Vol. 6 - Noua Creaţie

 STUDIUL IV

Noua Creaţie - Predestinată

Opinia generală despre alegere — Ideea corectă — Nici o daună pentru cei nealeşi — Deosebirea dintre „aleşi” şi „chiar cei aleşi” — „Este un păcat care duce la moarte” — „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” — Mulţimea cea mare — Hainele lor albite în sângele Mielului — Viţa aleasă şi mlădiţele ei — Diferite alegeri din trecut — Nici una dintre acestea n-a fost veşnică — Iacov şi Esau, tipuri — „Pe Iacov l-am iubit” — „Pe Esau l-am urât” — Faraon — „Te-am ridicat înadins” — Dumnezeu nu constrânge niciodată voinţa — Faraon nu este o excepţie de la regulă — „Dumnezeu a împietrit inima lui faraon” — Naţiunea lui Israel aleasă — „Care este atunci avantajul iudeului? . . . Oricum este mare” — „Noua Creaţie” aleasă — Semnificaţia „harului” — Ilustraţia „gărzii regale” — Predestinaţi „să fie asemenea chipului Fiului Său” — „Chemaţi după planul Său” — Calităţile şi caracteristicile „celor chemaţi” — „Dacă Dumnezeu este pentru noi” — O parafrazare a argumentării apostolului — Să ne întărim chemarea şi alegerea — Alergarea — „Alerg spre ţintă ” — „ştim, fraţi iubiţi de dumnezeu, alegerea voastră ”

Doctrina alegerii aşa cum se înţelege în general este foarte respingătoare, plină de parţialitate şi inechitate, dar acesta este rezultatul lipsei de înţelegere a Cuvântului divin asupra acestui subiect. Toţi trebuie să admită că alegerea care se învaţă în Scripturi, pe care noi ne vom strădui s-o prezentăm, este una din cele mai mari doctrine din Biblie — fondată nu numai pe har, ci şi pe dreptate, echitate — şi este cu totul imparţială. Opinia eronată despre alegere, declarată pe scurt, este că Dumnezeu, după ce a condamnat toată omenirea la chin veşnic, a ales numai o „turmă mică” pentru a o salva — permiţând ca rămăşiţa vastă să meargă în orori de negrăit la care preştiinţa divină i-a predestinat înainte de crearea lor. Mărturisirea de credinţă de la Westminster, care este cea mai ((164)) izbutită declaraţie existentă a acestei doctrine false, în mod specific spune că această „turmă mică aleasă” nu trebuie să fie considerată ca mântuită datorită vreunui merit sau vrednicie din partea ei, ci numai şi numai prin voinţa suverană a lui Dumnezeu.

Ideea corectă cu privire la alegere, idee care, după cum vom arăta, este sprijinită peste tot în Biblie, este tocmai contrariul acesteia: şi anume, că moartea (şi nu viaţa veşnică în chin) a fost pedeapsa asupra rasei noastre şi aceasta a cuprins pe fiecare membru al ei prin neascultarea unui om; că harul lui Dumnezeu manifestat în răscumpărarea care este în Cristos Isus a răscumpărat întreaga lume prin sacrificiul Lui, care a fost „ispăşirea (satisfacţia) pentru păcatele noastre (ale Bisericii); şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). Dumnezeu a ales ca singurul Său Fiu conceput să aibă privilegiul de a răscumpăra rasa cu preţul vieţii Sale; şi ca răsplată El să fie mult înălţat, la natură divină*, şi în final să „binecuvânteze toate familiile pământului”, trezindu-i din somnul morţii, aducându-i la o cunoştinţă a adevărului şi ajutându-i pe cei doritori şi ascultători să urce spre perfecţiunea deplină a vieţii umane şi spre binecuvântări şi condiţii mai mult decât edenice.

———————

*Vol. V, cap. 5

———————

Dumnezeu de asemenea a ales să aibă un număr de „sfinţi” sub Singurul Conceput ca moştenitori împreună cu El în gloria, onoarea şi nemurirea Noii Creaţii şi în lucrarea de binecuvântare a omenirii cu restabilire umană. Veacul Evanghelic n-a fost pentru scopul binecuvântării şi restabilirii lumii, ci numai pentru scopul chemării din lume a unei turme mici care să constituie pe „chiar cei aleşi” (Biblia engleză King James — n. e.) ai lui Dumnezeu — să suporte probe şi încercări în privinţa credinţei, iubirii şi ascultării, şi astfel să-şi „întărească chemarea şi alegerea” (2 Pet. 1:10). Dar chemarea şi alegerea acestei „turme mici” în această manieră nu produce nici o greutate, nici o daună celor nealeşi, care nu sunt în nici un sens condamnaţi în plus din cauză că nu sunt chemaţi — din cauză că se trece pe lângă ei. Chiar aşa, masa poporului ((165)) din această ţară nu sunt prejudiciaţi sau condamnaţi când are loc o alegere de funcţionari guvernamentali şi ei nu sunt printre cei aleşi. După cum obiectivul alegerilor pământeşti este să se asigure în funcţie persoane potrivite pentru binecuvântarea generală a oamenilor cu legi şi administraţie înţeleaptă, tot aşa binecuvântarea pe care Dumnezeu a pregătit-o nu produce nici o pagubă celor nealeşi, ci este intenţionată să producă o binecuvântare tuturor — prin aceea că aleşii vor fi judecătorii împărăteşti, preoţii şi regii Veacului Milenar, sub a căror administrare vor fi binecuvântate toate familiile pământului.

Scripturile abundă în referiri la „aleşi” şi la „chiar cei aleşi”: expresia din urmă implicând că „aleşi” poate fi înţeles ca aplicându-se la toţi câţi ajung într-o anumită stare de legătură cu Dumnezeu, stare în care au speranţa sau perspectiva nemuririi, fiind membri ai Bisericii glorificate, deşi pentru ei există posibilitatea de a cădea şi astfel de a înceta să fie din clasa aleasă. Cu alte cuvinte, toată clasa consacrată, acceptând chemarea de sus a lui Dumnezeu pentru Noua Creaţie, sunt socotiţi ca fiind dintre aleşi când numele lor sunt scrise în cartea vieţii Mielului şi când le este pusă deoparte o coroană; dar, fiindcă necredincioşia poate duce la ştergerea numelui lor şi trecerea coroanei lor la alţii (Apoc. 3:5, 11), ei vor înceta astfel să fie din Biserica aleasă. „Chiar cei aleşi”, dimpotrivă, vor fi cei care în cele din urmă vor ajunge la binecuvântările la care i-a chemat Dumnezeu pe credincioşi în acest Veac Evanghelic — cei care-şi „întăresc chemarea şi alegerea” prin credincioşie faţă de termenii şi condiţiile ei, chiar până la moarte.

În Scripturi ne sunt aduse în atenţie două clase care nu reuşesc să-şi întărească chemarea şi alegerea. Una din aceste clase — totuşi nu o clasă numeroasă, avem motive să credem — va pierde nu numai răsplăţile aleşilor, ci, în plus, va pierde chiar viaţa — în Moartea a Doua. Aceştia sunt descrişi de apostolul Ioan, care, vorbind despre clasa Bisericii zice: „Dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat care nu duce la moarte, să se roage . . . Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru acela” (1 Ioan 5:16). Ar fi nefolositor să ne rugăm sau să avem speranţe pentru cei care comit păcat spre moarte. Păcatul acela este descris în ((166)) Scripturi ca păcat împotriva Spiritului sfânt al lui Dumnezeu — nu fără a fi plănuit, nu din ignoranţă, ci ca rezultat al persistenţei în ceea ce la început, cel puţin, a fost clar recunoscut ca greşit, dar care, voind a persista în el, a devenit ulterior o mare înşelare — Domnul predându-i erorii pe care ei au preferat-o în locul adevărului, pe acei care sunt astfel înclinaţi. 2 Tes. 2:10-12.

Apostolii Petru şi Iuda menţionează această clasă aproape în acelaşi limbaj. (Vezi Iuda 11-16; 2 Pet. 2:10-22.) Toţi aceştia au avut odată locuri printre cei aleşi în Biserică. (Nici unul dintre ei nu este din lume, care nu este în prezent sub încercare sau judecată, dar a cărei încercare va veni curând sub Împărăţia Milenară.) Aceştia, în loc să umble după Spirit în urmele Domnului, pe calea sacrificiului, „umblă după poftele (dorinţele) lor; gura le este plină de cuvinte arogante şi admiră pe oameni pentru câştig” — ei umblă să placă oamenilor deoarece caută propriile interese, sunt departe de legământul lor de consacrare chiar până la moarte (Iuda 16). Descrierea pe care o face Petru acestei clase este încă şi mai explicită. El spune că aceştia, după ce „au scăpat de stricăciunea lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele”, asemenea „câinelui care s-a întors la ce vărsase şi scroafei spălate care s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă”. El îi aseamănă cu Balaam, care a părăsit căile dreptăţii pentru un câştig pământesc. Cuvintele lui sugerează că această clasă se va găsi în principal printre învăţătorii Bisericii şi mai cu seamă la sfârşitul acestui veac, şi că parte din calea lor rea va fi să „batjocorească domniile” — pe aceia pe care Dumnezeu i-a onorat şi i-a „pus” în corp. 2 Pet. 2:1, 10.

În Epistola către Evrei avem două descrieri ale acestei clase care cade — încetează a fi dintre cei aleşi. În prima (6:4-9) apostolul pare să arate pe unii care, după ce au gustat din darul ceresc şi din puterile veacului viitor, după ce au fost făcuţi părtaşi Spiritului sfânt şi au fost acceptaţi ca membri ai clasei alese, cad în păcat — nu prin slăbiciunile inevitabile ale cărnii şi prin ademenirile Adversarului, ci ((167)) de bună voie, cu bună ştiinţă abandonând dreptatea. După cum ne asigură apostolul, va fi imposibil ca aceştia să fie înnoiţi spre pocăinţă. După ce şi-au avut partea din beneficiile care rezultă din marea jertfă de răscumpărare şi după ce au ales să dispreţuiască favoarea lui Dumnezeu, aceştia şi-au epuizat şi şi-au folosit în mod greşit partea lor în ispăşire, şi, prin urmare, nu mai rămâne nimic pentru ei; şi după ce şi-au ales poziţia cu voia, apelurile dreptăţii nu vor mai avea de atunci încolo nici un efect asupra lor.

În alt capitol (10:26, 27, 31) apostolul se pare că descrie o altă clasă, care în loc să cadă într-un fel de viaţă păcătos, ruşinos, cad de la credinţa care i-a îndreptăţit şi care este esenţială pentru menţinerea unei relaţii îndreptăţite cu Dumnezeu. În ambele cazuri se va observa că încăpăţânarea este cea care constituie gravitatea răului: „Dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului (după ce am fost favorizaţi de Dumnezeu în Cristos până la măsura înţelepciunii, îndreptăţirii şi sfinţirii), nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate”. Jertfa pe care Cristos a dat-o pentru toţi a fost pentru păcatul originar, păcatul adamic şi slăbiciunile ereditare din noi, copiii lui Adam. Domnul nostru n-a dat nici un preţ de răscumpărare pentru nici un păcat voit din partea noastră, şi, deci, dacă păcătuim cu voia nu mai rămâne nici o parte din meritul iniţial pentru a fi aplicat pe seama încălcărilor noastre voite. Noi trebuie să fim obligaţi să plătim pedeapsa pentru păcatele noastre voite. Şi dacă păcatele au fost cu intenţie sau voinţă deplină, fără nici o măsură de compensare pe seama slăbiciunii sau ispitei, şi dacă au fost comise după ce am avut o cunoştinţă clară a poziţiei noastre şi a relaţiei noastre cu Domnul, ar fi păcat de moarte — Moartea a Doua — şi n-ar mai fi nimic de aşteptat cu speranţă — numai o aşteptare plină de groază a judecăţii, a sentinţei şi a mâniei aprinse care va nimici pe toţi adversarii lui Dumnezeu — toţi care se opun cu bună ştiinţă Lui şi dreptăţii Lui, precum şi planurilor Lui de asigurare a dreptăţii prin răscumpărarea care este în Cristos Isus, Domnul nostru.

((168)) 

În versetul 29, apostolul pare să sugereze că aici se referă la cei care, după ce au înţeles despre lucrarea de ispăşire a lui Cristos ca Răscumpărătorul nostru, desconsideră această lucrare, socotind comun (sau obişnuit) sângele Său scump care asigură Noul Legământ, şi acţionează astfel în ciuda Spiritului harului — a harului lui Dumnezeu care a pregătit această ispăşire şi părtăşie cu Domnul nostru în sacrificiul Său şi în răsplata Sa. Cei care au dispreţuit pe Moise şi Legea pe care el a mijlocit-o au murit fără milă, deşi sentinţa morţii asupra lor n-a fost intenţionată să fie veşnică; dar cei care dispreţuiesc pe antitipicul Moise şi care dispreţuiesc astfel privilegiul comuniunii în sângele lui Cristos, dispreţuiesc astfel pe Dumnezeu care a făcut acest aranjament în favoarea lor, vor fi socotiţi vrednici de o pedeapsă mai aspră decât cea care a venit asupra călcătorilor Legământului Legii. Va fi mai aspră prin aceea că va fi o pedeapsă cu moartea — din care nu va mai fi nici o răscumpărare, nici o înviere, nici o recuperare — Moartea a Doua. Nu este de mirare că apostolul ne previne în această privinţă, ca noi să fim atenţi să nu respingem prevederile harului divin: ne asigură că a cădea de sub grija protectoare a Avocatului nostru pe care L-a numit Dumnezeu — Isus — ar însemna a cădea direct în mâinile Tatălui — marele Judecător care nu poate face nici o îngăduinţă pentru păcat, nu poate accepta nici o scuză — a cărui unică, dar abundentă pregătire de milă faţă de păcătoşi este prin răscumpărare — prin Cristos Isus Domnul nostru.

Mulţimea cea mare 

Aşa cum a fost sugerat, pe lângă cei care cad din poziţia aleşilor şi merg în Moartea a Doua, ni se mai aduce în atenţie încă o clasă care nu reuşesc să-şi întărească chemarea şi alegerea, dar care nu vor merge în Moartea a Doua, fiindcă ei n-au păcătuit cu voia prin imoralitate mare, şi nici prin negarea meritului sângelui preţios. La această clasă ne-am referit deja ca la „Marea Mulţime”, care vor ieşi din marele necaz şi îşi vor spăla hainele şi le vor albi în sângele Mielului; ((169)) dar, deşi ei vor câştiga natura spirituală şi o mare binecuvântare şi participare la Ospăţul Nunţii Mielului ca oaspeţi, totuşi vor pierde marele premiu care va fi numai pentru chiar cei aleşi — pentru credincioşii învingători, cei care vor urma în urmele lui Isus cu bucurie şi zel (Apoc. 7). Această Mare Mulţime nu-şi menţin locul între cei aleşi — nu sunt dintre „chiar cei aleşi” — din cauza zelului insuficient pentru Domnul, pentru Adevăr şi pentru fraţi — din cauză că sunt în parte „îngreuiaţi cu . . . îngrijorările vieţii”. Cu toate acestea, fiindcă inimile lor Îi sunt loiale Răscumpărătorului şi deoarece ei îşi menţin credinţa în sângele preţios, se ţin strâns şi nu se leapădă de El, de aceea Domnul Isus, Avocatul nostru, Căpetenia Mântuirii noastre, care conduce pe chiar cei aleşi spre glorie prin paşii sacrificiului voit, îi va conduce pe aceştia spre o binecuvântare spirituală — spre perfecţiune pe un plan mai jos, de fiinţe spirituale — fiindcă ei s-au încrezut în El şi nu s-au lepădat de numele Lui ori de lucrarea Lui.

Domnul nostru Se referă la Biserica aleasă, Noua Creaţie, în pilda Sa despre Viţă, spunându-ne că El este Viţa şi că urmaşii Săi credincioşi consacraţi care merg în urmele Sale sunt mlădiţele. El ne asigură că a fi mlădiţe nu va însemna imunitate la încercări şi dificultăţi, dar că, dimpotrivă, Tatăl, marele Vier, Se va îngriji ca noi să avem încercări ale credinţei, răbdării şi devotării, ca acestea să ne cureţe aşa încât afecţiunile noastre să se prindă mai puţin de lucrurile, speranţele şi ambiţiile pământeşti — cu scopul ca ele să aducă roadă a Spiritului mai bogată — smerenie, răbdare, blândeţe, îndelungă răbdare, amabilitate frăţească, iubire — şi ca aceste lucruri să poată fi în noi şi să prisosească tot mai mult — aşa încât să ni se dea o intrare atât de îmbelşugată în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, ca membri ai Creaţiei Noi. 2 Pet. 1:11.

Totuşi, El ne previne că nu este suficient să se obţină un loc printre mlădiţele adevărate ale Viţei adevărate: că Spiritul Viţei trebuie să fie în noi — dispoziţia de a produce ((170)) roada Viţei trebuie să fie în inima noastră — că Vierul ne va permite să rămânem ca mlădiţe un timp rezonabil, pentru a şti dacă dăm sau nu dăm dovezi de producerea roadei cuvenite înainte de a ne condamna ca nepotriviţi — că El nu va căuta ciorchini copţi pe mlădiţele noi şi nu va căuta nici chiar struguri verzi. La început El va căuta mai degrabă micile semne de muguri, apoi dezvoltarea acestora în floarea de struguri; mai târziu rodul verde, apoi şi mai târziu, cel delicios, copt. Vierul are multă răbdare în dezvoltarea acestui rod al Viţei, al „răsadului pe care l-a sădit dreapta Tatălui” (Ps. 80:15); dar, dacă după un timp rezonabil nu găseşte fructe, El taie mlădiţa ca „neproductivă”, care doar absoarbe puterea şi hrana Viţei pentru creşterea sa şi nu pentru dezvoltarea fructului dorit. Astfel Domnul nostru arată clar că noi trebuie să ne întărim chemarea şi alegerea prin producerea roadelor spre sfinţenie, al cărei sfârşit sau răsplată este viaţa veşnică.

Diferite alegeri din trecut 

Să remarcăm şi alte alegeri asupra cărora ne atrag atenţia Scripturile, pentru ca astfel minţile să ni se deschidă şi să ni se extindă asupra acestui subiect, înainte de a analiza faza lui specifică asupra căreia ni se concentrează mai cu seamă interesul — aceea a Noii Creaţii. Trebuie să facem distincţie clară între alegerile care au fost înaintea primei veniri a Domnului nostru şi alegerea Noii Creaţii sub El ca şi Cap, Căpătenie, Îndrumător etc. Despre clasa din urmă se spune: „Voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre”, dar alegerile din trecut au fost pentru scopuri diferite şi pentru realizarea unor intenţii diferite ale lui Dumnezeu. Avraam a fost ales ca tip al lui Iehova, iar soţia lui, Sara, ca tip al Legământului Avraamic, prin care urma să vină Mesia. Roaba Agar a fost aleasă ca tip al Legământului Legii, iar fiul ei, Ismael, ca tip al israeliţilor naturali, care, deşi născut întâi, nu trebuia să fie moştenitor împreună cu Isaac, fiul făgăduinţei. Isaac a fost ales ca tip al lui Cristos, iar soţia lui, Rebeca, tip al Bisericii, Mireasa, ((171)) soţia Mielului; în timp ce robul lui Avraam, Eliezer, a fost ales ca tip al Spiritului sfânt, a cărui misiune va fi să invite Biserica şi s-o ajute, şi în cele din urmă s-o aducă pe ea şi pe fecioare, însoţitoarele ei, la Isaac.

Aceste alegeri n-au implicat şi nici nu s-au aplicat în vreun sens la viitorul etern al vreuneia dintre aceste persoane; dar, în măsura în care aceste tipuri alese au fost folosite de Domnul, au primit probabil unele binecuvântări compensatoare în viaţa prezentă; şi în măsura în care au intrat în spiritul planului divin, li s-a permis să aibă mângâiere şi bucurie, compensându-i pe deplin pentru unele sacrificii şi încercări prilejuite de alegerea şi serviciul lor ca tipuri. Raţionamentul apostolului asupra acestui subiect al alegerii şi încercarea lui de a arăta că Israelului după trup nu i s-a făcut nici o nedreptate prin întoarcerea lui Dumnezeu către neamuri ca să completeze dintre ele Noua Creaţie aleasă, indică spre faptul că Atotputernicul are de împărţit favoruri şi este o chestiune pur personală cui i le va da. El arată că Dumnezeu i-a dat Israelului trupesc sau natural anumite favoruri şi privilegii ca naţiune, iar unora dintre părinţii lor privilegii şi favoruri ca indivizi, folosindu-i ca tipuri, şi că ei au avut în mod corespunzător o binecuvântare, dar că Domnul în nici un sens al cuvântului n-ar fi obligat să-Şi continue binecuvântările preferenţiale faţă de ei şi să ignore pe alţii tot atât de vrednici. Dimpotrivă, ar fi cu totul potrivit ca Domnul să-Şi întrerupă favorurile faţă de cei care nu le-ar folosi şi să le dea altora. Romani, capitolele 9, 10, 11.

Mai mult, apostolul vrea ca noi să vedem că Domnul a ştiut mai dinainte care va fi rezultatul favorurilor Sale faţă de Israel; că, după ce ei s-au bucurat de binecuvântările Lui, nu vor fi (cu excepţia unei „rămăşiţe” mici — Rom. 9:27-32) în starea potrivită pentru a primi cea mai mare dintre toate binecuvântările pe care le avea El de dat — „premiul chemării de sus” ca să formeze Noua Creaţie. Ilustrând aceasta, el atrage atenţia asupra celor doi fii ai lui Isaac şi ne arată că Dumnezeu, pentru a ilustra condiţiile care vor ((172)) fi cu sute de ani mai târziu, pe care El le cunoştea dinainte, a făcut o alegere arbitrară între cei doi fii ai Rebecăi, Iacov şi Esau. Domnul a făcut tipuri din aceşti gemeni, unul ca să reprezinte pe credincioşii Săi, Noua Creaţie, iar celălalt să reprezinte Israelul natural, care vor prefera lucrurile vieţii prezente şi vor vinde privilegiile lor cereşti pentru o ciorbă de linte — pentru lucrurile bune pământeşti. În cazul lui Iacov şi Esau, alegerea lui Iacov ca tip al biruitorilor a fost desigur o binecuvântare pentru el, chiar dacă l-a costat considerabil; dar alegerea lui Esau ca tip al clasei cu o minte naturală, care va prefera lucrurile pământeşti celor cereşti, n-a fost cu nimic spre dezavantajul lui. Ea n-a însemnat nici că el va merge în chin veşnic, nici că în viaţa prezentă va suferi ceva ca urmare. Dimpotrivă, el a fost binecuvântat — întocmai cum oamenii lumeşti, naturali, au astăzi binecuvântări de vreun fel, pe care Domnul plin de graţie le reţine de la Noua Creaţie aleasă, fiind mai puţin favorabile pentru interesele lor spirituale — întocmai cum a reţinut unele dintre binecuvântările pământeşti de la Iacov, pentru ca în dezamăgirile lui etc., el să poată fi un tip al acestei clase; Iacov totuşi a avut bucurii şi binecuvântări pe care Esau nu le-a avut şi pe care nu le-ar fi apreciat — întocmai cum Noua Creaţie acum, în mijlocul încercărilor şi dezamăgirilor timpului prezent, are pace, bucurie şi binecuvântare pe care omul natural nu le cunoaşte.

Declaraţia: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât” (Rom. 9:13), este pentru mulţi o „expresie tare”, deoarece cuvântul urât pare să dea ideea de antagonism nejustificat — cât poate discerne mintea umană — pentru ceva ce Esau a făcut mai rău decât alţi oameni şi pentru că i-a fost ataşat de la naştere, „înainte de a fi făcut bine sau rău”. Cuvântul „urât”, evident a însemnat iubit mai puţin, ca în Deuteronom 21:15-17. Ideea este că Iacov a fost favorizat de Domnul, iar Esau a fost favorizat mai puţin; şi că aceştia doi, după cum arată apostolul, au fost tipuri ale Israelului, natural şi spiritual. Favoarea lui Dumnezeu faţă de Israelul natural, reprezentat prin Esau, a fost mai mică decât favoarea Sa ((173)) faţă de Israelul spiritual, născut mai târziu, reprezentat prin Iacov. Cu această idee, totul este armonie şi consecvenţă.

„Te-am ridicat înadins” 

Ca dovadă pentru susţinerea sa, că Domnul a exercitat tot timpul autoritate, suzeranitate în afacerile omenirii, şi recunoscând pe deplin dreptul Lui de a face astfel, apostolul citează cazul lui faraon, regele Egiptului pe vremea eliberării lui Israel. El citează cuvintele Domnului prin Moise (Exod. 9:16): „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul”. „Astfel El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” Rom. 9:17, 18.

Cu câtva timp în urmă guvernul francez a pus deoparte câţiva prizonieri care fuseseră condamnaţi legal la moarte, dându-i pe mâna oamenilor de ştiinţă ca să experimenteze pe ei influenţa exercitată de frică asupra omenirii. Unul a fost plasat într-o celulă şi i s-a spus că în noaptea anterioară acolo murise de vărsat negru un prizonier şi că probabil se va molipsi de acea boală şi până dimineaţa va muri. Prezicerea s-a adeverit, deşi nici un bolnav cu vărsat negru nu ocupase vreodată celula. Altul a fost legat la ochi şi i s-a trecut braţul printr-un paravan de tablă. I s-a spus că urma să fie ucis prin sângerare, în interesul ştiinţei, pentru a se constata în cât timp ar surveni moartea prin sângerare dintr-o rană mică a unei artere de la braţ. Omul a fost doar zgâriat şi a pierdut doar câteva picături de sânge, dar se făcuseră aranjamente ca pe braţul lui să curgă apă caldă ca sângele şi el s-o simtă curgând în jos pe braţ şi să audă picăturile căzând de pe degete într-un vas. A murit în câteva ore. Asemenea tratament al cetăţenilor care se supun legii n-ar fi încuviinţat de nimeni; dar nimeni n-ar putea în mod rezonabil găsi că este greşită asemenea procedură faţă de oameni a căror viaţă a fost deja pierdută prin lege. Şi tocmai aşa sunt procedurile Domnului cu familia umană; dacă omul ar fi continuat să fie ascultător de Dumnezeu, el ar fi rămas fără condamnarea morţii, şi rămânând astfel el ar fi avut ((174)) anumite drepturi sub legea divină, pe care acum nu le are. Ca rasă noi am fost cu toţii vinovaţi de păcat şi cu toţii condamnaţi la moarte (Rom. 5:12); şi Domnului I-a plăcut să-Şi arate puterea şi înţelepciunea în legătură cu unii dintre aceşti vinovaţi într-un mod, iar în legătură cu alţii în alt mod — cum a ales El. Am observat acest lucru în legătură cu amaleciţii, hitiţii şi canaaniţii, pe care Israelului i s-a poruncit să-i nimicească — Israelul simbolizându-i pe credincioşii Domnului din viitor, iar vrăjmaşii lor simbolizându-i pe păcătoşii cu voia şi pe vrăjmaşii dreptăţii din veacul viitor. Vedem acelaşi principiu ilustrat în distrugerea Sodomei şi a Ierihonului, în măturarea prin molime a mii de israeliţi, prin lovirea lui Uza, care doar şi-a întins mâna pentru a sprijini chivotul, încălcând sfinţenia lui şi porunca Domnului.

Folosirea de către Domnul a lui faraon şi a diferitelor plăgi asupra egiptenilor, inclusiv uciderea întâilor-născuţi dintre oameni şi animale, şi nimicirea finală a oştilor egiptene în Marea Roşie, sunt în armonie cu aceste ilustraţii; deoarece egiptenii, ca parte a omenirii, erau condamnaţi sub sentinţa morţii şi, fără nici cea mai mică nedreptate, puteau fi trataţi în consecinţă — pentru a face cunoscut peste tot demnitatea lui Dumnezeu şi pentru a-I arăta puterea în legătură cu eliberarea poporului Său tipic, Israel. Similar, pe de altă parte, Dumnezeu a arătat favoare îmbelşugată faţă de unii dintre aceşti condamnaţi — Avraam, Moise şi alţii — făcând din ei tipuri ale lucrurilor bune pe care El intenţionează să le îndeplinească în viitorul apropiat în întregime şi în mod real — şi acest lucru fără a elibera, în vreun sens al cuvântului, pe Avraam, pe Moise, pe faraon sau pe alţii de partea lor în sentinţa morţii, ci lăsând acea lucrare să fie realizată prin răscumpărarea care este în Isus Cristos Domnul nostru.

După ce am văzut clar faptul că Dumnezeu a exercitat autoritate suzerană printre creaturile Sale condamnate şi că El a ales ca unii să aibă o experienţă şi alţii altă experienţă, iar toate aceste lucruri n-au fost decât lecţii ((175)) ilustrative ale acestui subiect, lecţii pregătitoare, după cum arată apostolul, pentru marea alegere a Noii Creaţii în timpul acestui Veac Evanghelic, trebuie să vedem că Dumnezeu în nici un caz n-a forţat sau n-a încălcat voinţa umană în nici una din aceste alegeri. Vom fi satisfăcuţi să vedem că a constrânge vreodată voinţa umană ar fi contrar programului divin. Alegând pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov, pe Moise şi pe toţi ceilalţi ca tipuri şi ilustraţii, Dumnezeu a ales oameni a căror minte era în acord general cu planurile şi revelaţiile Sale, dar nici o forţă n-a fost exercitată pentru a-i reţine dacă ei ar fi vrut altfel. Astfel, în mod asemănător, pentru a ilustra latura opusă şi principiile opuse, alegând oameni cum sunt: Ismael, Esau, canaaniţii, sodomiţii, egiptenii, Domnul a folosit iarăşi oameni potrivit tendinţelor lor naturale. Ceea ce dorim să fixăm este că Dumnezeu n-a constrâns voinţa lui Avraam, Isaac, Iacov, Moise etc., şi n-a constrâns nici voinţa celor care au făcut rău şi au ilustrat anumite principii rele. Domnul a procedat cu anumite clase doar potrivit înclinaţiilor acestora.

Declarând despre faraon că El l-a ridicat tocmai pentru acel scop, nu trebuie prin urmare să înţelegem că Dumnezeu vrea să spună că El a format în faraon un caracter rău — că El „l-a ridicat înadins” în sensul de a-l obliga să fie un caracter rău. Trebuie să înţelegem că printre diferiţii moştenitori ai tronului Egiptului, conform obiceiurilor acelui popor, Dumnezeu aşa a orânduit, prin moartea unora dintre membrii familiei regale care au intervenit, încât acest anume faraon să vină la tron fiindcă el avea un caracter atât de încăpăţânat încât lupta sa împotriva lui Dumnezeu şi a lui Israel să ceară pe drept pedepse — ceea ce Dumnezeu preorânduise nu numai ca un semn al favorii Sale faţă de Israel şi al credincioşiei Sale faţă de făgăduinţele făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov, ci, pe lângă acestea, şi pentru că aceste pedepse asupra Egiptului au fost intenţionate într-o măsură să preumbrească, să ilustreze pedepsele cu care se va sfârşi acest Veac Evanghelic — primele trei şi „ultimele şapte urgii”. Apoc. 15:1.

((176)) 

Dar trăsătura specifică a acestei ilustraţii prin faraon, care le produce multora confuzie, se găseşte în declaraţia că „Domnul a împietrit inima lui faraon” şi „n-a lăsat pe popor să plece”. La început aceasta ar părea să fie contradictorie cu ceea ce tocmai am spus, şi anume, că Dumnezeu nu intervine în voinţa umană. Noi credem totuşi că nepotrivirea poate fi rezolvată dacă ne amintim cum a împietrit Domnul inima lui faraon — ce procedură din partea Domnului a avut ca efect creşterea îndărătniciei faraonului. Bunătatea lui Dumnezeu a fost cea care l-a împietrit pe faraon — bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-i asculta rugăciunea pentru uşurare şi de a-i accepta făgăduinţa de a lăsa pe Israel să plece — mila lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi continuat cu prima urgie sau pedeapsă până când Israel ar fi fost lăsat să plece, acea singură pedeapsă ar fi fost suficientă ca să împlinească eliberarea; dar când Domnul uşura poporul şi ţara de o pedeapsă, faraon trăgea concluzia că trecuse şi că poate nu vor mai veni; şi astfel, pas cu pas, mila lui Dumnezeu l-a dus tot mai departe în ostilitatea lui. Astfel privind lucrurile, libertatea de voinţă a faraonului se evidenţiază cu totul, iar Domnul este în afara oricărei cooperări cu răul. „Lucrarea Lui este perfectă”; chiar dacă bunătatea lui Dumnezeu, care ar trebui să ducă pe oameni spre pocăinţă, poate exercita uneori o influenţă opusă asupra lor, din cauza condiţiilor prezente imperfecte.

Naţiunea israelită aleasă 

Toţi creştinii care sunt familiari cu Biblia vor admite repede că Dumnezeu a făcut o alegere a naţiunii Israel dintre toate naţiunile lumii, pentru a fi poporul Său şi pentru a simboliza Israelul spiritual. Declaraţia prin profetul Amos (3:2) este exact la subiect: „Eu v-am ales numai pe voi, dintre toate familiile pământului”. Prin gura lui Isaia (45:4) Domnul îi spune lui Cirus, regele mezilor care urma să permită întoarcerea lui Israel din captivitate: „Din dragoste pentru slujitorul Meu Iacov şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume”. Faptul că în această declaraţie ((177)) putem vedea o anumită aplicare tipică la Cristos şi la eliberarea Israelului spiritual nominal din Babilonul mistic, nu vine în contradicţie cu faptul că Israelul tipic este numit aici „ales”. În argumentările sale clare şi convingătoare cu privire la trecerea favorii divine de la Israelul natural la cel spiritual (Rom. 9-11), apostolul arată clar că favoarea divină a fost acordată pentru un timp Israelului natural ca poporul tipic ales a lui Dumnezeu — cu toate acestea Domnul a ştiut mai dinainte şi a prezis respingerea lor din locul de favoare specială şi aducerea altui Israel, cel spiritual, în locul acela reprezentat prin Iacov.

Apostolul arată cum Israelul, ca naţiune favorizată sau aleasă de Dumnezeu pentru un timp, prin acest fapt a avut „avantaj mare, oricum”, mai presus de toate naţiunile înconjurătoare din lume; că lor le-au aparţinut făgăduinţele, că ei au fost ramurile de măslin şi că Dumnezeu a rupt din favoarea Sa numai pe acelea dintre ramurile naturale care nu erau în armonie cu rădăcina făgăduinţei şi cu tulpina reprezentată tipic prin Avraam, Isaac şi Iacov. El arată că „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi (cei vrednici — Ioan 1:12, 13) au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi”. Deşi iniţial toată naţiunea a fost aleasă ca să primească favorurile cele mai alese ale lui Dumnezeu, totuşi când a venit timpul pentru această favoare, numai cei credincioşi au fost în starea cuvenită a inimii pentru a deveni israeliţi spirituali. Aceştia au fost chiar cei aleşi din acea naţiune, cărora la încheierea acelui veac li s-a permis să intre în dispensaţia mai înaltă — trecând din casa servitorilor în casa fiilor (Evr. 3:5, 6; Ioan 1:12). Apostolul arată că noi, care am fost neamuri din fire, „fără drept de cetăţenie . . . străini” faţă de legămintele şi făgăduinţele făcute Israelului tipic, am dezvoltat acum sub harul lui Dumnezeu credinţă şi ascultare asemănătoare celei a lui Avraam şi vom fi socotiţi ca mireasa lui Cristos, sămânţa adevărată a lui Avraam, luând locul ramurilor tăiate, în planul originar al lui Dumnezeu şi în făgăduinţele legate de el; dar, deşi aceste ramuri tăiate au fost tratate ca vrăjmaşi în cursul Veacului ((178)) Evanghelic, totuşi, „în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Rom. 11:28, 29.

Suntem astfel informaţi că unele aspecte ale alegerii originare rămân la Israelul natural, în ciuda respingerii lor ca popor de la favoarea principală din planul divin — respingerea lor de a fi din Israelul spiritual ales. Deoarece făgăduinţele făcute lui Avraam, Isaac, Iacov şi profeţilor trebuie să fie împlinite faţă de ei, şi ei vor deveni „prinţi” sau reprezentanţi ai Împărăţiei spirituale peste tot pământul în decursul Veacului Milenar, fără îndoială că aceasta va lucra în mare măsură spre avantajul multor israeliţi naturali care în prezent sunt într-o stare de înstrăinare şi întuneric. Ei vor putea veni şi vor veni mai repede decât restul lumii în armonie cu conducătorii lor din trecut; şi astfel Israelul ca popor va avea iarăşi locul cel mai proeminent printre naţiuni la începutul Mileniului. „Dumnezeu a închis pe toţi în neascultare, ca să aibă milă de toţi.” Rom. 11:32.

Noua Creaţie aleasă 

Ajungem acum la cea mai importantă trăsătură a subiectului nostru, echipaţi însă cu o anumită cunoştinţă în privinţa alegerilor din trecut şi cu înţelegerea că multe dintre acestea au fost tipuri sau umbre ale acestei mari lucrări a lui Dumnezeu — alegerea Noii Creaţii. Am văzut deja că această alegere nu presupune că nealeşii vor fi prejudiciaţi, ci, dimpotrivă, presupune binecuvântarea celor nealeşi la timpul cuvenit. În legătură cu aceasta am putea adăuga că nici Dreptatea, nici Iubirea nu puteau obiecta la acordarea unei favori speciale unora, care nu le-a fost acordată altora, chiar dacă n-ar fi fost intenţionat ca favorizaţii să fie canale de binecuvântare a celor mai puţin favorizaţi sau a celor nefavorizaţi. Acesta este sensul cuvântului har sau favoare: el implică a face ceva ce nu este cerut sau pretins în mod special de către Dreptate, şi aceste cuvinte, „har” şi „favoare”, sunt în mod repetat folosite peste tot în Scripturi în legătură cu această clasă aleasă în Veacul Evanghelic. „Prin har sunteţi mântuiţi” şi alte scripturi ((179)) similare ne învaţă că n-a existat nici o obligaţie din partea Atotputernicului să recupereze de sub sentinţa morţii pe cineva din rasa lui Adam şi nici să dea cuiva posibilitatea vieţii veşnice printr-o răscumpărare; cu atât mai mult Dumnezeu n-a avut nici o obligaţie faţă de vreuna din creaturile Sale cu privire la chemarea de sus — pentru a fi membru în Noua Creaţie. Totul este prin favoare divină — „har după har” sau favoare după favoare — şi oricine nu înţelege clar această idee nu va aprecia niciodată cum se cuvine ceea ce are loc acum.

Apostolul Petru ne asigură că noi, ca şi clasă, am fost „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl”. El nu se opreşte însă la această declaraţie, ci continuă spunând: „prin sfinţirea Duhului, prin ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos” (1 Pet. 1:2). Aceasta înseamnă că Dumnezeu a cunoscut mai dinainte Noua Creaţie ca şi clasă — El a ştiut mai dinainte intenţia Sa de a-i îndreptăţi prin credinţă, prin sângele lui Cristos — El a ştiut mai dinainte că destui din cei care să completeze această clasă vor fi ascultători şi vor ajunge la sfinţire prin adevăr. Nimic din Scriptură nu implică o cunoaştere mai dinainte a indivizilor care vor compune clasa aleasă, cu excepţia Capului Bisericii. Ni se spune că Dumnezeu L-a cunoscut mai dinainte pe Isus ca fiind Cel ales al Său. Să nu fim înţeleşi că noi limităm capacitatea Domnului de a-i identifica pe indivizii care vor compune clasa aleasă, ci doar că, oricare I-ar fi puterea în această direcţie, El n-a spus că intenţiona să exercite asemenea putere. El a orânduit ca Cristos să fie Răscumpărătorul lumii şi ca răsplata Lui să fie înălţarea ca cel dintâi dintre membri — Cap, Domn, Căpetenia Noii Creaţii. De asemenea a orânduit să fie aleşi dintre oameni un număr specific pentru a fi moştenitori împreună cu El în Împărăţie — participanţi cu El în Noua Creaţie. Avem toate motivele să credem că numărul definit, fixat al celor aleşi este cel declarat de câteva ori în Apocalipsa (7:4; 14:1); adică 144.000 „răscumpăraţi dintre oameni”.

Preorânduirea sau alegerea mai înainte de întemeierea lumii, ca să fie aleasă o astfel de companie, înţelegem că ((180)) este după aceeaşi manieră ca preorânduirea unei anumite trupe de soldaţi din armata britanică, cunoscută ca „Garda Regală”, compusă din oameni mari de statură, de o dezvoltare specială, diferitele particularităţi de înălţime, greutate etc., fiind determinate dinainte, iar numărul care să constituie trupa fiind clar fixat, înainte ca membrii actuali să se fi născut. După cum decretul regal a orânduit aceste cerinţe fizice şi numărul care să constituie acea trupă, tot aşa decretul regal al Creatorului a fixat şi a limitat numărul care să constituie Noua Creaţie a lui Dumnezeu, şi a definit, nu măsurătorile fizice, ci calităţile lor morale şi măsurătorile inimii. După cum n-a fost necesar să se orânduiască mai dinainte numele celor care să constituie „Garda Regală”, nu este necesar nici ca Creatorul nostru să orânduiască mai dinainte numele sau persoanele acceptabile pentru El ca Noi Creaţii în Cristos, sub măsurătorile şi limitele prezentate de El.

Asupra acestui lucru ni se atrage în mod special atenţia într-un pasaj din Scripturi care în general este menţionat şi este citat numai în parte — „Pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte”. Poporul Domnului să nu se mulţumească să ia astfel o parte din Cuvântul divin şi să-l separe de context. Când citim restul pasajului aşa cum este scris, totul ne este clar în minte: „Pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său (adică, să fie în asemănarea Fiului Său), pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”. Rom. 8:29.

O asemenea predestinare este diferită într-adevăr de cea înţeleasă în general de către cei care în trecut au apărat doctrina alegerii. După concepţia şi învăţătura lor, pasajul ar trebui să spună — pe aceia pe care El i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să scape de chinul veşnic şi să aibă binecuvântare veşnică în slavă. Cât de diferită este o asemenea vedere de cea raţională şi cuvenită, prezentată în cuvintele Scripturii! Dumnezeu a predestinat ca Singurul Său Conceput să fie Capul acestei Noi Creaţii şi El a hotărât cu mult înainte de a ne chema pe vreunul dintre noi, ca nici unul să nu fie membru al Noii Creaţii ((181)) decât dacă va deveni asemenea Fiului Său. Ce frumoasă, ce raţională este doctrina scripturală a alegerii! Cine ar putea pune la îndoială Înţelepciunea, Dreptatea sau Iubirea unei astfel de alegeri, având astfel de limitări în privinţa asemănării de caracter cu Isus şi pentru o lucrare aşa de mare cum a intenţionat Dumnezeu? — să fie moştenitori împreună cu Cristos în binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

„Chemaţi după planul Său” — Rom. 8:28-30 — 

În analizarea acestui subiect n-am putea face mai bine decât să urmărim cu atenţie cuvintele şi raţionamentul logic al apostolului. Versetele precedente (22, 23) arată care este scopul lui Dumnezeu în chemarea Creaţiei Noi — că ei sunt chemaţi să primească o mare binecuvântare şi de asemenea să dea altora o binecuvântare, adică creaţiei care suspină şi suferă durerile naşterii, aşteptând descoperirea acestor fii aleşi ai lui Dumnezeu din Noua Creaţie (Vers. 21, 22). Apostolul continuă apoi şi arată că totul lucrează favorabil pentru această clasă pe care Dumnezeu o cheamă pentru Noua Creaţie; că acesta este sensul prezentelor dezamăgiri, încercări, supărări, opoziţii din partea lumii, a cărnii şi a Adversarului — că aceste experienţe sunt menite să lucreze în noi roadele paşnice ale dreptăţii şi astfel să producă pentru noi „mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă”, la care noi am fost chemaţi şi la care în mod cuvenit aspirăm. Apostolul urmăreşte împreună cu noi providenţele Domnului legate de cei chemaţi, pentru care toate lucrurile lucrează favorabil. Noi nu trebuie să ne gândim la chemarea noastră decât în legătură cu Fratele nostru mai mare şi subordonaţi Lui. Nimeni nu L-a putut preceda, căci numai observând şi mergând în urmele Lui putem spera să devenim părtaşi ai gloriei Sale. Predestinarea lui Dumnezeu, că toţi aceşti fraţi ai lui Cristos trebuie să fie asemenea Fratelui lor mai mare, dacă vreau să fie părtaşi în Noua Creaţie, ne-ar lăsa fără speranţă în privinţa atingerii acelei glorii de către vreun membru al familiei umane, dacă Domnul nostru nu ((182)) ne-ar arăta foarte clar în altă parte pregătirea făcută de El pentru noi prin răscumpărarea care este în Cristos Isus Domnul nostru; că toate slăbiciunile cărnii, pe care noi le moştenim şi nu le putem controla cu totul, sunt acoperite prin meritul sacrificiului Răscumpărătorului; aşa încât Domnul ne poate scuza că în carne nu suntem în mod absolut asemenea Fiului Său şi ne poate accepta după predestinarea Sa, dacă găseşte că suntem asemenea Lui în inimă, în intenţie, în voinţă — confirmând voinţa noastră printr-un astfel de control al cărnii cum ne este posibil, Domnul nostru Isus, prin al Său „har care ne este de ajuns”, acoperindu-ne lipsurile neintenţionate.

Continuând descrierea acestei clase de chemaţi astfel predestinată, apostolul zice: „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit”. Acest pasaj este de obicei greşit înţeles, pentru că cititorii primesc impresia că aici apostolul urmăreşte experienţele creştine în modul obişnuit — aşa cum tocmai le-am urmărit în capitolul anterior — unde am analizat cum Cristos a fost făcut pentru noi înţelepciune, îndreptăţire, sfinţire şi eliberare; însă aici apostolul ia un punct de observaţie opus şi începe de la celălalt capăt. El vede aici Biserica în sfârşit completată, ca aleasa lui Dumnezeu sub Cristos Capul ei — Biserica, „chiar cei aleşi” în glorie. El urmăreşte înapoi dezvoltarea Bisericii, Noua Creaţie. El arată că nimeni nu va ajunge la marea poziţie de aleşi slăviţi ai lui Dumnezeu în afară de cei chemaţi (acceptaţi) pentru aceasta prin harul lui Dumnezeu; iar aceştia trebuie să fi fost înainte îndreptăţiţi, pentru că Dumnezeu nu cheamă sau nu invită pe alţii să alerge în alergarea pentru acest mare premiu, decât pe credincioşi. Şi aceşti îndreptăţiţi trebuie întâi, înaintea îndreptăţirii lor, să fi fost onoraţi ( nu „slăviţi”, cum redă versiunea comună) — onoraţi de Dumnezeu prin aceea că le-a trimis o cunoştinţă despre El şi despre Fiul Său iubit — Calea, Adevărul şi Viaţa.

Aceasta este o onoare mai mare decât au presupus mulţi, chiar şi a auzi despre harul lui Dumnezeu în prezent. După cum mântuirea este un dar de la Dumnezeu care se va deschide pentru lume în timpul Veacului Milenar, tot aşa este o onoare ((183))

Noua Creaţie, predestinată 

specială să ai o cunoştinţă despre harul Domnului şi o posibilitate de reconciliere cu El în prezent, înaintea lumii; căci astfel fiind onoraţi şi astfel având cunoştinţa necesară pentru îndreptăţirea noastră prin credinţă, acesta devine al doilea pas, după cum am văzut, care duce la sfinţire în armonie cu chemarea, şi acesta iarăşi ducând mai departe prin credincioşie la „slava viitoare care va fi descoperită faţă de noi”, constituindu-ne membri ai Noii Creaţii a „chiar celor aleşi”.

„Dacă Dumnezeu este pentru noi” 

Urmărind pe apostol mai departe în analizarea acestei alegeri, parafrazăm exprimarea lui astfel: Nu vedem noi oare, fraţilor, că Dumnezeu are un plan mare şi minunat pe care-l duce la îndeplinire? Nu vedem noi oare că după ce a hotărât asupra alegerii unei anumite clase pentru a coopera la planul Său, El ne favorizează prin aceea că ne descoperă termenii şi condiţiile — îndreptăţindu-ne şi chemându-ne cu această chemare cerească? Aceasta înseamnă că Dumnezeu este pentru noi — că El doreşte ca noi să fim din această clasă aleasă; că El a făcut toate aranjamentele necesare prin care să putem ajunge la o poziţie în ea. Simţim noi uneori că deşi Domnul este pentru noi, Satan, păcatul şi slăbiciunile noastre ereditare sunt toate împotriva noastră, căutând să ne prindă în capcană şi să ne pună piedică? Să reflectăm că, Atotputernicul Dumnezeu fiind de partea noastră, nici una dintre aceste opoziţii nu trebuie să ne cauzeze frică sau agitaţie, deoarece El este cu prisosinţă capabil să ne scoată din toate acestea. Să privim în urmă şi să remarcăm favoarea Lui faţă de noi pe când eram încă păcătoşi, îngrijindu-Se de răscumpărarea care este în Isus Cristos. Să reflectăm că dacă El a făcut toate acestea pentru noi pe când eram păcătoşi, El va face mult mai mult pentru noi acum că am devenit copiii Săi — acum că I-am auzit glasul, că am acceptat pe Fiul Său, că ne încredem în El şi am fost îndreptăţiţi prin meritul Său — acum că am auzit chemarea la natura divină şi am făcut consacrarea, punând puţinul nostru pe care-l avem pe altar — desigur, Dumnezeu ne va favoriza şi va face pentru noi cu mult mai mult acum, deşi nu ne putem gândi cum ar putea face mai mult decât ce ((184)) este reprezentat în darul Fiului Său. Putem fi siguri că Acela care nu Se schimbă ne iubeşte încă, este pentru noi încă şi Îşi va folosi puterea ca să facă toate lucrurile să lucreze pentru binele nostru spiritual cel mai înalt şi pentru obţinerea în final a unui loc în Noua Creaţie, dacă noi rămânem în El, în credinţă, iubire şi supunere de inimă — oricât de slabe şi imperfecte ar fi chiar cele mai bune eforturi ale noastre de a ne controla carnea. Să fim asiguraţi că dându-ne pe Fiul Său şi astfel deschizându-ne calea să ajungem la chemarea pentru Noua Creaţie, Domnul a făcut pregătire în Cristos pentru fiecare necesitate a noastră care s-ar putea ivi. În El ne-a dat generos toate lucrurile.

Sugerează cineva că poate Legea ne-ar condamna, neţinând seama de Dumnezeu? Să ne gândim că Dumnezeu este Cel care ne-a condamnat sub Legea Sa; şi chiar acelaşi Dumnezeu care ne-a condamnat, fiind marele Judecător, este Cel care acum a pronunţat îndreptăţirea noastră — care a pronunţat că suntem „îndreptăţiţi prin El de toate lucrurile de care n-am putut fi îndreptăţiţi prin lege” — prin harul Său, prin Cristos Isus Domnul nostru. În faţa acestui fapt, „cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu” — pe care Dumnezeu i-a favorizat? Cine ne-ar putea condamna pe seama defectelor sau slăbiciunilor neintenţionate? Acestora noi le-am răspunde: Cristos este Cel care a murit; da, care a înviat şi S-a înălţat la cer ca reprezentantul nostru şi care a atribuit pentru noi îndestularea meritului Său, acoperindu-ne toate neajunsurile. Rom. 8:34.

Se mai susţine că poate interveni ceva să ne separe de dragostea lui Dumnezeu sau de Cristos şi de dragostea şi îndurarea Sa, şi că astfel putem fi lăsaţi singuri şi ne putem ruina credinţa şi viitorul în privinţa Noii Creaţii? Răspundem: Dimpotrivă, Cristos are mare iubire pentru noi, altfel nu ne-ar fi răscumpărat. Fiecare procedură a Sa este iubitoare şi nu trebuie să permitem nimic să ne separe de acea dragoste. Dacă vin necazurile, noi trebuie să le permitem numai ca să ne ducă mai aproape de Domnul, singurul care ne poate sprijini. Dacă suferinţa sau persecuţia sau foametea sau lipsa sau alt pericol ar veni peste noi — să înceteze oare iubirea noastră ((185)) pentru Domnul din cauza fricii de acestea, să renunţăm la numele şi la cauza Lui şi să nu mai mergem în urmele Lui, alegând mai degrabă o cale mai uşoară în viaţă? Nu, tocmai prin aceste experienţe trebuie să fim dezvoltaţi ca biruitori. Cum am putea fi marcaţi ca învingători dacă n-ar fi nimic de învins — dacă toată calea ar fi netedă şi fără un urcuş nefavorabil? Noi am fost făcuţi primitorii îndurărilor şi binecuvântărilor lui Dumnezeu; şi acum El ne încearcă, să vadă în ce măsură suntem vrednici să rămânem în iubirea Sa şi în favorurile Sale. El vrea ca noi să rămânem în ele şi a făcut toate pregătirile necesare, însă El nu ne va constrânge voinţa. Sunt convins, am încredere că noi suntem hotărâţi să nu permitem nimic ce să ne separe de dragostea lui Dumnezeu manifestată în Cristos — nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă; şi că nici una dintre celelalte creaturi ale lui Dumnezeu nu va lua sau nu va îndepărta de la noi favoarea lui Dumnezeu — nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile create acum, nici cele care vor mai fi create vreodată. În toate aceste lucruri suntem mai mult decât doar biruitori — suntem adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu pe planul divin, prin Cel care ne-a iubit.

„Să ne întărim chemarea şi alegerea” — 2 Petru 1:10, 11 — 

„Fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; (lucrurile specificate anterior, adică, să ne dăm silinţa, să unim cu credinţa virtutea şi cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi, iubirea, lucruri care dacă le avem din belşug nu ne vor lăsa nici leneşi, nici neroditori) căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 

În această alegere vedem că paşii importanţi aparţin lui Dumnezeu; adică: (1) predeterminarea de a avea o astfel de Creaţie Nouă; (2) invitarea unora să dezvolte caracterul necesar; (3) aranjarea lucrurilor aşa încât cei invitaţi să poată ajunge la o stare acceptabilă în conformitate cu chemarea.

Pe de altă parte, cei care ajung printre cei aleşi trebuie să facă paşi importanţi: (1) Depinde de cei chemaţi, pentru care s-au făcut toate aceste pregătiri şi aranjamente, să accepte ((186)) chemarea — făcând o deplină consacrare. (2) Ei trebuie să devină atât de plini de spiritul chemării lor şi atât de recunoscători pentru binecuvântările lor, încât se vor conforma cu zel condiţiilor şi limitărilor legate de ea.

Am văzut deja că aceste condiţii şi limitări sunt, pe scurt, asemănarea în inimă cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu; dar, analizând această asemănare mai în amănunt, aflăm că înseamnă, aşa cum arată aici apostolul Petru, că noi trebuie să avem roadele spiritului sfinţeniei. Dumnezeu este sfânt, iar cei aleşi trebuie să aibă spiritul Său, dispoziţia Sa de iubire faţă de dreptate şi de opoziţie faţă de nelegiuire. În scriptura de mai sus apostolul arată diferitele elemente ale acestui Spirit sfânt al lui Dumnezeu şi indică faptul că noi nu ajungem la această asemănare perfectă (perfecţiunea iubirii) la începutul căii noastre, ci mai degrabă ea este ţinta sau standardul care indică sfârşitul căii. Iubirea ca expresie generală cuprinde toate aceste elemente ale caracterului, care de fapt sunt părţi ale iubirii. Smerenia, blândeţea, dragostea frăţească, evlavia, toate sunt elemente ale iubirii.

Cineva a sugerat că aceste roade ale spiritului lui Dumnezeu ar putea fi definite după cum sunt arătate mai jos, şi noi suntem cu totul de acord:

(1) Bucuria — iubire exuberantă
(2) Pacea — iubire în linişte
(3) Îndelunga răbdare — iubire care îndură
(4) Blândeţea — iubire în societate
(5) Bunătatea — iubire în acţiune
(6) Credinţa — iubire pe câmpul de luptă al vieţii
(7) Smerenia — iubire în resemnare
(8) Înfrânarea poftelor (moderaţia) — iubire în antrenament.

Când am început alergarea, hotărâţi să facem acest lucru fiindcă Dumnezeu ne-a îndreptăţit prin harul Său şi ne-a invitat să alergăm în acest concurs pentru premiul chemării de sus a Noii Creaţii, noi am spus întâi de toate: vom lăsa deoparte greutăţile şi piedicile ambiţiilor pământeşti prin consacrarea voinţei noastre Domnului şi prin hotărârea că vom face acest singur lucru; adică, vom căuta şi prin harul Domnului ((187)) vom ajunge la binecuvântările la care El ne-a chemat. În acelaşi timp am hotărât că vom îndepărta, pe cât posibil, păcatele care atât de uşor ne asaltează — oricare ar fi ele — fie că sunt la fel cu ale altora din alergare fie că nu; şi că vom alerga cu credincioşie în această alergare pentru marele premiu.

Intrarea noastră în alergare corespunde cu consacrarea. Acesta a fost începutul. Noi ne-am consacrat Domnului — ca să fim stăpâniţi de spiritul Său de iubire; totuşi noi ne-am dat seama că datorită căderii eram grozav de deficitari în acele elemente de caracter pe care Tatăl le-ar aproba. Totuşi, alergăm şi perseverăm în dobândirea acestei asemănări de caracter cu Fiul Său — care este voinţa Sa în privinţa noastră şi a condiţiei de părtăşie a noastră cu El. În privinţa aceasta noi ne deosebim de Domnul nostru, deoarece El fiind perfect nu putea ajunge făcând un pas după altul sau trecând de la un grad la altul în dezvoltarea iubirii. El a fost umplut de spirit de la început — El a fost la ţintă de la început; probarea Sa a fost ca să se constate dacă va sta sau nu va sta credincios la acea ţintă a iubirii perfecte faţă de Dumnezeu, faţă de poporul Său şi faţă de vrăjmaşii Săi. Noi însă trebuie să alergăm, să ne străduim să ajungem la ţinta aceea.

Am putea împărţi alergarea în patru părţi egale şi să spunem că în prima pătrime recunoaştem iubirea ca o cerinţă divină şi căutăm s-o avem, deşi nu suntem în stare s-o înţelegem decât din punctul de vedere al datoriei. Noi simţim iubire-datorie faţă de Dumnezeu pentru că El, ca şi Creator al nostru, are dreptul să ne ceară ascultarea, iubirea, devotamentul; de asemenea o iubire-datorie faţă de Domnul nostru Isus pentru că El ne-a iubit, şi noi ar trebui, în dreptate, să-I răspundem cu iubire; şi o iubire-datorie faţă de tovarăşii noştri pentru că ne dăm seama că aceasta este voia lui Dumnezeu.

A doua pătrime a alergării ne duce puţin mai încolo, puţin mai aproape de „ţintă”, aşa încât acele lucruri pe care la început am căutat să le facem dintr-o iubire-datorie, le-am privit treptat într-o manieră apreciativă şi nu doar ca o datorie. De atunci încolo am văzut că lucrurile pe care Dumnezeu le porunceşte ca fiind drepte şi datoare, sunt lucruri bune; că principiile cele mai nobile pe care le ((188)) putem concepe sunt indentificate cu Dreptatea, Iubirea şi Înţelepciunea pe care Domnul le porunceşte şi le pune în faţa noastră şi pe care de atunci încolo începem să le apreciem. Noi am început să-L iubim pe Dumnezeu nu numai pentru că era datoria noastră faţă de Creator, ci, pe lângă aceasta şi în mod special, pentru că am văzut că El posedă acele elemente mari de caracter pe care ni le cere nouă — personificarea oricărui har şi a oricărei bunătăţi. Cei care ajung la această ţintă de la a doua pătrime iubesc pe Domnul nu numai fiindcă El ne-a iubit întâi şi fiindcă este datoria noastră să-L iubim la rândul nostru, ci fiindcă acum ochii înţelegerii noastre au fost deschişi destul de mult pentru a le permite să vadă ceva din maiestatea glorioasă a caracterului Său, ceva din lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii Creatorului nostru.

Ţinta de la a treia pătrime a acestei alergări o numim — iubire de fraţi. De la început noi recunoaştem o iubire-datorie faţă de fraţi întocmai cum recunoaştem faţă de Tatăl, dar într-un grad mai mic, fiindcă fraţii au făcut mai puţin pentru noi; şi noi îi recunoaştem mai cu seamă fiindcă aşa este voinţa Tatălui. Dar ajungând să vedem principiile dreptăţii, să apreciem pe Tatăl şi să vedem că Însuşi Tatăl ne iubeşte în ciuda lipsurilor noastre neintenţionate, inimile noastre au început să se lărgească şi să se adâncească faţă de fraţi, şi am fost în stare tot mai mult să le trecem cu vederea imperfecţiunile, lipsurile şi greşelile neintenţionate, când am putut vedea în ei dovezi ale dorinţei inimii de a merge în urmele lui Isus şi în armonie cu principiile caracterului divin. Iubirea de fraţi a devenit clar marcată în experienţele noastre. Vai! se pare că mulţi din poporul iubit al Domnului n-au ajuns încă la această ţintă de la a treia pătrime a alergării către premiul chemării noastre de sus. Există mare nevoie de a dezvolta iubirea frăţească, îndelunga răbdare, răbdarea pe care Scripturile o învaţă — şi care sunt în mod necesar încercate şi probate mai mult în legătura noastră cu fraţii decât în legătura noastră cu Tatăl şi cu Domnul nostru. Noi putem vedea perfecţiunea Tatălui şi a Fiului, şi că Ei n-au nici o imperfecţiune; ne putem da seama de mărinimia Lor în ((189)) comparaţie cu noi şi de neajunsurile noastre în comparaţie cu Ei; dar când privim către fraţi, vedem la unul o slăbiciune şi la altul altă slăbiciune; iar ispita este, vai, prea obişnuit, să-i spunem unui frate: „Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochiul tău” — în loc să ne dăm seama că o asemenea dispoziţie de scotocire, zgândărire şi găsire de greşeli la fraţi este o dovadă că noi avem totuşi bârna noastră mare de nerăbdare şi de lipsă de iubire cu care să ne luptăm. Apropiindu-ne de această ţintă de la a treia pătrime, ne scoatem treptat bârna din propriii ochi — ajungem să ne vedem propriile neajunsuri şi să apreciem tot mai mult bogăţiile harului Domnului nostru faţă de noi; şi influenţa asupra inimii noastre este să producă în noi un grad mai mare din spiritul smereniei, răbdării şi blândeţii faţă de toţi — iar aceasta iarăşi ne permite să trecem cu vederea sau să acoperim o mulţime de păcate, o mulţime de imperfecţiuni care se află la fraţi, atâta vreme cât ne dăm seama că ei sunt în mod sigur fraţi — atâta vreme cât ei se încred în sângele preţios şi caută să alerge aceeaşi alergare pentru acelaşi premiu.

A patra pătrime sau ţinta finală a alergării noastre este Iubirea Perfectă — faţă de Dumnezeu, faţă de fraţii noştri, faţă de toţi oamenii — şi este cea pe care în mod serios trebuie să căutăm cu toţii s-o atingem, şi aceasta cât se poate de repede. Nu trebuie să zăbovim la fiecare ţintă, ci să alergăm cu răbdare, cu perseverenţă, cu energie. Există un sens în care nu trebuie să „iubim lumea, nici lucrurile din lume”; dar există un sens în care trebuie să iubim pe toţi oamenii şi „cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei” (Gal. 6:10) — o iubire care include chiar şi pe vrăjmaşii noştri. Această iubire nu anulează sau nu diminuează iubirea noastră faţă de Tatăl, faţă de principiile caracterului Său şi faţă de fraţi, ci o intensifică; şi în acea intensificare ea face posibil ca noi să includem în iubirea bunăvoinţei şi simpatiei toată creaţia care geme în durerile naşterii şi aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine celor ce vă urăsc”, este porunca Învăţătorului; şi până când n-am ajuns la acest grad de iubire — iubirea chiar de vrăjmaşi — să nu ne gândim nici măcar o clipă că am ajuns la ţinta pe ((190)) care Domnul a fixat-o pentru noi ca urmaşi ai Săi. Până când n-am ajuns la acea poziţie, nu suntem asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu.

Trebuie să ajungem la această culme a iubirii înainte de a putea fi socotiţi vrednici de un loc în Noua Creaţie şi nu trebuie să aşteptăm ca fiecare din urmaşii Domnului să ajungă la această ţintă doar la momentul stingerii în moarte. Chiar dimpotrivă. Trebuie să aşteptăm să ajungem la ea cât se poate de devreme în experienţa noastră creştină şi apoi să ne amintim cuvintele apostolului: „să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13). Avem nevoie de încercări ale iubirii după ce am ajuns la ţintă; şi antrenarea noastră când suntem la ţintă — străduinţa noastră pentru a menţine acea ţintă sau standard în viaţa noastră — va fi foarte întăritoare pentru caracterul nostru. În aceasta, în mod special, experienţele noastre vor corespunde cu cele ale Domnului nostru, căci El, deşi n-a trebuit să alerge ca să ajungă la ţintă, a trebuit să lupte o luptă bună a credinţei fiind la ţintă — ca să nu fie mişcat de la ea, să nu fie biruit de diferitele atacuri ale lumii şi ale Adversarului. „Alerg spre ţintă”, spune apostolul; şi tot astfel, fiecare dintre noi trebuie să stăm neclintiţi la acea ţintă după ce am ajuns la ea şi să avem grijă ca în toate încercările pe care Domnul le permite să vină asupra noastră să fim socotiţi de El ca biruitori — nu prin putere proprie, ci prin puterea ajutorului Răscumpărătorului nostru.

Împotriva noastră vor fi atacuri ca să ne abată de la iubirea perfectă faţă de Tatăl, ca să ne facă să consimţim a da mai puţin decât omagiul şi ascultarea deplină datorate Lui. Vor fi atacuri şi în privinţa fraţilor, ca să ne sugereze să nu permitem ca iubirea de fraţi să acopere o mulţime de greşeli — sugestii să ne supărăm pe aceia pe care am învăţat să-i iubim şi să-i apreciem şi să-i compătimim pentru slăbiciunile lor. Vor fi atacuri împotriva noastră în privinţa vrăjmaşilor noştri, după ce am învăţat să-i iubim — sugerându-ne că sunt cazuri excepţionale şi că mărinimia noastră faţă de ei trebuie să aibă limite. Binecuvântaţi suntem dacă în aceste ispite stăm neclintiţi, aruncându-ne înainte spre ţintă, străduindu-ne să păstrăm poziţia la care deja am ajuns — ((191)) luptând lupta bună a credinţei — ţinându-ne cu tărie de viaţa eternă care ne este socotită prin Isus.

„Ştim . . . alegerea voastră” 

„Ştim, fraţi iubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră, pentru că Evanghelia noastră v-a fost adusă nu numai prin cuvânt, ci şi cu putere şi cu Duhul sfânt şi cu o mare siguranţă.” 1 Tes. 1:4, 5.

În altă parte am arătat care sunt semnele, dovezile că suntem copii ai lui Dumnezeu, adică, conceperea noastră de Spiritul sfânt, sigilarea noastră, însufleţirea noastră*. Nu vom repeta aici, ci doar vom atrage atenţia într-un mod general asupra faptului că oricine participă în această alegere are diferite dovezi prin care nu numai el o poate discerne, ci, nu după mult timp, şi „fraţii” cu care vine în contact o pot discerne. În această alegere există atât o putere cât şi un mesaj. Pentru clasa aleasă, acest mesaj pentru alegere, sau chemare, sau „cuvânt”, nu este numai Evanghelia sau vestea bună, ci pentru ei este mai mult decât atât: este puterea lui Dumnezeu care lucrează în ei ca să voiască şi să facă buna Sa plăcere. Ea aduce pentru cei aleşi Spiritul sfânt şi mare siguranţă, iar ei, la rândul lor, sunt gata să vestească în afară cu orice preţ Cuvântul Domnului.

———————

*Vol. V, cap. 9

———————

Apostolul scrie către Coloseni (3:12-14) în privinţa acestei clase alese a Noii Creaţii, zicând că aceştia trebuie să se dezbrace de vechea apreciere a lucrurilor şi să se îmbrace cu una nouă care va recunoaşte pe membrii aleşi, nu după naţionalitate, nici după denominaţie, ci îi va recunoaşte în Cristos pe toţi, şi numai pe ei, ca fiind Noua Creaţie aleasă. El spune: „Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Iar peste toate acestea (realizări), îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”.

Domnul nostru, vorbind despre Biserica aleasă ca întreg, sugerează că ea trebuie să aibă diferite încercări şi probe, şi ((192)) pare să implice că acestea se vor intensifica spre sfârşitul acestui Veac Evanghelic şi că ele vor fi permise în aşa măsură încât vor înşela pe toţi în afara „chiar celor aleşi”. Mat. 24:24*.

———————

*Vezi Vol. IV, cap. 12

———————

În aceasta există o încurajare: nu sugerează că „chiar cei aleşi” vor avea o capacitate mintală superioară prin care vor putea discerne diferitele subtilităţi ale Adversarului în această zi rea; nici nu sugerează că ei vor fi ajuns la perfecţiune în stăpânirea vasului lor pământesc aşa încât nu vor putea greşi, ci, mai degrabă, înseamnă că celor care rămân în Cristos le va fi acordat har îndeajuns, înţelepciune îndeajuns, ajutor îndeajuns pentru timp de lipsă. Ce mângâiere este în aceasta pentru toţi cei care au fugit să găsească adăpost în speranţa pusă în faţa noastră în Evanghelie! Ce încredere ne dă, simţind că ancora noastră este înăuntru vălului — în Cristos! Asemenea predestinare este întăritoare, mângâietoare, cum a spus apostolul: „Ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim (în cele din urmă) sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, pentru Sine, după buna plăcere a voii Sale . . . pentru administrarea plinătăţii timpurilor, spre a uni în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri şi lucrurile care sunt pe pământ. În El am primit o moştenire, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care lucrează toate după sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda slavei Sale, noi (Noua Creaţie), care mai dinainte am nădăjduit în Hristos”. Efes. 1:4-12.

„În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” 

Necesitatea eforturilor şi a biruinţelor în zidirea caracterului pe care Dumnezeu a ataşat-o chemării Noii Creaţii a „chiar celor aleşi” îşi are paralele în natură. Ca o ilustrare a acestui lucru să observăm următoarele:

„Se spune că un om care a dorit să adauge la colecţia sa de insecte un fluture imperial, a avut norocul să obţină o gogoaşă pe care a ţinut-o ((193)) agăţată toată iarna în biblioteca sa. Primăvara a găsit fluturele încercând să iasă. Orificiul era aşa de mic şi fluturele părea că se forţează cu atâta disperare împotriva fibrei tari, încât el a lărgit orificiul cu foarfecele. Ei bine, fluturele frumos, mare, a ieşit dar n-a zburat niciodată. Mai târziu cineva i-a spus că sforţările erau necesare pentru a împinge vigoarea trupului în aripile mari ale insectei. Scutirea de sforţare a fost o bunătate greşită. Efortul avea scopul salvării fluturelui. Morala este evidentă. Sforţările pe care oamenii trebuie să le facă pentru binele natural dezvoltă caracterul aşa încât fără ele nu s-ar putea dezvolta. Este bine ca şi pentru îmbogăţirea spirituală să se facă sforţări”.

Am arătat deja* că Scripturile învaţă foarte explicit doctrina „harului liber” care va fi introdus grandios imediat ce aleşii vor fi fost completaţi — glorificaţi. În timpul Mileniului ei („Sămânţa lui Avraam”) vor binecuvânta toate familiile pământului cu posibilităţi depline pentru a ajunge la caractere perfecte, restabilire completă şi viaţă veşnică.

 ———————

*Vol. I, pag. 96

———————

Fără pată

—Iuda 24 —

Fără pată în prezenţa Sa slăvită!
Sufletul mi-a fost mişcat,
Inima a ajuns la ceruri
La cuvântu-I fermecat.
Să mă prezinţi fără pată?
Doamne, iartă-mi îndoiala, am strigat.
Mâini, picioare, coastă, Tu ai arătat
Iubitoarei îndoieli odată.
Pentru mine, o, înalţă o scară!
Strălucind de aur, tot mai sus,
Ca speranţa gându-acesta să cuprindă
Şi s-ajung la al credinţei înalt punct!
Cerând astfel, iată-mi scara,
În zi perfectă ajungând,
Ieşită dintr-o poveste
Lăsată de cineva-n drum.
O regină, zice istoria,
Căutând noutăţi mereu,
O găsise într-o moară
Unde numai zdrenţe se vedeau.

((194))

Zdrenţe, ca cele din şanţuri,
De orice forme şi culori;
Iar copiii ce le-adunară
Erau şi ei zdrenţe, de la creştet până-n tălpi.
Ce poţi face cu aste lucruri decăzute?
De la ea veni întrebarea atunci.
În alb desăvârşit, zise stăpânul, eu le voi topi;
Şi un zâmbet faţa îi înveseli.
Alb? zise atunci regina pe ton de îndoială;
Dar toate astea-s roşii precum e cârmâzul,
Nimic să le albească nu poate, şi asta-i sigur,
Pentru ca-n ochii tăi ele să fie potrivite.
Răspune el atuncea, chiar de-i greu
Culorile toate să scot,
Puterea aceea eu o am
Ca fulgul alb de nea să le transform.
Atunci cuvintele acelea simple
În ecou se-nvolburau în mintea mea:
Cârmiziu — satacojiu, — alb ca fulgul de nea;
Omul acela poate? Şi Dumnezeu n-ar putea?
Ei, şi mai târziu, odată,
(Aşa zice povestea fermecată)
Regina un dar primi
De la stăpânul morii.
Straturi, straturi albe, pure;
Cea mai scumpă ţesătură,
Cu numele-i lucind în lumină
Pe hârtia albă, fină.
Scumpă învăţătură, aşa scria stăpânul,
Mi-a dat prin aceasta moara mea,
Arătând cum Cristos poate aduna
Inimi cât de slabe, de pe uscat şi de pe ape;
Şi din stacojiu apoi să scoată
Acel alb ca neaua, într-o retortă cerească,
Şi pe fiecare cu-al Său nume să pecetluiască,
Apoi să-i aducă-n casa împărătească.

* * * *

O, ce viziune fermecată m-a cuprins!
Porţile cerului păreau că s-au deschis,
Iar eu lângă El stam în lumina clară,
Lângă dragul Mântuitor, fără pată.
Fără pată în prezenţa Sa slăvită!
Fără pată în lumina aceea strălucită!
Dragostea-I maiestuoasă, tandră, pură,
Îmi făcuse stacojiul alb ca neaua şi fără încreţitură.