Vol. 6 - Noua Creaţie

 STUDIUL VII

Noua Creaţie - Odihna sau Sabatul Noii Creaţii

Schimbarea metodei divine datează de la cruce — Propovăduirea apostolilor în sinagogi în zi de sabat nu înseamnă susţinerea sabatului evreiesc sau a sistemului lor ca obligatoriu pentru Noua Creaţie — Clădirea în care se propovăduieşte Evanghelia nu afectează mesajul — Nici ziua nu-l afectează — Originea primei zile a săptămânii ca sabat creştin — Ţinerea ei a început cu mult timp înainte de Constantin — Aproape toate arătările Domnului înviat au fost în ziua întâi — Ţinerea generală a primei zile ca sabat, o chestiune de recunoştinţă — Nu este însă prin hotărâre divină — Franţa şi numărul şapte — Sabatul lui Israel este tipic — Când a început sabatul Noii Creaţii şi cum continuă

Studiile noastre din capitolul anterior ne-au dovedit fără îndoială că nu există nici o lege pentru cei care sunt în Cristos Isus în afară de atotcuprinzătoarea Lege a Iubirii. Am văzut clar şi limpede că Noua Creaţie, Israelul spiritual, nu este în nici un sens al cuvântului sub Legământul Legii, „adăugat din cauza fărădelegilor” după patru sute treizeci de ani de la Legământul sub care Noua Creaţie este acceptată în Cel Preaiubit. Este adevărat, Domnul nostru Isus în zilele când era în trup a ţinut cu stricteţe ziua a şaptea a săptămânii în conformitate cu Legea Mozaică, totuşi nu în conformitate cu unele dintre concepţiile deformate ale cărturarilor şi fariseilor. Aceasta a fost fiindcă după trup El era evreu născut sub Legea Mozaică şi de aceea era supus fiecărei cerinţe a ei, pe care El a împlinit-o, după cum spune apostolul, „pironind-o pe cruce” — punându-i deplin capăt în ceea ce-L privea pe El şi în ceea ce-i privea pe toţi evreii care veneau la Tatăl prin El. Toţi evreii care nu L-au acceptat pe Cristos sunt încă obligaţi de fiecare prevedere şi reglementare a Legământului Legii lor, şi, după cum explică ((380)) apostolul, ei se pot elibera de Lege numai acceptându-L pe Cristos ca sfârşit al ei — crezând. Rom. 10:4.

În privinţa neamurilor, am văzut deja că ele n-au fost niciodată sub Legea Mozaică şi ca atare nu puteau fi eliberate de ea; şi am văzut deja că Domnul nostru Isus — Noua Creatură, concepută la botezul Său şi născută din Spirit la învierea Sa — a fost Sămânţa antitipică a lui Avraam şi moştenitor al tuturor făgăduinţelor făcute acestuia, şi că atât evreii cât şi neamurile care vin la El prin credinţă, şi prin El la Tatăl, când sunt concepuţi de Spiritul sfânt, sunt la fel socotiţi în Noua Creaţie şi moştenitori împreună cu Isus în Legământul Avraamic, membrii ei nefiind nici unul sub Legământul Mozaic sau al Legii, care a fost adăugat. De aceea, chiar dacă omul Isus Cristos a fost sub Lege şi sub obligaţiile de a ţine ziua a şaptea ca parte din Lege, asemenea obligaţii faţă de Lege au încetat în ceea ce-i privea pe urmaşii Săi, după cum au încetat şi în ceea ce-L privea pe El imediat ce a murit, punând capăt Legii în mod drept, just, pentru toţi evreii care L-au acceptat şi care prin El au devenit morţi cu El faţă de Legământul Legii şi vii faţă de Legământul Avraamic.

Nu ne mirăm totuşi când aflăm că până şi apostolilor le-a trebuit ceva timp să înţeleagă deplin sensul schimbării de la dispensaţia Legii la dispensaţia Harului — la Veacul Evanghelic. Tot aşa, vedem că au fost necesari un număr de ani ca să-şi dea bine seama că prin moartea lui Cristos zidul despărţitor dintre evrei şi neamuri a fost dărâmat şi că începând de atunci neamurile, la fel ca şi evreii, nu mai trebuiau să fie socotite necurate — fiindcă Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, gustase moartea pentru fiecare om şi de atunci încolo oricine se va apropia de Tatăl, dintre evrei sau neamuri, să poată fi acceptat prin El — acceptat în Cel Preaiubit. Chiar după ani de zile de la conferinţa apostolilor, în care Petru şi Pavel au mărturisit despre harul lui Dumnezeu acordat neamurilor şi despre darurile Spiritului sfânt, limbi miraculoase etc., asemănătoare celor care la Cincizecime au dovedit conceperea de Spirit a evreilor, îl găsim pe Petru ezitând ((381)) încă şi cedând la prejudecăţile credincioşilor evrei, până acolo încât s-a retras dintre convertiţii neevrei tratându-i tot ca necuraţi. El şi-a atras astfel o mustrare din partea apostolului Pavel, care evident a înţeles întreaga situaţie a noii dispensaţii cu o viziune mult mai clară decât ceilalţi apostoli. Dacă un apostol a avut astfel nevoie de o mustrare ca să-l ajute în privinţa prejudecăţilor lui rasiale, putem repede presupune că masele de credincioşi (aproape toţi evrei) au fost considerabil nedumeriţi câţiva ani de zile în privinţa caracterului complet al schimbării metodelor divine începând de la cruce.

Obiceiul evreilor, nu numai al celor din Palestina ci şi al celor risipiţi peste tot în lume, includea respectarea sabatului, care, deşi iniţial n-a fost intenţionat să fie altceva decât o zi de odihnă sau o încetare a trudei, a ajuns să fie folosit în mod foarte potrivit ca o zi pentru citirea Legii şi profeţilor, precum şi pentru îndemnare în sinagogi. În Palestina era o zi în care afacerile se suspendau; şi ca atare evreii convertiţi la creştinism se adunau în mod foarte natural în sabat pentru studierea Legii şi profeţilor, din punctul de vedere nou, al începutului împlinirii lor în Cristos, precum şi pentru îndemnare reciprocă la statornicie, cu atât mai mult cu cât vedeau că ziua se apropie — marea zi a Domnului, ziua Milenară, „timpurile restabilirii . . . despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Apostolii şi evangheliştii care călătoreau în afara Palestinei au găsit urechile cele mai bune de auzit pentru Evanghelie printre evreii care deja Îl căutau pe Mesia, şi ei au găsit că cea mai bună ocazie de a ajunge la aceştia erau adunările lor obişnuite din ziua a şaptea. Nu exista nimic în revelaţia divină care să-i împiedice de a propovădui mesajul Evangheliei fie în ziua a şaptea fie în ziua întâi, sau în oricare altă zi a săptămânii. Putem fi într-adevăr siguri că aceşti evanghelişti timpurii au propovăduit Cuvântul neîncetat, oriunde au mers şi la toate ocaziile, oricui avea ureche de auzit.

Apostolul care a spus că Cristos a pus capăt Legământului Legii pironindu-l pe cruce, n-a spus nici un cuvânt Bisericii ((382)) timpurii, după câte arată relatarea, în privinţa vreunei legi sau obligaţii de a respecta în mod special ziua a şaptea — ori vreo altă zi a săptămânii. Dimpotrivă, ei au urmat cu stricteţe ideea că Biserica este o Creaţie Nouă, sub Legământul originar, şi în calitate de casă a fiilor Creaţia Nouă nu este sub Lege, ci sub Har. Aceşti învăţători inspiraţi au arătat clar libertatea Noii Creaturi, în esenţă zicând: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă sau sabate, care sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar trupul (esenţa) este al lui Hristos”. Col. 2:16, 17.

Ei voiau ca Biserica să înţeleagă că diferitele ordonanţe cu privire la sărbători şi la posturi, la timpuri, la perioade şi la zile erau parte din sistemul general tipic pe care Dumnezeu l-a instituit cu Israelul tipic, fiind numai umbre ale lucrurilor mai bune care urmau să vină — aplicabile Israelului spiritual. Pentru evrei aceste lucruri erau realităţi fixate şi legate de ei prin decrete divine; pentru Noua Creaţie ele sunt numai umbre — lecţii care ne indică spre marea împlinire şi nimic mai mult. Faptul că apostolii au fost dispuşi să folosească ziua de sabat şi sinagogile evreieşti în legătură cu promulgarea Evangheliei lui Cristos, n-a fost în nici un caz o sprijinire a sistemului evreiesc şi a Legii evreieşti, ca o regulă sau robie asupra Noii Creaţii. Noi astăzi, dacă ni s-ar da ocazia, am propovădui pe Cristos în sinagogile evreieşti nu numai în ziua întâi a săptămânii, ci am propovădui bucuros şi în sabatul evreiesc, în ziua a şaptea. Da, am fi bucuroşi să propovăduim pe Cristos într-un templu păgân şi într-o zi de sărbătoare păgână, dar n-am considera că făcând astfel am sprijini doctrinele păgâne sau sărbătoarea păgână.

În ceea ce priveşte ziua întâi a săptămânii, în mod general respectată printre creştini ca zi de sabat sau de odihnă, este o eroare să se pretindă că această zi a fost aprobată şi făcută sabat creştin prin decretele Bisericii Romano-catolice. Este ((383)) adevărat că pe timpul lui Constantin, după mai bine de două secole de când au adormit apostolii, formalismul s-a strecurat în Biserică într-un grad uimitor; că învăţătorii mincinoşi au căutat treptat să aducă pe urmaşii Domnului în robia clericală şi că intrigile clericale şi superstiţia au început să exercite o influenţă considerabilă. Este adevărat că printre creştinii nominali a fost promulgată atunci o regulă care în esenţă spunea că ei trebuie să respecte prima zi a săptămânii pentru lucrarea religioasă etc., şi interzicea munca manuală, cu excepţia districtelor de la ţară unde adunarea recoltelor putea fi considerată o lucrare de necesitate. Este adevărat că acest mic început de robie şi sugestia că pentru creştini prima zi a săptămânii înlocuise ziua a şaptea a săptămânii evreilor, a dus tot mai mult la ideea că fiecare poruncă a lui Dumnezeu pentru evrei în privinţa zilei a şaptea se aplica pentru urmaşii lui Cristos la prima zi a săptămânii.

Dar o respectare cuvenită a primei zile a săptămânii şi-a avut începutul cu mult timp înainte de Constantin — nu ca o robie, ci ca o libertate, un privilegiu. Singurul fapt că Domnul nostru a înviat dintre morţi în prima zi a săptămânii ar fi fost de-ajuns s-o facă să fie sărbătorită printre urmaşii Săi, marcând reînsufleţirea speranţelor lor; dar la aceasta s-a adăugat şi faptul că în ziua învierii Sale El S-a întâlnit cu credincioşii Săi şi le-a explicat Scripturile, unii dintre ei amintindu-şi după aceea binecuvântarea, zicând: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). În aceeaşi zi întâi a săptămânii în care cei doi ucenici L-au întâlnit în drumul lor spre Emaus a fost văzut şi de către cele două Marii lângă mormânt, i s-a arătat Mariei Magdalena ca grădinar şi li s-a făcut cunoscut apostolilor când erau adunaţi cu toţii etc. Au aşteptat o săptămână întreagă şi alte arătări ale Învăţătorului înviat, dar n-a mai fost nici una până în următoarea zi întâi a săptămânii, când iarăşi li s-a arătat celor unsprezece. Şi ((384)) astfel, după câte ştim noi, aproape toate arătările Domnului nostru pentru fraţi au fost în ziua întâi a săptămânii. De aceea nu este surprinzător că fără nici o poruncă de la Domnul sau de la apostoli, Biserica timpurie şi-a făcut obiceiul de a se aduna în ziua întâi a săptămânii, ca o comemorare a bucuriilor concepute în ei de învierea Domnului nostru, şi de asemenea ca să-şi aducă aminte cum le ardeau inimile în ei când în acea zi a săptămânii El le deschisese Scripturile.

Ei au continuat chiar să comemoreze „frângerea pâinii” împreună în această zi — nu ca Cina de Paşti sau Cina Domnului, ci ca o aducere aminte a felului în care au fost binecuvântaţi la Emaus, când El a frânt pâinea pentru ei şi lor li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut; şi cum iarăşi au fost binecuvântaţi când a frânt pâinea cu ei în odaia de sus şi le-a dat dovezi satisfăcătoare că El era într-adevăr Domnul lor înviat, totuşi schimbat (Luca 24:30, 35, 41-43). Această frângere a pâinii, după cum citim, se făcea cu fericire şi bucurie — nu ca o aducere aminte a morţii Sale, ci a învierii Sale. Ea a reprezentat, nu trupul Său frânt şi sângele Său vărsat, ci adevărul înviorător pe care El l-a frânt pentru ei şi din care inimile lor s-au hrănit cu speranţele de bucurie ale viitorului, garantate prin învierea Sa dintre morţi. („Paharul” nu este menţionat niciodată în legătură cu aceste referiri la „frângerea pâinii”.) Aceste strângeri laolaltă în ziua întâi a săptămânii erau ocazii de bucurie — bucurie că noua ordine de lucruri fusese introdusă prin învierea lui Isus dintre morţi.

Pe măsură ce Biserica s-a eliberat treptat de legătura strânsă cu iudaismul, şi în special după nimicirea Ierusalimului şi distrugerea generală a sistemului evreiesc, influenţa sabatului din ziua a şaptea a scăzut, şi mai mult sau mai puţin a ajuns să fie legată de ziua întâi a săptămânii şi de odihna şi înviorarea spirituală a Noii Creaţii, datând de la învierea Domnului nostru în glorie, onoare şi nemurire.

Cât priveşte lumea păgână în general, Dumnezeu nu le-a dat legi sau porunci speciale; ei au doar ceea ce a rămas din ((385)) legea iniţială scrisă în natura lor şi care este mult diminuată, este aproape ştearsă prin păcat şi moarte. La aceasta a fost adăugată o singură poruncă — pocăiţi-vă, fiindcă s-a pregătit o ocazie nouă de viaţă (care se poate obţine acum sau în Mileniu) şi fiecare faptă şi gând voit vor avea influenţă asupra rezultatului final în fiecare caz. Dar pentru cei care nu sunt în Cristos nu se dă mai mult decât acest mesaj, pocăiţi-vă. Numai celor pocăiţi le vorbeşte Dumnezeu mai departe, deoarece ei au urechi să audă şi inimi să se supună voinţei Lui.

Cât despre milioanele de creştini nominali din zilele noastre, ei n-au reuşit să înţeleagă, nu numai caracterul adevărat al harului lui Dumnezeu şi chemarea prezentă a Noii Creaţii, dar în general nici legea Noii Creaţii, interpretându-i greşit libertăţile, simbolurile etc. Creştinătatea a obţinut concepţii false despre botez, despre Cina Domnului etc., şi dă învăţătură lumii despre ele, precum şi concepţii false despre sabat şi despre Legea divină şi despre Legământul cu Noua Creaţie. Evident că Domnul n-a intenţionat niciodată ca „creştinătatea” nominală să înţeleagă sau să aprecieze în prezent adevărul despre aceste subiecte. După cum a spus apostolul: „Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului (natural) nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” — nici nu I-au înţeles voinţa şi planul în privinţa „turmei mici”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit (aceste lucruri) prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (voia Sa bună, plăcută şi desăvârşită în privinţa noastră, acum şi mai târziu)”. Neapreciind nici spiritul Chemării de Sus, nici Legea desăvârşită a Libertăţii pentru cei aleşi — nefiind în stare a le aprecia, fiindcă le lipseşte Spiritul Domnului, nu ne surprinde că formalităţile şi ceremoniile, posturile, penitenţele, restricţiile de un fel sau altul, zilele sfinte şi zilele de sabat au devenit cătuşe şi lanţuri pentru creştinătatea nominală. Nu este surprinzător nici că unii din poporul adevărat al Domnului, ((386)) din cei „aleşi”, „turma mică”, au devenit ulterior atât de prinşi în mrejele acestei robii încât să fie lipsiţi în mare măsură de adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Noi nu aducem argumente împotriva respectării zilei întâi a săptămânii. Dimpotrivă, ne bucurăm că sub providenţa divină această zi este atât de general respectată în toată lumea civilizată. Datorită respectării ei atât de generale, puţinii consacraţi ai Domnului au avantaje şi privilegii speciale de care ar putea fi lipsiţi în mare măsură dacă respectarea ei ar fi mai puţin generală. Desigur, Noua Creaţie de pretutindeni se poate bucura mult că are ocazia de a pune deoparte o zi din şapte în mod special pentru închinare, părtăşie spirituală etc. Ar fi o pierdere serioasă pentru toţi credincioşii lui Dumnezeu dacă ziua aceasta ar fi scoasă din uzul general. Pentru acest motiv, dacă nu pentru altele, este în folosul tuturor celor care sunt ai Domnului, nu numai să folosească ziua reverenţios, cu sobrietate, pentru instruire şi plăcere spirituală, ci, pe lângă aceasta, să-şi folosească influenţa în favoarea respectării ei — să caute să nu-i slăbească respectarea printre oameni în general, prin vreun cuvânt sau faptă de-a lor.

Dar, după cum unii sunt înşelaţi gândind că ziua a şaptea din Legământul evreiesc s-a extins asupra tuturor oamenilor ca o robie, tot aşa alţii au intrat într-o robie similară faţă de ziua întâi — ostenind sub înşelarea că prin hotărâre divină ea a fost învăluită în sfinţenia exterioară acordată zilei a şaptea a evreilor de sub Legământul Legii lor ca şi „casă a servitorilor” — de „sub Lege” şi nu de sub Har. Într-adevăr, mulţi, ei înşişi nu prea religioşi — care nu pretind nici o consacrare — pun mare preţ pe asemenea respectare şi şi-ar pierde respectul pentru copiii declaraţi ai lui Dumnezeu care ar neglija într-o măsură să folosească ziua întâi a săptămânii pentru închinare şi laudă, sau ar folosi-o, dimpotrivă, pentru afacerile pământeşti. Pentru toate aceste motive, noi sfătuim ca aceia care discern cel mai clar libertatea cu care Cristos ne face liberi să nu-şi folosescă greşit libertatea aşa încât să-i poticnească pe alţii, ci s-o folosescă mai degrabă ca pentru Dumnezeu şi pentru alţii, ca ocazii de creştere în ((387)) har, cunoştinţă şi toate roadele Spiritului. Sfătuim ca în limite rezonabile poporul consacrat al Domnului, şi, atât cât se întinde influenţa lor, familiile lor — nu numai copiii minori, ci şi membrii adulţi — să respecte cu credincioşie duminica. Toţi trebuie să fie instruiţi în privinţa caracterului potrivit al unei astfel de zile de închinare şi laudă, şi de asemenea în privinţa unei zile de repaus de munca fizică, nu numai pentru Biserică, ci şi pentru lume.

Deşi noi suntem cu totul eliberaţi de Legea evreiască, putem totuşi să ne dăm seama că deoarece prevederile ei au venit de la Domnul, există toate probabilităţile ca pe lângă semnificaţia tipică a ritualurilor lui Israel să fie şi un bine practic legat de acestea. De exemplu, putem vedea o semnificaţie tipică în desemnarea anumitor produse animale ca fiind curate şi potrivite ca hrană, iar a altora ca necurate şi nepotrivite ca hrană; şi deşi s-ar putea ca noi să nu înţelegem cum sau de ce aceste alimente sunt necurate şi nesănătoase, avem toate motivele să credem că acesta este cazul — de exemplu, porcul, iepurele, ţiparul etc. Nu încălcăm nici o lege mâncând din acestea, fiindcă nu suntem evrei; totuşi să fim mai degrabă circumspecţi faţă de ele, şi mai degrabă atenţi să observăm în ce măsură ele sunt sănătoase sau nesănătoase, fiindcă suntem obligaţi să respectăm toate legile sănătăţii, în măsura în care suntem în stare să le discernem.

În mod asemănător, putem vedea în odihna într-una din cele şapte zile, prevăzută pentru Israel, nu numai o învăţătură simbolică, ci şi o prevedere necesară pentru condiţiile umane prezente. Se admite în general, chiar şi de către cei care ignoră cu totul Cuvântul divin, că odihna la fiecare şapte zile este avantajoasă nu numai pentru oameni, ci şi pentru animalele de povară. Pe lângă aceasta, unii pretind că această lege a necesităţii odihnei de munca neîntreruptă se aplică şi la unele lucruri neînsufleţite. De exemplu, materialul rulant al căilor ferate etc. Cităm din London Express cele ce urmează, ilustrând acest punct. Se spune:

„Ar putea să ni se pară ciudat când auzim persoane vorbind despre «un ax de oţel obosit» sau «o şină de fier obosită», dar acest fel de vorbire se poate auzi pe la căile ferate şi în atelierele de maşini, şi este ((388)) considerat corect. «Ce idee, că metalul neînsufleţit oboseşte!» v-aţi putea gândi; dar experţii în domeniul maşinăriilor spun că funcţionarea îl oboseşte şi are nevoie de odihnă exact ca voi. «Ce a cauzat ruperea axului?» a întrebat managerul de trafic. «Oboseala metalului», a răspuns inspectorul. Acest răspuns este frecvent şi adesea corespunde cu faptele. Uneori un ax se rupe sau o roată se desface sub încordare mult mai mică decât de obicei, şi cea mai atentă examinare posibilă nu va scoate la iveală nici un defect sau slăbiciune. Aceasta îi face pe ingineri să pună rezultatul pe seama «oboselii metalului». Forţa oţelului poate obosi precum forţa musculară, iar metalul care nu se odihneşte va înceta să mai lucreze şi va putea cauza mari pericole. Cel puţin aşa spun inginerii; şi ei susţin că fără odihnă legătura între molecule slăbeşte, până se ajunge la punctul de rupere. Atunci vine necazul.”

În Franţa, după Comună cu perioada ei de necredinţă, s-a hotărât să se interzică ciclul sabatic din Biblie — o zi din şapte — şi în locul lui să fie o zi de odihnă la zece zile; dar s-a găsit că acest lucru era nesatisfăcător, şi oricât de mult doreau francezii să se bazeze pe sistemul metric, ei au aflat că Natura avea calea sa proprie şi că Natura sigilează numărul şapte cu aprobarea sa într-o manieră neînţeleasă. De exemplu, au observat că criza de febră survenea în a şaptea, a patrusprezecea, a douăzeci şi una sau a douăzeci şi opta zi, şi dacă nu intervenea o schimbare favorabilă până în a treizeci şi cincea zi, de obicei urma moartea. N-au putut schimba aceasta, ca să facă febra să ajungă la criză după sistemul zecimal.

Departe, prin urmare, de a susţine abandonarea duminicii creştine, noi îndemnăm să fie reţinută ca un avantaj atât pentru omul natural cât şi un avantaj spiritual pentru Noua Creaţie. Noi îndemnăm să nu se facă nimic ce ar strica sau lăsa deoparte în vreun sens sau grad această mare binecuvântare care ne-a venit indirect prin Legea evreiască. Este adevărat, noi am fi bucuroşi dacă toţi ar putea recunoaşte ziua ca una de devoţiune voluntară pentru Domnul; dar fiindcă majoritatea n-o poate recunoaşte astfel, noi putem la fel de bine să le permitem să rămână sub această înşelare nevinovată asupra acestui subiect — o înşelare care poate fi de fapt spre avantajul lor.

((389))

Noua Creaţie n-are nevoie de un sfat special în privinţa folosirii cuvenite a acestei zile, dându-şi seama că viaţa lor ca întreg a fost consacrată, devotată Domnului şi serviciului Său. Umblând nu după trup, ci după Spirit, ei vor căuta în mod special să folosească astfel de ocazie favorabilă pentru a slăvi pe Dumnezeu în trupurile şi spiritele lor, care sunt ale Lui. Laudă, mulţumire, meditaţii şi îndemnuri în acord cu Cuvântul şi planul divin să fie pe ordinea de zi. Noi nu îndemnăm ca Ziua Domnului, sau duminica, să fie folosită exclusiv pentru închinare religioasă. Dumnezeu n-a poruncit astfel şi nimeni n-are dreptul s-o facă. Totuşi, unde ne este inima, unde ne sunt simpatiile şi iubirea, acolo ne va plăcea să fim, şi putem trage concluzia fără să greşim că fiecare membru al Noii Creaţii îşi va găsi bucuria cea mai mare, plăcerea cea mai mare, în părtăşie cu Domnul şi cu fraţii, şi că, prin urmare, foarte rar va uita să se adune cu ei, după cum îndeamnă Scripturile, dar nu poruncesc. Evr. 10:25.

Ceea ce facem noi voluntar ca pentru Domnul, fără să ni se poruncească, este o dovadă cu atât mai mare a iubirii şi loialităţii noastre faţă de El şi faţă de ai Săi, şi fără îndoială va fi apreciat de El în consecinţă. Mulţi dintre membrii Noii Creaţii au copii sau minori sub tutela lor şi aceştia trebuie să fie corect instruiţi în privinţa caracterului acestei zile şi a avantajelor ei, precum şi a libertăţilor rezonabile de care se pot bucura. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu sprijină robia tiranică ce şi-a găsit locul în casele creştine sub numele de sabat puritan, după a cărui lege, un zâmbet în această zi ar fi un păcat şi un sărut dat propriului copil ar fi o nelegiuire, iar a face o plimbare liniştită sau a şedea sub copaci şi a privi Natura ar fi o profanare — chiar dacă ai privi în sus, de la Natură către Dumnezeul Naturii. Este bine ca, depărtându-ne de această concepţie falsă, să nu ajungem în cealaltă extremă, cum fac mulţi, aprobând conduita zgomotoasă, jocurile, muzica lumească sau munca de orice fel, care ar putea fi făcută în altă zi. Copiii Noii Creaţii trebuie să reflecte în toate modurile rezonabile spiritul unei minţi sănătoase, pe care Dumnezeu l-a promis părinţilor lor prin Spiritul sfânt şi ((390)) prin Cuvântul Adevărului. O respectare raţională, demnă a zilei întâi a săptămânii ca zi de odihnă, de refacere mintală şi morală, precum şi de părtăşie socială în familie şi printre membrii familiei Domnului — Noua Creaţie — va aduce desigur binecuvântare tuturor celor implicaţi.

Un alt considerent puternic în privinţa ţinerii duminicii este legat de legile puterilor care sunt. În multe state există anumite legi şi reglementări în privinţa duminicii. Poporul Domnului trebuie să se supună legii — nu mai puţin decât alţii, ci mai mult, în toate lucrurile care nu vin în conflict cu conştiinţa lor. Dacă, prin urmare, s-ar porunci prin legea civilă două sau trei sabate pe săptămână, Noua Creaţie să le respecte şi să considere aranjamentul o binecuvântare, crescând ocaziile lor de dezvoltare spirituală. Dar, deoarece acestea ar fi hotărâte din partea lumii şi nu prin poruncă divină, ei nu trebuie să se simtă obligaţi să le respecte mai mult decât estimează lumea a fi împlinirea legilor ei, după cum este indicat prin aplicarea lor.

Sabatul lui Israel este simbolic 

Am observat deja că obligaţia sabatului din Legea evreiască anunţată la Sinai n-a fost dată nici unui alt popor în afară de evrei, şi prin urmare acesta n-a fost obligatoriu pentru nici un alt popor în afară de evrei. În Scripturi este consemnat că acesta a fost ţinut pentru prima dată după ce s-a instituit prima trăsătură a Legii evreieşti — Paştele. După ce Israelul a ieşit din Egipt şi a ajuns în pustie, poporul a primit prima învăţătură în privinţa respectării unei zile de odihnă în adunarea manei, înainte de a ajunge la Muntele Sinai, unde s-a dat Decalogul. Lui Adam sau lui Enoh, lui Noe sau lui Avraam sau lui Isaac sau lui Iacov nu li s-a spus nimic în privinţa ţinerii sabatului. Şi acesta nu este menţionat nici direct nici indirect. Singura menţionare anterioară a cuvântului „sabat” este în legătură cu relatarea despre creare, unde ni se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua ((391)) a şaptea, care, după cum am văzut deja, n-a fost o zi de douăzeci şi patru de ore, ci o zi de şapte mii de ani.

Dând lui Israel porunca de a se odihni în ziua a şaptea, Dumnezeu a identificat ţinerea unei perioade de douăzeci şi patru de ore cu propria Sa odihnă pe o scară mai mare şi mai înaltă; şi aceasta ne face să tragem concluzia că, în afară de binecuvântarea pe care Israelul a obţinut-o prin odihna săptămânală, se află şi o lecţie simbolică pentru Noua Creaţie, deoarece noi într-adevăr găsim lecţii simbolice în legătură cu fiecare trăsătură a acestui popor şi a Legii lui.

Ziua a şaptea, luna a şaptea şi anul al şaptelea, toate au fost proeminente sub Lege. Ziua a şaptea, ca perioadă de încetare a muncii, perioadă de odihnă fizică; luna a şaptea, aceea în care se efectua ispăşirea de păcate, ca ei să poată avea odihnă de păcat; şi anul al şaptelea, cel în care venea eliberarea de robie, de servitute. Pe lângă aceasta, după cum am văzut deja*, anul al şaptelea înmulţit cu el însuşi (7 x 7 = 49) ducea la anul al cincizecilea, sau Anul Jubiliar, în care toate ipotecile, drepturile de sechestru şi judecăţile împotriva persoanelor şi terenurilor erau anulate şi fiecărei familii îi era permis să se întoarcă la proprietatea sa — eliberată de toate poverile greşelilor, faptelor rele etc. anterioare. Am văzut deja că antitipul anului Jubiliar al lui Israel va fi Împărăţia Milenară şi „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”, antitipul fiind imens mai larg decât tipul, şi aplicându-se la omenire în general.

____________________

*Vol. 2, cap. 6

____________________

Să observăm acum mai ales ziua a şaptea tipică. Ca şi anul al şaptelea, ea conduce (7 x 7 = 49) la ziua a cincizecea sau Ziua Jubiliară, care exprimă aceeaşi idee ca şi ziua a şaptea, adică odihnă, numai că o accentuează.

Ce binecuvântare a fost simbolizată pentru Israelul spiritual, Noua Creaţie, prin ziua a şaptea de sabat sau de odihnă a Israelului natural? Apostolul răspunde la această ((392)) întrebare (Evr. 4:1-11), când spune: „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna (sabatul) Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă . . . Căci, noi, care am crezut, intrăm în «odihnă» (ţinerea sabatului). . . . Deci, fiindcă rămâne ca unii să intre în odihna aceasta şi pentru că aceia cărora li s-a adus întâi vestea bună n-au intrat în ea din cauza neascultării . . . rămâne deci o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale. Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare de cuvânt”. Aici apostolul pune în faţa noastră o lecţie dublă: (1) Că noi avem acum privilegiul să intrăm în odihnă; şi de fapt toţi câţi au acceptat cu adevărat pe Domnul şi se odihnesc în mod cuvenit şi se încred în El, se bucură astfel de sabatul sau odihna antitipică în prezent — odihna credinţei. (2) El de asemenea ne indică faptul că pentru a ne menţine această odihnă prezentă şi pentru a ne asigura intrarea în sabatul etern, „odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”, Împărăţia cerească, va fi necesar să rămânem în favoarea Domnului — să exercităm continuu credinţă şi ascultare faţă de El.

Nu este necesar ca membrilor Noii Creaţii să li se arate când şi cum au intrat în odihna credinţei — când şi cum pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere a început să domnească în inimile lor, iar deplina încredere în El a început să scoată afară frica şi nemulţumirea. Aceasta a început odată cu acceptarea deplină a Domnului Isus ca Marele Preot care a făcut jertfa, prin care păcatele noastre au fost acoperite prin meritul atribuit al Răscumpărătorului, Mesia; ea a crescut în timp ce L-am recunoscut pe El drept Capul Noii Creaţii şi moştenitor al făgăduinţei avraamice, iar pe noi înşine că suntem chemaţi de Dumnezeu să fim moştenitori împreună cu El în acea Împărăţie de binecuvântare. Odihna perfectă sau bucuria sabatului a venit când am supus Domnului tot ce avem, acceptând cu bucurie conducerea Sa făgăduită pe o „cale îngustă” spre Împărăţie. Atunci ne-am odihnit de propriile noastre lucrări, de toate eforturile de a ne îndreptăţi; ne-am ((393)) mărturisit imperfecţi şi nevrednici de harul divin, precum şi incapabili de a ne face noi înşine vrednici. Atunci am acceptat cu recunoştinţă îndurarea divină oferită nouă prin răscumpărarea care este în Cristos Isus Domnul nostru şi „harul” făgăduit „ca să avem ajutor la momentul potrivit”, şi am intrat în acţiune ca să fim ucenicii lui Isus — urmaşi în urmele Lui, chiar „până la moarte”.

Apostolul spune că noi am intrat în odihnă, după cum şi Dumnezeu S-a odihnit de lucrările Lui. Am văzut deja că Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa creatoare când a încheiat-o, făcându-l pe om în asemănarea Sa. De atunci El a permis păcatului şi morţii să desfigureze frumoasa Sa creaţie, totuşi n-a ridicat braţul puterii Sale ca să împiedice înaintarea acelei lucrări, nici să lege sau să restrângă pe Satan, marele înşelător. Dumnezeu Se odihneşte, aşteaptă — lăsând toată lucrarea să fie îndeplinită de Mesia. Noi intrăm prin credinţă în odihna lui Dumnezeu când discernem că Cristos este Unsul lui Dumnezeu, pe deplin împuternicit să facă toată această lucrare, nu numai pentru noi (Noua Creaţie, membrii corpului Său), ci şi o lucrare de binecuvântare şi restabilire pentru omenire — pentru oricine va accepta îndurarea divină prin El.

Noi vedem clar unde a început odihna noastră ca membri individuali ai Noii Creaţii, dar va fi folositor şi să aruncăm o privire în urmă şi să observăm începutul acestei odihne în privinţa Noii Creaţii ca întreg. Vedem că apostolii s-au bucurat de o măsură de odihnă şi încredere în timp ce Domnul era cu ei în trup, dar nu de odihnă deplină. Ei s-au bucurat că Mirele era în mijlocul lor — s-au bucurat în El, chiar dacă n-au înţeles lungimea şi lăţimea iubirii Sale şi a serviciului Său. Când Învăţătorul a murit, odihna, bucuria şi pacea lor s-au spulberat; şi cauza întregii lor dezamăgiri a fost, în propriile lor cuvinte, „Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra (elibera) pe Israel” — dar au fost dezamăgiţi. Când El a înviat din morţi, când a apărut înaintea lor şi Şi-a dovedit învierea, îndoielile şi temerile lor au început să facă loc speranţelor, dar bucuria şi pacea lor nu s-au întors pe deplin. Ei erau nedumeriţi. Însă au auzit şi au dat atenţie sfatului Său de a zăbovi în Ierusalim până vor fi înzestraţi cu putere.

((394)) 

Au stat în aşteptare — cât timp? Răspunsul nostru este că ei au aşteptat de şapte ori şapte zile — patruzeci şi nouă de zile, iar în ziua următoare, ziua a cincizecea, ziua de Sabat jubiliară, Dumnezeu a împlinit făgăduinţa Sa îndurătoare faţă de ei şi le-a permis celor care-L acceptaseră pe Isus să intre în odihnă — în ţinerea sabatului mai înalt al Noii Creaţii. Ei au intrat în odihnă prin primirea binecuvântării Cincizecimii care spunea „pace prin Isus Hristos” — care îi informa că deşi Isus Cristos murise pentru păcătoşi şi deşi Se înălţase şi ei nu-L puteau vedea, totuşi El fusese aprobat de Iehova, sacrificiul Său pentru păcat fusese acceptabil şi ei se puteau astfel odihni în meritul lucrării pe care El o îndeplinise — se puteau odihni asiguraţi că toate făgăduinţele lui Dumnezeu vor fi da şi amin în El şi prin El, se puteau odihni asiguraţi de iertarea păcatelor lor şi de acceptarea lor de către Tatăl. Aceasta de asemenea i-a asigurat că făgăduinţele nespus de mari şi scumpe concentrate în Isus vor fi toate împlinite şi că ei vor avea o parte glorioasă când harul le va fi rafinat bine inimile — dacă se vor dovedi credincioşi faţă de partea lor din contract şi îşi „vor întări chemarea şi alegerea”, rămânând în Cristos prin ascultare de voinţa divină.

Deci, toată Creaţia Nouă, care a primit Spiritul sfânt, a intrat în odihna antitipică, şi în loc de a mai ţine ziua a şaptea de odihnă fizică, ei ţin acum o odihnă continuă a inimii, a minţii, a credinţei în Fiul lui Dumnezeu. Totuşi, această odihnă a credinţei nu este sfârşitul — nu este antitipul deplin. Marea „odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu” va veni la sfârşit — pentru toţi cei care-şi vor încheia cursul cu bucurie. Între timp, odihna credinţei trebuie să continue, căci este arvuna sau asigurarea noastră pentru odihna de dincolo. Menţinerea ei va cere nu numai ascultare în măsura capacităţii, în gând, cuvânt şi faptă, ci şi încredere în harul Domnului. Astfel noi putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, ca să umblăm în urmele Lui. Odihna şi încrederea noastră trebuie să fie că El poate şi vrea să ne facă „mai mult decât biruitori”, precum şi să ne acorde o parte în marea lucrare a Jubileului Antitipic.