şi prezicători, au fost dintre cei mai înţelepţi şi mai capabili. În timpurile moderne, în creştinătate aceste medii ale demonilor sunt cunoscute adesea prin această denumire specială, mediu, cum ar fi printre spiritişti. Este una dintre cele mai corecte denumiri aplicate vreodată, căci, simplu şi strict vorbind, cei care se supun acestor influenţe rele, ca să fie canale de comunicare cu oamenii, sunt numai medii prin care comunică spiritele rele, fie prin cuvinte, fie prin uşoare bătăi, scriere sau altfel.

Metodele şi învăţătura generală a acestor demoni prin astfel de medii, în toate timpurile şi în toate ţările, au fost practic aceleaşi. Ei se prezintă în lumină falsă şi personifică morţii, cu excepţii foarte rare când au fost atât de îndrăzneţi încât au admis că sunt demoni — ca, de exemplu, printre ((622)) chinezi. Vezi şi 1 Cor. 10:20. Dându-se drept fiinţe umane moarte, realizează cu mare succes o lucrare multiplă:

1) Sprijină minciuna originară promulgată de Satan în Eden, „hotărât că nu veţi muri”.

2) Prin această minciună prejudiciază minţile oamenilor împotriva Evangheliei şi a tuturor prevederilor ei.

3) Teoria lor face ca prevederile divine pentru răscumpărarea şi recuperarea omului din păcat şi din pedeapsa acestuia, moartea, să apară necorespunzătoare, iraţionale, fără sens. Negând că plata păcatului este moartea şi pretinzând că plata păcatului este chinul veşnic, teoria lor nu numai că aduce hulă asupra caracterului divin, prezentându-l ca o personificare a nedreptăţii şi cruzimii, dar şi face ridicolă doctrina scripturală a unei răscumpărări, deoarece până şi raţiunea decăzută este în stare să discearnă că moartea Domnului nostru la Calvar nu putea răscumpăra omenirea din chinul veşnic şi că atunci n-ar exista nici o corespondenţă între pedeapsă şi preţul de răscumpărare.

4) Face ca doctrina învierii să pară inutilă şi iraţională, deoarece, dacă nu sunt morţi, cum ar putea fi o înviere a morţilor? Dacă, murind, toţi devin mai vii decât au fost vreodată înainte şi sunt într-o stare mult mai bună decât înainte, ce scop bun ar putea fi servit printr-o înviere? sau, de ce aceasta ar fi oferită ca speranţa, şi singura speranţă, pusă înaintea noastră în Evanghelie?

5) Pregăteşte calea pentru erori înrobitoare. Printre păgâni, în măsură considerabilă, aceasta ia forma venerării părinţilor şi forma credinţei în transmigrarea sufletului — că acei care mor ca oameni, după ce rămân o perioadă fără corp, se vor naşte în lume iarăşi ca şi câini sau pisici, cai sau vaci, şobolani sau şoareci, şi vor trece prin diferitele experienţe ale acestor animale, sau, dacă vor fi vrednici, vor trece în stări mai nobile.

6) În creştinătate acest rău a îmbrăcat forma lui cea mai satanică, iar doctrina falsă a devenit temelia tuturor erorilor grosolane şi a superstiţiilor cu care s-a confruntat ((623)) creştinismul. Nu putea exista o teorie a chinului veşnic decât dacă era zidită pe această doctrină a demonilor, că morţii sunt vii — că pot suferi. Nu putea exista o doctrină a purgatoriului, decât dacă era această învăţătură; prin urmare, nu puteau fi rugăciuni pentru morţi, plată pentru liturghii în folosul morţilor. De asemenea, marile instituţii preoţeşti, care s-au îngrăşat pe aceste minciuni, nu s-ar fi putut dezvolta, ca să înrobească omenirea cu înşelăciunile şi cu denaturările caracterului şi planului divin.

7) Chiar dacă puterea papalităţii a fost zdrobită în marea mişcare a Reformei din secolul al şaisprezecelea, această înşelăciune-temelie, învăţată de demoni şi sprijinită de ei printre toate popoarele prin diferite dovezi, demonstraţii şi manifestări, a fost cu grijă păzită; iar reformatorii au păşit înainte, legaţi încă de minciuna originară, învăţată de tatăl minciunilor şi sprijinită de legiunile sale de spirite rele. Astfel ea a devenit şi în protestantism baza tuturor dificultăţilor şi erorilor cu care s-au luptat de atunci încoace diferitele denominaţii. Ea le-a orbit în mare măsură faţă de lumina Cuvântului divin, împiedicându-le de a „înţelege pe deplin împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea . . . dragostei” lui Dumnezeu. Efes. 3:18.

8) Adaptându-se noilor condiţii, ea şi-a asumat în ultimii cincizeci de ani rolul de purtător de lumină către Biserică şi a simulat că îi conduce pe toţi cei care doresc adevărul. În aceasta ea este conformă caracterului descris în Cuvântul inspirat, fiindcă apostolul spune: „Chiar Satan se preface într-un înger de lumină”. 2 Cor. 11:14.

9) Spiritismul n-a avut succes în acapararea majorităţii creştinilor. Deşi împiedicaţi de teoria falsă că prietenii lor morţi sunt vii, creştinii în general şi-au dat seama cumva instinctiv că mediile (cele mai bune pe care le-a putut obţine Satan) nu erau medii de felul celor pe care le-ar folosi Dumnezeu să comunice informaţii şi să fie canale de părtăşie între El şi prietenii lor, pe care în mod eronat îi cred vii şi adesea aproape de ei, chiar dacă nevăzuţi; ca atare, marele ((624)) Adversar, în timp ce permite spiritismul ca să adune, să ţină şi să seducă la rău pe cât de mulţi posibil, a găsit necesar să introducă ispite încă mai subtile, imitaţii încă mai bune ale creştinismului adevărat, sub numele de

Ştiinţa Creştină şi teosofia 

Aceste sisteme, pretinzând reverenţă faţă de Cuvântul divin şi luând numele lui Cristos în deşert, neavând credinţă în El ca Răscumpărător, sunt folosite ca momeală pentru creştinii care în prezent se trezesc — ca să le satisfacă dorinţele după ceva nou şi mai bun decât pleava tradiţiilor omeneşti cu care s-au hrănit de atâta vreme. Aceştia pretind că-şi hrănesc urmaşii cu adevăr ştiinţific, în timp ce ignoră adevărul, ştiinţa în toate sensurile cuvântului.

10) Văzând că restabilirea este planul divin pentru viitorul apropiat, Adversarul încearcă să abată atenţia omenească de la planul divin prin vindecări mintale, prin adepţii Ştiinţei Creştine, teosofi şi clarvăzători. Aceste contrafaceri înşelătoare ale adevărului, în timp ce neagă însăşi temelia adevărului scriptural (Răscumpărarea), sunt pentru noi dovezi că puterea lui Satan de a înşela creştinătatea scade, casa lui se clatină spre căderea ei, în ceea ce-i priveşte pe oamenii inteligenţi. Lumina aurorei Mileniului începe să răzbată peste lume şi marele apărător al erorii a ajuns la limita lui. Dumnezeu fie lăudat că el va fi în curând legat şi împiedicat de a înşela lumea pentru mia de ani de domnie a lui Cristos, în care lumina cunoştinţei va umple întreg pământul aşa cum apele acoperă fundul mării!

Privind în lumea păgână, vedem clar lucrarea îngrozitoare şi degradantă a acestor demoni, cum şi-au consolidat lanţurile peste oameni prin exercitarea puterilor miraculoase, prin agenţii lor umani — ca, de exemplu, fachirii din India de astăzi şi „magia neagră” practicată în toată lumea în zilele mai întunecate din trecut. Scripturile ne arată efectul Evangheliei asupra acestor fapte ale ((625)) diavolului şi arată că lumina adevărului divin este „lumina lumii”, singura care va putea să risipească întunecimea Adversarului. Să remarcăm conflictul între lumină şi întuneric, aşa cum este relatat în experienţele Sf. Pavel când a călătorit în Asia şi în Europa susţinând lumina adevărată, când „Mulţi dintre cei care crezuseră veneau să mărturisească şi să spună ce făcuseră. Şi mulţi dintre cei care făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor; preţul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginţi. Cu atâta putere se răspândea şi biruia cuvântul Domnului”. Fapt. 19:18-20.

Apostolii erau continuu în conflict cu aceste spirite rele care uneori căutau să se opună Evangheliei, dar în general înţelegeau că erau cu totul incapabile să facă faţă puterilor spirituale mai înalte care lucrau prin apostoli. Citim că într-o împrejurare spiritele rele căutau o afiliere la Evanghelie şi au îndemnat mediul să-l urmeze pe apostol şi pe cei care erau cu el, strigând: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Cealui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii”. Dar noi nu putem judeca dacă aceasta a fost o încercare de a asocia Evanghelia cu demonismul şi cu faptul că aceasta s-ar comunica prin medii, sau dacă a fost un şiretlic abil prin care demonii se aşteptau să realizeze însuşi rezultatul care a urmat, adică, o tulburare printre oameni şi o împotrivire faţă de apostoli. Dar, în tot cazul, un punct clar prezentat este că apostolii au recunoscut aceste medii, nu ca medii ale morţilor, ci ca medii ale demonilor, ale îngerilor căzuţi. Vorbind însă cu apostolii aceşti demoni nu şi-au negat niciodată identitatea. Vezi Fapt. 16:16-19; 19:15; Iac. 2:19.

La fel în slujirea Domnului nostru, aceste spirite rele au găsit printre evrei mulţi dispuşi să le primească — cunoscuţi ca „posedaţi de demoni”. Când victima era posedată de mulţi demoni, după cum s-a întâmplat adesea, n-avea aproape nici un control asupra sa. Gândurile, cuvintele şi faptele sale erau controlate de aceste numeroase spirite rele, iar ((626)) conduita sa era de nebunie. În vremea Domnului nostru au fost vindecaţi mulţi posedaţi de demoni, atât de către El Însuşi cât şi de către cei pe care El i-a trimis, înarmaţi cu spiritul, puterea, influenţa Sa. O relatare interesantă a unuia dintre aceste cazuri de scoatere afară a spiritelor rele se găseşte în Luca 4:34-37, Matei 8:28-33, când demonii nu numai că n-au încercat să-şi nege identitatea când au discutat cu Domnul, dar au admis stăpânirea şi puterea Lui peste ei, şi aşteptarea unei terminări în viitor a restrângerii sau întemniţării lor prezente — un punct decisiv sau o judecată în cazul lor.

„Lupta noastră nu este (numai) împotriva sângelui şi cărnii” 

Din cele anterioare vedem că Satan şi demonii, asociaţii lui la rău, sunt într-adevăr marea putere care lucrează în omenire, asupra ei şi prin ea, în opoziţie cu Dumnezeu şi cu planul de ispăşire pe care El l-a făcut şi care a început să fie pus în acţiune la prima venire şi la moartea Domnului nostru Isus ca preţul de răscumpărare pentru păcătoşi. Numai din acest punct de vedere putem înţelege clar semnificaţia cuvintelor apostolului: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor . . . împotriva duhurilor răutăţii în locurile (înălţate) cereşti” (Efes. 6:12). Şi văzând că omul decăzut este atât de incompetent să se apere împotriva acestui Adversar viclean şi că poporul lui Dumnezeu poate scăpa de maşinaţiile lui numai în măsura în care inima lor este cu totul loială Domnului şi atentă la Cuvântul Său — şi apoi fiindcă acestora El le va acorda ajutor special şi eliberare de rău, în timp ce, dacă n-ar fi acest ajutor, Adversarul i-ar înşela chiar şi pe cei aleşi — ajungem să întrebăm: De ce permite Dumnezeu acestui mare Adversar astfel să-l înconjoare pe om cu erori înşelătoare, doctrine false şi, într-o anumită măsură, cu miracole în sprijinul acestora?

((627)) 

Răspunsul la această întrebare, şi singurul răspuns satisfăcător care poate fi găsit, este că în prezent Dumnezeu nu caută reconcilierea întregii lumi, nu încearcă să aducă întreaga omenire în armonie cu Sine, ci, dimpotrivă, numai selecţionează din omenirea răscumpărată turma mică predestinată, Noua Creaţie, care-şi vor întări chemarea şi alegerea, sub providenţa divină, devenind în inimă asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul lor, Domnul lor, Mirele lor. Experienţa lumii, sub aceste înşelări ale Adversarului, va fi expusă în amănunţime în timpul Veacului Milenar. Atunci toţi vor vedea şi vor fi conştienţi pe deplin de influenţele înşelătoare, ademenitoare şi degradante ale oricărei alte căi în afară de cea a dreptăţii, şi ale oricărui alt spirit şi influenţe în afară de Spiritul lui Dumnezeu, spiritul Adevărului. Toţi vor afla astfel cât de complet au fost ademeniţi şi „prinşi în cursa Diavolului ca să-i facă voia” (2 Tim. 2:26); cât de complet au fost orbiţi de către dumnezeul acestei lumi împotriva adevăratei lumini a caracterului lui Dumnezeu, strălucind prin Isus Cristos (2 Cor. 4:4), şi vor fi învăţat o lecţie compusă din câteva părţi: (1) Că Dumnezeu este prietenul adevărat al tuturor creaturilor Sale, iar legile Sale sunt în interesul lor şi pentru binele lor. (2) Vor fi învăţat despre caracterul insidios al răului, aşa cum este exemplificat în Satan, în îngerii căzuţi şi în experienţele lor personale. (3) Vor fi învăţat că nu se pot încrede fără rezerve în propria lor judecată, şi că, omul având cunoştinţă limitată, în asemenea condiţii, este posibil ca lumina să apară ca întuneric iar întunericul să fie făcut să apară ca lumină — binele să apară ca rău iar răul să apară ca bine. Această lecţie va avea o valoare veşnică, aşa încât toată omenirea va învăţa să se încreadă mai deplin în înţelepciunea divină, precum şi în bunătatea şi puterea divină.

Slujirea răului 

Între timp, aceste erori şi superstiţii printre oameni servesc totuşi să-i ţină în robie, într-un timp când ei ar fi ((628)) incapabili să-şi folosească libertatea în mod corect, fiindcă numai oamenii perfecţi, numai cei care au „chipul lui Dumnezeu” întreg şi care sunt conduşi de El sunt pregătiţi cum se cuvine pentru un autocontrol ce ar fi spre folosul lor. Între timp, de asemenea, aceste împotriviri ale lui Satan şi ale asociaţilor lui la rău, precum şi împotrivirile lumii, realizate prin erorile şi înşelăciunile lor, sunt îndreptate împotriva Adevărului, împotriva celor care devin slujitorii lui, în măsura în care ei sunt loiali Adevărului şi energici în acest serviciu. Învăţătorul nostru regal, cel mai credincios slujitor al viului Dumnezeu, le-a spus celor care vor urma în paşii Lui: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:18, 19). Prin urmare, în virtutea unei legi naturale, am putea spune că „Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2 Tim. 3:12). Iar aceste persecuţii şi împotriviri din partea lumii, a cărnii şi a diavolului sunt ciocanul, dalta şi instrumentele de şlefuire ale Domnului, pe care El le foloseşte în dezvoltarea Noii Creaţii.

Dumnezeu foloseşte aceste unelte de împotrivire pe care Adversarul însuşi le furnizează, şi face ca mânia şi împotrivirea (oamenilor şi a diavolilor) să-L laude, prin aceea că tocmai aceste experienţe şi strâmtorări ale Bisericii Sale alese lucrează pentru noi „mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă” (2 Cor. 4:17). Acestea sunt uneltele prin care pietrele vii din marele Templu al lui Dumnezeu sunt conturate şi fasonate, şlefuite şi pregătite, în armonie cu intenţia marelui Arhitect — cu scopul ca în curând, în acest Templu viu şi prin el, toate familiile pământului să fie binecuvântate şi toţi câţi vor vrea să fie aduşi la împăcare, reconciliere cu Domnul. Când cei care sunt poporul Domnului îşi dau seama că împotrivirile oamenilor sunt în mare măsură rezultatul stării lor decăzute şi ale erorilor şi orbirii care vin peste ei prin maşinaţiile marelui împotrivitor ((629)) al lui Dumnezeu şi al dreptăţii, ei pot avea mare compătimire, nu numai faţă de lume în general, dar chiar şi faţă de cei care le sunt împotrivitori şi persecutori. Departe de a dori să se răzbune pe ei, în mod foarte cuvenit ei îşi pot iubi vrăjmaşii şi le pot face bine celor care-i persecută, dându-şi seama în acelaşi timp că ei „nu ştiu ce fac”, în cel mai deplin şi mai adevărat sens al cuvântului.

Printre oamenii care se împotrivesc Împăcării recunoaştem pe mulţi care, pe diferite căi şi din diferite motive, cooperează cu marele Adversar în opoziţie cu Dumnezeu şi cu lucrarea Împăcării. Dacă ar fi să menţionăm ca primii dintre aceştia pe proprietarul de bordel, de bar, de cazinou, precum şi fetişurile, mediile, vrăjitorii şi preoţii, am declara chestiunea aşa cum i-ar plăcea probabil majorităţii. Dar din punct de vedere divin, pe care noi ne străduim să-l luăm, ar apărea contrar celor de mai sus — că în ţările civilizate cei care sunt conducători ai gândirii şi care se împotrivesc luminii Adevărului, în timp ce cu numele sunt slujitorii ei, ocupă un loc de mare responsabilitate în ochii lui Dumnezeu şi sunt cu totul uneltele pământeşti ale lui Satan — adesea fără să ştie. Fapt. 3:17.

Speranţa noastră pentru mulţi dintre aceştia care au venit în contact cu lumina Adevărului de-a lungul Veacului Evanghelic şi acum la sfârşitul veacului, este că cel puţin parţial împotrivirea lor a fost din cauza orbirii, după cum spune apostolul despre cei care L-au răstignit pe Domnul nostru: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri” (Fapt. 3:17). Din acest punct de vedere putem avea o măsură de speranţă pentru unii dintre cei mai violenţi împotrivitori ai Adevărului — evoluţioniştii, teosofii, spiritiştii, adepţii Ştiinţei Creştine, romano-catolicii şi protestanţii. Speranţele noastre de viitor sunt în mod necesar mai mici în cazul celor care au fost luminaţi asupra acestor subiecte prin Adevărul Prezent, dar care, din ambiţie, sau gelozie, sau mândrie, în dorinţa lor de a fi cineva, au devenit împotrivitori ai lucrării Domnului. Unii ((630)) ca aceştia cad în general în erorile universalismului, devenind orbi în privinţa prezenţei Domnului şi chiar în privinţa răscumpărării. Nu ne revine nouă să-i judecăm, totuşi ne revine nouă să ne temem pentru ei şi să observăm în cazul lor aplicarea scripturii care spune: „Este cu neputinţă ca cei care au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi au fost făcuţi părtaşi ai Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, şi care au căzut, să fie reînnoiţi spre pocăinţă, căci ei răstignesc pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu, făcându-L să fie batjocorit” (Evr. 6:4-6). Nouă ne revine să cunoaştem împlinirea acestor scripturi şi să n-avem nici o părtăşie cu astfel de fapte neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le mustrăm şi să ne retragem din tovărăşia celor care nu umblă după învăţăturile apostolului şi care nu ţin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, nici spiritul ei; fiindcă toţi cei ca aceştia sunt de partea lui Satan, împotrivitori ai Domnului şi ai planului Său, care are ca centru sau ax Împăcarea, Răscumpărarea. 2 Pet. 2:21; 2 Tes. 3:6; Iuda 3.

Considerând subiectul atacurilor, este bine să ne amintim că ispitele Domnului nostru în pustie* ilustrează foarte clar toate ispitele la care este supusă Creaţia Nouă.

———————

*Vol. V, pag. 110

———————

Atacurile din partea Adversarului 

Un atac din partea Adversarului care pare să se potrivească bine cu poftele cărnii este argumentul că Creaţia Nouă trebuie să fie atât de mult sub protecţia divină încât toate interesele ei naturale trebuie să prospere. Acesta însă este raţionamentul omului natural şi nu-şi găseşte sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să conducă judecata Creaturii Noi. Mintea veche insistă că desigur legătura strânsă a „înfierii” şi făgăduinţa ei de viitoare comoştenire în Împărăţie trebuie să fie însoţită de binecuvântări, protecţie şi favoruri în privinţa tuturor afacerilor naturale. Argumentul principal este în privinţa sănătăţii: De ce corpurile noastre muritoare consacrate trebuie să fie bolnave ((631)) sau suferinde? Desigur că Dumnezeu nu trimite durerile şi suferinţele, de aceea ele trebuie să fie de la diavol. Acestea sunt argumentele, şi dacă ele sunt de la Adversarul nostru, n-ar trebui să considerăm ca o dovadă a dizgraţiei divine a le da atenţie şi a ne ruga pentru eliberarea de ele?

Adversarul, prin diferite mijloace, sugerează acum aceste chestiuni cu mare insistenţă; şi sugerează un răspuns afirmativ pe care nu mulţi ar suspecta că este instigat de el — că boala din corpurile poporului Domnului este un semn al dizgraţiei lui Dumnezeu; că a folosi remedii ar dovedi lipsă de credinţă în Dumnezeu; că în loc de acestea ar trebui să se bazeze pe rugăciunea credinţei; că până şi israeliţii naturali au avut astfel de privilegii şi le-au exercitat, şi cu cât mai mult ar trebui israeliţii spirituali să se bazeze pe Dumnezeu ca vindecătorul lor. Mormonii, adepţii Ştiinţei Creştine, ai Alianţei creştine şi Dowieiştii folosesc cu toţii aceste argumente într-o manieră foarte eficace pentru a induce în eroare şi a captiva — „dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”, pentru a le abate atenţia de la Adevăr.

Faptul este că interesele reale ale Noii Creaţii, starea şi interesele lor fizice sunt adesea opuse. Profetul David, vorbind pentru ei declară: „Până când n-am fost adânc mâhnit rătăceam”. Noile Creaturi — nu corpurile lor muritoare — sunt fiii reali ai lui Dumnezeu; de fapt, după cum am văzut deja, Dumnezeu a făcut din sacrificarea cărnii (chiar după ce ea a fost îndreptăţită) o condiţie care precedă conceperea sau acceptarea noastră. Acesta n-a fost cazul cu Israelul trupesc, ale cărui favoruri fizice şi binecuvântări pământeşti etc. au simbolizat termenii şi condiţiile care vor predomina în timpul Veacului Milenar, când vor stăpâni Împăratul antitipic şi Împărăţia antitipică. Exod. 15:26; Lev. 26:3-15; Deut. 28-1-14.

Dimpotrivă, o parte importantă a încercării Noilor Creaturi în privinţa lucrurilor pământeşti trebuie să constituie „umblarea prin credinţă şi nu prin vedere”. Da, mai mult de atât — trebuie să sufere persecuţie, trebuie să practice negarea de sine, trebuie să fie priviţi ca înşelători, măcar că spun adevărul; ca neavând nimic, deşi de fapt posedă (prin credinţă) toate lucrurile; ca neînţelepţi, deşi ((632)) de fapt înţelepţi faţă de Dumnezeu. Atât de mult să fie astfel, încât descrierea profetică a Învăţătorului trebuie să fie în mare măsură aplicabilă la toţi care urmează îndeaproape în urmele Sale, adică: „Noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”. Profetul spune: „Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem (ca păcătoşi) vindecaţi”. Să nu uităm că vindecarea noastră, sau îndreptăţirea, precedă acceptarea noastră ca membri ai corpului lui Cristos — membri ai Creaţiei Noi; şi că acceptarea noastră la acest plan mai înalt al stării de fii şi de împreună moştenitori a fost pe condiţia specială ca să „suferim cu adevărat cu El”, sau ca să „împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos”. Isa. 53:4, 5; Rom. 8:17; Col. 1:24.

Este adevărat, Domnul nostru n-a avut boli, fiindcă a fost perfect, dar este scris totuşi că El are „milă de slăbiciunile noastre (ale omului)” şi „a luat asupra Lui neputinţele noastre” — slăbiciunile trecând la El pe măsură ce „din El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi”. Evr. 4:15; Mat. 8:17; Luca 6:19.

Noi, ca preoţi subordonaţi, trebuie de asemenea să avem „milă” şi să ajungem la compătimire faţă de lumea căreia îi vom fi în curând regi, preoţi şi judecători. Dar nu este necesar sau posibil să ne dăm în mare măsură puterea fizică, sau să preluăm slăbiciunile şi bolile altora — totuşi, fiecare din noi avem unele experienţe de acest fel datorită participării noastre la cădere, deoarece potrivit cărnii toţi am fost „copii ai mâniei ca şi ceilalţi” şi părtaşi la necazurile creaţiei care suspină. Cheltuirea puterii de către Domnul nostru n-a fost pentru Biserică, deoarece ea (Biserica) n-a putut fi recunoscută până când sacrificiul Său a fost completat, a fost prezentat Tatălui şi a fost acceptat de El pentru noi — până la Cincizecime. Până când Spiritul a venit peste urmaşii Săi a fost inutil să încerce să le spună despre lucruri cereşti (Ioan 3:12; 16:13; 1 Cor. 2:10-12). Ca atare, energia Domnului nostru a fost în mare măsură cheltuită în spunerea pildelor şi cuvintelor tainice care să fie înţelese mai târziu cu ajutorul Spiritului sfânt, dar mai cu seamă în vindecarea neputinţelor fizice, arătând astfel într-o ilustraţie lucrările mai mari şi vindecările mai măreţe în care noi putem participa acum şi în Împărăţie — deschiderea ((633)) ochilor înţelegerii, făcând ca morţii din punct de vedere moral să audă glasul Domnului şi chiar acum să înceapă viaţa nouă. Astfel, spune apostolul, suntem privilegiaţi să „ne dăm viaţa pentru fraţi” — să „împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. 1 Ioan 3:16; Col. 1:24.

N-ar fi potrivit să lipsim aceste cuvinte de sensul lor adevărat şi să pretindem că a ne da viaţa pentru fraţi nu ne va cere nici un sacrificiu al vigorii fizice şi că „necazurile lui Hristos” nu ne vor cere nici o durere fizică. Osteneala Domnului nostru şi pierderea „puterii” (vitalităţii) şi faptul că a avut „milă de slăbiciunile noastre” contrazic un astfel de gând. Nu trebuie să ne aşteptăm, prin urmare, s-o ducem mai bine decât lumea în privinţa intereselor pământeşti, ci să suferim pierdere, să „suferim împreună cu El”. Astfel de pierderi în privinţa onoarei printre oameni şi a prosperităţii financiare sunt admise fără rezerve — că Învăţătorul „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” şi „S-a făcut sărac” în dorinţa Sa de a-i face pe alţii bogaţi — şi că apostolii au avut experienţe similare şi ne-au lăsat un exemplu. De ce atunci nu pot vedea toţi că „desele îmbolnăviri” ale lui Timotei, „ţepuşul în carne” al lui Pavel şi „boala” lui Epafrodit au fost boli fizice asemănătoare celor permise acum peste credincioşii Domnului? Este adevărat, toate acestea au fost de la diavol în sensul că păcatul a fost început de Satan şi că aceste boli sunt unele din rezultate; dar ele n-au fost de la diavol mai mult decât închisoarea, loviturile, naufragiul şi moartea.

Satan probabil a fost instigatorul indirect dacă nu direct al tuturor acestor dezastre fizice — toate comune omului. Totuşi apostolul nu s-a considerat respins de Dumnezeu sub astfel de experienţe, ci s-a bucurat în ele ca părţi ale sacrificiului care i-a fost permis să-l facă, parte din suferinţele care i-a fost permis să le îndure pentru Domnul, pentru Adevăr — şi cu cât acestea le-au depăşit mai mult pe ale celorlalţi oameni, cu atât s-a bucurat mai mult şi a socotit că prin acestea gloria sa viitoare va fi mărită.

Trebuie însă să facem deosebire între suferinţele pentru dreptate şi suferinţele pentru fapte rele. Apostolul arată că oamenilor le vine multă suferinţă din cauza amestecului în ((634)) treburile altora şi din cauza altor fapte rele; şi printre aceste rele care aduc suferinţe ce nu pot fi socotite ca suferinţe pentru dreptate am putea specifica lăcomia la mâncare (Filip. 3:19) şi lipsa de stăpânire de sine. Nimeni să nu se bucure în astfel de suferinţe, ci mai degrabă să plângă, să se roage şi să postească — să practice stăpânirea de sine. Dar când, după cea mai bună judecată a sa, Noua Creatură vede uşa ocaziei deschisă de Providenţă şi intră pe ea cu zel şi sacrificiu de sine, şi aceasta duce la boli fizice, pe care cei lumeşti le-ar putea considera semne de imprudenţă, ea să nu se ruşineze, ci să slăvească pe Dumnezeu pentru astfel de necazuri — bucurându-se că este socotită „vrednică să sufere” pentru Cristos.

Dacă într-adevăr bolile vin dintr-o cauză nepăcătoasă sau neegoistă, ele pot fi primite cu răbdare şi recunoştinţă şi pot fi învăţate lecţii, de compătimire faţă de creaţia gemândă şi de speranţă şi încredere în privinţa ridicării făgăduite a blestemului în dimineaţa Milenară. Harul în inimă exercită desigur o influenţă foarte favorabilă asupra fiecărei funcţii a vieţii, dar acesta (fără intervenţie miraculoasă) n-ar putea crea din nou sau repara corpurile noastre muritoare, iar Dumnezeu nu intenţionează astfel de miracole, care ar fi dăunătoare prin aceea că ne-ar conduce spre umblare prin vedere şi nu prin credinţă, şi ar atrage în Biserică o clasă pe care Dumnezeu n-o caută acum. După cum am văzut, în schimb El ne îndreptăţeşte prin credinţă — ne socoteşte ca întregi în timp ce ne lasă de fapt imperfecţi ca înainte. Harul în inimă nu ne face insensibili la influenţele căldurii şi frigului, foamei şi setei, chiar dacă ne dă răbdare să le îndurăm când sunt inevitabile, cu încredere în grija Tatălui nostru ceresc şi în făgăduinţa Lui că toate lucrurile vor lucra în cele din urmă pentru binele nostru dacă vor fi primite cuvenit, cu răbdare şi credinţă.

Implică oare aceasta că deşi lumea caută rădăcini, ierburi şi balsamuri pentru bolile ei, Noua Creaţie să nu caute şi să nu folosească nici una din aceastea, că trebuie să îndure durere pentru a-şi arăta credinţa? Nicidecum. Să nu uităm şi să ne imprimăm adânc în inimă faptul că procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său în timpul acestui Veac Evanghelic nu sunt după trup, ci ca Noi Creaturi. „Carnea nu foloseşte la ((635)) nimic” — oricum am consacrat-o la moarte, la nimicire, şi preocupările noastre de căpetenie sunt interesele noastre ca Noi Creaturi. Totuşi, avem un privilegiu în privinţa corpurilor noastre muritoare, să facem ceea ce putem face în mod raţional ca să le menţinem în ordine, fără distragerile disconfortului (lipsei de confort), ci întotdeauna ca servii noştri, ca să ne ajute să ne împlinim legământul de slujire spre sacrificiu. Le este foame şi cer hrană şi băutură? — le putem mulţumi cerinţele în limite rezonabile, dându-le aşa hrană cum credem că ar aproba Domnul nostru, cum ne-ar permite cel mai bine să facem lucrarea Lui cu credincioşie. Le este frig şi se simt incomode? — avem privilegiul să le dăm îmbrăcăminte de felul cum ar aproba Domnul nostru. Ard de febră? sau sunt sfâşiate de durere? — avem privilegiul să reducem febra şi să calmăm durerea folosind orice remedii pe care le-am crede bune, dar nu să ne supunem clarvăzătorilor, adepţilor Ştiinţei Creştine, hipnotiştilor, sau altora care folosesc farmece ca să alunge necazul cu ajutorul Adversarului nostru, care ar vrea astfel să ne prindă mintea în cursă. Noua Creaţie are toate privilegiile de care se bucură omul natural în privinţa îngrijirii bietului său corp slab, muritor. Ba mai mult, este de datoria fiecărei creaturi să aibă grijă rezonabilă de corpul său; iar această datorie creşte în cazul Noii Creaţii, datorită faptului că corpurile lor au fost devotate serviciului Domnului ca sacrificiu — chiar până la moarte — şi ei trebuie să facă un serviciu de sacrificiu cât se poate de mare cu ele.

Unii vor fi gata să spună: „Da, pentru o arsură aş aplica repede o cremă sau altă alifie simplă făcută de mine, sau mi-aş regla organismul făcând discriminare în folosirea diferitelor alimente, dar m-aş gândi total diferit la cumpărarea de medicamente şi alifii, sau la a chema un medic”. Dar astfel de discriminări sunt fără sens. Când ne este frig am putea la fel de bine să spunem: „M-aş îmbrăca şi m-aş încălzi dac-aş avea oi şi le-aş tunde lâna, aş dărăci-o şi aş ţese-o, aş croi, aş coase şi mi-aş face hainele necesare să mă apere de frig, dar n-aş folosi haine făcute de alţii, nu contează cât de convenabile sau superioare ar fi”. Sau când ne este foame să ne amăgim că trebuie să semănăm, să secerăm, ((636)) să treierăm, să măcinăm şi să coacem pâinea proprie înainte de a fi potrivit să mâncăm? Sau să ne folosim de munca şi iscusinţa fermierilor, măcelarilor, brutarilor şi croitorilor în grija pentru confortul nostru corporal, şi să simţim că este păcat să ne folosim de iscusinţa unui frate, a unui vecin sau a unui străin pentru a calma durerea corporală? Desigur că nu. Să nu fim înţeleşi că susţinem folosirea drogurilor, ci folosirea bunului simţ. Folosirea drogurilor poate fi dusă fără îndoială până la limita nechibzuinţei sau chiar a crimei. Reglarea organismului prin grijă în dietă este de preferat oricând este posibil. Instrucţiunea către Noua Creaţie spune: „Moderaţia (Biblia King James — n. e.) voastră să fie cunoscută de toţi”, iar aceasta se aplică atât la medicamente, cât şi la mâncare etc., etc.

Cum a făcut Isus? şi ce cale au urmat apostolii mergând în urmele Sale? Răspundem că nu este nici o relatare că Isus sau apostolii au vindecat pe cineva din Biserică. Se impune oare ideea că vindecarea bolnavilor de către Domnul nostru a indicat voinţa divină asupra acestui subiect? Răspundem că nu cei vindecaţi, ci vindecătorul este modelul nostru. Domnul nostru a hrănit miraculos mulţimea; să aşteptăm noi ca atare să fim hrăniţi miraculos? Nu — dimpotrivă. După cum Căpetenia Noii Creaţii a refuzat să folosească puterea divină pentru confortul Său personal, tot aşa să facem şi noi (Mat. 4:2-4; 26:53). Dacă El, atunci când I-a fost foame a trimis pe ucenici să cumpere pâine, iar atunci când a fost ostenit S-a odihnit la fântână sau în altă parte — şi deşi a fost „atins” de pierderea sau de sacrificarea vitalităţii, totuşi nu S-a rugat niciodată pentru eliberare de aceste necazuri naturale, ci le-a îndurat cu bucurie ca parte din sacrificiul Său — tot aşa să facem şi noi.

Mai mult de atât: Domnul nostru dă de înţeles că pentru El ar fi fost o folosire păcătoasă a puterii să fi folosit ajutorul Spiritului sfânt pentru satisfacerea unor astfel de nevoi pământeşti, fiindcă acesta era la dispoziţia Sa pentru alt scop. Să fi chemat puterea divină pentru uşurare sau pentru protecţie de vreo parte din procesul morţii, ar fi fost păcat, fiindcă El făcuse legământ de sacrificiu şi orice apel pentru ((637)) protecţie de efectele lui ar fi însemnat că „dă înapoi”. „Dar dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Evr. 10:38; Mat. 26:53.

Lucrurile stau exact la fel şi cu Biserica, fiindcă noi urmăm pe Căpetenia noastră. Pentru noi, a apela după ajutor divin pentru corpurile noastre muritoare pe care le-am consacrat spre moarte, ar fi în defavoarea legământului nostru, prin care ne-am dat toate avantajele pământeşti şi drepturile ca oameni (din privilegiile restabilirii cumpărate cu sângele preţios) în schimbul privilegiului de a alerga ca Noi Creaturi în alergarea pentru marele premiu al „slavei, cinstei şi nemuririi”. A cere înapoi ceea ce am predat ar implica o dorinţă de a ne retrage de la sacrificiu, de a anula legământul şi de a renunţa la moştenirea noastră ca Noi Creaturi. Această opinie despre rugăciunea pentru lucrurile pământeşti va fi nouă pentru unii, iar altora le va produce fără îndoială un şoc, reflectând că ei fără să ştie au făcut tocmai acest lucru şi că Dumnezeu le-a răspuns la rugăciune. Poate aceasta însemna oare că ei au fost astfel respinşi din alergarea pentru premiu? Noi gândim că nu. Credem că după cum un părinte pământesc ar fi îndelung răbdător cu copilaşul său neştiutor, tot aşa Domnul este răbdător faţă de poporul Său, scuzându-le greşelile neintenţionate şi luând intenţia în locul cuvintelor. Şi după cum un părinte ar putea onora o cerere nepotrivită a micuţului său, tot aşa noi credem că Domnul a onorat adesea credinţa poporului Său chiar dacă era nepotrivit exercitată. Dar lucrurile stau diferit când creştem în har şi cunoştinţă; atunci ar fi păcat şi ar putea însemna o întoarcere de la favoarea divină — o respingere a legământului.

Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav
— Iacov 5:14-16 — 

Acest pasaj, precum şi cel din Marcu 16:17, 18, sunt folosite ca texte doveditoare pentru a arăta că intenţia divină este ca Noua Creaţie să se bazeze pe puterea divină pentru vindecarea bolilor. Cu pasajul din Marcu se poate rezolva uşor: el nu se află în cele mai vechi manuscrise greceşti, deci trebuie privit ca o interpolare făcută cândva în secolul al cincilea.

((638)) 

În privinţa declaraţiei lui Iacov, este evident din versetul al şaisprezecelea că boala la care se referă este recunoscută ca fiind o pedeapsă pentru păcate — nu o boală uşoară, ci una gravă, făcând să merite chemarea bătrânilor Ecclesiei. Implicaţia pare să fie că păcatul stă atât de aproape de uşă, încât păcătosul bolnav s-a simţit practic tăiat de la părtăşia cu Dumnezeu. Şi în astfel de împrejurări ar trebui să ne aşteptăm ca păcatele să fie mărturisite şi să se facă rugăciuni pentru iertarea lor; şi tocmai aşa spune relatarea: „Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav (din condamnarea în care era) şi Domnul îl va ridica (la sănătate — restabilirea fiind un semn de iertare a păcatului) — şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate”. Vezi vers. 15.

Dacă Satan scoate afară pe Satan, împărăţia lui este în declin
— Matei 12:26 — 

Când la prima venire fariseii L-au acuzat pe Domnul nostru că scoate afară draci cu putere satanică, răspunsul Său implica clar că era posibilă astfel de acţiune din partea lui Satan, dar nu trebuia considerată probabilă, şi că, dacă s-ar întâmpla, ar fi o dovadă că puterea lui ar fi în declin, că ar fi presat din greu şi că ar recurge la acest ultim resort ca să nu-şi piardă stăpânirea asupra celor înşelaţi de el. Noi nu susţinem o respingere generală a vindecărilor şi minunilor ca fiind satanice, ci o examinare atentă a fiecărei persoane sau sistem care ar căuta să se stabilească prin minuni. Noua Creaţie să-şi amintească îndrumarea inspirată: „Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” — sau de la Satan. Încercaţi-le şi trataţi-le în consecinţă. 1 Ioan 4:1.

La această întrebare este pertinent să ne amintim că minunile au fost folosite la începutul acestui veac pentru a stabili Biserica, dar că acum nu se poate pretinde un astfel de obiectiv — după ce Biserica a fost stabilită de aproape o mie nouă sute de ani şi acum este aproape completă. De asemenea este bine să ţinem minte că apostolul inspirat indica spre sfârşitul veacului nostru când spunea că Satan se va ((639)) transforma în înger de lumină (mesager al sănătăţii, păcii şi ştiinţei, pe nedrept numită astfel) cu toate înşelările erorii. Apostolul sugerează chiar că Dumnezeu vrea să permită ca acest curs să aibă succes într-o măsură, aşa încât să înşele pe toţi cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii Mielului. El spune: „Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire (o lucrare a erorii), ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi. Acum trebuie să fie aşteptate „minuni, semne şi puteri mincinoase (înşelătoare)”, ca probe în acest timp de „seceriş” al veacului (2 Tes. 2:9-12). Să nu uităm nici cuvintele Domnului nostru: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit (predicat) noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi minuni (vindecări) în Numele Tău?» Atunci le voi spune: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine voi toţi care lucraţi fărădelege»”. Mat. 7:22,23.

Este desigur timpul ca toţi — ai căror ochi pentru înţelegere au fost deschişi să-şi dea seama că trăim acum la sfârşitul veacului, când trebuie aşteptat ca toate aceste preziceri să ajungă la împlinire — să fie atenţi la ele şi să le poată identifica cu învăţăturile seducătoare şi cu minunile răspândite acum în toate părţile în creştinătate.

Dar cum putem fi siguri că toate acestea sunt înşelările Satanei? — că nici una din ele nu este de la Dumnezeu? Răspundem prin cuvintele inspirate: „Dacă nu vorbesc după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ele” (Isa. 8:20, Biblia interlineară ebraico-engleză, de J. P. Green — n. e.). Devierile lor de la Cuvânt sunt diferite — unele într-o direcţie, altele într-alta. Se poate repede vedea că majoritatea lor sunt nelegitime, observând că nu sunt în armonie cu doctrina fundamentală a Evangheliei, adică, răscumpărarea. Poate că ele nu pretind că neagă răscumpărarea; poate că ele pretind chiar că cred în necesitatea şi în eficienţa marii jertfe pentru păcat sfârşită ((640)) la Calvar, ca fiind răscumpărarea pentru toţi şi baza întregii iertări a păcatelor şi a reconcilierii cu Tatăl. Totuşi, efortul de a înşela nu va încurca multă vreme pe aceia care nu uită că cuvântul grecesc redat răscumpărare este anti-lutron şi înseamnă „preţ corespunzător”. Această piatră de încercare a adevărului divin va arăta repede că evoluţia este opusă adevărului, fiindcă evoluţia neagă căderea şi orice nevoie de răscumpărare din ea. Condamnă prompt Ştiinţa Creştină ca fiind în întregime necreştină, deoarece neagă păcatul, moartea şi tot răul, pretinzând că acestea sunt înşelări ale minţii. Condamnă teoria că Dumnezeu a fost instigatorul, autorul păcatului şi răutăţii, arătând că El totdeauna S-a împotrivit păcatului şi are în desfăşurare un plan pentru eliberarea omului de robia lui, prin răscumpărare, ale cărei roade vor veni curând în „timpurile restabilirii”.

Dar ce vom spune despre cei care hulesc numele cel sfânt al lui Dumnezeu învăţând doctrinele diavolilor — în sensul că o eternitate de tortură îi aşteaptă pe marea masă a celor vii din omenire şi că deja are stăpânire peste marea majoritate a celor cincizeci de miliarde despre care Scripturile spun, dimpotrivă, că sunt în „mormintele lor”, aşteptând binecuvântarea promisă a tuturor familiilor pământului? Dacă astfel de oameni vor face vindecări „în Numele Meu”, vom considera noi că Domnul susţine doctrinele lor false? Nu trebuie să presupunem astfel, acum când aurora Milenară se iveşte şi odată cu ea dispare orice scuză pentru existenţa unui întuneric atât de dens. Nu putem socoti că aceştia sunt dintre cei cărora apostolul le-a scris: „Voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ”. Nu are importanţă că odată cu „minunile” lor, ei vestesc credinţă în Cristos ca viitorul lor Împărat, foarte curând. Cu asemenea doctrine ale diavolilor în gura şi în inima lor, trebuie să tragem concluzia că vindecările prin credinţă şi minunile lor sunt lucrări ale diavolului, la fel cu vindecările similare făcute prin spiritism, Ştiinţa Creştină, Mormonism etc.

Ce să presupunem totuşi, ar spune cineva, despre cei care arată mare zel în trimiterea de misionari la păgâni? Răspundem că aceasta nu trebuie să ne schimbe opinia ((641)) generală despre respectiva mişcare în ansamblul ei (admitem cu bucurie, da, în mod serios sperăm, că unii „prinşi”, „prinşi în cursă” de această mişcare, sunt copii adevăraţi ai lui Dumnezeu, pe care avem încredere că El îi va elibera din această zonă a Babilonului mistic). Să ne amintim cum a estimat Domnul nostru eforturile misionare zeloase din zilele Lui. El le-a zis fariseilor („oamenii sfinţi” din acel timp şi din acea naţiune): „Voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, când a devenit aşa, faceţi din el un fiu al gheenei (Moartea a Doua) de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă” (Mat. 23:15). Ce avantaj poate rezulta pentru păgâni din faptul că li se dau doctrinele false ale Adversarului? Puţinii păgâni la care se poate ajunge vor avea mai mult de dezvăţat când vor începe timpurile restabilirii. Este la fel de adevărat astăzi ca şi la prima venire că — „sunteţi robii aceluia de care ascultaţi”. Sigur, deci, Satan face mare treabă în bisericile nominale ale creştinătăţii şi în special în amvoanele lor. Nu este de mirare că preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi doctorii în teologie de astăzi urăsc Adevărul — urăsc lumina şi o combat în orice manieră posibilă. „Ieşiţi din mijlocul ei (Babilonului), poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei.” Apoc. 18:4.

Satan este tocmai la extrema indicată de cuvintele Domnului nostru citate mai sus (Mat. 12:26). Ridicarea vălului ignoranţei — creşterea generală a cunoştinţei asupra fiecărui subiect — face imposibilă folosirea vechilor superstiţii ca mai înainte. Trebuie prezentate noi înşelări, altfel oamenii vor primi Adevărul şi vor scăpa de Adversar. El este foarte ocupat ca „înger de lumină” — ca predicator al Evoluţiei pentru unii, ca misionar al chinului veşnic, al veştilor rele pentru păgâni, ca un Ilie vestindu-se pe sine ca Restaurator al omenirii, ca adept al Ştiinţei (?) convingând pe oameni să-şi nege durerile şi suferinţele şi răsplătindu-le minciuna prin vindecarea unei boli fizice în timp ce coruperea adevărului îi face apoi incapabili să discearnă adevărul din minciună. Poate Satan crede că reuşeşte, dar după cuvintele Domnului nostru, casa lui va cădea curând — şi necesitatea de a face pe reformatorul şi pe medicul bun este o dovadă că această cădere este aproape. Mulţumim ((642)) lui Dumnezeu că nu este mult până când el va fi cu totul „legat”, restrâns, ca să „nu mai înşele neamurile”! Apoc. 20:3.

Iubiţi dreptatea — Urâţi nelegiuirea 

Dacă vrem să înţelegem filosofia purtării lui Dumnezeu cu Noua Creaţie în timpul prezent, nu trebuie să uităm că intenţia Lui este ca toţi care vor fi desăvârşiţi pe acest plan de existenţă divină, vor fi nu numai bine intenţionaţi, în sensul că vor prefera ceea ce este corect în loc de ceea ce este incorect, ci mai mult, prin mare experienţă vor înţelege bine şi vor aprecia în amănunt confortul şi avantajele corectitudinii — ale dreptăţii — şi confuzia şi dezavantajele incorectitudinii. Acesta este motivul pentru care Noua Creaţie este supusă la încercări şi probe deosebite, mai pronunţate în toate felurile decât cele care au venit peste îngeri, mai pronunţate şi decât cele care vor veni peste lume în timpul zilei ei de judecată, Veacul Milenar. După câte ştim, peste sfinţii îngeri n-a venit nici o probă specială până după căderea lui Satan prin încercarea sa ambiţioasă de a pune mâna pe conducerea pământului; dar avem toate motivele să presupunem că această cădere a lui în păcat, şi prin ea căderea omenirii care a urmat, a devenit ocazia de încercare nu numai a îngerilor care nu şi-au păstrat starea de la început, devenind demoni, dar a fost şi o probă pentru toţi sfinţii îngeri. Faptul că ei au fost martori la cursul răului şi la aparenta lipsă de putere a lui Dumnezeu de a-l restrânge şi a-l distruge, trebuie să fi fost o încercare a credinţei lor în puterea lui Iehova. Văzând aceasta, toţi trebuie să fi fost ispitiţi sau încercaţi, cu gândul că şi ei ar putea comite păcat fără teamă de pedeapsă; şi faptul că au rămas loiali Domnului este o dovadă că inimile lor au fost în stare corectă, de smerenie şi ascultare de principiile dreptăţii. Ei văd deja marea realizare a planului divin prin Cristos, şi nu peste mult îşi vor găsi încrederea în înţelepciunea, iubirea, dreptatea şi puterea lui Iehova mai mult decât justificată, în grandioasa încheiere a planului Său prin Cristos Isus şi prin Biserica glorificată.

((643)) 

Încercarea sfinţilor îngeri n-a fost însă în unele privinţe atât de severă ca încercarea care este pentru Creaturile Noi în Cristos Isus, în contact continuu cu imperfecţiunea umană, cu încercările credinţei, răbdării, iubirii şi zelului — chiar până la moarte. Similar, încercarea lumii în Veacul Milenar, în timp ce va fi severă şi completă, demonstrând în mod absolut care vor fi şi care nu vor fi cu totul loiali în inimă faţă de Domnul şi faţă de principiile dreptăţii, va fi totuşi diferită de încercările Bisericii în acest veac de acum, deoarece pentru ei toate vor fi favorabile unei depline şi cuvenite aprecieri a dreptăţii şi ascultării de ea. Dimpotrivă, Noua Creatură găseşte acum, aşa cum spune apostolul, că „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie” vor suferi. Această dispoziţie de a suferi pentru loialitate faţă de Domnul, faţă de principiile guvernării Sale, şi pentru credinţa pe care aceasta o implică, este acceptabilă pentru Dumnezeu ca dovada unui caracter special. Procedurile Sale cu Noile Creaturi în veacul de acum sunt în vederea desăvârşirii în sfinţenie a acestor caractere — până la chiar cea mai înaltă ţintă, până la punctul în care cu bucurie vor suferi dezavantaj pentru Domnul şi pentru Adevăr; da, la punctul când vor căuta să servească Adevărul cu preţul confortului, onorurilor, remuneraţiilor şi chiar al vieţii pământeşti.

Din cauză că această filosofie a planului divin nu este văzută clar, atât de mulţi sunt încurcaţi în privinţa procedeelor providenţiale ale lui Dumnezeu cu turma mică. Ei nu văd că, aşa cum pentru călirea instrumentelor fine de oţel sunt necesare procese speciale de înroşire şi răcire, tot aşa sunt necesare încercări speciale de înroşire şi răcire şi pentru pregătirea celor pe care Domnul intenţionează să-i folosească în curând ca reprezentanţii şi instrumentele Sale speciale în marea lucrare de restabilire umană etc. Răul nu este niciodată bine, iar Dumnezeu nu este niciodată autorul răului moral, al păcatului, în nici un sens sau grad. Cu toate acestea, înţelepciunea şi puterea Sa sunt astfel încât El poate să conducă efectele lui spre bine. De exemplu, după cum ((644)) am văzut, Dumnezeu n-a făcut pe Satan să păcătuiască. El l-a creat perfect, integru, curat, şi tocmai una dintre binecuvântările acordate lui, binecuvântarea libertăţii de voinţă, a fost cea care — fiind exercitată contrar poruncii divine — a făcut din cel care odată era un înger sfânt, un adversar, Satan. Stătea în puterea Atotputernicului să-l distrugă imediat pe adversarul Său, dar El cunoştea mai dinainte lecţiile mari ale experienţei care puteau să vină nu numai pentru îngeri, ci şi pentru omenire în privinţa binelui şi răului, prin contaminarea cu acesta din urmă şi prin amărăciunea roadelor lui. La fel este cu păcatul printre oameni: Dumnezeu putea să-l distrugă cu totul oricând, după cum o va şi face în cele din urmă; dar deocamdată înţelepciunea Sa a prevăzut că mânia omului putea fi făcută să-L slăvească. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie deci să se teamă în privinţa triumfului final al Domnului asupra păcătoşilor şi asupra păcatului în toate sensurile cuvântului. Ei pot avea încredere că nici conspiratorul cel mai mare nici urmaşii lui, mai mult sau mai puţin cu voia sau mai mult sau mai puţin amăgiţi pe calea cea rea, nu vor câştiga o stăpânire finală. Planul lui Dumnezeu este deja atât de avansat încât să dezvăluie sfârşitul marii taine a permiterii pentru un timp ca păcatul şi păcătoşii să înflorească şi să prospere, în opoziţie cu Domnul şi cu credincioşii Săi.

Să nu uităm să observăm că în timp ce toată boala şi moartea din lume pot fi urmărite şi pot fi puse mai mult sau mai puţin direct în seama marelui Adversar, prin care păcatul a intrat în mintea omului, spre întinarea şi stricarea lui, totuşi, în cazul lumii, precum şi al Noii Creaţii, Dumnezeu conduce pentru instruirea şi educarea omului diferitele elemente ale blestemului care a venit asupra rasei din cauza păcatului. În ceea ce priveşte lumea, cel puţin în sens general, întreaga creaţie gemândă învaţă ceva în privinţa răutăţii excesive a păcatului şi a faptului că nu este de dorit; iar în ceea ce priveşte Biserica, Noua Creaţie, permisiunea ca ea să aibă parte de suferinţele lui Cristos include şi implică o parte din suferinţele care sunt comune restului omenirii. În cazul Domnului nostru, suntem ((645)) informaţi în mod deosebit că era folositor pentru El, ca să fie mare Preot pentru omenire, să simtă neputinţele noastre, iar acest lucru trebuie să fie adevărat în privinţa fiecărui membru al corpului acelui Preot, cum a fost adevărat şi în privinţa Capului, Domnul. Desigur că nu va exista nici un membru necompătimitor în tot corpul lui Cristos. Toţi vor fi simţit experienţele şi vor şti pe deplin cum să fie compătimitori faţă de sărmana lume când va veni timpul restabilirii ei prin judecăţi, prin supunere sub probele, încercările şi corecţiile veacului viitor. Domnul nostru, care a fost perfect în trup şi care, prin urmare, n-ar fi putut simţi slăbiciunea dacă nu Şi-ar fi cheltuit vigoarea în vindecarea bolnavilor, în locul vigorii a avut experienţa slăbiciunii şi suferinţei celor pe care i-a ajutat, după cum este scris: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre” (Mat. 8:17). Cei care sunt chemaţi să fie membri în corpul lui Cristos, în general nu prea au vigoare de dat în chip miraculos; dar având parte de experienţele comune ale lumii, legate de organismele lor umane imperfecte, aceştia de asemenea simt neputinţele rasei, ceea ce-i face să compătimească deplin în necazul general.

Din aceasta se va vedea că nu suntem în armonie cu ideea promovată de unii că corpul lui Cristos trebuie să se aştepte să fie scutit de încercările şi greutăţile fizice, sociale şi financiare ale lumii. Este adevărat, aşa a fost cazul cu israeliţii tipici. Răsplăţile lor pentru credincioşia faţă de Domnul şi faţă de Legea Sa urmau să fie pe linia imunităţii la suferinţă, încercări etc.; dar cu Noua Creaţie chestiunea este total opusă, fiindcă ei nu sunt israeliţi după trup, ci după spirit — ei sunt din sămânţa spirituală a lui Avraam. Pentru Noua Creaţie antitipurile binecuvântărilor lui Israel sunt spirituale. Toate lucrurile lucrează împreună spre binele lor din punct de vedere spiritual. Binecuvântările lui Dumnezeu le sunt garantate atâta vreme cât rămân în credinţă şi ascultare de Cristos, aşa încât nimic rău nu se poate apropia de locuinţa lor, unde sunt ţinuţi tainic, apăraţi de tot ce le-ar putea dăuna. Totuşi, aprecierea acestei relaţii spirituale le este continuu probată, ca să dovedească dacă ((646)) apreciază sau nu apreciază mai mult cele spirituale decât cele naturale, ca să se bucure mai abundent de cele spirituale şi în cele din urmă să fie desăvârşiţi ca Noi Creaturi, când sacrificiile pământeşti vor fi fost pe deplin terminate.

De aceea, când Noile Creaturi în Cristos Isus află că au numeroase încercări de foc, nu contează pe ce linii vin acestea, ei trebuie să le recunoască drept dovezi ale credincioşiei lor — drept dovezi că Dumnezeu îi priveşte ca fii şi că ei sunt încercaţi conform relaţiei lor prin legământ, pentru ca ei să poată fi potriviţi şi pregătiţi pentru desăvârşirea în spirit şi pentru gloriile care urmează. Dacă, prin urmare, Domnul permite să vină calamităţi asupra acestora, ei să nu le privească în aceeaşi lumină ca şi atunci când ele ar veni asupra lumii. Lumea, sub condamnarea divină la moarte, este supusă la diferite accidente şi schimbări cu care Domnul n-are de-a face câtuşi de puţin, aşa cum a explicat Domnul nostru când S-a referit la cei optsprezece peste care a căzut turnul Siloam şi la ceilalţi al căror sânge Pilat l-a amestecat cu sacrificiile, despre care Domnul nostru a spus că, din cauza acestor lucruri, nu trebuiau consideraţi mai păcătoşi ca alţii şi sub dezaprobarea divină (Luca 13:1-5). În legătură cu omenirea, Dumnezeu permite mânia oamenilor şi a lui Satan în anumite limite; însă în privinţa Bisericii Sale alese este diferit. Nimic ce li se întâmplă lor nu este accidental. „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” Nici chiar un fir de păr de pe capetele lor nu poate cădea fără ştirea Lui (Ps. 116:15; Mat. 10:30). După cum, la întrebarea lui Pilat: „Nu ştii că am putere?”, Domnul nostru i-a spus: „N-ai avea nici o putere . . . dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19:10, 11). Şi acest lucru este la fel de adevărat despre fiecare membru al corpului lui Cristos, din momentul conceperii sale ca Nouă Creatură. Da, avem toate motivele să credem că providenţa divină se extinde într-o măsură chiar şi în afara Noii Creaţii, la cei a căror viaţă şi ale căror interese sunt strâns legate de ale lor. Dacă, prin urmare, Noile Creaturi au încercări de foc, ele să nu le considere ciudate, ca şi cum li s-ar întâmpla un lucru straniu, ci trebuie să ştie că toţi membrii ((647)) corpului lui Cristos au avut încercări asemănătoare, de la Cap în jos, şi vor avea toţi până când ultimii membri ai clasei picioare vor fi probaţi, şlefuiţi, acceptaţi, glorificaţi. Fie că acestea, prin urmare, vin sub forma împotrivirilor şi persecuţiilor în casă, sau de la foştii prieteni sau vecini, sau de la cei din biserica nominală, fie că vin sub forma dezastrului financiar şi a sărăciei, sau sub forma bolii, durerii, accidentului fizic etc., nu are importanţă cum, poporul Domnului trebuie să fie mulţumiţi, conştienţi de iubirea şi grija providenţială în privinţa oricărui interes al lor. A avea deplină încredere în aceasta, face parte din proba credinţei. A fi asiguraţi de Domnul că suntem copii şi moştenitori, a ni se spune despre supravegherea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp a ni se permite să suferim necazuri, este o probă severă a credinţei pentru cei cărora li se cere să umble prin credinţă şi nu prin vedere, dacă vreau să fie acceptaţi în cele din urmă ca biruitori. Să primim deci cu siguranţă, iubire şi încredere orice beneficii sau necazuri ne-ar putea trimite providenţa Domnului şi să profităm de ele, învăţând lecţiile lor.

Faptul că ne dăm seama de grija divină în toate interesele vieţii, atât pământeşti cât şi cereşti, nu trebuie să ne ducă la indiferenţă în privinţa afacerilor noastre temporare. Dimpotrivă, trebuie să ne amintim că suntem administratori ai privilegiilor, ocaziilor şi responsabilităţilor sociale şi financiare şi în privinţa sănătăţii. Este, prin urmare, de datoria noastră să facem ce putem ca să reparăm orice încălcări sociale care ar putea interveni. Trebuie să fim blânzi şi plini de consideraţie, să dăm explicaţii şi să facem tot ce raţional ne stă în putere ca să împiedicăm neînţelegerea motivelor şi intenţiilor noastre. Trebuie să căutăm să evităm cu înţelepciune tot ce ar putea părea superstiţios şi fanatic, şi astfel să lăudăm în faţa altora pe Dumnezeul nostru, caracterul Său, cartea Sa şi Biserica Sa. În acest fel trebuie să lăsăm lumina noastră să strălucească. În chestiuni financiare trebuie să folosim prudenţă şi economie, şi să nu fim leneşi în afaceri, ca şi cum n-am avea un Dumnezeu, ca şi cum totul ar depinde de propriile noastre ((648)) străduinţe, dar, cu toate acestea, în inima noastră şi în discutarea lucrurilor în casa credinţei trebuie să ne dăm seama şi să exprimăm încrederea noastră în Domnul, că, deoarece noi suntem ai Lui, toate interesele noastre sunt sub grija Sa protectoare. Dacă, deci, în ciuda celei mai bune exercitări a înţelepciunii, a prudenţei noastre etc., urmează sărăcie sau pierdere financiară, trebuie să estimăm că Tatăl nostru ceresc a văzut că pentru noi ca şi Creaturi Noi astfel de experienţe ar fi mai bune decât prosperitatea mai mare. Trebuie să recunoaştem supravegherea Sa binecuvântată a afacerilor noastre, oricare ar fi conducerea Sa şi experienţele noastre. La fel în problema sănătăţii: dacă vine peste noi boala, administrarea cuvenită a acestor corpuri muritoare ar cere să folosim energie potrivită în aplicarea remediilor după măsura cunoştinţei şi judecăţii noastre. Dacă eforturile au succes, recunoştinţa inimii noastre trebuie să fie faţă de Domnul, şi nu numai în privinţa medicamentelor. Dacă ele n-au succes, nu trebuie să ne îndoim de puterea Lui, ci să căutăm alte binecuvântări în legătură cu încercările prin care trecem. Într-adevăr, pentru fiecare necaz sau calamitate, Noile Creaturi, în timp ce se străduiesc să corecteze dificultatea, să-şi ridice inimile către Domnul în siguranţă şi încredere, dorind să ştie ce lecţie pot învăţa din experienţele lor şi dacă aceste lecţii sunt sau nu sunt de natura pedepsei pentru greşeli, sau de natura nuielei şi toiagului intenţionate să aducă oaia înapoi de la o cale care duce într-o direcţie greşită, departe de paşii Păstorului. „Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.” Bucuria, pacea şi mângâierea poporului Domnului nu depind numai de faptul că au o sănătate medie, o prosperitate finaciară şi socială, ci ei se pot bucura de pacea lui Dumnezeu în toate împrejurările şi condiţiile, şi se pot bucura din inimă atât de nuiaua cât şi de toiagul Păstorului. Mulţi din Creaţia Nouă pot spune împreună cu profetul din vechime: „Până când n-am fost adânc mâhnit rătăceam”. Mulţi dintre ei au aflat că există mari binecuvântări legate de necazuri.

Despre Biserică şi despre grija Domnului faţă de ea este scris profetic: „El îţi vindecă toate bolile tale” (Ps. 103:3). ((649)) Orice încercare de a aplica aceasta la Biserica evanghelică în privinţa condiţiilor fizice trebuie să fie din necesitate neîntemeiată şi slabă. Cine nu ştie că de la Capul Bisericii în jos, până la ultimii membri ai „picioarelor”, Domnul n-a binevoit să vindece toate bolile lor fizice? Cine nu ştie că mulţi, mulţi sfinţi au murit de boală fizică? Conform ştiinţei medicale, iubitul nostru Răscumpărător, deşi perfect fizic, a fost atacat de o boală cunoscută de oamenii de ştiinţă, când a avut transpiraţia cu sânge în Ghetsimani. Conform aceleiaşi ştiinţe şi în deplină armonie cu aceleaşi fapte, Cel care a fost perfect în trup a murit mai repede decât cei doi răufăcători, din cauza unei boli — ruptura peretelui inimii. Cine nu ştie că apostolul Pavel a purtat cu sine până în ziua morţii un „ţepuş în carne” şi că Domnul a refuzat să-l îndepărteze, asigurându-l că purtarea cu răbdare a lui îi va aduce o binecuvântare de har mai mult decât compensatoare? Cine nu ştie că mulţi dintre sfinţii cei mai nobili ai lui Dumnezeu de-a lungul veacului au suferit de boli şi că, departe de a le fi vindecate toate bolile, şi în loc să fie făcuţi desăvârşiţi, ei au murit. Aplicarea acestei scripturi la boala fizică, deci, ar fi în dezarmonie cu Scripturile, dar aplicarea ei ca profeţie la starea spirituală a Noii Creaturi este într-adevăr foarte potrivită. Noua Creaţie se luptă cu maladiile, bolile spirituale, iar această scriptură îi justifică să se aştepte ca orice boală să le fie atât de vindecată cu Balsamul din Galaad, atât de pansată cu făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul Domnului, atât de compensată de pacea şi bucuria pe care omul nu le poate nici da nici lua, încât boala inimii, neodihna, nu mai poate pătrunde acolo unde locuiesc şi conduc iubirea, bucuria şi pacea Spiritului sfânt.

Marcu 16:9-20 este nelegitim 

Învăţaţii admit că aceste versete sunt o interpolare. Ele nu se află în manuscrisele greceşti timpurii şi desigur nu sunt veritabile. Nu este adevărat că toţi credincioşii în Domnul Isus pot bea ceva otrăvitor şi pot veni în contact cu ((650)) şerpi veninoşi şi cu boli contagioase etc. fără pericol, şi nici nu au toţi puterea de a vindeca boli şi de a scoate afară diavoli. Se va observa că pasajul este omis în Versiunea Revizuită (în limba engleză — n. e.) şi în toate versiunile moderne ale Scripturilor. Ca atare, a-l primi sau a-l cita ca scriptură, ar însemna a adăuga la Cuvântul lui Dumnezeu şi a contribui la confuzia generală asupra unui subiect important.

Ideea că poporul Domnului poate fi în mod special favorizat de El în privinţa sănătăţii fizice şi a altor comodităţi ale creaţiei (mai mult decât lumea) este o înşelare şi o capcană, şi este contrară tuturor aşteptărilor cuvenite ale Creaţiei Noi, aşa cum s-a văzut din cele anterioare. Domnul şi apostolii au fost modelele Bisericii, şi în loc să se aştepte să fie eliberaţi de dificultăţile generale care asaltează creaţia gemândă, ei s-au consacrat pentru o parte în aceste necazuri, ca să poată simţi neputinţele umane. Domnul nostru a respins ca o ispită a Adversarului sugestia de a folosi puterea divină pentru alinarea foamei Sale în timpul celor patruzeci de zile de post în pustie (Mat. 4:3, 4). Când a fost ostenit, S-a odihnit lângă fântâna din Samaria, în timp ce ucenicii au mers să cumpere hrană, pe când El ar fi putut apela la puterea divină şi ar fi putut-o folosi pentru refacerea puterii Sale (Ioan 4:6). În aceste cazuri hrana a fost medicamentul potrivit pentru chinurile foamei, iar odihna a fost medicamentul potrivit pentru osteneala organismului, şi Domnul nostru a folosit aceste remedii. Nu suntem informaţi că El a avut boli cronice, dar nu ne îndoim că ar fi fost liber să folosească orice rădăcină sau plantă medicinală sau alte remedii tot atât de fără rezerve cum a folosit hrana şi odihna. Tensiunea nervoasă care a cauzat transpiraţia cu sânge şi maladia finală, ruptura inimii, au venit la sfârşitul slujirii Sale. El ştia că-I sosise ceasul. Cel care a refuzat să ceară puterea divină sub forma protecţiei îngereşti (Mat. 26:53) şi care a refuzat să ceară aceeaşi putere ca să-Şi satisfacă foamea şi să-Şi uşureze oboseala a fost totuşi pe deplin liber să apeleze ((651)) la aceste puteri în interesul urmaşilor Săi, ca, de exemplu, în hrănirea mulţimii, în liniştirea furtunii şi în plătirea impozitelor. Mat. 14:15-21; Marcu 4:36-41; Mat. 17:24-27.

În mod asemănător, găsim că apostolii nu şi-au folosit privilegiile şi binecuvântările speciale pentru uşurarea durerilor şi necesităţilor naturale. Este adevărat, n-avem nici o relatare despre boala vreunuia din cei doisprezece, cu excepţia lui Pavel, ai cărui ochi slabi (Fapt. 9:8-18; Gal. 4:15; 6:11) Domnul n-a binevoit să-i amelioreze, nici chiar la cerere, asigurându-l pe apostol că această slăbiciune, care devenise un sol al Satanei, lovindu-l, încercându-i răbdarea, smerenia etc., va fi mai mult decât compensată prin „harul de ajuns” (2 Cor. 12:7-9). Credinţa şi încrederea apostolului în Domnul au fost o sursă de mângâiere pentru toţi de pe calea îngustă de atunci până în prezent, şi totuşi el n-a mers la Domnul, ca unii dintre aceştia, cu cereri pentru lucruri bune pământeşti, bani, case, pământuri, hrană, îmbrăcăminte etc. Avem cuvântul lui că uneori a fost lipsit şi că în astfel de cazuri a trudit, lucrând cu mâinile sale în meşteşugul obişnuit al confecţionării pânzelor de corabie şi de corturi. Unii, cu mult mai puţin sfinţi decât el şi cu mult mai puţin în legătură cu Domnul, nu numai că ar dispreţui o ocupaţie atât de umilă, ci, dispreţuind angajarea, ar fi căutat ceea ce ei ar numi „să trăiască din credinţă”, adică să trăiască fără muncă, o chestiune pe care acelaşi apostol o mustră foarte hotărât, zicând: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce”. „Cine fură să nu mai fure, ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efes. 4:28; 2 Tes. 3:10). Mulţi care cred în mod greşit că este voia divină ca ei să trăiască prin credinţă, în timp ce alţii trăiesc din muncă şi-i sprijină, sunt adesea îndrăzneţi în a se ruga pentru hrană, bani, îmbrăcăminte etc., pentru care n-ar lucra. Nu vrem să sugerăm că toţi aceştia sunt răi; credem că unii din poporul Domnului sunt în această atitudine greşită a minţii din cauza învăţăturilor ((652)) false şi a neînţelegerii procedurilor divine şi a caracterului chemării lor. Nu contestăm nici faptul că Domnul uneori ascultă şi răspunde la rugăciunile acestora, chiar dacă rugăciunile lor nu sunt în cea mai deplină armonie cu voinţa divină. Noi credem că pentru Noile Creaturi calea cuvenită — cea mai plăcută Domnului — este cea care urmează cel mai direct şi mai amănunţit instrucţiunile şi practicile Domnului nostru şi ale apostolilor. Socotirea lor ca Noi Creaturi implică recunoaşterea de către ei a faptului că binecuvântările pământeşti aparţin în mod cuvenit omului natural în armonie cu Creatorul său, şi de aceea aparţin prin atribuire tuturor celor îndreptăţiţi la viaţă în faţa lui Dumnezeu, prin credinţa în Cristos; şi că aceste drepturi umane au fost oferite, consacrate, devotate, puse pe altar, în schimbul binecuvântărilor şi privilegiilor mai înalte, spirituale, cereşti, ale Noii Creaţii, la care sunt chemaţi credincioşii în timpul acestui Veac Evanghelic. Şi dacă aceste drepturi pământeşti au fost astfel devotate Domnului, schimbate cu privilegiile, speranţele etc. spirituale, prin ce proces de judecată ar putea Noile Creaturi cere, ca să nu zicem „pretinde”, aceste binecuvântări pământeşti deja consacrate sau depuse? Este cu totul alt lucru să ceară de la Domnul asemenea binecuvântări pământeşti cum vede înţelepciunea Lui că sunt mai bune pentru noi, şi de asemenea un alt lucru să ceară binecuvânări asupra altora, cuprinzând pe cei iubiţi ai noştri după trup şi nu după Spirit. Cu toate acestea, în toate cererile noastre, iubirea şi înţelepciunea Domnului să fie recunoscute ca superioare faţă de ale noastre, şi în astfel de cereri nu numai să fie înţeleasă, ci şi exprimată faţă de El o supunere deplină a voinţei noastre la voinţa Lui în orice chestiune. Noua Creatură, corect instruită prin Cuvântul lui Dumnezeu şi apreciindu-i spiritul, trebuie să preţuiască interesele sale spirituale cu mult deasupra oricărei bunăstări pământeşti, şi ar trebui cu siguranţă să dorească acele experienţe în trup, şi numai acelea, care ar fi cele mai folositoare pentru dezvoltarea şi pregătirea noii naturi pentru Împărăţie. Noul Testament tratează experienţele apostolului ales de Domnul ca să-i ia locul lui Iuda mai mult ((653)) decât pe ale tuturor celorlalţi împreună, şi începe cu timpul acceptării lui de către Cristos pe drumul spre Damasc. Privind diferitele sale experienţe ne dăm seama că exercitând darul minunilor, care era atunci în Biserică, el l-a folosit în multe cazuri pentru cei care veneau în Adevăr. Dar după câte arată relatarea, puterea sa de vindecare n-a fost folosită nici măcar o dată pentru propria sa alinare, nici pentru alinarea vreunuia din cei puşi în faţa noastră ca sfinţi, cei deplin consacraţi. Şi aceasta n-a fost fiindcă sfinţii din timpul acela nu erau bolnavi; dimpotrivă, ştim că Timotei avea ceea ce acum am numi dispepsie sau indigestie cronică, iar Epafrodit n-a fost nici el ferit de boală, da, a fost „foarte aproape de moarte”, nu din cauza păcatului, ci, după cum spune apostolul, „pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte”, punându-şi viaţa în primejdie (Filip. 2:25-30). Nu ştim ce hrană deosebită sau medicamente a binevoit Domnul să binecuvânteze în cazul celui din urmă; dar în privinţa celui dintâi, apostolul nici nu s-a rugat, nici n-a trimis o batistă sau un şervet ca să-i vinedece boala, ci i-a scris lui Timotei, zicând: „Să foloseşti şi puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri” (1 Tim. 5:23). A fost recomandat vinul, nu ca băutură sau drog, ci numai ca medicament. Punctul de observat în mod special este că, după câte suntem noi informaţi, n-a fost nici invocată nici exercitată puterea divină pentru vreunul dintre aceşti doi fraţi consacraţi. Ei şi-au suportat neputinţele şi necazurile şi au primit din ele binecuvântări, folosind între timp hrana şi remediile cele mai potrivite pe care le cunoşteau. Şi noi credem că aceasta este o ilustraţie potrivită a căii care ar trebui urmată de toţi consacraţii, de toate Creaturile Noi, să nu ceară vindecare fizică, ceea ce este mai bun în viaţă etc. Cel mult, cererea model a Domnului nostru îi justifică să ceară ceea ce Domnul vede că este cel mai bine pentru ei în privinţa hranei zilnice; şi chiar rugându-se pentru hrana zilnică, trebuie să depună efort cu mâinile lor şi să aştepte ca binecuvântarea Domnului să fie peste acest efort, conform înţelepciunii Sale referitor la ceea ce le-ar fi spre profitul cel mai înalt în dezvoltarea caracterului prin experienţe etc. Dacă El va vedea potrivit să le acorde doar strictul necesar de hrană şi ((654)) îmbrăcăminte, va fi pentru ei o probă a iubirii, răbdării şi credinţei în El. Dacă le va da din abundenţă, va fi pentru ei o probă a aceleiaşi credinţe, iubiri şi devotări, în direcţie opusă — demonstrând ce măsură din aceste daruri bune sunt dispuşi să sacrifice în interesul cauzei Sale, în serviciul fraţilor Săi. La fel, dacă înţelepciunea divină vede că este cel mai bine să dea sănătate robustă şi vigoare, proba credincioşiei va fi în privinţa întrebării dacă iubirea şi devotamentul vor sacrifica sau nu vor sacrifica, vor folosi sau nu vor folosi cu totul această vigoare pentru cauza Domnului, sau dacă ea va fi absorbită sau nu va fi absorbită în scopuri egoiste; sau, pe de altă parte, dacă Domnul în providenţa Sa acordă doar o măsură limitată de vitalitate şi vigoare, proba credinţei şi devotamentului va fi din direcţie opusă, să dovedească iubirea şi ascultarea, supunerea şi răbdarea, precum şi zelul cu care vor fi căutate şi folosite constant ocaziile mici.

Biserica nominală ca adversar al Noii Creaţii 

Fiindcă prima lor cunoştinţă despre Domnul a ajuns la ei în timp ce erau în biserica nominală, sau prin unii dintre reprezentanţii sau mijloacele ei, mulţi sunt înclinaţi să privească sistemele sectare ca mamele lor spirituale şi ca atare să simtă iubire şi obligaţie faţă de ele. Acestora le este greu să înţeleagă că acestea sunt sisteme pământeşti — Babilon — în realitate împotrivitori ai Noii Creaţii. Dificultatea lor vine din cauza unei priviri prea apropiate şi prea înguste asupra subiectului. Ei trebuie să-şi ridice ochii mai sus şi să-şi dea seama că din punct de vedere divin există o mare diferenţă între biserica nominală şi cea adevărată, între neghină şi grâu. Neghina nu poate concepe grâu, nici creştinătatea nominală nu poate produce creştini adevăraţi. Tendinţele ei sunt în direcţie opusă. Scripturile declară că puterea lui Dumnezeu este cea care lucrează în noi „şi ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea”. Puterea vieţii noi este cea care mai apoi se dezvoltă sub grija providenţială. Nu conceperea spiritului lumesc este cea care va produce acest rezultat. Biserica nominală, spre deosebire de cea adevărată, este clasa de oameni care au ((655)) văzut şi au auzit anumite aspecte ale Adevărului divin, care au fost mai mult sau mai puţin luminaţi în privinţa a ceea ce este corect şi incorect, prin urmare mai mult sau mai puţin aduşi la o măsură de convingere în privinţa a ceea ce este corect şi incorect, dar care, sub aceste informaţii, sunt neglijenţi în privinţa voinţei divine şi sunt dispuşi să folosească îndurările divine în măsura în care le place lor, în special în măsura în care acestea vor servi în prezent pentru avantajele lor personale sau sociale, şi nu mai mult. Biserica adevărată, dimpotrivă, după cum am văzut deja, este compusă din aceia care nu numai că au auzit Adevărul, ci au consacrat tot ce este al lor Celui care i-a iubit şi i-a cumpărat — din aceia care au urmat ca să-L cunoască pe Domnul şi să I se supună în măsura capacităţii lor, şi care, urmând astfel, nu şi-au socotit dragă viaţa. Biserica nominală nu este lumina lumii, ci numai o clasă de oameni care preferă lumina în locul întunericului şi cărora le place să aibă puţin din lumina care străluceşte de la adevăraţii creştini amestecată cu luminile păgânismului şi ale diferitelor ştiinţe. Membrii Bisericii adevărate sunt, fiecare din ei, o lumină care arde şi străluceşte ori unde ar fi.

Cu cât diferenţa dintre aceste două clase este mai mare, cu atât este mai bine pentru Biserica adevărată; într-adevăr, candelele purtătorilor credincioşi ai luminii au luminat de obicei cu atât mai strălucitor cu cât sistemul lor nominal era mai scufundat în întuneric dens şi superstiţie şi cu cât Biserica adevărată era mai persecutată de sistemul nominal — de la care au venit de fapt toate persecuţiile.

Odată ce recunoaştem faptul că Dumnezeu este la cârmă, îndrumând afacerile Noii Creaţii în fiecare amănunt, nu numai în chemarea lor, ci şi în dificultăţile, încercările şi persecuţiile necesare şlefuirii şi pregătirii lor pentru Împărăţie, aprecierea noastră faţă de rolul jucat de instituţiile umane în acest plan divin se micşorează, instituţii pe care Domnul niciodată nu le-a organizat şi nici n-a autorizat să fie organizate, dar care, în armonie cu sugestia Domnului, ştim că sunt carnale, trupeşti, contrare spiritului. Prin aceasta nu pretindem că Biserica adevărată ((656)) n-a fost într-o anumită măsură în strânsă asociere cu sistemele nominale, ci pretindem că a fost separată de ele chiar dacă a fost în ele, în sensul că membrii ei au fost totdeauna de un spirit diferit. Conceperea acestor copii spirituali ai lui Dumnezeu prin Cuvântul harului Său, şi îngrijirea, hrănirea şi creşterea lor într-o anumită măsură de către aceste sisteme umane sectare de neghină, sunt bine ilustrate de anumite insecte, ale căror pui sunt injectaţi în spatele inamicului lor, iar acolo sunt încălziţi, nutriţi şi dezvoltaţi până la naşterea şi eliberarea lor completă, care înseamnă de obicei moartea insectei care i-a purtat temporar. La fel, Noile Creaturi, concepute de Domnul, sunt mai mult sau mai puţin strâns legate de instituţiile Babilonului şi au fost născute mai mult sau mai puţin contrar voinţei Babilonului, dar, sub supraveghere şi aranjament divin, până acum punctul eliberării a fost atins şi Cel care a conceput Noua Creaţie îi cheamă: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”. Apoc. 18:4.

Pentru Noua Creaţie există o ispită continuă din partea sistemului bisericii nominale — nu numai prin doctrine false, ci şi prin pietate formală şi ipocrizie, în care se apropie de Domnul cu buzele în timp ce inima le este departe de El — în timp ce gândurile, sentimentele, cuvintele şi faptele sunt cu totul lipsite de armonie cu spiritul adevărului şi cu consacrarea pe care acesta o învaţă. Ispitele Noii Creaţii din partea lumii ar fi relativ fără putere dacă n-ar fi faptul că biserica nominală combină spiritul, scopurile şi ambiţiile lumeşti cu numele lui Cristos şi cu un serviciu smerit pentru El. Uşurinţa, onoarea oamenilor, remuneraţia, lipsa de sacrificiu şi siguranţa obţinerii celor mai bune lucruri pe care le poate da această lume, sunt momelile şi amăgirile, cursele şi capcanele pe care Babilonul le întinde Noii Creaţii, şi aceasta în mod continuu. Nici una din capcanele Adversarului nu este atât de amăgitoare, atât de înşelătoare, atât de tare ca aceasta.

((657))

Armătura lui Dumnezeu
— Efes. 6:11-13 —

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor Diavolului . . . în ziua cea rea.”

Aici apostolul ne previne iarăşi că ziua noastră, la încheierea veacului, va fi în mod special „ziua cea rea”, în care puterile lui Satan vor fi în mod deosebit exercitate — ca „să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. El ne spune despre o armătură care va rezista la toate înşelările lui Satan. Nu este o armătură pentru carne, ci pentru minte — pentru Noua Creaţie. Dumnezeu este Cel care a făcut-o, prin intermediul omului. Aceasta este prevederea Sa, Cuvântul Său, mesajul Său, Adevărul Său. Nici o altă armătură n-ar fi de folos în „ziua cea rea”, şi pentru acest caz extrem va fi necesară toată armătura — deşi alţii din timpurile trecute s-au descurcat numai cu părţi din ea.

Cingătoarea Coapselor reprezintă consacrarea pentru serviciu; şi apostolul îndeamnă ca noi să căutăm să nu fim consacraţi serviciului erorii, ci serviciului Adevărului. Fiecare să-şi examineze cingătoarea sa, să vadă dacă are una potrivită, să se încingă cu ea, să devină un servitor al Adevărului, sau cel puţin să aibă spiritul de serviciu.

Platoşa Dreptăţii (sau îndreptăţirea) vine următoarea la rând, fiindcă Domnul nu poate recunoaşte pe nici unul ca soldat al crucii, dacă nu discerne şi nu recunoaşte standardul Său de dreptate, sau dacă respinge aranjamentul Său îndurător al îndreptăţirii (prin credinţă şi consacrare) prin sângele preţios al Fiului Său.

Încălţămintea Păcii nu trebuie să fie uitată; soldatul crucii care începe campania fără pacea lui Dumnezeu care să-l ajute peste locurile accidentate va realiza mai puţin şi cu mai mare greutate decât cel care caută să urmărească pacea cu toţi oamenii — să trăiască în pace cu toţi pe cât este posibil, fără a compromite Adevărul. Cei care merg desculţi, merg să caute necazuri şi nu prea vor găsi altceva.

((658))

Scutul Credinţei este indispensabil pentru protejarea de săgeţile arzătoare ale Adversarului — scepticismul, critica radicală, evoluţia şi demonologia. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu.” „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4.

Coiful Mântuirii reprezintă aprecierea sau înţelegerea intelectuală sau filosofică a planului divin. Evident, acesta a fost mai puţin necesar în trecut decât acum; dar acum, în „seceriş”, când Adversarul atacă furios Adevărul şi transformă orice este ştiinţific şi educaţional într-o armă de distrugere — acum coiful este indispensabil. Şi acum, şi numai acum, acesta este dat într-o astfel de mărime şi formă încât şi cel mai umil soldat al crucii şi-l poate pune. Domnul l-a reţinut pe Atacator în limitele în care scutul credinţei să servească drept protecţie, dar acum este dată toată armătura, şi tocmai la timp pentru nevoile credincioşilor Săi.

Sabia Spiritului — Cuvântul lui Dumnezeu — este singura armă ofensivă a micii cete a Domnului. Căpitanul a biruit în „lupta bună” împotriva Adversarului, zicând, „Este scris”; şi acesta este strigătul de luptă al urmaşilor Săi. Alţii decât adevăraţii soldaţi au luptat pentru Domnul cu arme carnale, cu filosofii umane şi cu înţelepciune şi organizaţii lumeşti, cu decrete ale conciliilor şi ale sinoadelor şi presbiteriilor, dar noi trebuie să ne bazăm în această luptă din această „zi rea” pe Cuvântul lui Dumnezeu — „Este scris!” Noi nu trebuie să folosim nici o săgeată ca şi cele ale lui Satan — mânia, răutatea, ura, ce

arta. Iar „Sabia Spiritului” poate fi posedată numai prin studiu atent şi prin conducerea Spiritului după consacrare — după înrolarea în această armată.