Vol. 6 - Noua
Creaţie
STUDIUL
XVII
Noua Creaţie - Învierea ca Moştenire a
Noii Creaţii
Ochiul şi urechea
credinţei trebuie antrenate pentru a aprecia clar lucrurile
spirituale — „După cum toţi în Adam mor, tot aşa, toţi
în Hristos vor fi făcuţi vii” — Învierea de apoi la viaţă
— Anastasis — Reluarea poziţiei avute sau înviere — Nu o
judecată sau o încercare pentru păcatele trecute, ci o altă
încercare de viaţă — „Găsiţi vrednici să aibă
parte de . . . învierea dintre cei morţi” — Pedeapsa pentru păcatele
din această viaţă — „Păcatele unor oameni sunt arătate
dinainte, mergând înainte la judecată” — „Aşa este
şi învierea (principală a) morţilor (speciali)” — „Ce
vom fi nu s-a arătat încă” — „Vom fi ca El”
Noile Creaturi sunt în
stare să aprecieze cu o oarecare claritate grandoarea şi
gloriile moştenirii lor viitoare numai pe măsură ce ochiul
credinţei şi urechea credinţei sunt antrenate prin Cuvântul
divin. Ca oameni naturali nu pot nici măcar începe să le
aprecieze până ce n-au făcut o deplină consacrare şi
până ce n-au primit Spiritul sfânt ca o garanţie a viitorului.
Până la timpul acela, cunoştinţa lor despre viitor, chiar
după ce au venit la părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă
şi îndreptăţire, este reprezentată prin leviţi,
care, deşi erau acceptabili ca închinători şi slujitori ai
Cortului Întâlnirii, nu aveau permisiunea să intre înăuntru
şi să ofere tămâie la altarul de aur şi nici chiar să-i
privească grandoarea. Oricare ar fi fost cunoştinţa avută
de leviţi despre gloriile „Sfintei”, despre sfeşnic şi
despre lumina venită de la el, despre masa pentru punerea pâinii înainte,
despre altarul de aur şi despre tămâie, era ceea ce aflaseră
de la preoţii consacraţi, singurii care aveau acces înăuntru.
Adresându-se
acestor Preoţi Împărăteşti ai Noii Creaţii,
apostolul arată că având chiar cele mai depline realizări
de har, cunoştinţă, credinţă şi vedere
spirituală, ei nu vor fi în stare în viaţa prezentă să
înţeleagă cu claritate lucrurile ((694)) viitorului, ci
trebuie să le accepte totuşi prin credinţă. Cuvintele
lui sunt: „Ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că,
atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom
vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Acest lucru este satisfăcător
pentru poporul Domnului, căci, chiar dacă ar fi curioşi,
ceea ce n-ar fi nepotrivit, să cunoască toate amănuntele în
privinţa corpurilor lor spirituale, formă, mărime, elemente
etc., ei îşi pot foarte bine imagina că noile condiţii vor
fi atât de diferite de cele prezente încât este peste puterea minţii
umane să le înţeleagă, indiferent cât de amănunţită
ar fi descrierea dată. Dar toată chestiunea este rezolvată
prin asigurarea că Biserica va fi ca Domnul ei şi Îl va vedea
— nu cum a fost în zilele umilirii Sale, omul Cristos Isus, nici cum li
S-a arătat ucenicilor după învierea Sa, îmbrăcat în trup
de forme diferite, cu veşminte diferite — ci Îl va vedea „aşa
cum este”, Îi va privi gloria şi va fi ca El, împărtăşindu-I
gloria. Acest lucru este suficient.
Totuşi,
noi suntem bucuroşi că Domnul a ridicat vălul într-o mică
măsură, permiţându-ne o scurtă privire la noile condiţii
ale moştenirii noastre viitoare, prin descrierea Primei Învieri aşa
cum ne este dată de apostolul Pavel (1 Cor. 15:41-44). Întregul
capitol este de un interes adânc pentru fiecare membru al Noii Creaţii
— nu numai datorită versetelor care se referă la Întâia Înviere,
prin care Biserica, mica turmă, Preoţimea Împărătească,
va fi desăvârşită şi va intra în bucuriile Domnului,
ci şi datorită sugestiilor lui în privinţa speranţei
viitoare a lumii. Într-adevăr, deşi apostolul şi-a adresat
epistola către sfinţi şi nu către alţii, totuşi
să fi descris numai Întâia Înviere putea să justifice pe unii
în presupunerea că pentru omenire nu rămâne nici o binecuvântare
vrednică de menţionat, sau putea să justifice pe alţii
în ideea că învierea lumii ar fi similară şi este doar
mai târzie. Menţionarea celor două învieri este deosebit de
folositoare, prin urmare, confirmând mărturia scripturală că
Dumnezeu are o parte specială rezervată în cer pentru Biserică
— o parte spirituală — şi că El are o parte pământească
ce va fi descoperită la timpul cuvenit şi ce va fi dată
lumii în general. Datorită acestei ((695)) relaţii între
Întâia Înviere a celor fericiţi şi sfinţi, Biserica (Apoc.
20:6), şi învierea ulterioară a tuturor oamenilor care vor
accepta în cele din urmă favoarea lui Dumnezeu, ar fi recomandabil
pentru noi să luăm acest subiect întocmai cum îl prezintă
apostolul şi să analizăm ambele învieri.
„După
cum toţi în Adam mor, tot aşa toţi în Hristos vor fi făcuţi
vii”
(redarea autorului — n. e.)
— 1 Cor. 15:22 —
Această
declaraţie este prezentată ca şi concluzie a argumentării
anterioare a apostolului. El are o dispută cu unii înclinaţi să
nege învierea morţilor, pe care el o afirmă. El arată că
disputa lor este iraţională, fiindcă, dacă morţii
nu învie, atunci nici Cristos n-a înviat dintre morţi; şi dacă
Cristos n-a înviat dintre morţi, noi n-avem nici Mântuitor, nici
avocat, nici ajutor, iar cazul Bisericii şi al lumii este fără
speranţă. Pedeapsa pentru păcat fiind moartea, a
fost necesar ca Cristos să moară pentru păcatele
noastre, conform Scripturilor; dar, dacă El n-a înviat dintre morţi,
cazul nostru este tot atât de lipsit de speranţă ca şi cum
El n-ar fi întreprins niciodată răscumpărarea noastră,
deoarece, chiar dacă omenirea ar fi eliberată de blestemul încălcării
adamice, eliberată de sentinţa morţii, ea ar fi totuşi
într-o stare fără speranţă, având nevoie de
restabilire; iar pentru a o obţine, ar avea nevoie de Marele Medic,
marele Restaurator.
După
ce pune accentul cel mai puternic imaginabil pe necesitatea învierii lui
Cristos, precum şi pe moarte, spunând: „Dacă Hristos n-a înviat,
credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă
în păcatele voastre şi atunci într-adevăr cei care au
adormit în Hristos au pierit” — apostolul continuă şi
tratează subiectul ca fiind dovedit, ca fiind stabilit în afara oricărei
controverse, zicând: „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi,
pârga celor adormiţi”.
Demonstrându-şi
astfel subiectul şi stabilind credinţa cititorilor în adevărul
general că o înviere este nu numai posibilă ci şi necesară,
şi că dovada acesteia stă în faptul că Domnul nostru
nu numai a pretins că este mort, ci în ((696)) realitate „a
murit pentru păcatele noastre”, şi deoarece în realitate
a înviat dintre morţi, el arată că pe această bază
a credinţei noi suntem privilegiaţi să ne gândim la rasa
noastră ca fiind moartă în Adam — nu ca fiind stinsă, nu
ca fiind moartă în realitate, ci ca fiind adormită. Noi suntem
privilegiaţi să avem speranţă pentru ei, conform făgăduinţei
Domnului, că în dimineaţa — în dimineaţa învierii —
toţi vor fi treziţi din somnul lor şi vor veni la condiţii
mai favorabile decât cele din prezent — la o stare în care păcatul
şi moartea nu vor domni, la o stare în care Satan nu va avea puterea
morţii, ci va fi legat, şi în care Răscumpărătorul
va avea putere deplină şi va exercita acea putere pentru
eliberarea prizonierilor din marea închisoare a morţii. Această
ridicare va fi pentru cei care, sub condiţiile acelea favorabile, vor
auzi (vor asculta de) glasul Său şi vor merge pe calea sfinţeniei
în sus, în sus, în sus, afară din valea umbrei morţii la
perfecţiunea deplină a vieţii, păcii şi binecuvântării
pregătite pentru ei iniţial de către Creatorul lor, dar pe
care au pierdut-o prin neascultarea tatălui Adam şi pe care o
vor recâştiga prin meritul celui de-al doilea Adam şi prin
ascultare de El. Aceasta îl face pe apostol să afirme (versetul 21)
că, în conformitate cu planul lui Dumnezeu, „dacă moartea a
venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor”.
Nu este nici o îndoială în legătură cu sensul celor
spunse de apostol, că primul om prin care a venit moartea a fost
Adam, iar al doilea om prin care vine învierea este „omul Isus Hristos”,
care în zilele vieţii Sale pământeşti a spus: „Trupul
Meu îl voi da pentru viaţa lumii”. Şi iarăşi,
vorbind despre rezultatele intenţionate prin sacrificiul Său a
spus: „Eu sunt învierea şi viaţa”. Ioan 6:51; 11:25.
Declaraţia
din versiunea comună a Bibliei, că, „După cum toţi
mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos”, este
evident o traducere greşită. În forma aceea este în conflict
cu alte scripturi, care în mod clar limitează numărul
celor care vor fi făcuţi vii prin Cristos. Traducerea greşită
favorizează doctrina mântuirii universale, prin aceea că pare ((697))
să implice că favoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu prin
Cristos nu vor lua în considerare în nici un sens al cuvântului
caracterul celor cărora li se va da viaţă. Alte scripturi
însă arată foarte clar că nu toţi vor „intra în
viaţă”, ci numai cei care „fac voia Tatălui Meu care
este în cer”. O declaraţie clară asupra subiectului se găseşte
în cuvintele Domnului: „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe
Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”. 1 Ioan 5:12.
Citind
acest text, mulţi nu reuşesc să dea forţa cuvenită
cuvintelor „vor fi făcuţi vii”. Ei cred că
pasajul înseamnă doar o trezire din somnul morţii, dar sensul
lui este mult mai cuprinzător şi mai preţios decât acesta.
Moartea care a venit prin Adam n-a fost doar pierderea micuţei părţi
de viaţă pe care lumea o posedă astăzi, ci pierderea
vieţii în sensul ei cel mai complet şi în măsura ei cea
mai deplină în care a posedat-o Adam ca reprezentantul întregii
familii umane. După cum „mor” înseamnă pierderea întregii
vieţi, iar procesul morţii lui Adam a început imediat după
condamnarea lui, tot aşa, „făcuţi vii” ar însemna nu
numai o pornire înapoi spre viaţa perfectă şi o ieşire
din moarte, ci s-ar înţelege că înseamnă restaurare la
perfecţiunea vieţii aşa cum a avut Adam înainte de păcat
— a fi făcuţi vii în sensul de a fi ridicaţi din moarte.
Este potrivit ca acest sens deplin al cuvântului „viaţă” să
fie înţeles când analizăm acest text, şi trebuie să
ne amintim că din punctul de vedere al Domnului întreaga rasă a
lui Adam este moartă; nu numai cei care au mers în mormânt, ci
şi cei care sunt pe cale spre mormânt. Estimarea Domnului nostru a
vieţii şi morţii este ilustrată prin cuvintele Sale:
„Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape
morţii” (Mat. 8:22). Aici se face referire la necredincioşi ca
fiind încă morţi, fiindcă n-au nici o asociere cu Dătătorul
de viaţă, în timp ce la credincioşi se referă în
acelaşi fel ca fiind vii, deşi ei sunt salvaţi din moarte
încă numai prin speranţă şi nu pot avea eliberarea
reală de puterea morţii până la înviere. 2 Cor. 1:10;
Rom. 8:24.
((698))
Învierea
de apoi la viaţă
Traducem
acest text în mod cuvenit când îl redăm: „După cum toţi
în Adam mor, tot aşa, toţi în Hristos vor fi făcuţi
vii”. Numai cei în legătură vitală cu Adam au murit din
cauza păcatului său. Satan, deşi tatăl minciunilor
şi ucigaş de la început, n-a murit datorită păcatului
lui Adam, fiindcă el nu era în Adam când acesta din urmă a
fost condamnat la moarte; la fel nici îngerii care nu şi-au păstrat
starea de la început n-au avut parte de moartea adamică, fiindcă
n-au fost în Adam. Apostolul vrea să spună că Adam
a fost tatăl sau dătătorul de viaţă al unei rase
şi că prin neascultare el şi rasa care era în coapsele lui
au moştenit condiţiile morţii care-i zoreşte spre mormânt,
mai repede sau mai încet. Aşa deci, după cum toţi cei care
erau în Adam au avut parte de sentinţa şi condamnarea
lui, tot aşa, toţi cei care sunt în Cristos vor avea
parte de favoare divină prin El.
Rasa
lui Adam a fost în el real şi legal, fără nici o alegere
sau voinţă — în el prin natură. Cei în Cristos vin
în El prin har — individual şi pe anumite condiţii. Sub
aranjamentul divin, răscumpărarea lui Adam din
condamnarea morţii va afecta în cele din urmă toată rasa
lui, până la măsura eliberării lor de sentinţa morţii
şi mai departe până la măsura aprovizionării lor cu
lumina, cunoştinţa şi oportunitatea venirii în Cristos;
dar numai cei care se vor folosi de acest privilegiu şi vor veni în
Cristos vor fi făcuţi vii în sensul deplin, propriu-zis
al acestui cuvânt — vor fi ridicaţi complet din moarte. Soţia
lui Adam a fost din el şi reprezentată de el, după
cum au fost şi copiii lui care erau în coapsele sale; la fel este
şi cu Cristos. Mireasa Lui, sau Biserica Lui, se dezvoltă întâi
şi îşi ia viaţa din viaţa Lui; şi mai târziu
oamenii din lume, treziţi din „somnul” morţii şi aduşi
la o cunoştinţă a Adevărului în timpul Mileniului,
vor avea privilegiul să vină în El, ca „Tatăl”
lor prin consacrare (Isa. 9:6); şi dacă vor rămâne în
această relaţie va însemna dezvoltarea lor la restabilirea
deplină a perfecţiunii umane — la tot ce a fost pierdut în
primul Adam. Astfel toţi în ((699)) Cristos vor fi aduşi
la perfecţiunea vieţii — „făcuţi vii” în
sensul absolut şi complet. Prin natură ei au fost în primul dătător
de viaţă şi prin eşecul lui au eşuat. În curând
li se va acorda oportunitatea venirii în relaţie cu al doilea Adam,
sau Dătător de viaţă, şi dacă, în calitate
de copii cuveniţi, vor asculta de glasul Său, vor trăi —
vor fi făcuţi vii.
Această
interpretare, şi nu alta, face ca textul să se potrivească
în context. Apostolul continuă cu argumentul: După ce zice:
„Tot aşa, toţi în Hristos vor fi făcuţi vii”, el
adaugă, „dar fiecare la rândul lui”. El menţionează ca
primul rând Biserica, Mireasa, Corpul lui Cristos, „Cristosul”, „cel
dintâi rod”, Întâia Înviere (Filip. 3:10). Aceştia vin în relaţie
cu Cristos în timpul acestui Veac Evanghelic sub „chemarea de sus”
şi constituie „comoara deosebită” a lui Cristos, şi li
se va da viaţă pe un plan special, împreună cu gloria,
onoarea şi nemurirea care sunt arătate aici şi care mai târziu
vor fi arătate mai deplin.
„Apoi”,
spune apostolul, cei care rămân din cei găsiţi vrednici
de viaţă, fiind un rând diferit, vor fi făcuţii
vii, sau ridicaţi complet din păcat şi moarte. Ridicarea
acestei a doua clase va fi lucrarea Veacului Milenar; printr-o lucrare
treptată ei vor fi „făcuţi vii”, ceea ce se va
împlini la încheierea acelei perioade. O excepţie — şi poate
de aceea este potrivit a fi numit un alt rând sau o altă ceată
— vor fi biruitorii din perioada de dinaintea Cincizecimii, credincioşii
vrednici din vechime la care face referire apostolul (Evr. 11:39, 40). Aceştia
fiind aprobaţi de Dumnezeu, „au primit mărturie” — încercarea
lor având loc deja, nu va fi necesar ca restituirea lor afară din
moarte şi la viaţă să fie o lucrare treptată.
Neajunsurile lor au mers înainte la judecată. Ca atare, învierea
lor va fi instantanee, dar într-un rând sau ceată sau clasă
diferită de a Cristosului, Cap şi corp.
După
învierea vrednicilor din vechime la perfecţiunea deplină a minţii
şi corpului uman, care este primul rând al omului natural, putem aştepta
ca lucrarea învierii să înceapă ((700)) cu popoarele
sau cu oamenii de pe pământ la vremea stabilirii Împărăţiei
— în realitate morţi în măsură de nouă zecimi, dar
prin uzanţă generală numiţi vii. Deşi nu sunt în
morminte, ei sunt morţi din punct de vedere divin, iar
procesul de dăruire a vieţii sau de restabilire va începe
imediat cu ei. Împărăţia Domnului, operând în lume
şi conducând-o sub legi de dreptate şi iubire, va fi în mod
clar în faţa lor, iar cunoştinţa de Domnul va umple întreg
pământul pentru iluminarea lor. Atunci ei vor avea posibilitate
deplină să aleagă dreptatea, ascultarea şi viaţa
veşnică, sau să aleagă nedreptatea, neascultarea
şi Moartea a Doua. Numai cei care vor alege viaţa, prin
ascultare de glasul Fiului Omului, şi care se vor supune cerinţelor
Împărăţiei pentru ridicarea lor, vor ajunge vreodată
la restabilire deplină, la perfecţiune deplină, la viaţă.
După
ce aceştia vor fi pornit pe calea vieţii, unii dintre cei care
sunt în marea închisoare a morţii, mormântul, vor fi chemaţi
afară, treziţi, pentru a fi trataţi exact în aceeaşi
manieră. Pe măsură ce lumea va fi gata să-i primească,
alţii, apoi alţii, vor ieşi afară din mormânt ca să
se bucure de ocaziile acelea binecuvântate ale restabilirii, învierii,
pregătite pentru ei prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea
care este în Cristos Isus Domnul nostru. Dar în fiecare caz proba va fi
aceeaşi: „Oricine nu va asculta (nu se va supune) de Prorocul acela
(Cristosul) va fi nimicit din mijlocul poporului” (în Moartea a Doua
— „nu va vedea viaţa”). Cel care va aculta pe Prorocul acela,
dimpotrivă, va fi ridicat puţin câte puţin, pas cu pas,
afară din starea morţii, până când, fiind în Cristos
şi cu totul subordonat Lui, va ajunge la viaţă în
plinătatea ei, în sensul ei complet.
Unii
vor ridica întrebarea: Nu va fi oare necesar ca fiecare membru al
familiei umane să meargă în mormânt înainte de a avea parte
de puterile acelei învieri? Răspundem că va fi necesar ca toţi
cei care vor avea parte de Întâia Înviere să meargă în
moartea reală înainte de a participa la binecuvântările acelei
învieri, fiindcă astfel a fost legământul ((701)) lor
şi astfel a fost făgăduinţa Domnului pentru ei: „Fii
credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”.
A fost necesar ca Domnul, Căpetenia mântuirii noastre, nu numai să
facă consacrare până la moarte ca jertfă vie, ci şi să
completeze acea consacrare în moartea reală. Şi acelaşi
principiu se aplică la Biserica întreagă, care este corpul Său
şi care trebuie să împlinească „ce lipseşte
necazurilor lui Hristos”, pentru a fi participanţi cu El în gloria
şi binecuvântarea „învierii Sale”, Întâia Înviere.
Dar în ceea ce priveşte lumea nu este necesar ca toţi oamenii să
meargă în mormânt înainte de a participa la restabilire, înviere,
ridicare.
După
cum am văzut deja, din punct de vedere divin toată lumea este
socotită moartă din momentul când peste Adam a venit
condamnarea din cauza neascultării. În prezent toată lumea este
în închisoare, încătuşată de slăbiciuni mintale,
fizice şi morale. În această închisoare se află diferite
încăperi, iar cei pe care lumea îi numeşte vii, dar pe care
Dumnezeu îi numeşte morţi (în greşeli şi păcate
şi sub sentinţa divină), mai umblă, cum s-ar zice,
prin curtea închisorii şi n-au fost închişi încă în
celulele lor, mormântul; dar ei sunt în închisoare şi nici unul nu
se poate elibera de cătuşele morţii care sunt peste ei. Dacă
unui temnicer i s-ar trimite ordin să elibereze toţi prizonierii,
am înţelege că ordinul s-ar aplica nu numai la cei închişi
în celule, ci la toţi care în vreun sens al cuvântului ar fi în
spatele gratiilor închisorii şi sub puterea şi controlul
temnicerului. Întocmai aşa este şi cu moartea, marele temnicer.
Ea a încredinţat mormântului milioane de oameni şi alte sute
de milioane mai sunt în libertate parţială în curtea închisorii,
dar ei sunt ţinuţi ferm şi sigur şi fac serviciu cu
suspine şi dureri, aşteptând eliberarea.
Domnul
nu dă amănunte despre felul în care cei care au intrat în
incinta închisorii vor fi scoşi afară, aşa încât să
poată auzi vocea Fiului Omului şi prin ascultare să poată
trăi (Ioan 5:25). Noi nu putem, prin urmare, decide în mod ((702))
arbitrar care anume va fi natura procedeului. Se vede că nu este
necesar ca noi să înţelegem amănuntele acestei probleme.
Totuşi, este interesant să ne gândim la ea şi putem
presupune că nu va fi neplăcut pentru Domnul ca noi să ne
imaginăm puţin în privinţa acestui procedeu. Presupunerea
noastră a fost deja declarată pe scurt*, că fiecare
primitor al favorii, pe măsură ce va creşte în cunoştinţă
şi iubire, va fi doritor să coopereze cât se poate de mult la
binecuvântarea altora, în special a rudelor apropiate, iar canalul
general al apropierii de Domnul în legătură cu acest subiect va
fi prin rugăciune şi pregătire, trezirile având loc drept
răspuns la acestea. Presupunem că atunci lumea se va apropia de
„Preoţimea Împărătească” pentru ajutor în caz de
boală etc., întocmai cum în mod tipic evreii apelau la preoţimea
mozaică. Prin urmare, rugăciunea va fi canalul obişnuit al
binecuvântării.
—————
*Vol.
IV, cap. 13, pag. 640
—————
Anastasis
— Reluarea poziţiei avute sau înviere
Sensul
real al învierii, ca o făgăduinţă pusă în
faţa noastră în Scripturi, s-a pierdut în mod foarte general
din vedere, parţial din cauză că acest cuvânt englezesc,
înviere, este folosit în moduri diferite. De exemplu, nu este neobişnuit
să se spună (în limba engleză — n. e.) că un
articol de îmbrăcăminte care fusese o vreme lăsat la o
parte a fost „înviat”; iar când se abandonează un cimitir este
obişnuit să se spună că se „învie” morţii
care fuseseră îngropaţi în el, ca să se reîngroape în
altă parte. Apropiindu-ne mai mult de folosirea legitimă a cuvântului,
mulţi creştini vorbesc despre învierea lui Lazăr, învierea
fiului văduvei din Nain, învierea fiicei lui Iair etc.,
şi au aceeaşi idee în minte când vorbesc despre făgăduinţele
din Scripturi ale învierii care va avea loc în dimineaţa Veacului
Milenar. Această greşeală gravă a întunecat toată
gândirea asupra acestui subiect important. Nu este adevărat că
Lazăr şi ceilalţi menţionaţi au fost înviaţi;
ei au fost numai treziţi, reanimaţi. Există o ((703))
mare diferenţă între o simplă trezire şi o înviere
deplină, completă din moarte la perfecţiunea vieţii. A
trezi înseamnă doar a porni din nou maşinăria vieţii
— a resuscita — şi acest lucru a fost tot ce s-a făcut
pentru Lazăr, pentru fiul văduvei din Nain sau pentru fiica lui
Iair. Ei au fost tot sub sentinţa morţii şi au avut numai
experienţa unei mici prelungiri a stărilor de moarte prezente.
Ei n-au fost ridicaţi, scoşi afară din moarte la condiţiile
vieţii perfecte.
Cuvântul
„înviere”, aşa cum se găseşte în Noul Testament
englez, vine din cuvântul grecesc anastasis în toate cazurile cu
excepţia unuia (Mat. 27:53, unde este din grecescul egersis şi
ar trebui să fie tradus în mod corect revenire la viaţă
sau reanimare). Cuvântul anastasis, care apare de patruzeci şi
trei de ori în Noul Testament, înseamnă a relua poziţia
avută, sau a se ridica din nou. Nu este folosit niciodată
în legătură cu ridicarea unui corp din mormânt la poziţia
în picioare, nici nu înseamnă doar reanimarea sau pornirea din nou
a maşinăriei vieţii. Înseamnă ceva mult mai
important. Este folosit ca antiteza sau opusul morţii — recuperarea
din moarte. Pentru a înţelege corect cuvântul anastasis
trebuie mai întâi de toate să înţelegem corect ce constituie
viaţa din punct de vedere divin. Trebuie apoi să vedem ce
constituie procesul morţii şi moartea; şi cu aceste două
idei în minte putem înţelege ideea de înviere sau de ridicare din
moarte iarăşi la perfecţiunea deplină a vieţii de
la care am căzut cu toţii în Adam.
Numai
doi oameni au avut vreodată viaţă: primul, Adam înainte de
încălcarea sa, înainte de a-şi atrage asupra sa blestemul sau
sentinţa morţii şi procesele care însoţesc moartea,
şi, al doilea, omul Isus Cristos. În momentul când împotriva lui
Adam s-a pronunţat sentinţa morţii, viaţa lui s-a
pierdut, procesul de moarte a început şi el a fost în moarte
— deci n-a mai fost în viaţă. El a continuat să
se afunde tot mai adânc în moarte până când în final a fost
complet mort, întrucât din punct de vedere juridic el a fost mort din
momentul sentinţei. Urmaşii lui Adam n-au avut niciodată ((704))
viaţă; scânteia care pâlpâie câţiva ani nefiind
recunoscută de Dumnezeu, având în vedere faptul că sentinţa
morţii este peste toţi şi având în vedere faptul că
cei născuţi în lume nu primesc viaţă în sensul
deplin al acestui cuvânt, ci numai o stare înspre moarte. După cum
s-a arătat deja, întreaga lume este deja moartă din punctul de
vedere al Dreptăţii, şi Dumnezeu îi recunoaşte ca având
viaţă (chiar şi în mod socotit) numai pe aceia care s-au
unit cu Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul oamenilor, Dătătorul
de viaţă.
Dacă
se va ţine minte ce înseamnă viaţa şi ce înseamnă
procesul morţii — dacă nu se va uita de la ce înălţime
glorioasă şi perfecţiune a vieţii a căzut omul în
starea prezentă a degradării şi morţii — atunci
şi numai atunci va putea fi apreciat corect cuvântul anastasis,
că înseamnă a relua poziţia avută, a se ridica iarăşi
la starea de la care a avut loc căderea, la starea de perfecţiune
în care a fost creat tatăl Adam. La această stare de perfecţiune
Îşi propune Dumnezeu să-i aducă prin Cristos pe toţi
din omenire care voiesc. Condiţia este ca, atunci când vor fi aduşi
la cunoştinţa Adevărului, ei să accepte favoarea divină
şi să-şi demonstreze loialitatea prin ascultare de spiritul
Legii divine.
Cuvântul
anastasis nu este folosit niciodată în legătură cu
simpla resuscitare a morţilor. O examinare atentă a celor
patruzeci şi trei de texte din Scriptură în care apare cuvântul
anastasis va găsi că ele sunt în acord absolut cu definiţia
şi semnificaţia dată aici cuvântului — a relua poziţia
avută, o recuperare din moarte, o reintrare în viaţa
perfectă. Un singur text din cele patruzeci şi trei ar putea fi
considerat de către unii neclar: el se găseşte în Evrei
11:35. Anastasis este redat acolo „înviere”. Declaraţia
întreagă spune: „Femeile şi-au primit prin înviere pe
morţii lor”. Presupunerea generală în privinţa acestor
cuvinte pare să fie că apostolul s-a referit la cele două
femei ai căror fii au fost readuşi la viaţă: unul de către
profetul Ilie şi celălalt de către profetul Elisei (1 Împ.
17:17-23; 2 Împ. 4:18-37). Noi nu suntem de acord cu opinia aceasta din
două motive:
((705))
1)
Nu este în armonie cu semnificaţia cuvântului anastasis aşa
cum este indicată de celelalte patruzeci şi două de cazuri
unde apare cuvântul în Noul Testament.
2)
Fiindcă astfel de interpretare n-ar fi atât de în armonie cu
argumentul apostolului din Evrei 11. Argumentul prezentat este credinţa
vrednicilor vechi în Dumnezeu şi într-o înviere viitoare, care va
fi răsplătită după glorificarea Bisericii, aşa
cum este specificat în versetul 40. „Învierea mai bună” la care
ei ar putea spera şi care constituie baza credinţei lor este încă
în viitor, după cum se spune în versetul 39 — „n-au primit ce
le fusese făgăduit” — n-au primit răsplata; ca atare,
oricare ar fi fost trezirea celor adormiţi, aceasta n-a fost răsplata,
n-a fost făgăduinţa pe care o căutau. Apostolul menţionează
pe Ghedeon, Balaac, Samson, Iefta, David, Samuel şi profeţii,
care au făcut lucruri minunate cu puterea Domnului şi în
armonie cu credinţa lor, punându-şi în pericol şi în
multe cazuri sacrificându-şi viaţa în serviciul Domnului.
Femeile au avut mai puţine ocazii în aceste privinţe, şi
totuşi apostolul vrea ca noi să ştim că soţiile,
mamele şi fiicele din Israel, a căror credinţă în
Domnul a fost astfel încât să le facă să simpatizeze
şi să coopereze cu bărbaţii care s-au angajat în
aceste lupte şi sacrificii, au fost participante cu soţii, fiii
şi taţii lor; şi încurajându-i la credincioşie au
devenit părtaşe cu ei la sacrificiile credinţei şi
prin credinţă au privit înainte în viitor şi şi-au
dat seama de învierea mai bună care va veni în final pentru
credincioşii Domnului. Privind cu ochiul credinţei în viitor,
ele în credinţă şi-au primit pe morţii lor ridicaţi
la viaţă din nou, sau „prin înviere”. Şi cine va
contesta că dacă credinţa lui Avraam, când a fost dispus să
jertfească pe fiul său Isaac, a fost acceptabilă pentru
Dumnezeu, credinţa soţiilor, mamelor şi fiicelor din
Israel, care au intrat deplin în spiritul reprezentanţilor bărbaţi
în suferinţe, războaie, răbdare etc., va fi la fel de plăcută
Domnului; şi n-ar indica aceasta că dacă ar fi avut puteri
bărbăteşti şi ele ar fi fost viteze în luptă,
credincioase în încercările de batjocuri şi biciuiri crude, de
lanţuri şi închisoare etc.? Astfel de femei (probabil puţine,
((706)) ca şi bărbaţii pe care-i descrie apostolul),
au fost fără îndoială şi ele aprobate de Domnul
şi fără îndoială li se va acorda o parte în „învierea
mai bună” pregătită de Domnul pentru aceşti vrednici
din vechime.
În
timp ce cuvântul anastasis înseamnă ridicare din nou,
complet din moarte, el nu limitează în nici un sens procesul aşa
încât să-l facă fie instantaneu fie treptat. De fapt, remarcăm
că învierea Domnului nostru a fost o înviere instantanee din moarte
la perfecţiunea vieţii, în timp ce lumea în general va avea o
înviere treptată, sau o ridicare la viaţă care va ocupa o
mare parte dintr-o mie de ani stabilită pentru această lucrare a
învierii sau restabilirii. Anastasis nu schimbă nici natura
fiinţei care va fi înviată, fiindcă cel înviat va avea
aceeaşi natură ca atunci când a murit. Apostolul arată
aceasta în discursul său asupra subiectului, asigurându-ne că
la înviere Domnul va da fiecărei seminţe felul ei potrivit de
corp (1 Cor. 15:35-38). O fiinţă umană fiind în
moarte, procesele învierii nu-i vor schimba natura, potrivit sensului cuvântului
anastasis. Înseamnă pur şi simplu că fiinţa
care este în moarte este fiinţa care va fi făcută să
se ridice iarăşi la viaţă.
Aici
notăm armonia învăţăturii Scripturii, că: (1)
Domnul nostru Şi-a schimbat natura când a lăsat gloria avută
la Tatăl şi a devenit om, luând natura noastră; (2) El
Şi-a schimbat iarăşi natura când S-a sacrificat ca om
şi a fost conceput ca Nouă Creatură la botezul Său
la vârsta de treizeci de ani. Această Nouă Creatură, care
nu mai era pământească, ci cerească, a fost înviată
a treia zi şi I S-a dat un corp cum I-a plăcut Tatălui —
un corp spiritual, un corp potrivit. El a fost ridicat complet din moarte
la perfecţiunea vieţii pe planul pentru care fusese conceput înainte.
La fel Biserica, Noua Creaţie sub Domnul ei şi asociată cu
El, Capul, va avea parte de aceeaşi înviere; şi fiindcă
sunt socotiţi membri ai corpului Său, se spune despre ei că
au parte de „învierea Lui” — Întâia Înviere (principală,
cea mai importantă). Şi ei sunt „concepuţi din nou”, ((707))
„concepuţi de Spirit” ca Noi Creaturi — ca atare învierea lor
este diferită.
Omul
natural, care nu devine Creatură Nouă, care nu are parte de
conceperea din nou la o natură nouă, rămâne om natural,
iar anastasisul său, sau reluarea poziţiei sale, va însemna
ridicarea sa ca fiinţă umană la perfecţiunea deplină
a naturii umane, de la care a căzut întreaga rasă în mod
reprezentativ în persoana lui Adam. „Învierea mai bună” în
care, după cum spune apostolul, au sperat vrednicii din vechime, nu
va fi „Întâia Înviere”, care este limitată la cei chemaţi
în timpul Veacului Evanghelic — la Cristos capul şi Biserica
trupul Său. „Învierea mai bună” pe care o vor primi aceşti
vrednici din vechime, superioară celei a semenilor lor, va consta în
faptul că va fi o înviere instantanee la perfecţiune umană
la începutul Veacului Milenar, în loc să fie o înviere treptată
„prin judecată” în timpul acelui veac. Acest lucru le va permite
să fie servitorii onoraţi ai Cristosului, servitorii Împărăţiei
în timpul Mileniului, şi, ca oameni perfecţi, să fie făcuţi
„prinţi (domni) în toată ţara” (Ps. 45:16).
Privilegiul acestor vrednici va fi să administreze legile Împărăţiei,
ca agenţii şi reprezentanţii Cristosului spiritual nevăzut
de oameni. Binecuvântarea lor, prin urmare, mai presus de a tovarăşilor
lor*, va fi îndoită; întâi, prin aceea că încercarea lor
este în trecut şi răsplătirea lor cu perfecţiunea va
fi instantanee, dându-le datorită acestui lucru un avantaj de
aproape o mie de ani asupra altora; şi apoi, fiindcă sub
providenţa Domnului aceasta le va permite să participe în marea
lucrare de restabilire şi binecuvântare ca fază pământească
a Împărăţiei, ca agenţi umani sau canale prin care va
lucra Cristosul pe scară largă.
———————
*Mulţimea
cea mare, deşi nu pot fi socotiţi ca participanţi la Întâia
Înviere şi părtaşi la gloria, onoarea şi nemurirea ei,
şi nici nu pot fi socotiţi împreună cu vrednicii din
vechime, trebuie totuşi să fie socotiţi biruitori chiar dacă
biruinţa va fi prin mare necaz. Şi ca biruitori trebuie
consideraţi că trec din moarte la viaţă şi de
aceea sunt supuşi unei schimbări instantanee şi nu unei
schimbări treptate, ca şi în cazul lumii, a cărei încercare
este în viitor.
———————
((708))
Anastasisul
lumii în general va depinde, în cazul fiecărei persoane, de
progresul ei pe „calea mare” a sfinţeniei*. După cum a
explicat Învăţătorul: „Toţi cei din morminte vor
auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”. Dar, în cazul
celor a căror judecată sau încercare nu va fi fost trecut cu
succes mai înainte, ieşirea afară din ele va fi numai o trezire;
şi deoarece numai biruitorii acestui Veac Evanghelic vor ieşi
afară la Întâia Înviere, iar biruitorii din veacurile trecute vor
ieşi la o înviere mai bună pe plan uman, restul lumii vor ieşi
afară, după cum a spus Domnul, la o înviere prin judecată.
Ioan 5:29**.
———————
*Vol.
I, pag. 205
———————
**Redarea
din Versiunea noastră Comună (engleză — n.e.), „învierea
condamnării”, este o eroare gravă care a ajutat mult la înceţoşarea
minţii multora în privinţa adevăratei semnificaţii a
acestui pasaj. Mulţi par să înţeleagă din el ideea că
unii vor fi înviaţi doar ca să fie osândiţi sau condamnaţi
iarăşi. Adevărul este chiar contrariul acesteia. Cuvântul
redat prin „condamnare” în acest verset este cuvântul gercesc krisis,
care apare în mod repetat în acelaşi capitol şi este redat
în mod corect prin judecată. Aşa ar trebui să fie redat în
acest caz şi aşa este redat în Versiunea Revizuită.
———————
În
Ioan 5:25 Domnul nostru arată cum va fi îndeplinită trecerea
din moarte la viaţă, zicând: „Vine ceasul şi acum a
şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu
şi cei care vor asculta vor trăi”. Având în minte că întreaga
lume este moartă din punct de vedere divin, vedem că apostolii
şi Biserica timpurie au fost chemaţi din această lume moartă,
şi ca membri ai ei li s-a dat ocazia să audă de la Fiul lui
Dumnezeu mesajul vieţii. În măsura în care i-au dat atenţie
au venit tot mai mult în relaţie vitală cu Dătătorul
de viaţă; şi astfel toţi cei care au devenit una cu
El, din ziua aceea până în prezent, I-au ascultat glasul, mesajul,
(s-au supus) şi proporţional au venit în favoarea Sa şi se
vor împărtăşi de răsplăţile Sale. Procedura
veacului viitor va fi similară: „Pământul va fi plin de cunoştinţa
((709)) Domnului” şi nimeni nu va mai trebui să zică:
„Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Îl „vor cunoaşte de
la cel mai mic până la cel mai mare”. „Toţi cei din
morminte . . . vor ieşi din ele”, vor fi treziţi ca să
poată „auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor
asculta (se vor supune) vor trăi”.
După
cum în cazul Bisericii Evanghelice din prezent auzirea glasului Fiului
Omului este o chestiune treptată, învăţătură
peste învăţătură, regulă peste regulă, tot
aşa va fi şi cu lumea în timpul Veacului Milenar. Cei ascultători
vor ajunge treptat la o apreciere tot mai clară a lungimii şi lăţimii,
înălţimii şi adâncimii iubirii, dreptăţii
şi prevederii divine. Dar atunci cei care vor asculta de poruncile
acelui mare Învăţător nu vor avea persecuţii şi
împotriviri, aşa cum au cei care acum caută să-I urmeze
Cuvântul, fiindcă Satan va fi legat şi legile Împărăţiei
vor fi în vigoare, iar cei care vor fi în armonie cu dreptatea vor fi
binecuvântaţi şi ridicaţi, iar cei care vor lupta împotriva
Împărăţiei şi se vor împotrivi conducerii ei în
vreun amănunt, după o încercare rezonabilă vor fi socotiţi
dispreţuitori ai harului lui Dumnezeu şi vor fi nimiciţi
complet de printre oameni. Fapt. 3:23; Isa. 65:20.
Vedem,
prin urmare, că declaraţia Domnului nostru despre o trezire
generală a morţilor înseamnă o mare binecuvântare, rodul
lucrării Sale răscumpărătoare. Vedem că
expresiile, cei care au făcut binele, care vor ieşi afară
la „învierea vieţii” — cei care vor veni la înviere cu
viaţă deplină — se pot referi numai la clasele biruitoare,
Biserica, vrednicii din vechime şi mulţimea mare. Numai despre
aceştia se poate spune că au făcut binele, au făcut
bine în felul cum apreciază Domnul — au primit aprobarea divină.
Să nu înţelegem că expresia „au practicat binele” înseamnă
au făcut perfect, la înălţimea standardului divin în gând,
cuvânt şi faptă, fiindcă apostolul ne arată clar că
„nu este nici un om drept, nici unul măcar”, în toate aceste
aspecte. Cea mai mare apropiere de dreptate care este posibilă pentru
careva dintre noi este puritatea inimii — dreptatea intenţiei.
((710))
Restul
lumii sunt cuprinşi toţi împreună în termenul „cei care
au făcut răul” — care n-au fost acceptabili pentru Dumnezeu.
Aceştia cuprind nu numai pe acei care n-au fost acceptabili ca păgâni,
din cauză că nu L-au cunoscut pe marele Răscumpărător
şi de aceea n-au avut privilegiul să se apropie de Tatăl
prin El, ci cuprind pe toţi aceia care au auzit ceva despre Isus
şi au înţeles ceva despre lucrarea Sa de împăcare, şi
care, posedând această cunoştinţă în diferite grade,
n-au răspuns la privilegiile şi oportunităţile
acordate lor — nu s-au consacrat deplin, complet. Toţi aceştia,
din punct de vedere divin, „au făcut răul” — sunt
dezaprobaţi.
Se
va observa imediat că această clasă cuprinde pe mulţi
„înălţaţi între oameni”, atât din sistemele
bisericii nominale cât şi din afara lor — mulţi dintre cei
nobili, cei înţelepţi, cei bogaţi, cei mari şi cei învăţaţi.
Desigur că trebuie să ne producă bucurie în inimă
faptul că Domnul, deci, S-a îngrijit şi de trezirea acestora
şi că deşi ei nu vor „ieşi” la învierea vieţii,
vor „ieşi” ca să aibă oportunităţile participării
la învierea treptată prin judecăţi, pentru ca în
timpul Veacului Milenar, ziua de judecată* sau de încercare de o mie
de ani, ei să poată fi supuşi la probele lor sub astfel de
condiţii favorabile cum a indicat Cuvântul lui Dumnezeu.
———————
*Vol.
I, pag. 137
———————
Ei
vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu — nu jargonul crezurilor
contradictorii, aşa cum este exprimat prin diferitele secte din creştinătate
şi din lume. Li se vor da buze curate, sau un mesaj curat (Ţef.
3:9). Ochii lor orbi se vor deschide, urechile lor surde se vor deschide,
vor auzi, vor cunoaşte şi va fi greşeala lor proprie dacă
nu vor profita de mesajul de bucurie, ca să primească favorurile
lui Dumnezeu date prin Dătătorul de viaţă, Cristosul,
şi astfel, pas cu pas, puţin câte puţin, să câştige
biruinţe asupra slăbiciunilor şi imperfecţiunilor
mintale, morale şi fizice, până când, la încheierea judecăţii
sau a timpului lor de ((711)) încercare, vor fi obţinut condiţiile
vieţii — perfecţiunea — tot ceea ce a fost pierdut în Adam
şi a fost răscumpărat prin sângele preţios al lui
Cristos.
Nu
o judecată sau un proces pentru păcatele trecute, ci o altă
încercare de viaţă
Trebuie
să ne amintim că încercările şi probele care vor fi
atunci asupra lumii în general nu vor fi de genul proceselor la care sunt
supuşi criminalii în prezent, când curtea şi juriul examinează
dovezile ca să stabilească dacă acuzatul este vinovat sau
nu, şi dacă este, care să fie pedeapsa. Nu există nici
o îndoială în privinţa vinei rasei noastre şi nu se
propune nici un proces sau judecată pentru a se constata dacă
omul a fost vinovat de neascultare de Dumnezeu, nici pentru a se constata
dacă pedeapsa morţii dată de Dumnezeu a fost o pedeapsă
justă.
Judecata
sau încercarea din Veacul Milenar va fi pe linii complet diferite şi
va corespunde mai mult felului în care ar fi tratat un copil pe care părintele
l-ar găsi vinovat şi vrednic de lovituri şi căruia
i-ar fi administrate loviturile, iar după primirea pedepsei ar fi întrebat
de părinte: „Ei bine, îţi recunoşti greşeala?
Recunoşti justeţea pedepsei pe care ai primit-o? şi de acum
încolo eşti dispus să fii copil ascultător?” La un răspuns
afirmativ, părintele ar putea spune: „Vom vedea! Voi judeca sau te
voi pune la încercare sau la probă în cursul zilei de astăzi
şi dacă voi găsi că te căieşti sincer şi
doreşti serios să-mi faci voia, te voi aduce până deseară
înapoi în părtăşie deplină şi-ţi voi
acorda toate privilegiile pe care le-ai avut înainte de încălcare”.
Astfel este natura judecăţii sau încercării veacului
viitor — o încercare ca să se constate care membri ai lumii
vinovate, după ce au suferit plata păcatului, moartea, timp de
şase mii de ani, vor fi învăţat în gemete şi dureri
că păcatul este peste măsură de păcătos iar
dreptatea este însoţită de mare binecuvântare, şi vor
dori să se conformeze voinţei lui Dumnezeu în toate lucrurile.
((712))
Ascultarea
va fi impusă de la început şi numai cei care vor refuza în mod
hotărât să facă progres vor fi îndepărtaţi
chiar după o sută de ani de încercare; cei care vor face
progres chiar şi numai la exterior şi se vor conforma legilor Împărăţiei
chiar şi numai la exterior, vor avea permisiunea să meargă
mai departe şi li se vor da posibilităţi să crească
în har, în cunoştinţă şi în iubire. Dar la sfârşitul
Veacului Milenar va veni o probă hotărâtoare pentru toţi
— nu în privinţa conduitei exterioare, care trebuie să fi
fost bună, altfel nu şi-ar fi putut menţine poziţia,
ci ar fi fost îndepărtaţi din viaţă mai repede, în
Moartea a Doua. Această probă finală va fi în privinţa
loialităţii inimii faţă de principiile dreptăţii.
Toţi vor fi probaţi în această privinţă; şi
toţi care nu vor fi găsiţi cu totul loiali şi supuşi
Domnului vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua — nu li se va
permite să continue în posedarea favorurilor divine. Dar ce îndurătoare
sunt pregătirile divine făcute astfel! Ce îndelung răbdători
faţă de copiii oamenilor Îi arată acest plan divin pe Tatăl
nostru ceresc şi pe Răscumpărătorul nostru! În mod
sigur astfel de răbdare şi suportare va atrage către Domnul
pe toţi cei care vor fi vrednici de viaţă veşnică;
iar în privinţa distrugerii celorlalţi, toţi cei în
armonie cu Domnul vor fi gata să zică, în cuvintele inspirate:
„Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt
judecăţile Tale!” Apoc. 16:7.
Socotiţi
vrednici să aibă parte de înviere
Din
acest punct de vedere găsim un sens în cuvintele Domnului: „Cei găsiţi
vrednici să aibă parte de veacul acela şi de învierea
dintre cei morţi” (Luca 20:35). Extrem de puţini, numai o „turmă
mică”, sunt socotiţi vrednici să aibă parte de lumea
aceea şi de învierea „mai bună” înainte de Mileniu. Marea
masă a omenirii, inclusiv cei cărora Domnul le-a adresat aceste
cuvinte, vor ieşi afară la „învierea prin judecată”,
iar apoi va rămâne ca ei să se dovedească vrednici de viaţă
perfectă, singurii cărora li se va permite să treacă
dincolo de Veacul Milenar în veacurile veşnice din viitor. ((713))
Numai celor ascultători li se va permite să aibă parte
de înviere, fiind ridicaţi deplin şi complet din moarte — un
progres treptat şi o ajungere treptată. După cum am văzut
deja, cei care vor umbla atunci pe calea mare a sfinţeniei trebuie să
„meargă pe ea” în sus. Va fi o cale în sus, ascendentă,
şi se va cere efort şi biruinţă din partea celor care
vor vrea să recâştige tot ceea ce a fost pierdut — perfecţiunea
umană.
Privind
îndeaproape această trăsătură a planului divin,
suntem uimiţi de înţelepciunea şi consecvenţa ei,
precum şi de avantajele pe care ea le va oferi celor pentru care este
pregătită. Putem repede vedea, de exemplu, că orice alt
plan ar fi spre dezavantajul celor pentru care avantajele Mileniului sunt
în mod special intenţionate. Să luăm de exemplu pe Nero. Să
presupuneam că ar avea o înviere instantanee la viaţă —
să presupunem că ar „ieşi” din mormânt perfect mintal,
moral şi fizic: acela n-ar fi Nero. Fiinţa aceea perfectă
nu s-ar putea identifica în nici un sens al cuvântului cu Nero din
trecut şi n-ar putea să-l identifice nici cei care au fost
asociaţi cu el. Nu ni-l putem imagina nici „ieşind” perfect
în privinţa organismului uman, dar imperfect la minte şi la
caracter. Toţi care au învăţat chiar şi primele
principii ale legilor fiziologiei trebuie să vadă absurditatea
unui astfel de lucru. Legile acelea ne învaţă foarte clar că
un caracter şi un organism sunt una; că un organism perfect ar
indica desigur un caracter perfect. Dar dacă pentru moment am susţine
unul dintre aceste lucruri neraţionale, am întâmpina imediat obiecţia
că o mie de ani ar fi o perioadă prea lungă pentru a încerca
ascultarea sau neascultarea unei fiinţe perfecte. Adam, ca
fiinţă perfectă, a avut o încercare foarte scurtă,
după câte putem noi judeca din Scripturi.
Mai
mult, dacă ne-am putea imagina lumea perfectă şi în încercare,
am fi obligaţi şi să ni-i imaginăm pe oameni ca fiind
supuşi legii perfecte; şi fiind fără imperfecţiuni
ar fi şi fără protecţie sau acoperire a neajunsurilor
şi ca atare exact ((714)) în aceeaşi poziţie în
care a stat Adam la început în încercarea sa. În acest fel văzând
lucrurile, n-ar exista nici o necesitate a Împărăţiei
Mijlocitoare a lui Cristos şi a domniei de o mie de ani, fiindcă
legea perfectă reprezintă justiţia divină, aceeaşi
care a lucrat cu Adam la început şi aceeaşi care trebuie să
treacă peste omenire la sfârşit — la încheierea Mileniului,
înainte ca lumea să fie acceptată de Dumnezeu în favoare veşnică.
Astfel de vederi observăm că sunt, prin urmare, cu totul
contradictorii aranjamentului divin.
Să
remarcăm acum frumuseţea, armonia, caracterul raţional
şi consecvent al planului divin de înviere prin judecăţi.
(1) Oamenii, venind afară practic în aceeaşi stare mintală,
morală şi fizică în care au intrat în mormânt, se vor
identifica imediat, personal şi în relaţie cu alţii. „Oriîncotro
ar cădea copacul . . . în locul unde cade, acolo rămâne”,
iar trezirea, sau chemarea afară din mormânt, va fi ca încheierea
unui somn, tocmai ilustraţia pe care o foloseşte Domnul nu numai
în legătură cu corpul lui Cristos, ci şi cu lumea în
general, despre a cărei trezire viitoare, ca parte din planul Său,
se vorbeşte ca despre o trezire din somn. După cum o persoană
care se trezeşte din somn se găseşte practic în aceeaşi
stare în care s-a culcat, plus o uşoară întărire, şi
poate să-şi amintească repede evenimentele şi împrejurările
care i-au precedat somnul, credem că tot aşa va fi şi cu
lumea în general, când „vor auzi glasul Fiului Omului şi vor ieşi”
din morminte.
Prin
aceasta nu înţelegem că vor ieşi exact în aceeaşi
stare fizică în care au fost în momentul morţii, fiindcă
aceasta ar însemna o absurditate. De exemplu, unul ai cărui plămâni
s-au descompus până când ultima lui suflare a fost un gâfâit, nu
trebuie să ne aşteptăm că va veni afară gâfâind
şi fără plămâni; unul al cărui cap a fost despărţit
de trup nu va fi trezit fără cap; şi la fel, cel care
şi-a pierdut braţele sau picioarele, sau degetele de la mâini
sau de la picioare, n-ar putea fi aşteptat, raţional vorbind, să
„iasă” fără aceste membre. În absenţa a ceva clar
în Scripturi care să ne ((715)) îndrume judecata, trebuie să
presupunem că ieşirea lumii afară va fi ceea ce s-ar
considera acum că este o sănătate şi o putere medie, aşa
cum, de exemplu, a binevoit Domnul să acorde celor pe care i-a
vindecat la prima Sa venire. Cei vindecaţi n-au fost făcuţi
perfect sănătoşi, altfel mulţi dintre ei puteau
să fi trăit secole întregi, ca Adam cel perfect. Mai degrabă
putem presupune că restabilirile au fost la o sănătate
şi o putere medie, şi tot aşa va fi la trezire, când acelaşi
glas îi va chema din somnul morţii ca să poată auzi
cuvintele Lui şi prin ascultare „să ajungă la”
viaţa eternă cu perfecţiunea ei mintală şi
corporală, pentru care El a pregătit timpurile restabilirii
şi disciplinările, judecăţile şi binecuvântările
Împărăţiei.
Firele
existenţei fiind reluate tocmai unde au fost lăsate în moarte,
ţeserea experienţei va începe şi se va adapta rapid la
condiţiile schimbate; şi între timp individul nu-şi va
pierde identitatea, nici nu va fi pierdut pentru lume şi pentru
cercul social din care a făcut parte. Astfel experienţele
trecute cu păcatul şi egoismul vor constitui un bun de cunoştinţă
valoros, folositor în evaluările cuvenite din viitor, făcându-l
în stare pe cel revenit la viaţă să aprecieze avantajele
care derivă din domnia dreptăţii şi vieţii în
contrast cu domnia anterioară a păcatului şi morţii.
Va fi spre avantajul său, de asemenea, că el va trebui mai întâi
de toate să accepte pe Cristos Regele ca Răscumpărătorul
său, recunoscându-şi imperfecţiunea şi nevrednicia
— va trebui să se prindă de Dătătorul de viaţă
înainte de a putea porni pe calea mare a sfinţeniei. Va fi spre
avantajul său, de asemenea, că el însuşi va trebui să
facă paşi pentru învingerea slăbiciunilor proprii şi
pentru ajungerea la perfecţiunea pusă înaintea sa ca ţintă.
Lecţiile
din experienţa astfel câştigată vor fi adânc gravate în
memoria sa, în caracterul său, şi-l vor potrivi şi pregăti
pentru încercarea finală de la sfârşitul Veacului Milenar, când
se va cere loialitate absolută a inimii. Între timp însă,
imperfecţiunile lui nu vor lucra în detrimentul sau în dauna sa,
fiindcă cerinţele judecătorilor vor fi după măsura
((716)) slăbiciunii sau tăriei sale de caracter — toţi
aceşti judecători fiind acum pregătiţi prin propriile
lor experienţe cu păcatul şi slăbiciunea, ca să
judece compătimitor şi să fie cu adevărat de ajutor.
Astfel de experienţe din partea judecătorilor n-ar fi atât de
esenţiale dacă n-ar fi acest plan divin de recuperare treptată
— de „înviere prin judecată”.
Această
vedere este în armonie deplină şi cu declaraţia divină
prin gura lui Daniel, profetul, în privinţa învierii: „Mulţi
dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi:
unii pentru viaţă veşnică (durabilă), şi alţii
pentru ruşine şi dispreţ veşnic (durabil)” (Dan.
12:2). Aici vedem aceeaşi separare a celor treziţi pe care
Domnul nostru o explică mai deosebit. O clasă este trezită
la viaţă în sensul ei deplin, complet — viaţă
durabilă; cealaltă clasă este trezită, dar nu în viaţă.
Când vor fi treziţi vor fi încă în moarte, nefiind aprobaţi
de Dumnezeu — nefiind legaţi vital de Fiul. „Cine are pe Fiul are
viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” Deci,
oamenii în general vor „ieşi” pentru a fi aduşi la cunoştinţa
faptului că prin harul lui Dumnezeu viaţa şi restabilirea
au fost pregătite prin marele sacrificiu de ispăşire; că
Dătătorul de viaţă Şi-a luat marea putere şi
glorie, ca Profet, Preot şi Rege, şi că, identificându-se
cu El, vor putea ajunge la viaţă, treptat, pas cu pas.
Declaraţia
profetului în privinţa acestei a doua clase — că ei vor ieşi
afară pentru ruşine şi dispreţ durabil — este
semnificativă. Dacă ar ieşi afară perfecţi, n-ar
fi într-o stare de ruşine şi dispreţ, fiindcă perfecţiunea
este totdeauna admirabilă. Aceste cuvinte, prin urmare, atestă că
ei vor ieşi afară imperfecţi, iar explicaţia adăugată
de Domnul nostru ne asigură că ei vor ieşi afară în
imperfecţiunea lor ca să poată, dacă vor dori, să
ajungă la înviere, perfecţiune, sub încercările sau judecăţile
la care vor fi supuşi — răsplătind ascultările lor
şi pedepsind şi disciplinând neascultările lor.
L-am
folosit deja pe Nero ca ilustraţie; şi cum desigur că el va
fi unul dintre cei care vor ieşi pentru ruşine şi dispreţ
durabil, putem să-l folosim şi mai departe ca ilustraţie. Când
((717)) ne amintim că trezirea lumii care doarme nu va începe
până când generaţia prezentă din lume va fi fost adusă
sub puterea Împărăţiei la o măsură considerabilă
de dreptate şi înţelegere, ne vom da seama repede că Nero,
când va ieşi, se va găsi în mijlocul unor condiţii
sociale foarte diferite de cele care predominau când a murit. El va
constata că viciile cum sunt cele pe care el le-a practicat şi
cultivat vor fi foarte mult dispreţuite, iar virtuţile pe care
le-a evitat şi le-a persecutat le va găsi instalate în putere
şi în favoare generală. El va fi complet în dezacord cu tot
mediul înconjurător, cu mult mai în dezacord decât alţii mai
puţin îndărătnici, mai puţin desfrânaţi, mai puţin
vicioşi şi mai puţin vrednici de dispreţ. El va găsi
că este bine cunoscut din paginile istoriei şi că este în dispreţ
general din cauza abuzului de putere şi de ocazii — nu numai ca
unul care şi-a ucis propria mamă, ci şi ca unul care a
persecutat şi a chinuit pe credincioşii Domnului.
Orice
persoană cu o dispoziţie bună şi virtuoasă cu
siguranţă va privi un caracter cum este al lui cu „dispreţ”,
şi în asemenea împrejurări cu siguranţă el va suferi
mare „ruşine”. Totuşi, el va veni la o înviere prin judecată
— cu scopul de a i se acorda ocazia să se ridice din starea
sa vrednică de ruşine şi dispreţ la perfecţiunea
deplină a naturii umane; şi în ce măsură va ajunge la
viaţă, în ce măsură va ajunge la înviere din moarte,
va depinde în întregime de el. Întâi de toate va trebui să
cunoască Adevărul; va trebui să se vadă în culorile
sale adevărate; va trebui să se vadă în contrast cu omul
perfect — aşa cum va fi reprezentat prin vrednicii din vechime, „prinţii”
din vremea aceea. Va trebui să vadă acţiunea legilor dreptăţii
în contrast cu cunoştinţa sa anterioară despre acţiunea
domniei păcatului şi morţii. Dacă el îşi va menţine
atunci în mod hotărât o influenţă rea, îşi va împietri
inima şi va refuza să se supună, va trebui să moară
în Moartea a Doua — după ce s-a bucurat şi a respins
privilegiile şi oportunităţile pe care Domnul le-a pregătit
pentru el şi pentru toată omenirea.
((718))
Dar
dacă, dimpotrivă, se va umili, îşi va recunoaşte păcatul
şi va deveni ascultător de legile Împărăţiei, el
îşi va începe imediat calea ascendentă spre viaţă
— înviere sau ridicare spre recuperare completă din cădere.
Dacă astfel va „merge” pe calea mare a sfinţeniei, în
acelaşi timp se va curăţa de „dispreţul” semenilor
săi şi corespunzător se va elibera de „ruşine”. Căci
nu ne putem îndoi că dacă este bucurie în cer când un păcătos
se pocăieşte, va fi bucurie şi pe pământ printre toţi
oamenii corecţi când vor vedea din timp în timp pe păcătoşi
întorcându-se de la erorile căilor lor la ascultarea de Domnul; iar
dispreţul lăudabil al celor dintâi faţă de păcat
şi faţă de josnicia lui va trebui să dea loc treptat
unei aprecieri înţelegătoare faţă de eforturile
depuse în direcţia dreptăţii. Aşa încât, dacă
Nero va deveni deplin ascultător faţă de Domnul şi va
ajunge la viaţă veşnică, la „învierea prin judecată”,
el va fi foarte respectat şi trecutul său va fi complet uitat
— întocmai ca acum, când ne gândim la apostolul Pavel, ne amintim
sacrificiile sale nobile şi credincioşia sa faţă de
Domnul, separându-l de Saul, persecutorul pe care el l-a numit „cel
dintâi dintre păcătoşi”.
Pedepse
pentru păcatele din viaţa prezentă
Dacă
cineva întreabă, nu vor fi oare pedepse pentru păcatele din
prezent? Răspundem că în mod sigur Dreptatea va da pedepse
pentru fiecare păcat. Păcatul lui Adam, după cum toţi
recunoaştem, a fost pedepsit timp de şase mii de ani şi sub
acea pedeapsă toată creaţia a suspinat, a trudit şi
s-a afundat în moarte. Păcatul acela şi toate celelalte păcate
influenţate de slăbiciunile şi viciile rezultate din căderea
lui Adam sunt incluse în ispăşirea realizată prin marea
jertfă pentru păcate. Păcatele care trebuie să fie
pedepsite în plus ar fi cele care nu rezultă în mod direct din căderea
şi degradarea adamică — cele care au fost într-o anumită
măsură cu voia. Aceste păcate cu voia trebuie să fie
pedepsite; dar în prezent noi nu suntem competenţi să ((719))
judecăm care ar fi o pedeapsă dreaptă sau rezonabilă
pentru astfel de păcate — total sau parţial voite.
Fără
îndoială că acesta a fost un motiv pentru care Domnul ne-a
instruit să „nu judecăm nimic înainte de vreme”. În cele
din urmă judecata va fi în mâinile noastre — după cum este
scris: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” —
Domnul nostru Isus fiind principalul dintre aceşti judecători.
Declaraţia Domnului nostru este că acela care a cunoscut voia Stăpânului
şi n-a făcut-o va fi bătut cu multe lovituri, în timp ce
acela care n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de
lovituri va fi bătut cu puţine lovituri (Luca 12:47, 48).
Aceasta ne indică faptul că vina păcatului cu voia va fi cântărită
în mare măsură după cunoştinţa noastră de
Domnul şi de voinţa Sa. Ca atare, Biserica şi cei care în
timpul acestui Veac Evanghelic au venit sub lumina şi influenţa
Bisericii vor fi făcuţi responsabili într-o măsură
mai mare decât alţii. Nero, deşi n-a fost din Biserică,
n-a fost conceput de Spirit şi prin urmare a fost proporţional
mai puţin responsabil decât Biserica, a avut totuşi
considerabil contact cu copiii luminii; de aceea, putem presupune că
a avut o măsură mare de responsabilitate în legătură
cu crimele sale.
„Păcatele
unor oameni merg înainte la judecată”
Vorbind
despre pedepsele pentru păcatele voite în funcţie de lumina
avută, să nu uităm declaraţia apostolului că, „Păcatele
unor oameni merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă”
(1 Tim. 5:24). Noi nu ştim în ce măsură păcatele lui
Nero au primit deja o anumită pedeapsă, nu ştim în ce măsură
a suferit el mintal sau fizic, de aceea nu ştim în ce măsură
pedeapsa pentru păcatele lui va veni pe urmă şi-l va ajunge
în timpul Veacului de Judecată. Ca argument doar, să presupunem
că el n-a primit nici o pedeapsă specială în trecut şi
că loviturile pentru păcatele sale vor veni mai târziu, şi
să întrebăm care va fi natura mărturiei împotriva lui
şi cum i se vor aplica loviturile sau pedepsele? Noi nu suntem
competenţi să răspundem fără ((720))
rezerve sau fără condiţii la aceste întrebări, dar cu
toţii recunoaştem un principiu general care deja lucrează
în fiecare om, înregistrând rezultatele propriilor sale încălcări
ale cunoştinţei şi conştiinţei. Vedem că în
măsura în care sunt încălcate adevărul, lumina, cunoştinţa
şi conştiinţa, în aceeaşi măsură este
subminat caracterul; şi în măsura în care aceasta continuă,
restabilirea lui va fi mai dificilă.
În
mod raţional putem judeca faptul că Nero trebuie să-şi
fi subminat caracterul şi conştiinţa într-o măsură
într-adevăr foarte mare. Dacă, deci, la trezire va „ieşi”
cum a murit, numai pentru o ocazie de dezvoltare, putem vedea imediat că
orice pas în jos pe care l-a făcut în trecut, orice încălcare
a conştiinţei, orice împotrivire cu bună ştiinţă
la dreptate, a produs o lezare a caracterului său, care, dacă va
fi vreodată învinsă, va cere efort proporţional pentru a-şi
reface paşii şi a-şi reconstrui partea caracterului pe care
el cu nesăbuinţă a distrus-o. Nu este pentru noi să
spunem că aceasta şi numai aceasta va fi pedeapsa pentru păcatele
din prezent; dar aşa ni se pare raţional să fie. În orice
eventualitate, noi suntem mulţumiţi să lăsăm
lucrurile aici, încrezători că deciziile Bisericii glorificate
vor avea girul deplin al tuturor celor care au Spiritul Domnului. Nu putem
presupune că Domnului Îi va plăcea să răsplătească
rău pentru rău, sau să producă durere inutilă
chiar şi celui mai infam, dar că decizia dată deja de marea
Curte Supremă va rămâne, adică, „plata păcatului
este moartea” — Moartea a Doua.
„Aşa
este şi învierea (principală a) morţilor (speciali)”
— 1 Cor. 15:42 —
Învierea
Bisericii este numită Întâia Înviere, nu în sensul priorităţii
(chiar dacă va avea prioritate), ci în sensul că este principală,
cea mai bună, superioară. Am văzut deja că sunt
diferite serii la înviere — trei dintre ele sunt la viaţă,
la perfecţiune, chiar dacă pe diferite planuri de existenţă;
Biserica ocupând primul loc, „mulţimea mare” şi vrednicii
din vechime venind la rând, iar mai apoi sau în ultimul rând fiind învierea
generală a lumii, deschisă întregii ((721)) omeniri, toţi
cei care vor accepta pregătirile şi aranjamentele divine — învierea
prin judecată fiind terminată numai la încheierea Veacului
Milenar. În acest sens al cuvântului va fi într-adevăr o realitate
faptul că „ceilalţi morţi” nu vor trăi „până
nu s-au sfârşit cei o mie de ani” — nu vor avea viaţă
în sensul ei deplin, cuvenit, complet; nu vor fi ridicaţi complet din
moarte până atunci. Astfel văzută propoziţia
nelegitimă din Apocalipsa 20:5*, se constată că este în
armonie deplină cu sensul general al Scripturilor. Toate aceste învieri
care urmează după prima, sau după cea principală, vor
fi fără îndoială sub puterea şi controlul Bisericii
glorificate, al cărei Cap glorios a primit în acest scop toată
puterea şi autoritatea de la Tatăl.
____________________
*Am
atras deja atenţia asupra faptului că propoziţia „Ceilalţi
morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani”
nu este sprijinită de manuscrisele vechi de dată mai timpurie
decât secolul al cincilea; totuşi este în armonie deplină cu
ceea ce prezentăm aici, fiindcă termenul „n-au înviat”
trebuie să fie înţeles că se referă nu la trezire, ci
la restabilirea deplină la viaţă în gradul perfect. Vezi
nota de subsol din Vol. I, pag. 288.
____________________
După
ce am văzut lucrarea învierii făcută de Biserică
pentru alţii, să vedem acum ce au să ne arate Scripturile
mai cu seamă despre Întâia Înviere. Cu ce corpuri va ieşi
afară Creaţia Nouă? Care vor fi unele din calităţile
şi puterile lor?
Apostolul
declară: „Cum este cel făcut din ţărână, aşa
sunt şi cei din ţărână; cum este Cel ceresc, aşa
sunt şi cei cereşti” (1 Cor. 15:48). După cum înţelegem,
aceste cuvinte înseamnă că lumea în general, care va avea
restabilire la perfecţiune umană, va fi ca şi cel pământesc
— cum a fost întâiul Adam înainte de a păcătui şi cum
a fost „Omul” perfect „Hristos Isus” înainte de conceperea Sa
pentru înnoirea naturii. Ne bucurăm împreună cu lumea de
această perspectivă măreaţă, că oamenii vor
deveni iarăşi chipuri pământeşti depline şi
complete ale Creatorului divin. Dar ne bucurăm încă şi mai
mult în făgăduinţele scumpe făcute Bisericii
evanghelice, „celor chemaţi” potrivit scopului divin, care vor ((722))
avea chipul Celui ceresc — chipul Creatorului, într-un sens încă
mai înalt şi mai deosebit — care vor fi nu chipuri trupeşti,
ci chipuri spirituale. „Ştim că . . . vom fi ca El (Isus cel
„schimbat”, glorificat), pentru că Îl vom vedea aşa cum
este.” El este o fiinţă spirituală, „reprezentarea
exactă a fiinţei Tatălui”, „mai presus de orice
domnie, de orice stăpânire, de orice putere . . . şi de orice
nume care se poate numi”, şi ca atare mai presus de umanitatea
perfectă. Dacă noi vom fi ca El şi-I vom împărtăşi
slava şi natura, înseamnă că şi noi vom fi reprezentări
ale fiinţei Tatălui, „care locuieşte într-o lumină
de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut,
nici nu-L poate vedea”, dar de care noi ne putem apropia şi pe
care-L putem vedea aşa cum este, fiindcă am fost „schimbaţi”.
1 Ioan 3:2; 1 Tim. 1:17; 6:16; Exod. 33:20.
Ca
nu cumva să-l înţeleagă cineva greşit, apostolul
sprijină expresia de mai sus adăugând: „După cum (noi,
Biserica) am purtat chipul celui făcut din ţărână,
tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”. Gândul apostolului
nu este că toţi vor purta cândva, în acest sens, chipul Celui
ceresc. Nu aceasta a fost intenţia Creatorului nostru. Când El l-a făcut
pe om a intenţionat să aibă o fiinţă de carne,
umană, pământească, în propria Sa asemănare (mintal,
moral), ca să fie domnul şi conducătorul pământului,
ca reprezentant al Creatorului său ceresc (Gen. 1:26-28; Ps. 8:4-7).
Alegerea Noii Creaţii, după cum am văzut, este cu totul
separată şi deosebită de creaţia pământească.
Ea este aleasă din lume şi constituie cu totul doar o „turmă
mică”, chemată să fie clasa Împărăţiei
Domnului, ca să binecuvânteze lumea în timpul celor o mie de ani ai
Veacului Milenar — mai apoi, putem fi siguri, ocupând o poziţie
foarte înaltă şi de responsabilitate şi făcând o
lucrare foarte importantă în ducerea la îndeplinire şi a altor
scopuri divine — poate în legătură cu alte lumi şi alte
creaţii.
Dar
apostolul sprijină acest subiect şi mai departe, spunând pentru
a explica cele menţionate anterior (versetul 50): „Ce spun eu, fraţilor,
este că nu pot carnea şi sângele să ((723)) moştenească
împărăţia lui Dumnezeu”. Astfel el face deosebire între
starea noastră prezentă în trup şi starea noastră
viitoare ca fiinţe spirituale, declarând foarte clar că atâta
vreme cât suntem în trup nu putem constitui Împărăţia
Domnului în sens real, fiindcă acea Împărăţie va fi
spirituală, formată din fiinţe spirituale. Domnul nostru,
El Însuşi, Capul, căpetenia, conducătorul, exemplul pentru
Biserica Sa, este fiinţa spirituală glorioasă, o întrezărire
a ei fiindu-i acordată apostolului Pavel (1 Cor. 15:8), şi o
imagine a ei fiindu-i acordată apostolului Ioan în viziune
apocaliptică. „Vom fi ca El” — nu carne şi sânge, ca
restul rasei din care am fost selecţionaţi şi a cărei
restabilire sau înviere prin judecăţi o va aduce înapoi la
perfecţiunea stării de carne şi sânge, la fel cum acele
timpuri ale restabilirii vor aduce pământul la starea reprezentată
la început prin Grădina Edenului.
Apostolul
însă a recunoscut faptul că ne va fi greu să înţelegem
ideea unei schimbări atât de complete a Bisericii de la condiţiile
trupeşti, pământeşti la condiţiile spirituale, cereşti.
El şi-a dat seama că dificultatea noastră va fi mai mică
în privinţa celor care au adormit în moarte decât în privinţa
celor vii şi care au rămas până la prezenţa Domnului.
Este mult mai uşor pentru noi să înţelegem ideea că
acei care dorm vor fi înviaţi în corpuri noi spirituale, aşa
cum a promis Domnul că va da, decât să înţelegem cum
aceia dintre sfinţi care sunt în viaţă în timpul prezenţei
a doua a Domnului vor fi acceptaţi de El în Împărăţia
Sa spirituală. Domnul, prin apostol, ne clarifică foarte bine
acest lucru, zicând: „În legătură cu acest lucru vă
spun o taină, pe care o voi explica: nu toţi vom adormi, dar toţi
vom fi schimbaţi; într-o clipă, într-o clipeală din ochi,
la cea din urmă trâmbiţă — trâmbiţa a şaptea.”
1 Cor. 15:51, 52.
Deşi
prin aceste cuvinte Domnul, prin apostol, a clarificat într-o anumită
măsură taina, totuşi o măsură considerabilă
de confuzie a ascuns de atunci încoace chiar şi această explicaţie
clară, pentru că mulţi din poporul drag al ((724))
Domnului au confundat cuvântul „a adormi” cu cuvântul „a muri”
şi au presupus că explicaţia înseamnă că sfinţii
care rămân până la prezenţa Domnului vor fi schimbaţi
fără să moară, lucru care nu este deloc declarat. Să
luăm cazul apostolilor, de exemplu; ei au murit şi din momentul
morţii până în momentul învierii au fost socotiţi ca „adormiţi”.
Moartea a fost un act de un moment, în timp ce somnul sau starea de inconştienţă
a continuat secole la rând.
Această
idee despre cuvântul „somn” trebuie ataşată cuvintelor
apostolului pentru ca ele să poată fi înţelese, adică,
cei din poporul Domnului care rămân până la a doua prezenţă
a Sa nu vor trebui să doarmă în moarte inconştienţi
nici măcar un moment. Ei vor muri totuşi, după cum
spune Domnul prin profet, vorbind despre Biserică: „Eu am zis: «Toţi
sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui-Prea-Înalt.
Dar veţi muri ca un om şi veţi cădea ca unul
dintre prinţi»” (Ps. 82:6, 7 — Biblia ebraico-engelză, J.
P. Green — n.e.). Lumea în general moare ca Prinţul Adam, în
calitate de copii ai lui, părtaşi la sentinţa lui; dar cei
credincioşi în Cristos Isus mor cu El — cu Prinţul Isus (Isa.
9:6; Fapt. 3:15; 5:31). Îndreptăţiţi prin sacrificiul Lui,
ei devin morţi cu El, ca împreună-sacrificatori. Ei
„cad” în moarte ca sacrificii — ca al doilea Prinţ. „Dacă
am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună
cu El.” Dar, după cum arată apostolul, moartea acestora nu
va însemna un somn inconştient — momentul morţii va fi
chiar momentul „schimbării”, sau îmbrăcarea casei din
ceruri, corpul spiritual.
„Schimbarea”
membrilor Bisericii care rămân până la prezenţa Domnului
este astfel prezentată ca fiind în toate sensurile cuvântului o
parte a Primei Învieri. Ea nu se deosebeşte în nici un amănunt
de experienţa morţii care trebuie să fie comună
tuturor membrilor acelui singur corp. Singurul punct de diferenţă
între alţi membri ai corpului şi aceştia este cel
specificat de apostol, anume, ei nu vor „adormi”. Aceşti
din urmă membri ai corpului nu vor trebui să doarmă — nu
vor trebui să aştepte să vină Împărăţia,
((725)) fiindcă atunci ea va fi stabilită. Ei vor trece
imediat de la activităţile slujirii de această parte a vălului
în trup, la activităţile slujirii de cealaltă parte a vălului
ca Noi Creaturi desăvârşite, membrii Cristosului.
„Ce
vom fi nu s-a arătat încă”
În
privinţa puterilor şi calităţilor Noilor Creaturi desăvârşite,
apostolul ne spune că nu vor avea toţi acelaşi grad de
glorie, chiar dacă toţi vor avea acelaşi fel de
glorie — toţi vor fi fiinţe celeste, cereşti. Va fi o
glorie comună tuturor acestor fiinţe celeste şi o altă
glorie comună fiinţelor umane sau terestre. Fiecare va fi
glorioasă în perfecţiunea ei, dar gloriile celor celeste vor fi
superioare — transcendente. Scripturile ne spun că Biserica în
ansamblul ei, va „străluci ca soarele” (Mat. 13:43). Această
descriere a gloriei viitoare făcută de Domnul nostru se aplică
la toţi cei care sunt din clasa „grâu”; totuşi, în lumina
explicaţiei apostolului (versetul 41), ne dăm seama că vor
fi deosebiri individuale în poziţiile şi onorurile Bisericii.
Toţi vor fi perfecţi, toţi vor fi fericiţi în cel mai
înalt grad, dar, după cum Tatăl este mai presus de toţi,
după cum L-a înălţat pe Fiul să fie alături de
El şi după cum aceasta indică deosebiri în privinţa
gloriei, maiestăţii şi autorităţii, tot aşa
printre urmaşii Domnului, toţi aceştia fiind acceptabili,
vor fi deosebiri în privinţa poziţiei, după cum „o stea
se deosebeşte în strălucire de altă stea” în mărime
şi strălucire. 1 Cor. 15:41.
Domnul
nostru, în două din pildele Sale, sugerează aceeaşi
deosebire printre urmaşii Săi glorificaţi. Cel care a fost
credincios cu cinci talanţi urma să primească o laudă
specială la întoarcerea Domnului, în timp ce ceilalţi
credincioşi care au avut un număr mai mic de talanţi vor fi
trataţi proporţional. Cel care a fost credincios în folosirea
minei sale, aşa încât să câştige zece mine, urma să
primească conducerea peste zece cetăţi; iar cel care a fost
credincios peste mina sa câştigând cinci mine, va avea talanţi,
binecuvântări, oportunităţi şi autoritate proporţional
crescute. Mat. 25:14-30; Luca 19:11-27.
((726))
Nu
trebuie să ne mirăm de aceasta, pentru că privind în urmă
vedem că în timp ce Domnul a ales doisprezece apostoli şi i-a
iubit pe toţi, între ei au fost trei pe care i-a iubit în mod
deosebit şi care în diferite împrejurări au fost mai aproape
de El şi în relaţie mai confidenţială decât ceilalţi.
De asemenea, putem fi siguri că atunci când se va deschide „Cartea
vieţii” şi când vor fi împărţite poziţiile
cele mai apropiate de Învăţătorul pe tron, cei de la
dreapta şi cei de la stânga (cei mai aproape de persoana Sa) vor fi
recunoscuţi de toţi ca vrednici de cinstea şi distincţia
acordată lor (Mat. 10:41). Nu ne va surprinde deloc să-l găsim
pe apostolul Pavel alături de Învăţătorul şi
posibil pe Ioan de cealaltă parte a Sa. Ideea nu este aceea de loc
sau de poziţie pe o bancă — tron — ci de cât de strânsă
este relaţia în privinţa puterii şi maiestăţii
Împărăţiei. Putem fi siguri că toţi cei care vor
constitui „turma mică” vor fi atât de plini de Spiritul Domnului
încât să-şi dea întâietate unul altuia; şi putem şti
cu ceritudine că nu va fi nici o gelozie, ci judecata divină în
privinţa vredniciei va fi aprobată deplin de către toată
Creaţia Nouă. Acest lucru este aşa în prezent şi îl
putem aştepta mult mai mult în viitor. Citim că în prezent „Dumnezeu
a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut”
şi toţi cei care sunt în armonie cu Domnul caută continuu,
nu să schimbe aranjamentul divin, ci să-l recunoască şi
să coopereze cu el. Desigur că aşa va fi şi în viitor.
Descriind
deosebirile dintre condiţiile prezente şi cele din viitor
apostolul spune: „Trupul (acest cuvânt se găseşte numai în
manuscrisele târzii, conform notei introductive a traducerii revizuite.
În locul lui apare un pronume personal pe care traducătorii Bibliei
engleze l-au redat la neutru, el sau ea — n. e.) este semănat
în putrezire şi înviază în neputrezire”. „Ea” —
Creatura Nouă, a cărei existenţă a început la
consacrare şi la conceperea de Spirit. Creatura Nouă se dezvolta
şi căuta să ţină în stăpânire carnea
şi s-o facă servul ei, în armonie cu voinţa divină
— Creatura Nouă despre care se spune că trăia în trup ca
într-un cort, în timp ce aştepta corpul nou. „Ea” a fost
semănată în putrezire, într-un corp care putrezeşte; „ea”
a ((727)) mers în moarte şi totuşi „ea” nu
este reprezentată ca moartă, ci numai adormită, în timp ce
cortul ei pământesc s-a descompus. Aceeaşi „ea”,
Creatura Nouă, va fi îmbrăcată cu casa cerească,
corpul spiritual, la Întâia Înviere.
Acest
corp spiritual în care „ea” va fi înviată, după cum
spune apostolul, va fi neputrezitor — care nu poate putrezi, care nu
poate muri. Cuvântul redat aici prin neputrezire este aphtharsia
şi înseamnă ceva inatacabil de moarte, ceva ce nu poate putrezi,
muri sau trece. Acelaşi cuvânt este redat prin „neputrezire”
în versetele 50, 53 şi 54 din acest capitol şi în Romani 2:7
şi 2 Timotei 1:10.
Această
declaraţie, că corpurile noastre spirituale nu vor putea putrezi,
vor fi nemuritoare, este extraordinară, fiindcă suntem informaţi
clar că această calitate a nemuririi aparţine inerent numai
lui Iehova, deşi se spune despre Domnul nostru Isus că datorită
credincioşiei Sale, marea Sa înălţare a constat în parte
din acordarea vieţii în Sine, aşa cum Tatăl are viaţă
în Sine. Ideea este aceeaşi — că gloriosul Cap al Bisericii a
avut tocmai o astfel de „schimbare” la nemurire, neputrezire,
participare la natura divină. Nu ne uimeşte că planul lui
Dumnezeu a fost atât de generos faţă de dragul nostru Răscumpărător,
dar ne uimeşte că această calitate a naturii divine, care
n-a fost dată altora în afară de Învăţătorul
nostru, le-a fost promisă membrilor corpului Său, care merg pe
urmele Sale şi caută gloria, cinstea şi nemurirea. 2 Pet.
1:4; Rom. 2:7.
„Este
semănat în necinste şi înviază în slavă.” Aici
iarăşi se face referire la Noua Creatură prin cuvântul (subînţeles
— n. e.) „el”. În timpul vieţii prezente lumea nu ne cunoaşte,
nu-şi dă seama că am fost concepuţi de Tatăl ca să
fim copiii Săi pe plan spiritual şi locuim numai temporar în
trup, pentru scopul încercării noastre, pentru probarea credincioşiei
faţă de legământul nostru de sacrificiu. „Acum suntem
copii ai lui Dumnezeu.” Dar nefiind recunoscuţi suntem desconsideraţi
de lume; şi din cauza consacrării noastre Domnului s-ar putea să
nu ocupăm poziţii chiar aşa ((728)) de onorabile
printre oameni, cum am putea ocupa prin talentele naturale pe care le avem,
dacă acestea ar fi devotate scopurilor lumeşti. În orice caz,
atât individual cât şi colectiv, Biserica în trup este acum, după
cum spune apostolul, „în necinste”, în dispreţ; şi, după
cum spune în altă parte, corpul nostru este un corp al stării
smerite (Filip. 3:21). Dar care va fi mai târziu starea? Va trece toată
necinstea? Va fi Biserica (Cap şi „corp”) astfel încât atât îngerii
cât şi oamenii o vor aprecia şi onora? Va fi Noua Creaţie
astfel „în slavă”? O, da! Avem această asigurare.
„Este
semănat în slăbiciune şi înviază în putere.”
Şi aceasta se referă la Noua Creatură — slăbiciunea
menţionată fiind aceea a corpurilor naturale muritoare, imperfecţiunile
lor, pe care toate Creaturile Noi le deplâng şi pe care Dumnezeu cu
îndurare nu le socoteşte ca slăbiciuni ale Noii Creaturi, ale cărei
scopuri sau intenţii faţă de Domnul sunt pure, perfecte,
loiale şi puternice. Faptul că aceste slăbiciuni nu vor însoţi
noile corpuri înviate ale celor „aleşi” este declarat în mod
foarte specific. „Este înviat în putere” — puterea perfecţiunii,
puterea naturii noi, puterea lui Dumnezeu.
„Este
semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc.” Aceeaşi
Ea, aceeaşi Creatură Nouă. Acum este trup natural
— singurul lucru palpabil este carnea. Numai prin harul lui Dumnezeu ni
se permite să socotim mintea nouă o Creatură Nouă
şi să aşteptăm timpul când acestei minţi noi i
se va da un corp spiritual, potrivit pentru ea. Atunci Ea va fi
corpul spiritual, în acelaşi sens în care Ea este
acum corpul natural. Ce perspectivă glorioasă este aceasta! Cu
adevărat, este de neînţeles pentru noi care n-avem alte
experienţe decât cele obişnuite pentru omul natural — exceptând
faptul că mintea noastră a pătruns prin credinţă
făgăduinţele şi revelaţiile Domnului şi a
intrat în spiritul „lucrurilor care încă nu se văd”.
Dar
dacă însuşi gândul la gloriile viitoare ne-a ridicat
deasupra lumii şi a grijilor ei, a încercărilor ei, a
nebuniilor ei ((729)) şi a plăcerilor ei, cu cât mai
mult vor însemna pentru noi realităţile când vom fi perfecţi
şi asemenea Domnului nostru şi ne vom împărtăşi
de gloria Lui! Nu este de mirare că Domnul nostru i-a spus lui
Nicodim: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti
şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi
despre cele cereşti?” Nu este de mirare că trebuie să fim
concepuţi de Spiritul sfânt înainte de a putea chiar şi începe
să înţelegem lucrurile cereşti. Fără îndoială,
prin urmare, capacitatea noastră de a alerga alergarea pusă în
faţa noastră în Evanghelie, străduinţa noastră
de a birui spiritul lumii şi asalturile Adversarului, va fi în măsura
în care vom fi ascultători de sfatul divin, nu vom iubi lumea şi
vom da la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne
înfăşoară aşa de uşor, nepărăsind strângerea
noastră laolaltă şi cercetând Scripturile zilnic, şi
în toate sensurile cuvântului făcând uz de privilegiile, îndurările
şi binecuvântările conferite nouă ca şi copii ai lui
Dumnezeu. „Dacă facem aceste lucruri nu vom aluneca niciodată,
ci ni se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică
a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 1 Ioan 3:2, 3;
Rom. 8:17; Ioan 3:12; 1 Cor. 2:14; 1 Ioan 2:15; Efes. 6:10-18; Evr. 12:1,
2; 10:25; Ioan 5:29; Fapt. 17:11; 2 Pet. 1:4-11.
((730))
Dor
de casă
Cum
cerbul doreşte izvorul de apă,
Aşa Te doreşte sufletul meu.
O, când voi privi a Ta faţă,
Când îmi vei spune la Tine să vin?
Cât
de ades noaptea ochii-mi îndrept
Spre a mea casă cerească,
Şi timpul fericit aştept când Tu,
Domnul meu, îmi vei zice «Vino!»
Totuşi
eu ştiu că aceia doar
Îţi vor vedea slăvita faţă,
Cari inima şi-au curăţat
Şi-au scos din ea chiar orice urmă de păcat.
Dar,
vai, Stăpân şi Domn al meu,
Eu ştiu că încă sunt departe
De a-i întâlni pe-ai Tăi sfinţi în lumină
Şi a avea cu ei o dulce părtăşie.
Ştiu
că aceia cari pe tronul Tău vor sta,
În dulce asemănarea Ta vor trebui să fie;
Şi toată a Spiritului scumpă roadă,
Tatăl va trebui în ei să vadă.
Doamne,
dă-mi har ca eu mai răbdător
Să mă silesc din inima-mi sărmană;
Şi adu timpul când cu Tine eu voi fi
Şi Te voi vedea faţă în faţă!
G.
W. S.
