Vol. 6 - Noua
Creaţie
STUDIUL
XVI
Noua Creaţie - Moştenirea prezentă
a Noii Creaţii
Primele roade ale spiritului — Speranţele
adevărate faţă de speranţele false — Speranţa
noastră — Tâlharul în paradis — Dorinţa intensă a Sfântului
Pavel — „Casa noastră pământească” şi „locuinţa
noastră din cer”— Scena schimbării la faţă — „Cel
dintâi prin învierea morţilor” — Bucuriile prezente ale Noii
Creaţii — „Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria
voastră să fie deplină” — Credinţa, un rod al
Spiritului şi o parte a moţtenirii Noii Creaţii
Nu toate binecuvântările
Noii Creaţii aparţin viitorului — dincolo de văl. Noii
Creaţii i se acordă în viaţa prezentă roadele dintâi
ale Spiritului, o pregustare a binecuvântării viitoare. Printre
aceste roade dintâi pot fi enumerate diferitele roade şi daruri ale
Spiritului sfânt — credinţa, speranţa, bucuria, pacea,
iubirea etc. Unii ar putea pretinde că acestea sunt nepalpabile
şi ireale, dar noi răspundem că ele sunt tot atât de reale
ca şi Noile Creaturi; şi în măsura în care creşte
Noua Creatură, cresc şi aceste elemente ale experienţelor,
binecuvântării şi dezvoltării ei. Într-adevăr, se va
admite că aceste însuşiri, când aparţin de lucrurile pământeşti,
sunt cele mai mari binecuvântări ale omului natural, sunt însuşirile
care-i dau cea mai mare măsură de binecuvântare şi
privilegiu. Noile Creaturi în Cristos, schimbându-şi speranţele,
privilegiile şi iubirile pământeşti cu cele cereşti,
află că cele din urmă sunt mult mai preţioase decât
cele pe care le-a predat. Iubirile pământeşti sunt adesea
nestatornice, sunt în general egoiste. Speranţele pământeşti
sunt de obicei efemere şi iluzorii. Bucuriile pământeşti
sunt în cel mai bun caz de scurtă durată şi superficiale.
Ambiţiile pământeşti arareori sunt satisfăcute,
şi chiar şi atunci, împreună cu dulceaţa lor este amărăciune.
Cu toate acestea, vedem întreaga lume străduindu-se să ((660))
ajungă la aceste ambiţii, bucurii, speranţe, iubiri, şi
cu toţii suntem martori că plăcerea cea mai mare a
oamenilor constă în urmărirea acestora — că odată
cu obţinerea lor vine o măsură de dezamăgire.
Cu
Noua Creaţie nu este aşa. Speranţele lor, bucuriile lor,
iubirile lor, ambiţiile lor cresc continuu, hrănite de făgăduinţele
nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului divin. Iar făgăduinţele
nu aduc nici o dezamăgire, ci satisfacţia şi pacea lui
Dumnezeu care întrece orice înţelegere vin tot mai mult în inimile
lor, pe măsură ce ochii credinţei lor se deschid tot mai
larg ca să înţeleagă lungimile şi lăţimile,
înălţimile şi adâncimile înţelepciunii şi
iubirii divine, ei fiind moştenitori şi comoştenitori ai
binecuvântării bogate a acestora prin Domnul Isus Cristos.
Această
ţară a făgăduinţei în care Noile Creaturi intră
în mod figurativ în momentul deplinei consacrări, când primesc
spiritul înfierii, este o ţară în care curge lapte şi
miere; şi chiar dacă îşi are încercările ei, biruinţele
ei, lupte interne şi externe, totuşi nu numai victoriile ei înseamnă
bucurie şi pace, ci, sub instruirea şi îndrumarea divină,
chiar şi înfrângerile ei sunt transformate în surse de speranţă,
credinţă şi bucurie, prin Cel care poate şi vrea să
facă toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele lor.
Speranţele
adevărate faţă de speranţele false
Apostolul
ne atrage atenţia asupra faptului că Satan caută să-i
facă rău Noii Creaţii prezentându-se ca înger sau mesager
al luminii. Când unii mărturisesc faptul că au fost concepuţi
de lumină, de Adevăr, de Spiritul sfânt, Adversarul îşi dă
seama că aceştia sunt pe cale de a scăpa cu totul de întunericul,
superstiţia şi înşelarea cu care el a învăluit
omenirea. Atunci el se preface şi în loc să încerce mai
departe să-i conducă direct în superstiţii şi întuneric,
simulează a fi conducător spre mai multă lumină;
şi deşi este în mod special treaz în această direcţie
acum când predomină lumina mai clară, nu trebuie să uităm
că de când apostolul a scris aceste cuvinte, Satan a fost întodeauna
energic pe această cale. ((661)) Găsim dovezi despre
aceasta în diferitele crezuri ale creştinătăţii care
marchează străduinţe de a ieşi din întuneric, dar
sunt pline de teorii false, speranţe false, de un caracter seducător.
Acestea, în timp ce pretind că sunt ajutoare pentru creştin,
pretind că onorează pe Dumnezeu, pretind că expun Cuvântul
Său, sunt în realitate capcane şi încurcături care să
împiedice de la o concepţie cuvenită a Adevărului.
Minunata prevedere de iubire şi îndurare a lui Dumnezeu, atât de raţională
în toate amănuntele, a suferit împotrivire din partea Adversarului
nu numai direct ci şi indirect, prin faptul că a pus în faţa
poporului Domnului un lucru care pentru judecata lor imperfectă ar
putea să pară că sunt speranţe şi perspective mai
mari decât cele prezentate de Adevăr. Totuşi, tendinţa
erorii este tot mai departe de Adevăr, de planul divin, de
simplitatea Evangheliei, înspre confuzie de gândire, superstiţie
şi intrigi clericale.
Printre
aceste speranţe înşelătoare este speranţa că
atunci când oamenii mor, ei nu sunt morţi — că atunci când
sunt morţi, sunt mai vii decât au fost vreodată. Această
speranţă este prezentată de Adversar pentru a se opune
speranţei scripturale a învierii din morţi. Una sau alta din
aceste speranţe trebuie să fie falsă. Adversarul a reuşit
în mod remarcabil să introducă în „creştinătate”
această speranţă falsă, pe care Cuvântul lui Dumnezeu
n-o sprijină şi care este în conflict direct cu învăţătura
Cuvântului referitor la învierea morţilor, deoarece, dacă nici
unul nu este mort, n-ar putea fi nici o „înviere a morţilor”.
O
altă speranţă falsă este în privinţa timpului răsplătirii
credincioşilor Domnului. Adversarul a avut tot atâta succes în înşelarea
bisericii nominale să creadă că în loc să aştepte
învierea morţilor, în loc să spere la o parte în Întâia Înviere
ca timp al primirii răsplăţii, ar trebui să spere că
morţii (nu sunt morţi, ci) intră în răsplata lor prin
uşa morţii, în loc să intre prin uşa învierii, cum
este prezentat peste tot în Scripturi. Aceste speranţe false, ca
şi toate celelalte lucruri false, sunt dăunătoare, oricât
ar părea de plăcute pe moment. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să
ne fie îndrumător şi el ne informează ((662)) că
toate speranţele noastre în privinţa binecuvântării,
bucuriei etc. viitoare se bazează pe învierea morţilor.
Aşteptările
false din trecut, că momentul morţii ar fi momentul gloriei cereşti
(contrar nu numai tuturor faptelor şi împrejurărilor care pot
fi demonstrate pentru mintea umană, ci şi împotriva unei mari
mase de mărturii scripturale în privinţa învierii — a căror
împlinire aşteaptă a doua venire a Domnului nostru), au fost
foarte dăunătoare pentru poporul Domnului, prin aceea că a
fost depărtat de la Cuvânt şi de la adevăratele speranţe
pe care acesta le insuflă şi care sunt în deplină armonie
cu raţiunea cea mai sănătoasă şi cu toate faptele
aşa cum le vedem în jurul nostru.
Se
poate sugera că această speranţă a unei schimbări
instantanee la starea cerească în momentul morţii este chiar
speranţa pe care o susţine această scriere pentru ultimii
membri ai Creaţiei Noi. Acest lucru este adevărat, dar avem un
motiv pentru care sprijinim astfel de speranţă în prezent, care
nu putea fi oferit ca dovadă înainte de 1878, data de la care noi
susţinem că datează această creştere a speranţei
poporului Domnului. Creşterea speranţelor Noii Creaţii în
acest timp de seceriş este în deplină armonie cu Scripturile. Gândul
nostru nu este că toţi oamenii, nici chiar că toţi
membrii Noii Creaţii de-a lungul veacului, au fost schimbaţi în
momentul morţii lor; dar susţinând împreună cu
Scripturile că ei au adormit în Isus, susţinem de asemenea împreună
cu aceeaşi autoritate că speranţa lor este în trezirea
promisă de Dumnezeu că va veni în ziua cea nouă, ziua
Milenară. Speranţa noastră, zidită pe mărturia
Cuvântului divin, este că ne aflăm deja în aurora acestei zile
noi; că Emanuel este deja prezent, stabilindu-Şi Împărăţia;
că prima parte este socotirea cu servii Săi, aşa cum El
arată în mod deosebit în pildele Sale care ilustrează lucrarea
de îndeplinit la întoarcerea Sa ca să ia Împărăţia
pământului. Pildele spun că El va chema pe servitorii Săi
cărora le-a încredinţat minele şi talanţii şi că
se va socoti cu aceştia înainte de a începe socoteala cu lumea.
Luca 19:15; Mat. 25:14.
((663))
Această
lucrare începe cu casa lui Dumnezeu, Biserica, Noua Creaţie, şi
cum s-a indicat deja*, 1878 d. Cr. marchează data la care „întâi
vor învia cei morţi în Hristos”. Este în deplină armonie cu
Scripturile, prin urmare, faptul că noi credem că apostolii
şi sfinţii credincioşi de-a lungul veacului, până în
zilele noastre, sunt deja glorificaţi, sunt deja în posesia
corpurilor spirituale glorioase promise lor, dar, fiindcă sunt „schimbaţi”
şi făcuţi ca Învăţătorul, fiinţe
spirituale, sunt ascunşi de vederea umană, dincolo de văl.
Este în deplină armonie cu această speranţă zidită
pe Scripturi faptul că noi învăţăm că fiecare
membru al Noii Creaţii care este încă în trup nu va mai trebui
să „doarmă” şi să aştepte timpul stabilirii
Împărăţiei, deoarece Regele şi Împărăţia
sunt deja aici, lucrarea noii dispensaţii de acordare a vieţii a
început deja, partea cea mai mare a membrilor Noii Creaţii alese au
fost deja glorificaţi, iar membrii în viaţă îşi
primesc doar completarea şlefuirii, pregătirii şi încercării
pregătitoare pentru a-şi avea partea lor în Întâia Înviere
— ca să fie „luaţi” sau „schimbaţi” într-un
moment, într-o clipeală de ochi — ca să fie, în momentul morţii
trupului, învestiţi cu casa cea nouă, corpul spiritual. 2 Cor.
5:1; 1 Tes. 4:17.
____________________
*Vol.
II, cap. 7
____________________
Analizând
însă acest subiect, trebuie să avem în minte nu numai aceste
speranţe speciale din acest timp de „seceriş”, ci şi în
mod general care au fost speranţele tuturor fraţilor, ale
tuturor membrilor Noii Creaţii — speranţele puse în faţa
noastră în Evanghelie. Să lăsăm Cuvântul inspirat să
spună aceste speranţe şi să nu lăsăm să
ne preocupe faptul că ele sunt foarte diferite de cele nutrite în
general de aşa-zisa lume creştină. Este adevărat, „Lumea
Creştină” prezintă în crezurile ei o credinţă
în a doua venire a lui Cristos şi în învierea morţilor, dar
acestea sunt doar expresii verbale prin care caută să-şi
menţină ceva legătură cu Scripturile. Acestea nu sunt speranţele
Lumii Creştine ((664)) — ale bisericii nominale, ci sunt mai
degrabă temerile ei. Ei se tem de a doua venire a lui Cristos
mai degrabă decât speră în ea; şi se tem de învierea morţilor
mai degrabă decât speră în ea, din cauză că au fost
induşi în eroare de către Adversarul cel mare să înţeleagă
greşit caracterul şi planul divin şi să creadă în
general că a doua venire a lui Cristos înseamnă sfârşitul
speranţei, sfârşitul probării, sfârşitul îndurării,
în loc s-o înţeleagă, aşa cum arată Scripturile, că
este de fapt începutul marii binecuvântări a tuturor familiilor pământului,
pe care Dumnezeu a promis-o demult şi pe care a pregătit-o timp
de patru mii de ani.
Învierea
este privită de asemenea cu frică, din cauză că învăţătura
falsă a dus la presupunerea că spiritul, sau suflarea vieţii,
are conştiinţă fără a avea corp, iar corpul este
un fel de închisoare din care spiritele sunt bucuroase să fie
eliberate — că întoarcerea în el ar fi o pedeapsă. Astfel
tradiţiile oamenilor au zădărnicit Cuvântul lui Dumnezeu,
sub influenţa marelui Adversar, dumnezeul acestei lumi, care orbeşte
acum pe atât de mulţi. Dar să privim mărturia scripturală
despre acest subiect şi să vedem cât de clar şi explicit
arată ea în toate cazurile a doua venire a lui Cristos şi învierea
ca fiind, întâi, speranţa Bisericii, a Noii Creaţii, şi
apoi, speranţa lumii.
„Încingeţi-vă
coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă
toată nădejdea în harul care vă va fi adus la descoperirea
lui Isus Hristos.” 1 Pet.
1:13.
„Şi
noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând
înfierea, adică răscumpărarea (eliberarea) trupului nostru
(Biserica, corpul lui Cristos). Căci în nădejdea aceasta am
fost mântuiţi (încă nu în mod real, ci doar în sens
anticipativ).” Rom. 8:23, 24.
„Binecuvântat
să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos,
care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea
lui Isus Hristos dintre cei morţi, la o nădejde vie şi la o
moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi
care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.
Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă,
pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă,
în care (speranţă) voi vă bucuraţi mult, cu toate că
acum, dacă trebuie, sunteţi
((665)) întristaţi pentru puţin timp, prin felurite
încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai
scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat
prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi
cinste, la descoperirea lui Isus Hristos.” 1 Pet. 1:3-7.
„De
acum mă aşteaptă cununa dreptăţii pe care mi-o va
da în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept, şi nu numai
mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui.”
2 Tim. 4:8.
„Nu
mi-e ruşine, căci ştiu în Cine am crezut. Şi sunt încredinţat
că El are putere să păzească ce I-am încredinţat,
până în ziua aceea.” 2
Tim. 1:12.
„Să
trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie,
aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea
slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat
pe Sine Însuşi pentru noi.” Tit
2:12-14.
„(Eu,
Pavel) îţi mărturisesc (ţie, lui Felix) că slujesc
Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc
partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci
şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o primesc şi
ei, că va fi o înviere.” Fapt.
24:14, 15.
„Voi
aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră,
atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în
slavă.” Col. 3:3, 4.
„Sunt
judecat din cauza nădejdii în învierea morţilor.”
Fapt. 23:6.
„Isus
i-a zis: «Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine,
chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine (atunci) trăieşte
şi crede în Mine, nu va muri niciodată.»”
Ioan 11:25, 26.
„Vine
ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi
din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii (Întâia
Înviere), iar cei care au făcut răul (al căror curs în
viaţa prezentă nu va primi aprobarea divină ca vrednici de
viaţă veşnică), pentru învierea judecăţii (înviere
treptată sub disciplinările şi răsplăţile
din timpul Veacului Milenar)*.
Ioan 5:28, 29.
———————
*Vezi
cap. 17
———————
„În
casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa,
v-aş fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc
un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti
un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo
unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Ioan
14:2, 3.
„Fiul
Omului va veni în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi,
şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.”
Mat. 16:27.
„Iată,
Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine.” Apoc. 22:12.
„Iată,
mântuirea ta vine; iată plata este cu El.” Isa. 62:11.
((666))
„Fiţi
deci îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea (parousia)
Domnului. . . . Întăriţi-vă inimile, căci venirea
Domnului este aproape.” Iac.
5:7, 8.
„Spuneţi
celor slabi de inimă: «Fiţi tari şi nu vă temeţi!
Iată, Dumnezeul vostru: răzbunarea va veni, răsplătirea
lui Dumnezeu; El Însuşi va veni şi vă va mântui.» Atunci
se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; . . . căci
în pustie vor ţâşni ape şi în deşert torenţi.”
Isa. 35:4-6.
„În
timpul acela poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit
scris în carte (a vieţii). Mulţi dintre cei care dorm în
ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţă
veşnică (Întâia Înviere) şi alţii pentru ruşine
şi dispreţ veşnic (dezonoare — din care însă vor
putea fi recuperaţi prin procesele restabilirii puse atunci în acţiune).
Cei înţelepţi (mica turmă, fecioarele înţelepte) vor
lumina ca strălucirea cerului (ca soarele — Mat. 13:43) şi cei
care vor îndruma pe cei mulţi spre dreptate vor străluci ca
stelele (luminători), în veac şi în veci de veci. . . . Iar tu,
du-te, până va veni sfârşitul (până va veni „secerişul”
sau sfârşitul veacului); tu te vei odihni şi te vei ridica în
partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.”
Dan. 12:1-3, 13. Vol. III, pag. 83
„O
carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui (Iehova), pentru
cei care se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. «Ei vor fi ai Mei»,
zice Domnul oştirilor, «Îmi vor fi o comoară deosebită,
în ziua pe care o pregătesc».”
Mal. 3:16, 17.
Teoriile
deformate şi închipuirile fanteziste vin mai cu seamă de la
filosofii umani, care n-au îndrumarea candelei Cuvântului divin şi
care aşa au stricat judecata multora dintre sfinţii dragi ai
Domnului, încât declaraţiile anterioare şi multe alte declaraţii
explicite în privinţa adevăratelor speranţe ale poporului
Domnului sunt negate şi despuiate de forţa, frumuseţea
şi puterea lor prin alte scripturi mai mult sau mai puţin
figurative, care sunt scoase cu forţa de la locul şi din sensul
lor adevărat, aşa încât să le facă antagoniste cu
aceste declaraţii clare. Pe acestea trebuie să le examinăm,
pentru a clarifica şi simplifica pentru ochii înţelegerii
noastre calea credinţei, speranţei şi ascultării. Vom
începe deci să remarcăm diferitele binecuvântări care se
adaugă la speranţele noastre, care ne aparţin în viaţa
prezentă, ca parte din primele roade ale moştenirii noastre.
Tâlharul
în paradis
„Şi
a zis lui Isus: «Adu-Ţi aminte de mine, Doamne, când vei veni în
împărăţia Ta». Şi Isus i-a răspuns (tâlharului
pocăit): «Adevărat ((667))
îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în Paradis».” Luca
23:42,43 (după redarea autorului — n. e.).
Cei
care consideră mântuirea ca o scăpare de la chinul veşnic
într-un paradis de plăcere şi care depinde numai de împrejurări
accidentale de favoare, cred că în această relatare văd
exemplificarea doctrinei alegerii — că Domnul nostru Isus,
încântat de cuvintele mângâietoare ale acelui tâlhar, l-a ales pentru
cer şi la fel a ales ca celălalt să sufere toată
eternitatea, fără compătimire şi ajutor. Cu adevărat,
dacă Dumnezeu a făcut ca mântuirea să fie o astfel de
loterie, un astfel de lucru la întâmplare, cei care cred că este aşa
n-ar prea trebui să aibă nimic de zis împotriva loteriilor
organizate de Biserică şi cu atât mai puţin împotriva
celor lumeşti.
Dar
nu acesta este cazul. Această scriptură a fost tare neînţeleasă.
Pentru a-i înţelege sensul să luăm în considerare împrejurările
şi relaţiile.
Domnul
tocmai fusese condamnat, iar acum era executat pentru acuzaţia de trădare
împotriva guvernării Cezarului pentru că a zis că era rege,
deşi El le spusese că Împărăţia Lui „nu era
din lumea aceasta”. Pe cruce deasupra capului Său era, scrisă
în trei limbi, nelegiuirea de care era acuzat: „Acesta este Împăratul
iudeilor”. Cei din jur cunoşteau pretenţia Lui şi-L luau
în râs, în afară de unul dintre tâlhari răstignit alături.
Fără îndoială că el auzise despre Isus şi despre
caracterul şi faptele Sale minunate şi şi-a spus în inima
sa: Acesta este cu adevărat un om deosebit şi minunat. Cine
poate şti că pretenţiile Lui n-au nici o bază? Desigur
că El trăieşte aproape de Dumnezeu. Îi voi vorbi cu
simpatie: asta nu poate face nici un rău. Apoi şi-a mustrat
tovarăşul menţionând nevinovăţia Domnului, iar
apoi a avut loc conversaţia notată mai sus.
Nu
putem presupune că acest tâlhar a avut idei corecte sau clare despre
Isus — nimic mai mult decât un simplu simţământ că
deoarece era gata să moară, orice pai de speranţă era
mai bun decât nimic. A-i acorda mai multă încredere ar însemna a-l
plasa în credinţă înaintea tuturor apostolilor şi
urmaşilor Domnului, care la vremea aceasta fugiseră întristaţi
şi care, la trei zile după aceea, au spus: ((668)) „Noi
nădăjduiam (nădăjduiserăm) că El este
Acela care va răscumpăra pe Israel”. Luca 24:21.
Nu
putem avea nici o îndoială în legătură cu sensul acestei
cereri. El a vrut să spună că, indiferent când va ajunge
Isus în puterea Împărăţiei Sale, el dorea să fie
favorizat, avut în grijă. Acum să remarcăm răspunsul
Domnului nostru. El nu zice că n-are nici o împărăţie,
ci, dimpotrivă, indică prin răspunsul Său că
cererea tâlharului era potrivită. Cuvântul tradus „adevărat”
sau „într-adevăr” este cuvântul grecesc „amin”
şi înseamnă „aşa să fie” sau „cererea îţi
este ascultată”. „Îţi spun astăzi (în această zi
întunecată, când pare ca şi cum aş fi un impostor,
când mor ca răufăcător), vei fi cu Mine în paradis.”
Esenţa acestei făgăduinţe este că atunci când
Domnul Îşi va fi stabilit Împărăţia, aceasta va fi
un rai, iar tâlharul nu va fi uitat şi va fi în ea. A se nota că
am mutat virgula dinaintea cuvântului „astăzi” după el. (Această
punctuaţie este confirmată de G. M. Lamsa în Noul Testament
tradus din surse aramaice originale şi publicat în 1940. În limba
română diferenţa apare prin mutarea particulei „că”
dinaintea cuvântului astăzi după el — n. e.)
Acest
lucru face cuvintele Domnului nostru cu totul clare şi raţionale.
El i-ar fi putut spune tâlharului mai mult dacă ar fi vrut. I-ar fi
putut spune că motivul pentru care va avea privilegiul să fie în
Paradis era că atunci şi acolo (la Calvar — n. e.) se plătea
răscumpărarea lui. I-ar mai fi putut spune că El
murea şi pentru celălalt tâlhar şi-l răscumpăra
şi pe el, precum şi întreaga mulţime curioasă şi
batjocoritoare din faţa Lui, milioanele care erau atunci în mormânt
şi milioanele nenăscute încă. Ştim acest lucru,
fiindcă ştim că „Isus Hristos, prin harul lui Dumnezeu, a
gustat moartea pentru toţi”, „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ
de răscumpărare pentru toţi”, pentru ca toţi, la
timpul cuvenit, să poată avea prilejul să se întoarcă
la starea edenică pierdută prin păcatul primului om şi
răscumpărată pentru oameni prin sacrificiul neprihănit
al lui Cristos. Evr. 2:9; 1 Tim. 2:5, 6; Fapt. 3:19.
După
cum s-a arătat deja, grădina Edenului a fost doar o ilustraţie
a ceea ce va fi Pământul când va fi cu totul eliberat de blestem
— desăvârşit şi înfrumuseţat. Cuvântul „paradis”
((669)) este de origine arabă (iar „rai” de origine slavă
— n. e.) şi înseamnă grădină. Septuaginta
redă Geneza 2:8 astfel: „Dumnezeu a plantat un paradis în
Eden”. Când Cristos Îşi va fi stabilit Împărăţia
şi răul va fi legat etc., acest pământ va deveni treptat
un paradis, iar cei doi tâlhari şi toţi ceilalţi care sunt
în morminte vor veni în acest paradis, şi atunci, devenind ascultători
de legile lui, vor putea trăi în el şi se vor putea bucura de
el veşnic. Nu ne îndoim însă de faptul că cuvintele blânde
spuse Mântuitorului nostru suferind în acel ceas întunecat nu-şi
vor pierde răsplata specială şi potrivită, la fel ca
şi dăruirea unui pahar de apă sau altă mică
amabilitate făcută faţă de cei pe care acest Împărat
„nu Se ruşinează să-i numească fraţi”. Mat.
10:42.
În
Scripturi Paradisul este folosit ca să descrie starea de fericire
primară a omului în armonie cu Creatorul său, înainte ca
blestemul şi ruina păcatului să fi intrat în lume. Acest
Paradis pierdut pentru omenire este făgăduit să fie
restaurat; şi într-o manieră mai mult sau mai puţin vagă
întreaga creaţie a aşteptat şi încă mai aşteaptă
şi speră în Epoca de Aur care să fie astfel inaugurată.
Scripturile prezintă ideea că starea de Paradis a fost răscumpărată
pentru om prin moartea Domului nostru Isus, şi că drept consecinţă
o parte a lucrării Sale glorioase de restabilire va fi să
restabilească Paradisul — „ce era pierdut” — proprietatea
cumpărată. Mat. 18:11; Efes. 1:14; Apoc. 2:7.
Dar
avem noi oare dreptul să schimbăm locul virgulei? Desigur:
punctuaţia din Biblie nu este inspirată. Scriitorii
Bibliei n-au folosit nici o punctuaţie. Aceasta a fost
inventată cam cu patru sute de ani în urmă. Este doar o înlesnire
modernă şi ar trebui să fie folosită ca să se obţină
sensul în armonie cu toate celelate scripturi.
Exemplele
de folosire similară a cuvântului „astăzi” în literatura
modernă sunt foarte frecvente; şi atragem atenţia în
Scripturi asupra următoarelor:
„De
aceea îţi poruncesc astăzi lucrul acesta.” Deut. 15:15.
„Ţi-am
pus astăzi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul.”
Deut. 30:15.
„Ţi-am
poruncit azi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău.”
Deut. 30:16.
„Să
dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultaţi
astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile
acestea.” Fapt. 26:29.
((670))
Nu
numai sensul acestui pasaj cere punctuaţia sugerată, ci o cere
şi armonia lui cu tot restul Scripturilor, şi nici o obiecţie
rezonabilă sau validă nu poate fi adusă la ea. A presupune
că Domnul nostru a mers în Paradis imediat, ar însemna să
presupuneam o imposibilitate, fiindcă Paradisul nu fusese încă
restabilit. Mai mult, se spune clar că trupul Domnului nostru a fost
îngropat în mormântul lui Iosif, iar sufletul sau fiinţa Lui a
mers în şeol, hades, uitare, şi că El a fost mort între
timp, şi nu viu în Paradis sau în altă parte. Scripturile ne
asigură clar, nu de faptul că Domnul nostru la învierea Sa a
venit din cer sau din Paradis, ci El „a înviat a treia zi, după
Scripturi” (1 Cor. 15:4). Propriile cuvinte ale Domnului nostru după
învierea Sa au fost: „Aşa este scris şi aşa trebuia să
sufere Hristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi”
(Luca 24:46). Iar Mariei i-a spus: „Încă nu M-am suit la Tatăl
Meu, ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la
Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la
Dumnezeul vostru”. Ioan 20:17.
Dorinţa
intensă a Sfântului Pavel
„Pentru
mine a trăi este (a trăi pentru) Hristos şi a muri este un
câştig. Dar dacă mai trăiesc în trup, ca să lucrez
cu roade, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să
aleg. Sunt strâns din două părţi: (doresc intens întoarcerea
Lui şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult
mai bine); dar pentru voi este mai de folos să rămân în trup.”
Filip. 1:21-24 (paranteza este conform traducerii Diaglott).
Se
va observa că diferenţa principală între cele de mai sus
şi versiunea comună engleză (şi română — n.
e.) este substituirea cuvântului „a pleca” (N. Testament, 1994 — n.
e.) cu „a se întoarce”. Pentru justificarea folosirii cuvântului
„a se întoarce” traducătorul spune într-o notă de subsol:
„To
analusai, eliberarea din nou sau întoarcerea, fiind ceea ce
dorea Pavel fierbinte, nu putea fi moartea sau dizolvarea, aşa
cum este implicat prin cuvântul a pleca în versiunea comună;
fiindcă părea că pentru el era indiferent pe care din cele
două s-o aleagă — viaţa sau moartea; dar el
dorea analusai, care era un al treilea lucru şi foarte
mult de preferat oricăruia dintre celelalte două la care
se face aluzie. Cuvântul analusai apare în Luca 12:36 şi
este redat prin a ((671)) se întoarce — „Să
fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul
lor să se întoarcă” etc. Isus îi învăţase
pe ucenici că El va veni din nou (Ioan 14:3, 18), sau se va întoarce;
şi astfel le-au spus şi îngerii la înălţarea Sa (Fapt.
1:11). Pavel a crezut această doctrină şi le-a dat-o şi
altora ca învăţătură, şi căuta şi aştepta
întoarcerea (analusai) Mântuitorului din cer (Filip. 3:20; 1 Tes.
1:10; 4:16, 17) când va «fi totdeauna cu Domnul»”.
O
examinare a cuvântului grecesc analusai arată că el este
folosit în literatura greacă de către Platon în ambele moduri
— uneori însemnând a pleca, alteori a se întoarce; dar
în Noul Testament cuvântul apare numai de două ori, aici şi în
Luca 12:36. În cazul din urmă, după cum s-a spus mai sus, este
redat „a se întoarce”, şi evident că n-a putut fi
redat altfel şi totuşi să se păstreze sensul. În
cazul pe care-l discutăm (Filip. 1:23), susţinem că ar
trebui redat a se întoarce, pentru motivul foarte simplu că,
chiar şi atunci când este folosit cu sensul de a pleca,
trebuie să conţină ideea de a pleca din nou — a
pleca într-un loc unde mai fusese înainte. Prefixul grecesc ana
în ana-lusai înseamnă din nou,după cum şi
prefixul nostru re din a reveni înseamnă din nou. Deci,
dacă s-ar reda a pleca, am fi obligaţi să adăugăm
ideea de a re-pleca sau a pleca din nou. Iar aceasta ar strica
ideea în legătură cu Sf. Pavel, fiindcă el nu fusese cu
Cristos în glorie şi ca atare nu putea „pleca din nou” ca
să fie acolo cu Cristos. Dar când traducem analusai „întoarcere”
şi-l aplicăm la Domnul nostru, orice dificultate pare înlăturată.
Să
remarcăm împrejurările care au dat naştere la această
expresie. Apostolul fusese pentru un timp prizonier la Roma, şi în
timp ce uneori era bine tratat de unii dintre împăraţi, era
constant pasibil de a fi dat la moarte din vreun capriciu. El a scris
această Epistolă ca recunoaştere a unui dar substanţial
din partea Bisericii din Filipi şi a folosit prilejul ca să le
spună totul despre starea lui, despre înaintarea lucrării
Domnului etc. şi să-i încurajeze la statornicie până la
sfârşit.
Deoarece
lor le-ar fi plăcut să ştie ce perspective de eliberare
avea, el le-a spus că vrăjmaşii (văzându-i libertatea
timp de doi ani — Fapt. 28:30) explicau creştinismul sperând ((672))
prin aceasta să mai adauge necaz şi poate moarte la lanţurile
lui (Filip. 1:16-19). Dar el şi-a dat seama de rugăciunile
Bisericii pentru el şi s-a aşteptat ca procesul său în faţa
lui Nero să aibă ca rezultat eliberarea sa — fie prin
achitare, fie prin moarte. Apoi el le spune că, în ceea ce priveşte
preferinţa lui, ar fi greu să aleagă între viaţă
(cu suferinţele ei) şi moarte (cu odihna de truda ei), dar
deoarece n-avea de ales între aceste două lucruri posibile, el avea
o dorinţă, o dorinţă intensă după un lucru
care ştia bine că era imposibil, un lucru despre care ştia
că era îndepărtat şi învăţase Biserica despre
aceasta (2 Tes. 2:1-8) — întoarcerea lui Cristos şi să
fie împreună cu El. Apoi, lăsând ce era imposibil şi întorcându-se
la ce era posibil, el îi asigură că avea o convingere, că
Dumnezeu avea încă pentru el o lucrare pe care s-o facă pentru
Biserică şi că va fi eliberat. Şi chiar dacă
Scripturile nu dau nici o relatare, tradiţia spune că a fost
achitat de Nero şi a mai avut cam cinci ani de libertate şi
slujire înainte de a fi rearestat şi executat.
Este
vrednic de notat aici că în mod repetat în scrierile lui Pavel
şi ale lui Luca sunt folosite alte cuvinte când vreau să spună
clar a pleca. Şi să se reţină că Luca a
fost secretarul apostolului, care a călătorit mult cu el şi
a fost obişnuit să folosească cuvintele în acelaşi
sens.
Dacă
însă mai sunt unii care susţin folosirea cuvântului „a pleca”
mai degrabă decât „a se întoarce”, supunem atenţiei următoarele:
Fără
îndoială că Pavel ar fi dorit, în special având în vedere
cunoştinţa sa că a doua venire a Domnului nu putea avea loc
curând, ca el să plece în cer sau în altă parte pentru a fi
imediat cu Domnul. Dar el ştia că o asemenea dorinţă
nu putea fi acordată în armonie cu planul divin, şi, ca atare,
deşi aceasta ar fi fost dorinţa lui intensă, ea nu intra în
socoteală ca unul din lucrurile posibile. El era încă lăsat
în strânsoarea indeciziei în privinţa preferinţei sale legate
de cele două lucruri posibile — să trăiască şi
să servească Biserica în suferinţă, sau să moară
şi să se odihnească de truda sa — aşteptând „fericita
noastră nădejde şi arătarea ((673)) slavei
marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos”, care „va
schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea
trupului Său de slavă”. Tit 2:13; Filip. 3:21.
„Casa
noastră pământească” şi „locuinţa noastră
din cer”
— 2 Cor. 5:1-10 —
Apostolul
scrie Noii Creaţii în privinţa condiţiei ei — neincluzând
omul natural. El recunoaşte voinţa nouă ca fiind Creatura
Nouă, iar corpul vechi ca fiind „tabernacolul” sau cortul ei,
care este cu mult mai bun decât fără nici unul, deşi este
cu totul nesatisfăcător. Creatura Nouă nu se poate simţi
cu totul acasă în el, ci doreşte intens corpul perfect, pe
care-l va avea la înviere — casa ei permanentă, sau partea din „locuinţa”
pe care Domnul nostru a promis că o va pregăti pentru Noua Creaţie
(Ioan 14:2). „Ştim că dacă se desface casa pământească
a cortului nostru, avem în ceruri o clădire de la Dumnezeu, o casă
veşnică, nefăcută de mână (nefăcută de
puteri omeneşti).”
Este
adevărat că în acest corp de acum, sau casă temporară
a peregrinajului nostru, gemem — apăsaţi din toate părţile
nu numai de influenţele rele ale lumii şi ale diavolului, ci de
asemenea şi în special de slăbiciunile cărnii noastre
proprii. Deoarece, când vrem să facem binele, răul este prezent
cu noi, aşa încât binele pe care vrem să-l facem suntem adesea
împiedicaţi să-l facem, în timp ce răul pe care nu-l
aprobăm ni se impune adesea şi se cere să ne împotrivim
lui continuu şi să-l biruim. După cum declară
apostolul în altă parte: „Noi care avem cele dintâi roade ale
Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea
trupului nostru” — Biserica, în asemănarea glorioasă a
Domnului nostru.
Dar
noi nu gemem cu dorinţa să fim dezbrăcaţi. Noi nu
dorim să fim fără corp, căci în cel mai bun caz de-a
lungul Veacului Evanghelic aceasta a însemnat să fi „adormit”, aşteptând
dimineaţa învierii pentru a fi „îmbrăcaţi cu locuinţa
noastră din cer”, cu corpul nostru nou, perfect, ((674))
permanent, „locuinţa” noastră. Ceea ce preferăm noi
este să nu ni se stingă mica scânteie de viaţă
prezentă, ci ea să fie înghiţită, absorbită în
stările perfecte ale vieţii perfecte la care suntem concepuţi.
Dorim naşterea prin înviere, cu corpul ei perfect.
„Şi
Cel care ne-a făcut chiar pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat
arvuna Duhului.” Această stare perfectă, pe care o vom obţine
la înviere, va fi marea împlinire a mântuirii noastre, pe care ne-a
promis-o Dumnezeu; iar mintea nouă, voinţa nouă, concepută
prin Cuvântul adevărului, este socotită ca începutul Creaturii
Noi, care va fi desăvârşită în natura divină când
întâia înviere o va fi completat. Spiritul sfânt acordat nouă în
prezent este un avans, cum s-ar zice — o „arvună” sau o
asigurare a rezultatelor mari şi îndurătoare la care sperăm
şi ne străduim, gemând şi rugându-ne.
„Aşadar,
noi totdeauna suntem plini de încredere, ştiind că, dacă
suntem acasă în trup (atâta vreme cât ne simţim cu totul mulţumiţi
de condiţiile prezente — de noi înşine şi de ambianţa
noastră), suntem departe de Domnul.” Dacă am trăi aproape
de El, „umblând cu Dumnezeu”, nu ne-am simţi perfect satisfăcuţi
de realizările, condiţiile etc. prezente, ci ne-am simţi ca
străini şi călători, căutând o odihnă mai
bună, o casă mai bună, „pe care Dumnezeu le-a pregătit
pentru cei care-L iubesc”. Dar acest lucru, după cum explică
apostolul, este adevărat numai despre cei care umblă prin credinţă
şi nu prin vedere.
„Dar
noi suntem plini de încredere (plini de credinţă în Dumnezeu,
ne bucurăm să umblăm prin credinţă) şi ne
place mai mult să părăsim trupul acesta (să fim fără
casă, peregrini şi străini pe pământ) şi să
fim acasă la Domnul” în spiritul părtăşiei noastre.
De
aceea ne străduim ca, fie în curând când vom ajunge acasă,
fie în prezent când suntem de fapt departe de casă, ca peregrini
şi străini, ne străduim să-I putem fi plăcuţi
Domnului, să putem avea favoarea şi binecuvântarea Lui, ((675))
să ne dăm seama de părtăşia şi prezenţa
Lui şi să ştim că în cele din urmă vom fi
acceptaţi de El.
„Căci
toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de
judecată a lui Hristos, pentru ca fiecare să primească răsplata
pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul
pe care-l va fi făcut.” În tot acest peregrinaj noi stăm la
bara de judecată a Domnului nostru: El ne probează, ne încearcă,
să vadă dacă-L iubim sau nu pe El şi lucrurile care
sunt pentru dreptate şi pace; şi dacă este aşa, cât
suntem dispuşi să sacrificăm pentru dreptate. El marchează
gradul iubirii noastre după măsura negărilor şi
sacrificiilor de sine pentru El şi pentru Adevăr.
Dar
a vorbi astfel despre corpurile noastre ca despre case poate fi adevărat
numai despre „sfinţi”, despre „Creaturile Noi” în Cristos
Isus. Alţii din omenire nu au o natură dublă şi nu
şi-ar putea aplica lor astfel de expresii cum sunt cele din Romani
8:10, 11: „Dacă Hristos este în voi, trupul este (socotit) mort
din pricina păcatului, dar duhul este viaţă din pricina
dreptăţii (atribuite)” a lui Cristos. Noua natură a sfinţilor,
concepută de Cuvântul adevărului, este de fapt numai voinţa
nouă, care însă de atunci încolo este tratată ca persoana
reală şi numai ea este recunoscută de Dumnezeu, care ne
cunoaşte nu după trup, ci după spiritul minţii noastre
noi — mintea lui Cristos. Să remarcăm şi Romani 6:3, 4.
Aceste „Creaturi Noi” au un om vechi, sau omul dinafară care
piere, şi un om nou, omul din interior, sau omul ascuns al inimii
care se reînnoieşte zi de zi. 2 Cor. 4:16; Col. 3:9, 10; Efes. 4:23,
24; 1 Pet. 3:4.
Scena
schimbării la faţă
Nu
prea şi-au imaginat ucenicii că declaraţia Domnului nostru,
că unii dintre ei nu vor gusta moartea până ce nu-L vor vedea
pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa, se va împlini
pentru Petru, Iacov şi Ioan pe Muntele schimbării la faţă
în şase zile. Totuşi aşa a fost; şi evident că
ea a produs efectul intenţionat şi mare asupra martorilor, unul
dintre ei scriind despre ea spune (2 Pet. 1:16-18): „Căci v-am făcut
((676)) cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus
Hristos, nu urmărind nişte basme meşteşugit alcătuite,
ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, măreţia
Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă,
atunci când din slava minunată s-a auzit un glas care îi zicea: «Acesta
este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea.»
Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El
pe muntele cel sfânt”.
Scena
schimbării la faţă n-a fost un lucru aievea. A fost o „viziune”,
după cum le-a explicat Domnul nostru ucenicilor pe când coborau de
pe munte. În această viziune, ca în toate viziunile, irealul apare
ca real. Întocmai aşa a fost şi viziunea lui Ioan pe Insula
Patmos, descrisă în cartea Apocalipsei. El a văzut, a auzit, a
vorbit, dar lucrurile care i-au fost arătate n-au fost realităţi
— n-au fost fiare cu multe capete şi multe coarne, şi îngeri
şi potire şi tronuri, nici balauri adevăraţi etc., a
fost doar o viziune. Iar o viziune a fost în toate sensurile cuvântului
la fel de potrivită şi de fapt mai potrivită pentru acel
scop decât ar fi fost realităţile.
„Cel
dintâi prin învierea morţilor”
Moise
şi Ilie n-au fost prezenţi pe munte personal, ci doar au fost
prezentaţi ucenicilor în viziune. Ştim acest lucru nu numai din
declaraţia Domnului nostru că a fost o „viziune”, ci şi
din declaraţia Sa că nimeni nu se suise în cer (Ioan 3:13; Fapt.
2:34). Ştim de asemenea că Moise şi Ilie nu puteau fi acolo,
deoarece ei nu erau înviaţi dintre morţi, fiindcă Însuşi
Domnul nostru Isus era „pârga celor adormiţi” — „Cel întâi-născut
dintre cei morţi, pentru ca în toate să aibă cel dintâi
loc”. 1 Cor. 15:20; Col. 1:18.
Mai
mult, apostolul către evrei menţionează clar pe Moise
şi pe profeţi (care ar include şi pe Ilie), credincioşia
lor în trecut şi acceptarea lor de către Dumnezeu; dar arată
că ei nu-şi primiseră încă răsplata şi n-o
vor primi până după ce noi (Biserica evangheliei) ne vom fi
primit răsplata ca moştenitori împreună cu Cristos în Împărăţia
Sa. „Toţi ((677)) aceştia, măcar că au primit
mărturie prin credinţă, totuşi n-au primit (binecuvântările)
ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere
ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire
fără noi”. Evr. 11:39, 40.
Atunci,
deoarece înfăţişarea lui Moise şi a lui Ilie împreună
cu Domnul nostru a fost doar o aparenţă, întrebăm în mod
cuvenit: care a fost semnificaţia sau sensul acestei viziuni? Răspundem:
a fost un tablou care ilustra Împărăţia glorioasă a
lui Cristos, cum prezisese Domnul nostru şi cum a înţeles-o
şi a descris-o Petru. Cei trei ucenici n-au avut nici o parte în
acest tablou. Ei au fost doar martori. Cristos a fost figura centrală;
trăsăturile şi veşmintele Sale, strălucind de o
lumină miraculoasă, au reprezentat în simbol gloriile care aparţin
naturii spirituale, pe care Domnul nostru le-a primit la învierea Sa, „reprezentarea
exactă a fiinţei Tatălui”. Aceeaşi glorie spirituală
este reprezentată şi în viziunile Apocalipsei, unde Domnul
nostru este reprezentat cu ochi ca para focului, iar picioarele strălucind
ca arama lustruită etc. (Apoc. 1:14, 15; 2:18). La a doua venire a
Sa, Domnul nostru nu va mai fi carne, fiindcă, aşa cum a mărturisit
El, „nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia
lui Dumnezeu”. El este acum şi va fi întotdeauna o fiinţă
spirituală glorioasă de cel mai înalt grad — natura divină:
iar schimbarea la faţă a fost cu intenţia să le dea
ucenicilor o vagă idee despre gloria care le întrece pe toate.
Moise
a reprezentat pe biruitorii credincioşi care L-au precedat pe Domnul
nostru, descrişi de apostol (Evr. 11:39, 40), care nu pot fi făcuţi
desăvârşiţi până când Împărăţia
va fi fost stabilită. Ilie a reprezentat pe biruitorii Veacului
Evanghelic. Vezi Vol. II, cap. 8.
Bucuriile
prezente ale Noii Creaţii
„V-am
spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi
bucuria voastră să fie deplină.”
Ioan 15:11.
Toţi
cei care fiind în afara „casei fiilor” — care nu s-au consacrat
şi de aceea n-au devenit membri ai Noii Creaţii, Preoţimea
Împărătească — văzând că membrii corpului lui
((678)) Cristos au făcut, asemenea Domnului lor, o deplină
consacrare a lor şi a tuturor intereselor pământeşti
pentru Domnul şi pentru cauza Sa, toţi aceşti neconsacraţi
sunt predispuşi să considere că în acest sacrificiu se
pierde orice bucurie. Dar fiecare membru al Noii Creaţii ştie
contrariul şi poate mărturisi că aceasta este o mare greşeală
— că deşi unele bucurii pământeşti, odată
foarte dragi, sunt sacrificate una câte una, în locul lor vin bucuriile
cereşti care fac mai mult decât să compenseze pierderea. Cum
iarăşi Domnul nostru a spus: „Voi . . . vă veţi întrista,
dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16:20).
Toată Creaţia Nouă trebuie să guste din paharul amar
pe care Domnul l-a golit până la fund; toţi aceştia
trebuie să simtă compătimire faţă de neputinţele
cărnii; toţi trebuie să-şi dea seama clar de păcătoşenia
excesivă şi amărăciunea păcatului; toţi
trebuie să fie probaţi în privinţa loialităţii
lor faţă de Tatăl ceresc şi a dispoziţiei lor de
a-şi sacrifica orice lucru pământesc aşa cum ar cere
interesul cauzei Sale şi credincioşia faţă de ceea ce
este corect. Dar prin asemenea lacrimi, întristări şi dezamăgiri
vin binecuvântări — binecuvântările unei înţelegeri că
au aprobarea divină, a unei bucurii superioare celei a omului
natural, bucuriile Domnului, ale părtăşiei şi
comuniunii cu Tatăl.
N-ar
putea exista astfel de bucurii dacă n-ar fi speranţele noastre
binecuvântate. Dacă bucuriile noastre ar depinde numai de împrejurările
acestei vieţi, noi n-am avea bucurii, şi, după cum a spus
apostolul, am fi „cei mai de plâns dintre oameni” (1 Cor. 15:19). Când
speranţa s-a prins ferm de făgăduinţele nespus de mari
şi scumpe din Cuvântul lui Dumnezeu, bucuriile răsar ca florile
într-un deşert, înviate de lacrimile noastre — flori de bucurie
şi binecuvântare aşa cum biata lume în starea ei de pustiu n-ar
putea produce sau nu şi-ar putea imagina. Şi cum bucuriile
noastre depind de speranţele noastre, ele depind şi de activităţile
noastre. Nu este suficient că ne-a fost lăsată o promisiune
şi că speranţa noastră s-a prins de promisiune. Prin
aranjament divin, bucuria care ia fiinţă din speranţele
şi perspectivele implantate ((679)) trebuie să fie hrănită
prin rugăciune şi prin activitate în serviciul Domnului. Domnul
nostru indică legătura strânsă între rugăciune
şi continuarea bucuriilor noastre, zicând:
„Cereţi
şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină”.
— Ioan 16:24 —
„Înaintea
feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice
la dreapta Ta”, spune profetul (Ps. 16:11). Fiindcă rugăciunea
duce sufletul în prezenţa Domnului, ea pregăteşte calea
pentru binecuvântarea divină şi pentru bucuriile cele mai mari.
Evident că deschiderea căii pentru ca poporul Domnului să
se apropie de tronul harului nu are ca obiectiv schimbarea voinţei
sau planurilor divine. Un astfel de gând este incompatibil cu orice
considerare raţională a subiectului; deci, Domnul ne informează
că rugăciunea potrivită nu este pe linia cererilor ca voia
noastră să se facă, în opoziţie cu voia divină,
ci pe linia supunerii complete la aceasta din urmă. Apostolul declară
despre unii: „Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru
că cereţi rău” — în armonie cu dorinţele voastre
şi nu în armonie cu aranjamentul şi planul divin. Iac. 4:3.
În
aceeaşi direcţie a prevenit şi Domnul nostru: „Când vă
rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost ca
păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de
cuvinte, vor fi ascultaţi . . . căci Tatăl vostru ştie
de ce aveţi nevoie, mai înainte de a-I cere voi. . . . Nu vă
îngrijoraţi . . . ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici . .
. cu ce vă veţi îmbrăca . . . fiindcă toate acestea păgânii
le caută . . . Căutaţi mai întâi Împărăţia
lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor
da pe deasupra” — de către Tatăl vostru din ceruri, conform
înţelepciunii Sale (Mat. 6:7-34). Iarăşi Domnul nostru
spune: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân
în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan
15:7). Condiţiile următoare sunt deosebit de importante:
1)
Cel care oferă rugăciunea trebuie să fie în Cristos,
trebuie să fi venit în relaţie vitală cu El prin
acceptarea ((680)) meritului sacrificiului Său ispăşitor
şi prin consacrare faţă de voinţa şi serviciul Său;
şi, mai mult de atât, trebuie să continue să rămână
astfel în Cristos ca membru al corpului Său, ca membru al Noii Creaţii,
pentru a avea privilegiile rugăciunii la care se face referire aici.
2)
El trebuie de asemenea să lase Cuvântul Domnului să rămână
în el, să se împărtăşească din Cuvântul adevărului
şi harului dacă vrea să aibă înţelepciunea
necesară ca să ceară, în armonie cu voinţa Domnului,
lucruri care Lui I-ar plăcea să le dea, — altfel, chiar dacă
este Nouă Creatură în Cristos, rugăciunile lui ar putea rămâne
adesea fără răspuns, fiindcă „cere rău”.
Numai cei care mărturisesc ambele aceste calităţi se pot
apropia de tronul harului ceresc cu deplină încredere, cu deplină
asigurare a credinţei că cererile lor vor fi ascultate — la
timpul cuvenit al lui Dumnezeu. Numai aceştia pot realiza plinătatea
bucuriei.
După
cum explică Scripturile, rugăciunea este încercarea de a obţine
acces la Dumnezeu şi de a avea comuniune cu El. Cine, deci, se poate
apropia de tronul harului ceresc pentru a „căpăta îndurare
şi a afla har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evr.
4:16)? Răspundem, împreună cu apostolul, că lumea în
general nu are acest acces, nu are acest privilegiu al rugăciunii.
Este adevărat că, de fapt, milioane de păgâni oferă
rugăciuni Divinităţii cu diferite concepţii despre
cine este şi ce este El; dar rugăciunile lor nu sunt acceptabile
pentru Dumnezeu. „Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă
că El este (trebuie să-L recunoască drept Cel existent prin
Sine) şi că El răsplăteşte pe cei care-L caută
(caută să-L cunoască, să I se supună şi să-L
servească)” (Evr. 11:6). Corneliu a fost unul de felul acestora din
urmă, care a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu, L-a respectat
şi a căutat să-I cunoască şi să-I facă
voia; şi imediat ce planul divin a ajuns la etapa de dezvoltare
necesară pentru a permite ca favoarea lui Dumnezeu să se extindă
la neamuri, rugăciunile şi binefacerile lui au primit răspuns.
Însă nu i s-a permis să aibă comuniune cu Dumnezeu în
sensul deplin, cuvenit, ci ((681)) a fost informat să trimită
după Petru, care-i va spune „cuvinte” prin care să
poată fi adus din starea de înstrăinare şi separare într-o
stare de armonie şi de fiu, în care va avea privilegiul unui fiu —
privilegiul accesului la Tatăl, la tronul harului ceresc.
Ideile
în general vagi care predomină în privinţa acestui subiect,
după care se presupune că orice persoană, oriunde, oricând
şi în orice condiţii se poate apropia de tronul harului şi
este acceptată, sunt eronate. După cum pentru Corneliu a fost
necesar să audă, să creadă şi să accepte cuvintele
lui Petru — care i-a explicat răscumpărarea prin sângele lui
Cristos, reconcilierea astfel efectuată şi privilegiul astfel
acordat de a fi adus în familia lui Dumnezeu, înainte de a putea folosi
acest privilegiu al comuniunii în rugăciune — tot aşa, o
asemenea cunoştinţă este necesară pentru fiecare
persoană.
Apostolul
Pavel exprimă aceeaşi idee, declarând că Cristos a deschis
pentru noi „o cale nouă şi vie” sau „o cale nouă
a vieţii”, prin văl, adică prin carnea Sa; şi că
noi ca fraţi putem avea îndrăzneală să intrăm
în preasfânta prin sângele lui Isus. Astfel de „fraţi”, înrudiţi
cu Marele Preot peste casa lui Dumnezeu, sunt îndemnaţi să
„se apropie cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă
a credinţei”, recunoscând că păcatele şi
nelegiuirile lor au fost complet acoperite şi că ei înşişi
au fost deplin acceptaţi de Tatăl ceresc (Evr. 10:17-22). Din
nou acelaşi apostol declară că noi, care avem un
Mare Preot care poate simţi slăbiciunile noastre, ne putem „apropia
deci cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm
îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la
momentul potrivit”. Evr. 4:15, 16.
Dar
în timp ce numai clasa consacrată, preoţimea subordonată,
Creaţia Nouă, este astfel încurajată să se apropie de
tron cu încredere şi curaj, este foarte evident că toţi
care şi numai de probă aparţin „casei credinţei”
se pot bucura într-o anumită măsură de privilegiile mulţumirii
şi laudei şi se pot bucura în Dumnezeu, dându-şi seama de
pregătirea pe care El a făcut-o pentru iertarea completă a
păcatelor prin meritul ispăşirii. Cu toate acestea, ei n-au
((682)) privilegiul de a se apropia cu îndrăzneală, sau
în vreun alt mod, de Sfânta Sfintelor. Numai cei consacraţi, Noua
Creaţie, membrii corpului Preotului, sunt privilegiaţi să
intre în prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune în acest sens
special; şi de aceea numai ei pot avea plinătatea bucuriei pe
care a promis-o Învăţătorul. Deci, în timp ce necredincioşilor
nu le putem nici măcar sugera că pentru ei este potrivită
rugăciunea, ci trebuie mai întâi să-i informăm prin „cuvinte”
aşa cum Petru l-a informat pe Corneliu, pentru ca ei să-L
cunoască pe Cel în care trebuie să creadă înainte de a
putea avea o stare în faţa lui Dumnezeu, îi putem totuşi încuraja
pe toţi cei care au crezut în Domnul Isus să dea mulţumiri
şi să ofere laudă Tatălui prin Isus Cristos. Acestora
ar trebui însă să li se dea în mod clar de înţeles că
îndreptăţirea lor de probă prin credinţă nu este
realizarea voinţei divine în ei, ci numai începutul căii
potrivite de apropiere de Dumnezeu — primul pas al acestei apropieri —
şi că al doilea pas, al deplinei consacrări faţă
de voinţa divină, trebuie făcut de către cei care
vreau să se bucure de privilegiile cuvenite rugăciunii, ale
comuniunii cu Dumnezeu şi ale plinătăţii bucuriei
asociate cu acestea.
Acestora
ar trebui să li se arate că neînfăptuirea pasului al
doilea ar indica o dispoziţie de a primi harul lui Dumnezeu (îndreptăţirea)
în zadar (2 Cor. 6:1). După ce s-au bucurat de asemenea privilegii
ale rugăciunii pentru o vreme şi au refuzat să meargă
mai departe ca să facă o deplină consacrare a lor Domnului,
aceştia ar trebui să simtă în mod foarte cuvenit o sfială
în privinţa rugăciunii — ar trebui să simtă că
este nepotrivit să primească în mod continuu favoruri divine
şi să ceară mai multe, în timp ce-şi reţin faţă
de Domnul consacrarea inimii lor — serviciul lor înţelept. După
cum în Scripturi clasa consacrată este numită mireasa lui
Cristos, la fel casa generală a credinţei ar reprezenta în mod
potrivit pe acei cărora le sunt deschise privilegiile căsătoriei.
Creaţia Nouă, ca Mireasă logodită cu Cristos, predându-şi
Domnului ei şi serviciului Său inima, ((683)) limba
şi toate puterile şi energia, poate accepta în mod raţional
şi cu recunoştinţă binecuvântările, privilegiile,
protecţia, supravegherea şi darurile pe care El a binevoit să
i le promită ca Mireasă logodită cu El.
După
cum o femeie care a respins un pretendent şi a refuzat să-şi
dea mâna şi inima, logic vorbind n-ar mai putea aştepta de la
el grija, protecţia, binecuvântarea, privilegiile şi bucuriile
pe care el deja i le oferise generos, tot aşa, cei care în mod
continuu resping favoarea divină, până acolo încât refuză
să consacre Domnului puţinul ce-l au, n-ar putea sub nici o formă
să aştepte sau să ceară binecuvântările pe care
El le-a promis celor care-L iubesc şi care-şi manifestă
iubirea prin devotarea lor, consacrarea lor. Ar trebui să recunoaştem
în mod cuvenit deosebirea între cei care doar cred în iertarea păcatelor
prin Domnul şi cei care au apreciat acea favoare şi au mers spre
consacrare şi relaţie deplină cu Domnul. Faptul că
aceste linii trase de Domnul între diferitele clase de credincioşi
nu sunt mai clar recunoscute este un dezavantaj pentru ambele clase.
Deosebirea între credincioşi şi necredincioşi ar trebui să
fie definită clar. Toţi cei dintâi ar trebui să fie
recunoscuţi ca fraţi, „din casa credinţei”, nu însă
cei din a doua clasă. Din nou, deosebirea între credincioşii
care s-au consacrat şi cei care nu s-au consacrat ar trebui să
fie marcată clar, iar cei dintâi să fie recunoscuţi ca
Biserica, Noua Creaţie, Preoţimea Împărătească,
căreia îi aparţin toate făgăduinţele nespus de
mari şi scumpe.
Dacă
aceste deosebiri ar fi clar recunoscute, ar fi un avantaj (1) pentru lume,
ducând la investigare mai amănunţită şi la credinţă
mai palpabilă; (2) un avantaj şi pentru credincioşii
neconsacraţi, făcându-i să-şi dea seama că dacă
nu continuă până la deplină consacrare nu sunt moştenitori
împreună cu sfinţii în nici un sens al cuvântului, nici în
gloriile viitoare, nici în privilegiile şi bucuriile prezente. (3)
Înţelegerea acestui lucru, credem noi, ar avea şi un efect
stimulator asupra neconsacraţilor, ducându-i mai ((684)) des
la decizii clare, risipind închipuirile neîntemeiate, că într-un
fel sau altul numai crezând în Cristos, fără consacrare, îi
face fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori, şi îi îndreptăţeşte
să participe la cele mai bogate făgăduinţe divine care
sunt pentru viaţa prezentă şi pentru cea care urmează.
Nu
vrem să frângem trestia zdrobită şi să stingem
fitilul fumegând; dar vrem ca trestia zdrobită să-şi dea
seama că pentru a se împărtăşi cum se cuvine din
binecuvântările lui Dumnezeu, prezente sau viitoare, trebuie să
se folosească de favoarea divină pe baza condiţiilor divine
— trebuie să se consacre în întregime, dacă vreau să înceteze
a mai fi trestie zdrobită şi dacă vreau să devină
folositori în serviciul Domnului. Nu vrem să stingem credinţa
care arde mocnit, ci vrem s-o aţâţăm într-o flacără
de iubire sacră care va produce o deplină consacrare de sine —
un deplin sacrificiu, conform invitaţiei divine, şi astfel va
conduce la participarea în bucuriile prezente şi viitoare.
După
cum am notat deja*, apostolul declară că copiii celor care cred
sunt socotiţi împreună cu părinţii ca părtaşi
în harul divin al îndreptăţirii — că nu sunt nesfinţi,
ci îndreptăţiţi în sens de probă. Această
stare îndreptăţită şi relaţia ei cu grija şi
providenţa divină continuă de la naştere până la
vârsta maturităţii; şi aceşti copii în mod evident
au în privinţa rugăciunii acelaşi privilegiu ca şi
cei îndreptăţiţi, primind în aceeaşi măsură
şi din bucuriile şi binecuvântările care rezultă din
aceasta. Din cea mai fragedă pruncie ei trebuie să fie învăţaţi
să-L privească pe Atotputernicul, pe Dumnezeul părinţilor
lor, ca Dumnezeul lor, şi de la o vârstă timpurie să li se
dea de înţeles că aşa cum părintele are starea sa în
faţa lui Dumnezeu prin Cristos, tot aşa şi copilul are
indirect prin părintele său starea şi relaţia sa cu
Cristos. Părintele sau părinţii consacraţi din fiecare
cămin creştin pot ca atare fi consideraţi într-un sens ca
preoţii casei, şi în timp ce copilul poate fi în mod cuvenit
încurajat să se roage Domnului, să nu se neglijeze lecţia
că familia şi toate ((685)) interesele şi preocupările
ei sunt sub supravegherea divină ca familie, datorită părintelui
sau părinţilor consacraţi, membri ai Noii Creaţii.
Copilul să fie învăţat să aştepte cu nerăbdare
timpul când lărgirea minţii şi judecăţii sale îi
va permite în mod cuvenit să facă o deplină consacrare
Domnului şi astfel să intre în privilegiile şi bucuriile
promise acestora.
———————
*Pagina
532
———————
În
timp ce Creaturile Noi în Cristos Isus sunt îndemnate în textul de mai
sus să nu caute, să nu se îngrijoreze şi să nu se
roage pentru lucruri pământeşti — ce veţi mânca, ce veţi
bea şi cu ce vă veţi îmbrăca, ci să încredinţeze
toate aceste lucruri înţelepciunii şi iubirii Tatălui —
ele sunt instruite în legătură cu un lucru pentru care Tatălui
I-ar plăcea foarte mult ca ele să se roage şi I-ar plăcea
foarte mult să răspundă pe larg la rugăciunile lor.
Acel lucru pe care trebuie să-l caute în mod special şi pentru
care trebuie să se roage în mod special este Spiritul sfânt —
Spiritul sfinţeniei, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul lui Cristos,
Spiritul Adevărului, spiritul chibzuinţei, spiritul iubirii.
Cuvintele Învăţătorului sunt: „Dacă voi, care sunteţi
răi, ştiţi să daţi daruri (pământeşti)
bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din
ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer?” Luca 11:13.
Aşadar,
aici avem o informaţie clară în privinţa bazei tuturor
cererilor noastre, dacă vrem să primim răspuns la ele.
Astfel trebuie să ne rugăm dacă vrem să nu cerem rău.
Gândurile noastre trebuie îndreptate spre lucrurile de sus, nu spre cele
de jos — spre haina dreptăţii lui Cristos şi spre veşmântul
nostru glorios viitor, când vom fi ca Domnul nostru şi-L vom vedea aşa
cum este, mai degrabă decât spre un veşmânt pământesc. Gândurile
noastre trebuie îndreptate spre hrana spirituală — spre pâinea
care vine din cer şi spre toate făgăduinţele scumpe
ale lui Dumnezeu, ale căror centru şi esenţă este
Cristos. Pe acestea trebuie să le căutăm, pe acestea
trebuie să ni le însuşim şi pentru acestea va fi, prin
urmare, esenţa rugăciunilor noastre. Astfel, vegherea noastră,
rugăciunea şi căutarea noastră zilnică vor fi în
deplină armonie. Mai mult, mulţumirea trebuie ((686)) să
ia în mare măsură locul cererii, de când aflăm despre
lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea
prevederii divine, atât pentru Noua Creaţie cât şi pentru cei
dragi ai noştri după trup, precum şi pentru toate familiile
pământului. Ce am putea cere mai mult sau mai bine decât a promis
deja Dumnezeu?
Desigur
că n-am putea cere nimic mai mult decât a fost făgăduit în
privinţa gloriilor viitoare ale Noii Creaţii, nici n-am putea
cere mai mult în privinţa bucuriilor prezente ale acestei clase.
Orice asigurare pe care şi-ar putea-o imagina raţiunea, orice
dorinţă, orice necesitate a fost deja prevăzută pentru
noi şi pregătită — dată pentru a fi primită. Ne
lipseşte numai înţelepciunea să ştim cum să
primim, cum să ne însuşim aceste asigurări divine. Dând
mulţumiri, prin urmare, noi cerem doar înţelepciune şi har
ca aşa să ne împărtăşim din ele încât bucuria
noastră să fie deplină. Cererile noastre, ca atare, trebuie
să fie pentru umplere mai mare cu Spiritul sfânt — înţelepciunea
de sus.
Ce
am putea cere pentru lume mai mult decât a aranjat deja providenţa
divină? Nimic! Glorioasele „timpuri ale restabilirii” promise în
Cuvânt depăşesc cele mai mari anticipări sau speranţe
pe care cei mai înţelepţi dintre oameni le-ar fi putut nutri
vreodată. Putem, de aceea, numai să-I mulţumim lui Dumnezeu
şi să-I recunoaştem bunătatea, căutând să
cooperăm cu ea şi să ne dăm seama că avem nevoie
de înţelepciune. De aceea avem invitaţia că putem cere
acest ajutor al Spiritului sfânt sau al puterii lui Dumnezeu — „înţelepciunea
de sus”. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea,
s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă
şi fără mustrare” (Iac. 1:5). Prin această înţelepciune
putem fi făcuţi în stare astfel să ne purtăm, astfel
să vorbim şi să înfăptuim, încât să le fim de
ajutor altora; şi în această direcţie trebuie să fie
rugăciunile noastre, ca să putem coopera cu Dumnezeu pe liniile
generoase, binevoitoare pe care El le-a marcat deja — a căror îmbunătăţire,
dacă s-ar cere, ar fi o absurditate.
Acest
mare privilegiu al accesului la Dumnezeu, al intrării prin credinţă
în Sfânta Sfintelor, al apropierii de tronul harului şi al primirii
milei şi ajutorului în orice timp de nevoie, poate fi adaptat la
toate condiţiile înconjurătoare.
((687))
Acest
privilegiu este al nostru pentru folos personal — ca noi individual să
putem intra în cămăruţă cu Domnul şi să
avem comuniune cu El; şi prin mila Sa, această comuniune cu El,
această separare de lucrurile care ne distrag, poate fi gustată
când în realitate ne retragem din tovărăşia altora. Unde
acest lucru este imposibil şi unde nu se iveşte nici o ocazie de
a ne pleca genunchii şi a ne ridica vocea nici chiar până la
şoaptă, Noua Creaţie are privilegiul accesului la Tatăl
în comuniune mintală. Când suntem pe stradă, când suntem înconjuraţi
de confuzie şi vacarm, inima se poate ridica şi căuta înţelepciune
şi putere la tronul harului. Ce binecuvântate sunt aceste privilegii!
Cei care le folosesc cel mai mult se bucură de ele cel mai mult. Spre
deosebire de lucrurile pământeşti, acestea devin cu atât mai
preţioase cu cât devin mai familiare.
Rugăciunea
în cercul familiei înseamnă retragerea familiei în „cămăruţa
ascunsă” — în prezenţa Domnului, departe de lume. Aceasta
nu poate fi totdeauna posibil, dar unde există prilejul, acesta nu
trebuie să fie neglijat. Dacă însă nu se pot crea ocazii
favorabile, fără îndoială că Domnul va lua voinţa
în locul înfăptuirii şi va acorda binecuvântări în
consecinţă. Influenţa altarului familiei şi a tămâiei
rugăciunii care se înalţă de pe el la Tatăl ceresc,
precum şi recunoaşterea acolo a harului Său, a milei, a
puterii şi binecuvântării Sale, vor aduce în mod sigur mai
multă binecuvântare, nu numai Preotului Împărătesc care-şi
serveşte astfel familia, ci fiecărui membru al acelei familii.
Un simţământ de reverenţă faţă de Dumnezeu,
de responsabilitate faţă de El şi de înţelegere a
iubirii Sale, a grijii Sale protectoare, va merge cu acea familie toată
ziua. Şi dacă seara va fi posibil să se adune din nou ca
familie, ca să recunoască îndurările divine şi să
dea mulţumiri, binecuvântarea nu va face decât să crească,
cum a fost cu uleiul din urciorul văduvei, când a fost turnat pe rând
în vase. 2 Împ. 4:1-7.
Rugăciunea
în Biserică înseamnă pentru familia Domnului retragerea în
„cămăruţa ascunsă” a prezenţei divine,
separată de lume. Aceasta este vital necesară pentru progresul
ei, pentru sănătatea ei, pentru dezvoltarea ei spirituală.
Neglijarea ei va duce în mod sigur la pierderea ((688)) puterii, a
privilegiului şi serviciului, şi la o pierdere corespunzătoare
a bucuriei. Suntem însă în total dezacord cu felul de rugăciune
publică la care făcea referire un ziar din Boston, când, dând
raport despre o adunare religioasă, a zis: „Reverendul Dr.
———— a făcut cea mai frumoasă şi mai elocventă
rugăciune oferită vreodată unui public din Boston!” Prea
multe rugăciuni se fac publicului în loc să se facă lui
Dumnezeu. Scripturile nu numai că încurajează printre poporul
Domnului rugăciunile în public şi cu voce care să poată
fi auzită, dar şi arată că cel care se roagă
trebuie să aibă în vedere publicul în legătură cu
slujirea sa şi să facă serviciul aşa încât cel care
aude să poată spune „Amin”, fie cu voce tare, fie în inima
sa. 1 Cor. 14:13-17.
Înţelepciunea
de sus, Spiritul sfânt, l-a îndrumat pe apostolul Pavel când a mers cu
Evanghelia în altă cetate ca să caute pe cei adunaţi „într-un
loc de rugăciune” (Fapt. 16:13). Şi încă este un fapt, că
atât cunoştinţa cât şi iubirea lui Dumnezeu prisosesc cel
mai mult printre aceia din poporul Domnului care se roagă unul pentru
altul şi unul împreună cu altul, ca bucuria lor să fie
deplină. Oricât de multe adunări ar avea poporul Domnului
pentru studiul Cuvântului Său şi pentru zidirea reciprocă
în cea mai sfântă credinţă, noi susţinem ca nici un
serviciu să nu fie considerat că este început cum se cuvine decât
dacă se cere mai întâi binecuvântarea Domnului peste studiu;
şi nici o adunare să nu fie considerată că este încheiată
cum se cuvine până când se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru
privilegiul şi binecuvântarea de care s-a bucurat şi pentru
binecuvântarea acordată — pentru ca Cuvântul harului Său să
poată fi într-adevăr hrană pentru inimile celor care au
ascultat cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte şi a
face voia Sa.
Credinţa,
un rod al Spiritului şi o parte a moştenirii prezente a Noii
Creaţii
Înainte
de a putea deveni copii ai lui Dumnezeu trebuie să avem credinţă
— da, înainte de îndreptăţirea noastră — fiindcă
suntem „îndreptăţiţi prin credinţă” înainte
de a avea pace cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor. Prin urmare,
această credinţă pe care am avut-o înainte de a primi
Spiritul ((689)) sfânt nu poate fi credinţa care este rodul
Spiritului — darul Spiritului. Credinţa este operarea, exerciţiul
minţii noastre în privinţa lui Dumnezeu şi a făgăduinţelor
Sale. Cei care nu pot exercita încredere în Dumnezeu, fie din cauza
ignoranţei fie a stărilor decăzute ale minţii, sunt într-o
stare în care este imposibil să fie binecuvântaţi sub
prevederile acestui Veac Evanghelic, dar nu într-o stare care să-i
împiedice să aibă o parte în binecuvântarea veacului viitor
— Veacul Milenar. Chemarea acestui Veac Evanghelic este pentru cei care
pot şi care vor umbla prin credinţă, nu prin vedere —
şi oricine nu poate, sau refuză să umble astfel, nu poate
umbla acum cu Dumnezeu. „Fără credinţă este cu
neputinţă să fim plăcuţi Lui.” Oricine nu are
astfel de credinţă ca bază de pornire, nu poate începe în
prezent; şi chiar dacă are credinţa ca bază de pornire,
dacă ea nu creşte şi nu se dezvoltă, acestuia îi va
lipsi puterea de a fi biruitor, fiindcă, „ceea ce câştigă
biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. 1 Ioan 5:4.
Ar
trebui să recunoaştem o mare diferenţă între credinţă
şi credulitate. Milioane de oameni sunt creduli şi superstiţioşi
şi cred o mie şi unu de lucruri iraţionale pentru care n-au
nici o dovadă adecvată. Iar aceşti oameni superstiţioşi,
care cred ce n-ar trebui să creadă, nu se găsesc numai în
ţările păgâne. Milioane dintre ei poartă numele de
creştini, cu ceva adaos denominaţional. Superstiţia şi
credulitatea trebuie să fie condamnate, mustrate, evitate, biruite.
Credinţa adevărată trebuie să fie încurajată,
zidită, întărită, făcută să crească.
Credinţa de la Dumnezeu este credinţa, certitudinea, încrederea
care zideşte pe făgăduinţele divine, nu pe tradiţii,
filosofii şi închipuiri umane.
Dacă
credem că Dumnezeu este ceea ce implică numele Lui, Cel existent
prin Sine, Creatorul Cel atotputernic, atotînţelept, atotdrept
şi atotiubitor, şi dacă credem că El este răsplătitorul
celor care-L caută cu sârguinţă, efectul va fi că noi
Îl vom căuta — vom căuta să-I cunoaştem şi să-I
înţelegem Cuvântul; şi cunoscându-l şi înţelegându-l
vom avea încredere în el; şi având încredere în el ne vom îndrepta
cursul vieţii în consecinţă. Acest început al credinţei,
sub ((690)) favoarea divină, indică spre Cristos ca fiind
calea nouă şi vie de reunire cu Dumnezeu şi de întoarcere
în favoarea Lui. Când această credinţă se prinde strâns
de Isus şi se deprinde în ascultare, ea creşte şi binecuvântarea
Domnului vine peste ea cu atât mai mult, luminând-o în privinţa
termenilor acceptării şi apartenenţei ca membru în Noua
Creaţie. Credinţa crescândă se prinde strâns de făgăduinţele
lui Dumnezeu — de a ajunge moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori
împreună cu Isus Cristos Domnul şi Răscumpărătorul.
Rezultatul este binecuvântarea Spiritului — conceperea, ungerea,
adoptarea ca fii.
Un
alt rezultat este o mai mare luminare cu lumina sfeşnicului de aur
din Sfânta, permiţând ochiului credinţei să vadă
lucrurile care nu se văd din afară — să recunoască
slujirea specială a Marelui Preot în privinţa luminii, în
privinţa pâinii pentru punere înainte, în privinţa tămâiei
Altarului de Aur şi a Capacului Ispăşirii de dincolo de Văl.
Pe măsură ce credinţa vie, supusă, cuprinde treptat
aceste diferite trăsături ale favorii şi binecuvântării
divine, aşa cum ele sunt revelate în Cuvântul divin, ea se întăreşte
tot mai mult, devine tot mai clară şi devine parte fundamentală
a minţii noi. Din această poziţie avantajoasă vede
lucrurile pe care înainte nu le-a putut vedea, în privinţa cărora
apostolul spune: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu
le-a auzit şi la inima omului (natural) nu s-au suit, aşa sunt
lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. 1
Cor. 2:9.
Prin
Cuvântul făgăduinţei, ilustrat prin Spirit, ea vede
lucrurile nespus de mari şi scumpe, lucrurile cereşti, gloriile
care vor fi obţinute la Întâia Înviere — Împărăţia,
care va fi atunci stabilită — domnia dreptăţii, care va
aduce binecuvântare tuturor familiilor pământului — supunerea păcatului
şi nimicirea oricărui individ şi a oricărui lucru care
nu va coopera la gloria lui Dumnezeu şi în armonie cu legea iubirii
divine. Noua Creatură vede toate acestea cu ochiul credinţei, cu
ochiul înţelegerii; şi apostolul ne asigură că acest
ochi poate privi multe din lucrurile acestea care nu sunt clare şi
distincte pentru ochiul natural — pentru că „Dumnezeu ni ((691))
le-a descoperit prin Duhul Său, căci Duhul cercetează totul,
chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:9, 10.
Această
credinţă în lucrurile care încă nu se văd, concepută
de Spirit, este o parte a moştenirii prezente a Noii Creaţii
şi este intim asociată cu fiecare speranţă şi cu
fiecare bucurie a ei — dând singura pregustare posibilă a „gloriilor
care urmează”. Într-adevăr, după cum explică
apostolul, ea este temelia pe care sunt zidite toate bucuriile şi
speranţele noastre. „Credinţa este siguranţă cu
privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile
care nu se văd.” Prin ea lucrurile care încă nu se văd
devin tot atât de palpabile pentru mintea noastră ca şi
lucrurile care se văd; da, zice apostolul, din acest punct de vedere
învăţăm să evaluăm că lucrurile pe care le
vedem cu ochii naturali sunt temporare, în timp ce lucrurile pe care nu
le vedem cu ochii naturali, ci le privim cu ochii credinţei, sunt
cele reale, palpabile, cele eterne.
Cât
de necesară este credinţa pentru realizarea şi păstrarea
moştenirii noastre prezente, pentru pregustarea binecuvântării
viitoare, este arătat clar de către apostolul Iacov, care, după
ce spune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea,
s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă
şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” —
adaugă: „Dar, s-o ceară cu credinţă, fără
să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă
cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo.
Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de
la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în
toate căile sale” (Iac. 1:5-8). Apostolul arată astfel cât de
imposibil ar fi ca cineva să devină biruitor, fără să
devină tare în credinţă. Ca atare, Scripturile învaţă
peste tot creşterea în credinţă, şi toţi din
poporul Domnului au nevoie să se roage precum s-au rugat apostolii:
„Doamne, măreşte-ne credinţa”; şi astfel rugându-se,
trebuie să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a destinat
pentru împlinirea acestei rugăciuni. Dacă rugăciunea lor
va fi sinceră, ei vor folosi cu seriozitate acele mijloace — vor căuta
pe Domnul în rugăciune, vor căuta să-I cunoască Cuvântul,
vor căuta să i se supună, vor căuta şi se vor
bucura de serviciul Său, vor căuta să se îmbrace cu toate ((692))
darurile Spiritului; şi aceasta fiind atitudinea lor, vor avea credinţă
puternică, asigurare deplină a credinţei, şi „nu vor
aluneca niciodată; căci în felul acesta li se va da din belşug
intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi
Mântuitorului nostru Isus Hristos” — la timpul potrivit. 2 Pet. 1:10,
11.
Cântarea
Noii Creaţii
Eu
cânt neîncetat, deşi
Sunt în a durerii vale,
Aud imnul îndepărtat
Al noii creature.
Prin tot zgomotul luptelor
Îmi răsună muzica,
Tresare sufletul şi-ncep
Cu ea şi eu a cânta.
Bucuria
mea moară chiar,
Trăind Mântuitorul;
Ce-i pasă de întuneric
Celui ce-aude cântul?
Eu nu am frică de vifor,
El îmi dă apărarea;
Cu El fiind, se poate să
Nu cânt şi eu cântarea?
Deasupra
mea sunt norii grei,
Dar îmi surâde cerul;
Din depărtare de atunci,
De când am iubirea Lui.
Aud pârâul păcii Lui
Curgând în inima mea;
Totul e-al meu, se poate să
Nu cânt şi eu cântarea?
