Vol. 6 - Noua
Creaţie
STUDIUL
XII
Noua Creaţie - Privilegiile şi obligaţiile
Noii Creaţii
cu privire la căsătorie, precum şi la alte lucruri
Diferite obligaţii ale Noii Creaturi — „Toţi
sunteţi una în Hristos Isus" — Asocierea fără
discriminare nu este implicată aici — Bărbatul şi femeia
în ordinea divină — Poziţia de cap a bărbatului nu înseamnă
tiranie — Căsătoria Noii Creaţii — Sfaturi pentru Noile
Creaturi în diferitele condiţii ale unirii prin căsătorie
— În eventualitatea părăsirii — Conştiinţa, proba
finală — Fameni, fecioare, celibat — „Numai în Domnul"
— Responsabilităţi părinteşti
„Voi toţi
care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat
cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici
liber; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte
femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos."
Gal. 3:27, 28.
Noua Creatură
constă la început numai din voinţa nou-concepută,
care are promisiunea unui corp nou, perfect, spiritual la înviere, dacă
se va dovedi loială obligaţiilor sale prin legământ faţă
de Domnul. Legea Iubirii o obligă mai întâi de toate faţă
de Dumnezeu şi înseamnă supunere foarte sinceră faţă
de voinţa divină în toate lucrurile. A doua obligaţie a sa
este faţă de fraţii săi din Noua Creaţie, să
le facă bine. A treia obligaţie a sa este să facă bine
tuturor oamenilor după cum are ocazia şi după cum permit
primele două obligaţii. Deşi Noua Creatură, noua voinţă,
n-are propriul său corp prin care să lucreze şi să se
pregătească, ea nu este fără corp, deoarece, ca
succesor al voinţei cărnii şi al minţii naturale, ea
se bucură, ca parte a bunurilor ei, de privilegiile şi obligaţiile
corpului natural în care trebuie să locuiască temporar şi
care este singurul mijloc prin care se poate manifesta.
Chiar
dacă trupul uman ar fi perfect în toate amănuntele, noua voinţă
ar avea dificultăţi în legătură cu folosirea lui,
fiindcă este din pământ, pământesc. El este adaptat la ((486))
condiţiile pământeşti, iar ambiţiile şi dorinţele
lui sunt pământeşti, oricât de curate şi nobile ar fi ele,
în timp ce ambiţiile şi dorinţele voinţei noi sunt de
inspiraţie cerească prin făgăduinţele nespus de
mari şi scumpe ale mesajului divin. Exact acesta a fost cazul cu
Domnul nostru Isus, al cărui corp a fost „sfânt, nevinovat, fără
pată, despărţit de păcătoşi". El, cu
toate acestea, conform legământului Său şi conform condiţiilor
în care natura nouă a crescut şi a fost pregătită
pentru corpul cel nou la înviere, a fost obligat să-Şi răstignească
carnea — să i se opună, s-o devoteze, s-o facă ascultătoare
şi supusă voinţei Sale noi. Chiar şi gusturile,
preferinţele şi dorinţele Sale naturale cuvenite trebuiau să
fie sacrificate ori de câte ori veneau în conflict cu voinţa Tatălui,
cu aranjamentul Tatălui, cu îndrumările Lui providenţiale,
iar acestea includeau sacrificarea cărnii, chiar până la moarte,
ca fiind necesară adoptării depline a Noii Creaturi şi
glorificării Sale pe plan divin.
Membrii
subordonaţi ai Noii Creaţii, Preoţimea Împărătească,
având corpuri imperfecte, ale căror sacrificii n-ar fi acceptabile
pentru Dumnezeu fiindcă sunt cu defecte, păcătoase,
imperfecte, trebuie mai întâi de toate să fie îndreptăţiţi
prin sacrificiul Domnului lor Isus. Prin meritul ispăşirii Sale,
păcatele şi imperfecţiunile corpurilor lor muritoare sunt
acoperite şi nu le mai sunt imputate, şi astfel într-un sens
socotit corpurile lor devin acceptabile ca sacrificii. Apostolul declară
despre această îndreptăţire, zicând: „Vă îndemn,
dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu (în acoperirea păcatelor
voastre prin credinţă în Cristos), să aduceţi
trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută
lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă".
Rom. 12:1.
Când
a avut loc această jertfire a cărnii noastre socotită îndreptăţită,
am fost concepuţi individual de Spirit ca să fim fii ai lui
Dumnezeu — fii pe planul spiritual, în loc de a fi pe plan uman. Atunci
voinţa consacrată a fost acceptată şi şi-a
început existenţa ca Nouă Creatură, care trebuie să
prospere în măsura în care rămâne loială lui Dumnezeu
şi legământului de a-şi sacrifica trupul muritor şi
interesele lui. Trupul muritor astfel sacrificat şi socotit mort cu
Cristos ((487)) trebuie să fie atât de „viu" sau însufleţit
de noua voinţă (Noua Creatură), atât de controlat
de ea, încât se spune că restul vieţii este în mod figurativ
o viaţă a învierii. Despre Noua Creatură, noua voinţă,
lucrând în şi prin aceste corpuri muritoare, se spune în mod
figurativ că este înviată cu Cristos şi trăieşte
pentru lucrurile de sus, le caută. Col. 3:1.
Apostolul
se referă la această înnoire a vieţii sau înviere
figurativă, în care voinţa nouă foloseşte corpul
muritor în serviciul divin, zicând: „Şi dacă Duhul Celui
care a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel
care a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi va învia (însufleţi)
şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care
locuieşte în voi" (Rom. 8:11). Ca atare, în măsura în
care voinţa nouă câştigă astfel controlul corpului
nostru muritor şi-l foloseşte în viaţa prezentă ca pe
cel mai bun înlocuitor al corpului spiritual şi singurul pe care-l
are, acesta nefiind primit înainte de înviere — în aceeaşi măsură
n-ar fi nepotrivit să considerăm corpul muritor al Noii Creaţii
ca înlocuitor temporar al corpului spiritual aşteptat.
Dar
toată această chestiune a socotirii este spirituală
şi este înţeleasă şi apreciată numai de către
cei concepuţi de Spirit, cărora li se permite astfel să vadă
problema din punct de vedere divin. Din punctul de vedere al lumii toate
acestea sunt neadevărate, ireale — o „nebunie". Ei văd
o diferenţă în scop, ambiţie şi conduită, dar nu
ştiu cum s-o interpreteze. Ei sunt înclinaţi s-o considere o
toană, sau o manie, sau o atitudine de „superioritate morală",
sau o ipocrizie. Nu putem nega că după toate aparenţele
există aceste diferite contrafaceri ale Noii Creaturi — neghina, având
o asemănare exterioară cu grâul, dar deosebindu-se în inimă.
Noua Creatură nu trebuie să fie surprinsă sau dezamăgită
că nu este înţeleasă de lume, ci să-şi amintească
sfatul divin, că lumea nu ne cunoaşte întocmai cum nu L-a
cunoscut nici pe Domnul nostru. Este o probă a fidelităţii
noastre faţă de Dumnezeu faptul că mersul în urmele lui
Isus va trebui să aducă dezapreciere din partea celor pe care-i
iubim şi a căror apreciere este raţional s-o dorim. Faptul
că prietenia şi aprecierea lumii înseamnă vrăjmăşie
cu Dumnezeu şi ((488)) neloialitate faţă de legământul
de consacrare, trebuie să rezolve problema pentru Noile Creaturi.
„Trebuie
să fiu sincer faţă de Domnul meu
Care m-a cumpărat cu sângele Său."
Investigaţia
noastră prezentă este în legătură cu modul cuvenit de
conduită al acestor Noi Creaturi, al acestor voinţe noi care
lucrează în şi prin aceste corpuri consacrate, care după
trup au anumite relaţii cu alte fiinţe umane şi de aceea
anumite responsabilităţi faţă de ele. Voinţa lui
Dumnezeu este ca Noua Creatură să respecte aceste obligaţii
ale cărnii sale muritoare în toate chestiunile de dreptate — în
onestie, în datorie, în responsabilităţile care în mod
cuvenit îi revin cărnii sale muritoare. Prin urmare, în condiţiile
prezente Noua Creatură nu poate face în toate lucrurile cum ar
prefera, ci în anumite afaceri trebuie să fie guvernată de
obligaţiile cărnii, deoarece porunca divină este: „Urmăriţi
ce este bine înaintea tuturor oamenilor" şi: „Dacă
cineva nu poartă de grijă de ai săi . . . a tăgăduit
credinţa şi este mai rău decât un necredincios". Rom.
12:17; 1 Tim. 5:8.
În
vederea acestor fapte, se va vedea imediat că voinţa nouă
are o sarcină grea în faţa ei: (1) Să fie plăcută
lui Dumnezeu în îndeplinirea sacrificării cărnii; (2) să
discearnă clar care pofte şi cerinţe ale relaţiilor
după carne să fie luate în considerare şi să fie îngăduite;
(3) în ce măsură aceste cerinţe şi concesii pot fi
acceptate în mod cuvenit fără a încălca şi anula legământul
— care este spre viaţă sau spre moarte — „Căci dacă
trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar
dacă, prin Duhul, faceţi să moară (omorâţi)
faptele trupului, veţi trăi" — în cele din urmă veţi
ajunge la perfecţiune la înviere. Aici se iscă altă
dificultate. Carnea nu moare de bună voie: ea trebuie omorâtă
de către voinţă, minte, Noua Creatură; şi astfel,
aflând că trebuie făcute anumite îngăduinţe,
potrivit voinţei lui Dumnezeu, carnea este foarte dispusă să
profite de aceste îngăduinţe şi să pretindă nu
doar îngăduinţă mai mare în privinţa „lucrurilor
necesare", ci şi libertăţi şi drepturi în privinţa
celor care nu ((489)) sunt obligatorii şi care ar sta în
calea sacrificiului la care s-a angajat prin legământ.
Aceste
străduinţe ale corpurilor noastre muritoare, uneori de a scuza păcatul
alteori de a evita sacrificiul, cauzează Noii Creaturi nedumeriri
frecvente şi nu arareori poticneli temporare, până când
treptat află tot mai mult despre caracterul înşelător al cărnii
sale şi despre slăbiciunile ei, şi creşte treptat în
har şi în înţelepciunea care vine de sus, câştigând tot
mai multă autoritate în ţinerea corpului „în stăpânire"
— în supunere faţă de mintea cea nouă (1 Cor. 9:27).
Astfel, adesea prin experienţă amară, Noua Creatură învaţă
să aprecieze declaraţia din Cuvântul Domnului, că inima
naturală, voinţa cărnii, deşi este omorâtă
şi nu mai are controlul în nici un sens, este „nespus de înşelătoare"
şi uneori „deznădăjduit de rea", precum şi deznădăjduit
de sârguincioasă în străduinţa ei de a înlătura
conducerea voinţei noi şi astfel de a distruge Creatura Nouă
— cu scopul ca vechea creatură să fie reînsufleţită
şi să umble conform cărnii şi nu conform Spiritului.
Asocierea
nepotrivită nu este implicată aici
Domnul
ne învaţă clar prin apostol că preferinţele şi
favorurile Sale sunt la fel pentru toate Creaturile Noi — conform
zelului lor, conform iubirii lor faţă de El şi faţă
de principiile reprezentate în El; iar condiţiile de sex, rasă,
culoare etc. ale corpului muritor n-au nici o importanţă pentru
El în judecarea poporului Său, în aprecierea lor şi în
distribuirea răsplăţilor finale. Cunoscând felul cum priveşte
Tatăl această problemă, întreaga Creaţie Nouă
trebuie s-o privească similar, trebuie să aprecieze pe toate
Creaturile Noi în Cristos Isus ca „fraţi", trebuie să
aibă o afecţiune blândă faţă de toţi,
trebuie să caute să servească pe toţi, nu trebuie să
cunoască nici o părtinire printre fraţi, decât aceea pe
care Însuşi Domnul a arătat-o — prin aceea că a
favorizat şi onorat pe cei care au arătat cea mai mare măsură
de zel pentru cauza Sa. Dar toată această imparţialitate,
această ((490)) ignorare a sexului, culorii, rasei etc. este
pentru noi ca şi Creaturi Noi, şi numai parţial afectează
corpurile noastre muritoare şi relaţia lor unele cu altele
şi cu lumea. Ca atare, decenţa conduitei şi a relaţiilor
între sexe trebuie să fie menţinută de către Noua
Creaţie.
Aceştia
trebuie să aibă într-adevăr o măsură mai mare de
înţelepciune şi prudenţă decât lumea, fiindcă
sunt concepuţi pentru spiritul unei minţi sănătoase.
În consecinţă, ar trebui să-şi dea seama că în
calitate de Nouă Creaţie, care caută să umble nu
potrivit cărnii ci potrivit Spiritului, ar fi cuvenit ca ei să
fie încă şi mai atenţi decât cei lumeşti, oamenii
naturali, în privinţa slăbiciunii cărnii lor şi în
privinţa cuviinţei anumitor limite de conduită potrivită,
modestie, rezervă etc. între sexe. În măsura în care Noile
Creaturi caută viaţa spirituală şi în măsura în
care îşi dau seama că apetitul sexual se războieşte
cu interesele Noii Creaţii, în aceeaşi măsură ar
trebui să se străduiască, chiar mai mult decât lumea în
general, să facă pentru picioarele lor cărări drepte
şi să ridice bariere cât se poate de multe şi de mari între
ei şi ispite.
Acelaşi
argument se aplică şi la deosebirile rasiale. Există o legătură
a Spiritului şi o unitate a Spiritului care este complet diferită
de legătura şi unitatea în trup. Noi credem că interesele
Noii Creaţii vor fi în general conservate prin menţinerea unei
măsuri de separare în trup, din cauză că idealurile,
gusturile, poftele, dispoziţiile etc. unei rase sunt din necesitate
mai mult sau mai puţin în conflict cu idealurile etc. alteia; ca
atare, cele câteva rase ale omenirii vor găsi că interesele
spirituale ale Noilor Creaturi sunt cel mai bine păstrate printr-o măsură
de separare. În această privinţă nu va exista nici o
dificultate dacă se va vedea clar distincţia între Noile
Creaturi şi trupurile de carne. După cum cuvintele apostolului,
de la începutul acestui capitol, n-ar scuza convieţuirea fără
discernământ a bărbaţilor cu femeile, pe motivul că
ei sunt „toţi una", o frăţie în Cristos Isus, tot aşa
ele n-ar trebui înţelese nici că implică amestec
nepotrivit între diferitele rase. Ni se prezintă însă
standardul aprecierii ((491)) şi legăturii spirituale,
precum şi al obligaţiei faţă de toţi în
chestiuni atât spirituale cât şi materiale.
Bărbatul
şi femeia în ordinea divină
Apostolul
declară că „Hristos este Capul oricărui bărbat, că
bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui
Hristos" (1 Cor. 11:3). Aceasta este învăţătura
constantă a Scripturilor. După cum arată apostolul, intenţia
divină a fost ca bărbatul să aibă calitatea de cap,
ceea ce este indicat prin crearea întâi a bărbatului şi apoi a
femeii, ca parte separată din el. Apostolul discută tocmai acest
subiect şi cuvintele sale sunt: „Bărbatul . . . fiind imaginea
şi slava lui Dumnezeu; dar femeia este slava bărbatului. Căci
nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul
a fost creat pentru femeie (să-i fie ajutor), ci femeia pentru bărbat
(să-i fie ajutor). De aceea . . . femeia trebuie să aibă pe
cap un semn al autorităţii asupra ei". 1 Cor. 11:7-12.
Se
va observa că acesta nu este un argument cu privire la relaţia
existentă prin contract între soţi şi soţii, ci unul
mai larg, bazat pe relaţia între sexe potrivit cu ordinea creaţiei
şi intenţiei divine. Nimic din ceea ce spune apostolul aici, sau
din ceea ce poruncesc Scripturile în altă parte, nu dă nici o
sugestie că bărbatul este stăpânul iar femeia este sclava
lui, idee greşită care pare a fi susţinută uneori, dar,
credem noi, niciodată de către cei care au „gândul lui
Hristos". În prezent, în aranjamentul divin familia este unitatea,
şi fiecare bărbat când ajunge la majorat are privilegiul să-şi
întemeieze o familie, trebuind ca el se fie cap răspunzător
şi reprezentant înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Poziţia
de cap a bărbatului nu înseamnă tiranie
Faptul
că această poziţie de cap nu implică tiranie este
evident din cuvintele apostolului, că Cristos este Capul Bisericii,
Capul bărbatului, şi din cuvintele lui în continuare, că
Dumnezeu, Tatăl, este Capul lui Cristos. Noi nu găsim nici o
tiranie nici în relaţia Fiului cu Biserica, nici în relaţia ((492))
Tatălui cu Fiul. Poziţia de cap însă implică o
responsabilitate, o sarcină, o grijă, o prevedere. Astfel Tatăl
ceresc a făcut pregătiri pentru Fiul, şi glorioase pregătiri
au fost acestea. Este adevărat, ducerea la îndeplinire a planului
divin a implicat suferinţă şi sacrificiu din partea Fiului,
dar iubitorul Tată n-a făcut planul mai greu, mai sever decât a
fost necesar pentru executarea scopului Său mare şi minunat, la
care Fiul, acum înălţat mai presus de stăpâniri, de
puteri şi de orice nume care este numit, este părtaş atât
de onorabil. Fiul S-a bucurat în privilegiul pe care l-a avut de a Se
jertfi şi a asculta de planul Tatălui, şi El Se bucură
şi în gloriile în care a intrat şi în cele care vor veni.
Astfel este şi calitatea de cap a Domnului Isus peste Biserică.
Poziţia Sa de cap, departe de a însemna pentru noi tiranie, este
sinonimă cu iubirea, grija şi ajutorarea faţă de toţi
membrii Noii Creaţii. Tot aşa, poziţia de cap a soţului
peste soţie şi copii înseamnă responsabilitate, grijă
specială, ca unul care pregăteşte, prevede, aranjează,
protejează, îndrumă, dă exemplu. O, dacă toţi taţii
şi-ar vedea în mod cuvenit datoriile lor, responsabilităţile
lor, privilegiile lor prin natură, prin aranjament divin; şi văzându-le
să le folosească şi să nu abuzeze de ele!
Când
citim în Geneza, ca parte din blestemul sau condamnarea asupra mamei Eva
şi indirect asupra tuturor fiicelor ei, cuvintele: „Dorinţa ta
se va ţine după soţul tău şi el va stăpâni
(Cornilescu — n. e.) peste tine", şi apoi vedem cum a fost
exercitată această stăpânire pretutindeni în lume, găsim
că în multe cazuri aceasta a fost o stăpânire tiranică,
iar puterea minţii şi naturii bărbatului decăzut a
fost adesea exercitată spre dauna soţiei şi copiilor în
loc să fie spre mângâierea şi avantajul lor. Toţi bărbaţii
şi toate femeile bune şi nobile trebuie să dezaprobe o
astfel de stare de lucruri; şi nu putem presupune decât că un
astfel de abuz de putere este respingător şi josnic în ochii
Creatorului.
Abuzul
de putere fizică şi mintală din partea unor soţi
şi taţi a avut ca răspuns propria lor nefericire şi
degradarea generală a omenirii; pentru că, deşi femeia este
prin natură ((493)) înclinată să privească
spre un cap şi să caute şi să asculte de ceea ce ea
recunoaşte a fi o autoritate dreaptă („dorinţa după
soţul ei"), totuşi abuzurile de conducere şi exemplele
rele date unul altuia au deviat în măsură considerabilă
ceea ce a fost şi încă mai este substratul dispoziţiei
naturale a femeii. Obligată de necesitate să se apere împotriva
cerinţelor iraţionale ale tiraniei şi egoismului,
rezultatul general a fost demoralizator pentru toată omenirea, aşa
încât deşi ordinea naturală şi scripturală este
foarte general recunoscută, nici bărbaţii nici femeile în
general nu ştiu cum să se adapteze la starea prezentă
dezordonată şi dezorganizată a afacerilor sociale.
Ca
urmare, găsim adesea bărbaţi decăzuţi zbătându-se
după stăpânire şi poziţie de cap pentru care sunt cu
totul incompetenţi, cu scopul de a o folosi abuziv în interese
egoiste, în acelaşi timp nerecunoscând şi neapreciind
autoritatea şi responsabilitatea lor cuvenită ca protectori ai
familiei. Vedem femei, de asemenea degradate şi egoiste, înclinate
nu numai să se revolte împotriva unei conduceri iraţionale
şi necuvenite, ci chiar să conteste orice propunere, să se
tocmească şi să se certe în privinţa ei; şi deşi
nu pretind că întreţin familia, totuşi încearcă,
direct sau indirect, să uzurpe autoritatea capului căminului, să
preia şi să deţină controlul pungii şi familiei.
Oriunde predomină aceste condiţii, fiind contrare intenţiei
şi aranjamentului divin, ele produc mai curând sau mai târziu roade
mai mult sau mai puţin amare — oricât de înţelepte sau
necesare ar părea ele la vremea respectivă. Roadele paşnice
ale dreptăţii pot fi aşteptate numai prin urmarea ordinii
divine naturale. S-ar putea argumenta că în starea de lucruri actuală
necazul de genul acesta este inevitabil; că bărbatul egoist va
trece peste limitele ordinii şi intenţiei divine, iar femeia
egoistă va face la fel; că, prin urmare, pacea, ordinea şi
binecuvântarea intenţionate pentru omul perfect nu pot fi realizate
niciodată de către copiii lui decăzuţi şi că
singurul remediu care se întrevede pentru necazul actual al familiei
umane, venit ((494)) prin căderea lui Adam şi prin
nesocotirea planului divin, este restabilirea. Cu aceasta noi suntem de
acord şi ne alăturăm din inimă la rugăciunea
Domnului: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum
în cer aşa şi pe pământ".
Acum
nu analizăm posibilitatea de a face ordine în dezordinea din omenire,
ci aranjamentul cuvenit şi calea în viaţă pentru Noua Creaţie
în legătură cu casa, familia etc. — precum şi datoriile
unuia faţă de altul ca soţi şi soţii, părinţi
şi copii. Am putea, destul de cuvenit, să considerăm acest
subiect sub titlul datoriile şi obligaţiile bărbaţilor
şi femeilor creştine, dacă termenul creştin nu şi-ar
fi pierdut mult din sensul lui iniţial, încât acum se înţelege
că se referă la orice persoană care nu este nici evreu nici
păgân. Strict vorbind, cuvântul creştin, care desemnează
pe unul care crede în Isus din Nazaret şi-L urmează, este
aplicabil numai la Noua Creaţie. Din cauză că abaterea este
atât de obişnuită, atât de generală, noi ţinem atât
de mult să-i distingem pe credincioşii cu adevărat consacraţi
ca fiind Noua Creaţie.
Apostolul
arată clar că legătura de căsătorie printre
oameni este intenţionată sub aranjamentul divin să fie o
imagine sau o ilustraţie a legăturii între Cristos şi
Biserică, Mireasa Sa — corpul Său. Limbajul este foarte
explicit:
„Soţiilor,
fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul
este capul soţiei, după cum şi Hristos este capul Bisericii,
El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă
lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor
lor în toate. Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după
cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca
s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă
prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această
Biserică slăvită, fără pată, fără
încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi
fără defect. Tot aşa sunt datori şi bărbaţii
să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor. Cine-şi
iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi. Căci
nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte
şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că
noi suntem mădulare ale trupului Său. De aceea va lăsa omul
pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia
sa şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare; dar
vorbesc ((495)) despre Hristos şi despre Biserică. Încolo,
fiecare din voi să-şi iubească soţia ca pe sine şi
soţia să se teamă de soţ". Efes. 5:22-33.
Faptul
că unirile tipice sunt în general atât de imperfecte şi
nesatisfăcătoare nu anulează ideea că s-a intenţionat
ca mariajul să fie un tip, întocmai cum şi multe din
sacrificiile israeliţilor au fost imperfecte şi nesatisfăcătoare,
dar cu toate acestea constituie tipuri ale sacrificiului adevărat.
Noua Creaţie trebuie să aprecieze cu mult mai mult căsătoria
tipică, pământească şi datoriile şi
responsabilităţile ei cuvenite, datorită aprecierii ei faţă
de unirea antitipică între Cristos şi Biserica Sa. Considerat
astfel, fiecare bărbat creştin găseşte cea mai mare
exemplificare posibilă a datoriilor şi responsabilităţilor
sale faţă de soţia sa în grija Domnului faţă de
Biserică şi faţă de fiecare interes al ei, pământesc,
spiritual, prezent şi viitor, până la sacrificarea vieţii
Sale pentru ea. La fel soţia, apreciind datoriile şi
responsabilităţile Bisericii faţă de Domnul, discerne
un ideal mai înalt al datoriei şi relaţiei soţiei cu soţul
ei, ca ajutor al lui. Dar nu trebuie să aşteptăm ca aceste
relaţii deosebite şi aplicarea lor cuvenită să poată
fi discernute clar decât de către cei care au mintea lui Cristos. Ca
atare, deşi îndemnăm pe toţi care contractează legătura
căsătoriei să realizeze cât pot de mult idealul divin, notăm
totuşi că nimeni nu poate înţelege, aprecia şi aplica
toate principiile şi idealurile legate de acest tip, decât cei care
au fost concepuţi de Spirit — Creaţia Nouă — fiindcă
numai aceştia au mintea lui Cristos.
Se
poate spune că indivizii din rasa umană nefiind decăzuţi
toţi în acelaşi grad, adeseori se întâmplă ca soţia
să posede calităţi ale minţii şi inimii
superioare celor ale soţului ei. Atunci se ridică întrebarea,
n-ar trebui ca în asemenea împrejurări o astfel de soţie, înzestrată
cu talente, judecată şi capacităţi superioare, să
fie privită ca şi cap al familiei, iar soţul ca şi
ajutor? Noi răspundem, nu. Ordinea divină ar fi desconsiderată
în astfel de căsătorie, deoarece nici o femeie n-ar trebui să
ia în căsătorie un bărbat mai ((496)) prejos decât
ea în caracter şi talente — unul spre care ea n-ar putea privi în
mod cuvenit ca spre „capul" ei. Şi nici un bărbat n-ar
trebui să ia în căsătorie pe o femeie superioară lui.
N-ar trebui nici ca unul care a devenit Nouă Creatură în
Cristos Isus să se înjuge la un jug nepotrivit cu unul care este încă
din pământ, pământesc — nu contează cât de nobilă
şi onorabilă ar putea fi persoana. Că Noua Creatură
trebuie să se căsătorească „numai în Domnul"
este un sfat care n-ar trebui ignorat, şi nesocotirea lui a adus
dificultăţi grave multora din poporul Domnului.
Căsătoria
Noilor Creaturi
Totuşi,
odată ce legătura de căsătorie s-a încheiat, este
prea târziu pentru regrete, şi pentru copilul lui Dumnezeu nu rămâne
decât să-şi ducă la îndeplinire legământul de căsătorie
fără rezerve, în literă şi spirit, în măsura
capacităţii lui sau a ei. Dacă amândoi sunt Creaturi Noi
şi căsătoria este potrivită, n-ar trebui să fie
nici o dificultate pentru nici una din părţi în a decide asupra
aranjamentelor şi reglementărilor cuvenite ale casei: totuşi,
trebuie să fie luată cu grijă în considerare şi
compatibilitatea dispoziţiei naturale şi a gusturilor. Adevăratul
soţ creştin, având mintea lui Cristos, îşi va iubi soţia,
îşi va aminti că s-a angajat prin legământ s-o iubească,
să aibă grijă de ea, s-o aprovizioneze nu numai în privinţa
necesităţilor fizice, ci şi a hrănirii inimii şi
a sentimentelor. Un astfel de soţ nu va simţi că s-a
achitat de datorie prin asigurarea ei doar cu necesităţile
şi confortul de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost,
ci îşi va da seama că are obligaţia faţă de soţie
să ia în considerare şi interesele ei mintale, morale şi
spirituale. El nu va fi satisfăcut ca timpul ei să fie absorbit
cu totul de datoriile şi grijile familiei, ci, în măsura
capacităţii, va căuta şi cultivarea minţii ei, a
inimii ei — folosindu-şi calitatea de cap al familiei ca să-i
aranjeze în aşa fel afacerile încât ea să aibă timp
rezonabil pentru părtăşie spirituală şi studiere
a Adevărului. Astfel de soţ nu va uita că în carnea sa ((497))
muritoare, ca şi în a restului familiei umane, egoismul este mai
mult sau mai puţin înrădăcinat şi ca Nouă
Creatură el va fi atent ca această dispoziţie să nu le
producă greutăţi sau daune altora — în special soţiei
şi copiilor săi, care sunt carne din carnea sa şi os din
oasele sale.
Poziţia
de cap în familie, astfel exercitată în promovarea binelui celor
care sunt în grija sa pentru îndrumare, sfătuire etc., precum
şi pentru asigurarea cu lucrurile necesare, va fi departe de a fi
tiranie. Spiritul iubirii într-un astfel de soţ nu va ignora nici
ceea ce-i place şi ceea ce nu-i place soţiei sale şi nici
sfatul dat de ea în modul cuvenit. El va recunoaşte că în timp
ce Adam cel perfect a posedat toate însuşirile bărbăţiei,
separarea Evei a implicat şi separarea unora din aceste însuşiri:
el va recunoaşte de asemenea că deşi puterea minţii
şi corpului rămâne prin aranjament divin la bărbat şi-l
face cap al familiei, cu toate acestea, există însuşiri
posedate în mod special de femeie. Smerenia, care aparţine
spiritului iubirii, îl va împiedica să fie orb faţă de însuşirile
vrednice de stimă pe care Creatorul le-a destinat femeii şi va
recunoaşte că însuşirile inimii şi minţii sale
trebuie să fie suplimentate de celelate însuşiri care prin
natură există îndeosebi la femeie. Ca atare, în măsura în
care are „spiritul chibzuinţei", va dori ajutorul soţiei
sale, cooperarea ei, opiniile ei, compătimirea ei, iubirea ei, şi
le va aprecia mult.
Aceasta
însă nu înseamnă că a căuta sfatul soţiei înseamnă
ascultare de opiniile ei în toate cazurile: rămâne pentru soţ
să cântărească, să analizeze, să cumpănească,
să hotărască — dând sentimentelor soţiei sale o
interpretare cuvenită, raţională, binevoitoare.
Responsabilitatea de cap este asupra soţului şi el nu trebuie
s-o evite. Ea este, prin obligaţie divină, parte din
administrarea lui, pentru care va fi chemat în cele din urmă să
dea socoteală.
La
fel soţia, care este Creatură Nouă şi care s-a căsătorit
„în Domnul", şi care, după ce a exercitat puterea
de judecată cuvenită, a făcut o căsătorie bună,
n-ar prea trebui să aibă dificultate în a recunoaşte
datoriile, responsabilităţile şi ((498))
privilegiile poziţiei ei după trup. „Soţia să se
teamă de soţ", spune apostolul. Ea nu trebuie să aştepte
de la alţii din afară să-i atragă atenţia că
este deficitară în privinţa respectului ei ca soţie faţă
de soţ, nici să aştepte ca soţul să-i indice
faptul că el crede că nu-l tratează cu respectul cuvenit
lui conform legământului de căsătorie şi conform
descrierii scripturale a datoriilor unei soţii. Dimpotrivă,
privind în jurul ei să vadă care-i sunt responsabilităţile
şi datoriile de soţie, să caute să-şi respecte soţul
şi să-şi dea seama că sensul angajamentului său
de căsătorie conform Scripturilor înseamnă tocmai acest
lucru — indiferent ce ar putea însemna acesta conform lumii şi
diferitelor concepţii omeneşti. Respectul faţă de soţ
înseamnă mult şi intră de fapt în toate afacerile vieţii,
atingând şi influenţând fiecare faptă, cuvânt şi gând
în privinţa casei şi intereselor ei.
Apostolul
Petru atrage atenţia asupra acestei probleme într-un limbaj cumva
similar, zicând: „Soţiilor, fiţi supuse şi voi soţilor
voştri . . . în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând
şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.
Căci aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau
în Dumnezeu, fiind supuse soţilor lor, ca Sara, care asculta pe
Avraam şi-l numea domnul ei" (1 Pet. 3:1-6). După cum bărbatul
care-şi cinsteşte soţia se cinsteşte pe el însuşi,
tot aşa femeia care-şi respectă soţul se onorează
pe ea însăşi. Dar acest respect faţă de soţ, ca
domn, stăpân sau cap al casei, nu înseamnă robie, deoarece
Biserica nu ocupă o poziţie slugarnică faţă de
Domnul, nici n-are o frică slugarnică, ci un respect din iubire,
din devotament — şi acesta este exemplul.
Acest
respect faţă de soţ nu înseamnă că soţia nu
trebuie să-şi folosească judecata şi nu poate aduce la
cunoştinţa soţului încercări sau greutăţi
sau poveri prea grele pentru ea etc., dar prezentarea opiniilor, speranţelor
şi dorinţelor ei nu trebuie să fie sub formă
poruncitoare, ci în mod respectuos, care să-i recunoască poziţia
de cap a soţului şi să caute să fie fericită
şi mulţumită cu deciziile lui după ce i-a prezentat gândurile
asupra unor subiecte de interes ((499)) reciproc. Ea trebuie să
caute să fie atât de plină de consideraţie, atât de înţeleaptă
în administrarea afacerilor casei pe care i le-ar încredinţa soţul,
încât să-i câştige tot mai mult încrederea şi să
fie tot mai capabilă să îndeplinească datoriile importante
ale unui ajutor în casă, fie că ele sunt mici, fie că sunt
mari. Gândul că este un ajutor pentru soţ şi dorinţa
de aprobare din partea lui se va vedea că este în armonie strictă
cu sugestia apostolului în privinţa atitudinii cuvenite a Bisericii
faţă de Domnul, în credincioşie şi în dorinţa
de a-I avea aprobarea. Dar după cum pentru Biserică ar fi o
nelegiuire să ignore Capul, pe Domnul, în oricare măsură
în legătură cu lucrarea şi cu interesele ei, tot aşa
soţia ar trebui să simtă că ar fi o nelegiuire şi
o încălcare a legământului ei dacă ar încerca să
reglementeze casa pământească şi în vreo măsură
să-l ignore pe acela pe care s-a angajat să-l respecte ca şi
cap al familiei.
În
cazul Noilor Creaturi care nu formează o pereche potrivită —
unde soţia este în mod evident superioară — există
pericolul dificultăţii în aranjarea afacerilor. Dacă soţia
are judecată mai bună în privinţa conducerii casei, în
privinţa cheltuirii banilor, în privinţa educării copiilor
etc., ea nu are ca atare libertatea să-şi asume poziţia de
cap al familiei, să-i poruncească soţului şi să-l
îndrume ca şi cum el ar fi unul dintre copiii ei sau un servitor.
Astfel de încălcare a aranjamentului divin va produce desigur
dezavantaj spiritual, dacă nu financiar şi material, nu numai
pentru bărbat, ci şi pentru femeie.
În
asemenea condiţii bărbatul şi-ar pierde treptat puţina
bărbăţie pe care o posedă, ar ceda treptat totul în mâna
soţiei şi ar deveni numai unealta ei, robul ei, care să se
îngrijească de trai şi să-i împlinească poruncile.
Astfel de stare n-ar fi avantajoasă pentru soţ ca Nouă
Creatură; astfel de degradare a cărnii lui ar reacţiona
desigur nefavorabil asupra lui, l-ar despiritualiza şi i-ar împiedica
creşterea în har, în cunoştinţă şi în
serviciul Adevărului. Şi asupra soţiei efectul s-ar dovedi
dăunător în măsura în care s-ar urma ((500)) calea
greşită — mult sau puţin. Dacă ar fi un caz extrem
— când soţul ar lăsa responsabilităţile lui să
cadă asupra ei, sau când ea le-ar prelua treptat din mâinile lui
— soţia ar simţi greutatea acestora pe lângă datoriile
ei de mamă; şi în încercarea ei de a fi atât soţ cât
şi soţie, atât tată cât şi mamă, în mod sigur
ea ar deveni mai mult sau mai puţin „femeie de afaceri", ar fi
mai mult sau mai puţin încrezută şi conştientă
de sine. Prietenii ei ar putea să-i admire tăria de caracter pe
care o manifestă şi ar putea să considere că direcţia
în care merge este inevitabilă — ar putea chiar s-o încurajeze
şi s-o susţină ca pe un exemplu lăudabil de femeie hotărâtă,
dar nici unul din ei n-ar iubi-o cum ar fi iubit-o dacă s-ar
fi dezvoltat pe linia adevăratei femei şi adevăratei soţii.
Mai mult, însuşirile cărnii cultivate printr-un astfel de curs
ar reacţiona nefavorabil asupra ei ca Nouă Creatură în
Cristos, şi, fără să-şi dea seama, ar deveni mai
puţin spirituală şi mai conştientă de sine în
lucruri care aparţin de Biserică.
Calea
cuvenită de urmat în asemenea caz de căsătorie nepotrivită
între Creaturile Noi este ca soţul să-şi spună: Mi-am
luat o soţie contra aranjamentului divin. Mi-am expus astfel
fericirea casei unui mare risc. Singura mea cale este acum să mă
străduiesc după cele mai bune capacităţi pe care le am
să mă ridic la idealul meu cel mai înalt de soţ adevărat
— să mă modelez cât pot de mult după exemplul Domnului.
Voi avea nevoie să fiu cu atât mai atent, cu fiecare cuvânt şi
faptă a mea — să caut cu atât mai serios înţelepciunea
care vine de sus, ca să pot îndeplini mai bine datoriile de cap al
acestei case, pentru care îmi dau seama că nu sunt calificat din
punct de vedere natural.
Soţia
în astfel de caz trebuie să-şi spună: Am neglijat
reglementarea divină şi m-am căsătorit nepotrivit, încât
nu pot să-mi respect soţul, ci instinctiv îmi dau seama că-i
sunt superioară în înzestrarea naturală. Trebuie s-o scot la
capăt cum pot mai bine. Trebuie să-mi fac partea cu credincioşie;
şi în măsura în care-l găsesc pe soţul meu deficitar,
voi căuta să folosesc tact şi să mă rog pentru înţelepciune
de sus ca să ştiu cum să-l ajut, să-l ridic, să
fac din el un om nobil şi să-i ((501)) măresc pe cât
posibil capacitatea, pentru a-mi creşte astfel iubirea şi
respectul faţă de el. Chiar aceasta este datoria mea sub legământul
de căsătorie — ea va fi făcută cu credincioşie
ca pentru Domnul. În privinţa slăbiciunilor şi judecăţii
lui slabe, nu numai că le voi ascunde de cei din afară, dar pe cât
posibil le voi ascunde şi de mine; şi menţionându-le în
faţa soţului meu voi căuta să evit a face vreo
referire la capacităţile mele superioare sau a le etala. Voi aştepta
ca la timpul cuvenit eşecurile lui să-i recomande judecata mea
mai bună, pe care însă eu n-o voi forţa asupra lui şi
nu voi insista asupra ei, ci doar o voi spune într-o manieră blândă,
potrivită pentru un ajutor. Aşteptarea mea este că
nu mult va trece până ce el îmi va căuta sfatul şi-i va
da tot mai multă greutate în toate afacerile vieţii lui, şi
astfel vom putea creşte împreună zi de zi şi an de an în
armonie cu modelul divin al relaţiei dintre Cristos şi Biserică.
Eu voi fi binecuvântată ca soţie în cultivarea smereniei
şi supunerii la aranjamentul divin: soţul meu va fi binecuvântat
prin influenţele înălţătoare pe care eu voi putea să
i le aduc, şi astfel căsătoria nepotrivită care la început
părea atât de dezavantajoasă va putea avea ca rezultat, prin
harul Domnului — urmând instrucţiunile Domnului — aducerea amândurora
mai aproape de standardul divin aşa cum este prezentat de apostol.
Un
caz diferit de cel arătat mai sus poate fi sugerat ca posibil, şi
anume, că două Creaturi Noi, bine potrivite după trup, ar
putea să devină nepotrivite după ani de părtăşie
şi ajutorare. Astfel de concluzie la astfel de început favorabil ar
implica faptul că unul sau celălalt şi-a pierdut spiritul
sfânt al iubirii — dacă nu cu totul cel puţin în măsură
foarte mare; că unul sau celălalt a neglijat porunca apostolică
şi toată reglementarea divină a datoriilor soţilor faţă
de soţii şi a soţiilor faţă de soţi. Dacă
greşeala este a soţului şi acesta ar înceta să se îngrijească
de soţie, ar înceta s-o aprecieze, şi, dimpotrivă, ar părăsi-o
în inimă sau în afecţiune, sau în realitate, ar implica
faptul că el s-a depărtat grav de Domnul, de conducerea
Spiritului Său şi de „înţelepciunea care vine ((502))
de sus", care este „mai întâi curată, apoi paşnică,
blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de
roade bune". În asemenea împrejurări n-am putea considera că
un atare este aprobat de Domnul ca „biruitor" până după
reformare.
Sau
dificultatea ar putea fi cu soţia. Ea ar putea deveni încrezută,
mândră, îndărătnică şi treptat şi-ar
pierde respectul faţă de soţ — ar putea chiar să-l
prezinte într-o lumină falsă şi să-l părăsească
spunând tot felul de lucruri rele despre el pe nedrept. O astfel de stare
de lucruri ar indica o stare a inimii foarte greşită, foarte
departe de cea învăţată de Cuvânt şi desigur ar
implica degenerare spirituală, nu contează în ce grad ar putea
fi menţinută o formă de evlavie pe dinafară.
Una ca aceasta ar fi desigur într-o stare slabă ca să apară
înaintea Mirelui Ceresc cu vreo speranţă de a-I avea aprobarea;
căci un astfel de curs faţă de mirele pământesc ar
semnifica desigur o apreciere slabă a datoriilor Bisericii faţă
de Domnul ei. Dacă ar fi necredincioasă faţă de soţul
pământesc pe care îl vede, aceasta ar dovedi şi ar implica
necredincioşie faţă de Mirele Ceresc nevăzut.
Legătura
pământească de soţ sau soţie între o Creatură
Nouă şi unul care nu-i Creatură Nouă, este pentru unii
o problemă de mare nedumerire, şi mulţi sunt în această
stare. Chiar dacă cei doi se potrivesc bine după trup problema
este destul de dificilă; dar când nu se potrivesc nici fizic nici
spiritual, dificultăţile se înmulţesc. Dacă soţul
este din Noua Creaţie iar soţia are spiritul lumii, religia lui
adevărată şi „spiritul chibzuinţei" pe care
aceasta i-l dă treptat în toate subiectele, precum şi moderaţia
pe care i-o insuflă în toate afacerile, ar trebui să-l ridice
tot mai mult în stima soţiei sale lumeşti, dacă ea are
prin natura sa un caracter nobil şi o dispoziţie prietenoasă.
Tratamentul lui plin de consideraţie, libertatea deplină de conştiinţă
pe care el ar fi dispus să i-o acorde, precum şi propria sa
devotare faţă de principiu, toate vor tinde să facă o
astfel de căsătorie fericită, în afară de faptul că
soţul n-ar avea în soţia sa acea părtăşie
spirituală pe care el ca Nouă ((503)) Creatură
trebuie s-o aprecieze mai mult decât oricare alte părtăşii.
Dar rugăciunile sale pentru o femeie atât de nobilă, exemplul său
şi prezentarea atentă a Adevărului, după toate
probabilităţile vor câştiga pe o astfel de femeie pentru
Domnul şi vor face din ea un ajutor atât spiritual cât şi
natural. Astfel, răbdarea şi credincioşia lui faţă
de obligaţiile conjugale i-ar putea aduce o mare recompensă, în
timp ce credincioşia ei faţă de principiu i-ar aduce şi
aceasta binecuvântare şi fericire în viaţă.
Dacă
soţia ar fi un membru al Noii Creaţii iar soţul ar avea
spiritul lumii şi ei s-ar potrivi, problema ar fi tot aşa,
relativ uşor de rezolvat. Soţul cu o minte nobilă, chiar
dacă ar fi lumesc, va recunoaşte conştiinţa soţiei
sale în exercitarea moderată a ei; iar dorinţa lui de a se îngriji
de oportunităţile ei mintale, morale şi spirituale, care ar
fi datoria lui de soţ, i-ar da tot ce şi-ar putea dori ca soţie,
cu excepţia dorinţei de a avea părtăşia spirituală
a soţului ei. În privinţa unui astfel de bărbat nobil cum
discutăm aici, credincioşia soţiei lui faţă de
Domnul şi faţă de el în toate datoriile vieţii ar
putea fi binecuvântată în cele din urmă, determinând
consacrarea soţului faţă de Domnul. Soţia ar putea să
aibă dorinţe şi ambiţii bune în privinţa
problemelor pământeşti sau chiar religioase pe care soţul
să nu le poată aprecia, oricât de nobil ar fi el ca om natural.
În astfel de caz, ea ar trebui să se gândească la sfatul
Domnului pentru poporul Său, să fie moderaţi în
toate lucrurile; ea ar trebui să se gândească la liberalismul
soţului ei, şi în timp ce n-ar compromite nici o chestiune de
conştiinţă sau de principiu, ea n-ar trebui să uite că
printre datoriile ei de soţie, recunoscute de Domnul, este una care-i
cere să acorde soţului o măsură de tovărăşie.
Aceasta ar putea, în mod cuvenit, s-o împiedice de a freceventa unele
dintre adunările Bisericii; dar ea să fie atentă ca nu
cumva în dorinţa de a-i fi plăcută soţului să-şi
calce conştiinţa şi să-şi neglijeze responsabilităţile
şi supunerea faţă de Domnul, Mirele ei Ceresc. Ea trebuie să-şi
amintească porunca Lui, de a nu uita strângerea noastră laolaltă.
Tot ceea ce îndemnăm noi aici este ca ea să practice moderaţia,
((504)) consideraţia faţă de soţul ei etc., aşa
încât să-şi poată împărţi timpul cu el într-o
anumită măsură, acordându-i o parte rezonabilă a tovărăşiei
ei.
Acolo
unde sunt doi înjugaţi inegal — unul necredincios iar celălalt
Creatură Nouă — şi unde, pe lângă aceasta, ei sunt
nepotriviţi după trup, aşa încât soţia este cea
superioară iar soţul cel inferior din punct de vedere
intelectual etc. — cazul este mult mai complicat şi cere mai multă
înţelepciune şi har din partea celui credincios. Apostolul îi
sfătuieşte în mod special pe aceştia care sunt în astfel
de situaţie, zicând: „Dacă o femeie are un soţ
necredincios şi el voieşte să trăiască înainte
cu ea, să nu se despartă de soţul ei . . . Dacă cel
necredincios se desparte să se despartă; în împrejurarea
aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi; Dumnezeu ne-a chemat să
trăim în pace. Căci ce ştii tu, soţie, dacă îţi
vei mântui soţul? Sau ce ştii tu, soţule, dacă îţi
vei mântui soţia?" 1 Cor. 7:13-16.
Punctul
clarificat în privinţa datoriei celui credincios este că el îşi
va face datoria şi va căuta pe orice cale onorabilă,
cuvenită, să păstreze pacea casei şi binele ei
general, creând atât de puţine puncte de dispută cât îi
permit devotamentul său cuvenit faţă de principiu şi
conştiinţa sa. Dacă există pricină reală de
despărţire, credinciosul trebuie să fie atent ca pricina
să nu fie el. Spiritul lui Cristos din el trebuie să-l facă
mai blând, mai smerit, mai împăciuitor, mai prudent, mai înţelept,
mai îndelung răbdător, mai răbdător, mai iubitor
şi mai amabil cu fiecare zi. Toate acestea însă nu vor
satisface în fiecare caz cerinţele situaţiei. Uneori cel
necredincios este stăpânit de o dispoziţie naturală atât
de josnică şi o manifestă într-o astfel de măsură
încât devine cu totul irascibil; şi după cum purtarea îndurătoare
a lui Dumnezeu faţă de faraon n-a făcut decât să tindă
a-i împietri inima, tot aşa Spiritul lui Dumnezeu în copiii Săi,
strălucind după cea mai bună capacitate a lor în toate
darurile şi roadele Spiritului, poate fi uneori întâmpinat numai cu
acea ură pe care o are întunericul faţă de lumină,
şi la care Domnul nostru S-a referit zicând: „Întunericul urăşte
lumina pentru că este mustrat de ea" ((505)) (Ioan 3:19,
20). În astfel de cazuri poate urma despărţirea, după cum
arată apostolul, însoţită sau nu de un act de divorţ
din partea curţilor de justiţie pământeşti. În orice
caz, Noua Creatură nu este liberă să se recăsătorească
decât dacă se pronunţă divorţul, iar acesta pe
singurul motiv menţionat de Domnul nostru — necredincioşie
adulteră a celuilalt. Mat. 19:9.
În
textul citat mai sus, apostolul declară: „Dacă cel
necredincios se desparte, să se despartă"; dar acestea nu
trebuie înţelese a însemna că părăsirea unuia dintre
soţi i-ar da soţului sau soţiei libertatea de a se recăsători
cu altul: ea arată doar că o astfel de părăsire
trebuie privită de către cel credincios ca una din împrejurările
vieţii permise de providenţa divină, pe care Dumnezeu o
poate conduce din abundenţă pentru binele lui — şi acceptând-o
astfel, să se aştepte la ocazii corespunzătoare de folosire
a lui în serviciul Domnului. Deşi apostolul arată în mod
foarte deosebit că nu cel credincios trebuie să fie acela care părăseşte,
noi credem că tribunalele umane au înţeles şi au
interpretat înţelept în privinţa deciziei că există
un astfel de lucru ca „părăsire constructivă"
— adică, unul dintre soţi îşi poate părăsi
partenerul de viaţă în toate, fără a se despărţi
în mod absolut. Soţia necredincioasă ar putea exercita, şi
în unele cazuri a exercitat, atât de multe acte mărunte de tiranie
în casă încât să-i distrugă toate însuşirile de
casă, s-o facă un adevărat purgatoriu, distrugând
literatura religioasă a soţului şi străduindu-se să-l
împiedice să citească, să studieze sau să gândească,
prin agitaţia stârnită intenţionat printre copii, influenţaţi
de ea să nesocotească cuvântul şi sfatul tatălui lor
şi să-l trateze înjositor.
O
astfel de femeie nu şi-ar părăsi soţul în realitate,
dar cu un spirit josnic ar prefera să-l utilizeze ca sclavul ei —
ca prin energia lui ea să se poată bucura de comodităţile
vieţii. Legile umane au interpretat că un astfel de procedeu
este părăsire — părăsire a legământului, a
obligaţiilor de căsătorie şi a datoriilor potrivite
şi raţionale ale vieţii. O astfel de persoană împiedică
şi dăunează în loc să fie ajutor. În asemenea caz,
noi credem că un soţ este cu totul ((506)) îndreptăţit
să se considere părăsit, şi să se mute într-o
casă separată unde să ia pe aceia dintre copii care n-au
fost cu totul otrăviţi de calea greşită a mamei. Obligaţiile
sale faţă de o astfel de soţie au fost deja încheiate prin
calea ei: ea este cea care a părăsit şi a rupt contractul
de căsătorie, şi în retragerea sprijinului său, el
doar consimte la ceea ce calea ei cere. Însă dacă ea se căieşte
cândva, el trebuie să fie generos peste măsură, iertând-o
şi restabilind pe bază cuvenită aranjamentul familiei.
Nimic din acest sfat să nu fie înţeles că ar cultiva nerăbdarea
sau dispoziţia de a se simţi ofensat şi lezat. Iubirea cere
să se suporte orice tratament suportabil; şi dacă
s-a răspuns cu rău la rău, în cuvânt sau faptă, greşeala
să fie considerată ca fiind compensată şi trecută
cu vederea.
În
alte cazuri părăsirea poate fi din partea soţului
necredincios. Josnicia depravării lui l-ar putea face un tiran
brutal, indiferent faţă de sănătatea şi fericirea
soţiei lui şi în special ostil faţă de vederile ei
religioase. După cum am arătat deja, cel credincios trebuie să
caute şi să ajungă la harul spiritului iubirii care i-ar
face posibil să îndure practic „totul" şi să aibă
folos din aceasta — să crească în har în astfel de condiţii,
cultivând Spiritul Domnului şi diferitele lui haruri. Dar în toate
există o limită şi peste acea limită n-ar fi cuvenit să
se treacă. Peste acea limită influenţa asupra tovarăşului
nedrept ar fi dăunătoare în loc să fie folositoare.
Fiecare trebuie să decidă pentru sine care este limita cuvenită
a supunerii în astfel de lucruri. Propria lui conştiinţă
trebuie să decidă, după ce acea conştiinţă a
fost educată atât prin litera cât prin spiritul Cuvântului divin.
Pe măsură ce se ajunge la creştere în har, încercările
pot deveni cu atât mai severe, dar cu atât mai mare trebuie să fie
şi capacitatea de îndurare cu smerenie şi cu atât mai mare măsura
de „spirit al chibzuinţei" prin care să se decidă când
s-a ajuns la punctul severităţii şi daunei insuportabile.
Harul de sus este necesar, este făgăduit şi ar trebui căutat
cu sârguinţă în asemenea condiţii. Iac. 1:5.
((507))
Există
soţi josnici, brutali, care n-au o idee corectă nici despre
datoriile soţului, nici despre libertăţile cuvenite ale soţiei
— singura lor concepţie despre o soţie fiind aceea că
este sclavă de corvoadă, mai bună decât una pe care ar plăti-o,
sau că este o înlocuitoare ieftină a unei prostituate. Astfel
de tratament ar fi părăsire din partea soţului, şi
legea lui Dumnezeu corect interpretată, aşa cum este expusă
aici de către apostol, noi credem că este în acord deplin cu
legile umane care spun că pentru un astfel de bărbat este
nepotrivit numele de soţ — că, dacă el cu adevărat
şi cu bună ştiinţă a făcut vreodată un
contract de căsătorie cu soţia sa, în mod categoric şi
hotărât el l-a rupt şi prin astfel de tratament a dovedit
foarte convingător acest lucru. O soţie în astfel de circumstanţe
este liberă să se considere părăsită şi să-şi
creeze condiţii cât poate ea de bune, dar, datorită acestui
fapt, ei nu-i este permis nici prin legile umane nici prin legile divine să
se recăsătorească. În astfel de caz, ea trebuie să
caute spre Domnul, fie să-i îmblânzească situaţia, fie,
poate, să-i deschidă o cale de scăpare din ea. Ea ar trebui
să ia în considerare vârsta copiilor şi ce prevedere s-ar
putea face pentru ei şi pentru ea, şi cu rugăciune şi
grijă ar trebui să cântărească circumstanţele înainte
de a face pasul. Dar dacă situaţia este suportabilă, să
rămână, cum zice apostolul, şi să spere că arătând
spiritul smereniei, blândeţii, răbdării, iubirii, ea va
putea recâştiga inima soţului ei şi poate îl va câştiga
şi pentru Domnul.
Ne-am
ocupat pe larg de acest subiect, dându-ne seama dintr-o bogată
corespondenţă particulară că foarte mulţi dintre
cei mai credincioşi copii ai Domnului trăiesc într-un cuptor de
suferinţe. Sub condiţiile chemării Noii Creaţii nimeni
să nu se aştepte ca viaţa prezentă să fie un vis
lin şi plăcut de fericire pământească, deoarece
Domnul nostru în mod special a spus despre aceştia: „Omul va avea
ca vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui" (Mat. 10:36). Ei nu
trebuie să fie surprinşi că sunt chemaţi să
suporte mult pentru Adevăr şi astfel să-I dovedească
Domnului credincioşia faţă de El şi faţă de
Cuvântul Lui, dispoziţia lor de a suporta toate ((508)) încercările
înfocate pe care El vede potrivit ca ei să le aibă pentru
dezvoltarea harurilor Spiritului. Ei să-şi dea seama de asemenea
că nu trebuie să-şi aleagă felul încercărilor
arzătoare care-i vor dezvolta, îi vor pregăti şi-i vor
face potriviţi pentru Împărăţie, ci trebuie să
lase totul în mâinile Domnului. Este însă datoria noastră să
arătăm tuturor acestora care suferă că, după încercare
şi dezvoltare rezonabilă, trebuie să fie atenţi la
eliberarea divină şi la deschiderea căii de scăpare
din lucrurile prea greu de suportat. Aceasta este în armonie cu îndemnul
şi exemplul Domnului nostru: „Când vă vor prigoni într-o
cetate, să fugiţi într-alta". Mat. 10:23; 2:13; 4:12;
12:15.
Conştiinţa,
proba finală
În
legătură cu aceste lucruri ne-am referit la conştiinţă
şi ar fi potrivit să atragem aici atenţia asupra a ceea ce
înţelegem noi prin acest termen. Înţelegem convingerea în legătură
cu ceea ce este corect, ceea ce este datorie. La omul perfect, conştiinţa
ar fi un îndrumător absolut şi el ar cunoaşte din instinct
ce este corect şi datorie; dar cei şase mii de ani de decădere
au adus rasa noastră într-o stare în care conştiinţa
desigur nu este în ordine — este stricată prin vederi greşite.
Baza conştiinţei creştine este credinţa în Dumnezeu
şi acceptarea că voinţa Lui este absolut corectă,
precum şi recunoaşterea obligaţiei noastre cuvenite de a fi
în toate amănuntele şi cu sinceritate supuşi voinţei
divine. Prin urmare, conştiinţa are nevoie doar de educaţia
pe care i-o oferă Cuvântul lui Dumnezeu, şi pentru acest motiv
Noua Creatură dezvoltată trebuie să aibă „spiritul
chibzuinţei" — convingerea lui cu privire la ceea ce este
corect şi ceea ce este greşit lărgindu-se şi clarificându-se
pe măsura creşterii în har, în cunoştinţă
şi în spiritul iubirii. A asculta de conştiinţă înseamnă
a face ceea ce crede că vrea Domnul de la el; şi nu trebuie să
sară la o concluzie în această chestiune, ci să cântărească
atent mărturia Cuvântului divin şi să decidă în
consecinţă. Sunt oameni care permit fricii şi servilismului
să le domine conştiinţa şi să-i vicieze însuşirea
de monitor adevărat. O cale cuvenită pentru poporul ((509))
Domnului este să-şi îndrume conştiinţa — adică,
să-şi îndrume convingerile cu privire la ceea ce este corect
şi ceea ce este greşit după Regula de Aur şi
după toată informaţia colaterală pe care i-o oferă
Scripturile.
Fameni,
fecioare, celibat
Printre
problemele care fără îndoială dau considerabilă
nedumerire Noii Creaţii sunt şi cele de sexologie, şi de
aceea nu ar trebui să fie ignorate aici. Cei concepuţi de Spirit
la bucurii şi binecuvântări spirituale, la părtăşie
şi comuniune, îşi dau seama instinctiv că relaţia
trupească sau carnală nu este înălţătoare
spiritual, ci tendinţa ei este mai degrabă în direcţie
opusă. Este bine ca toţi aceia necăsătoriţi
dintre consacraţii Domnului să cântărească bine acest
subiect înainte de a intra sub legătura căsătoriei şi
a-i prelua responsabilităţile. Se pare că Domnul S-a
referit aprobator la starea de celibat când a spus: „Sunt fameni care
s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni care au
fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni care singuri
s-au făcut (figurativ) fameni pentru Împărăţia
cerurilor" (Mat. 19:12). Adică, unii prin exercitarea voinţei,
după ce s-au consacrat Domnului, s-au hotărât să nu se căsătorească,
ci să-şi păstreze fecioria trăind o viaţă de
celibat. Însuşi Domnul a fost unul dintre aceştia şi El
este desigur cel mai nobil exemplu al nostru, noi trebuind să urmăm
în toţi paşii Lui cât se poate de aproape. Apostolul supune
această chestiune atenţiei noastre zicând:
„Cât
despre fecioare (atât bărbaţi cât şi femei) nu am o
poruncă din partea Domnului, dar îmi dau o părere, ca unul care
am primit de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare. Iată
deci ce gândesc eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de
acum (adică, în condiţiile prezente — propriile noastre
imperfecţiuni şi imperfecţiunile altora pe de-o parte,
şi datoriile, privilegiile şi oportunităţile speciale
ale celor care au făcut o deplină consacrare Domnului pe de altă
parte), este bine pentru bărbat să rămână aşa
cum este (în starea în care l-a găsit Adevărul, căsătorit
sau singur). Eşti legat de o soţie? Nu căuta să fii
dezlegat. Nu eşti legat ((510)) de o soţie? Nu căuta
soţie. Însă dacă te însori, nu păcătuieşti.
Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte.
Dar
fiinţele acestea (care sunt căsătorite) vor avea necazuri pământeşti
şi eu aş vrea să vi le cruţ. Iată ce spun, fraţilor:
timpul s-a scurtat; de aceea cei care au soţii să fie ca şi
cum n-ar avea (să ignore relaţia pământească pe cât
posibil şi să-şi îndrepte sentimentele spre cele cereşti);
cei care plâng (care au necazuri pământeşti), ca şi cum
n-ar plânge (străduindu-se să uite încercările, dezamăgirile
şi dificultăţile stării pământeşti în
bucuria şi veselia făgăduinţelor mai bune care sunt
ale noastre pentru viitor); cei care se bucură (de prosperitate pământească),
ca şi cum nu s-ar bucura (bucuria lor în cele spirituale punând în
umbră toate sursele de bucurie pământească); cei care cumpără,
ca şi cum n-ar stăpâni (nefixându-şi sentimentele pe
lucrurile pământeşti); cei care se folosesc de lumea aceasta,
ca şi cum nu s-ar folosi de ea (permiţând moderaţiei
şi intereselor Naturii Noi să exercite o influenţă stăpânitoare
în toate afacerile vieţii); căci chipul lumii acesteia trece (trebuie,
ca Noi Creaturi, să trăim în armonie cu speranţele noastre
noi şi să nu facem continuu pregătiri pentru carne, ci mai
degrabă să căutăm cu orice preţ să ne întărim
chemarea şi alegerea şi astfel să fim moştenitori împreună
cu Domnul nostru în dispensaţia glorioasă a lumii viitoare).
Dar
eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji (de felul
celor lumeşti; şi, ca atare, pe lângă îndemnurile
anterioare, de schimbare a sentimentelor şi de transformare a minţii,
vă atrag acum atenţia asupra unor fapte neîndoielnice). Cine (cel
deplin consacrat) nu este căsătorit se îngrijeşte de
lucrurile Domnului, cum să placă Domnului. Dar cine este căsătorit
se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţiei.
(Acesta se va găsi în continuu pericol de împărţire a
sentimentelor sale şi în continuă nevoie de a fi atent ca nu
cumva sentimentele pământeşti să-i absoarbă tot
timpul, iubirea şi interesul, şi aceasta spre încălcarea
legământului său cu ((511)) Domnul; şi interesele
Adevărului trebuie să fie cele mai importante dacă vrea să
fie ucenic învingător şi comoştenitor în Împărăţie).
Şi (tot aşa) între o soţie şi o fecioară (între
starea lor) este o deosebire: cea nemăritată (deplin consacrată)
se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă
şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte
de lucrurile lumii, cum să placă soţului ei.
Vă
spun lucrul acesta pentru binele vostru (nu ca să caut a vă
aduce în robie sau să vă măresc poverile în vreun fel, ci
pentru ca voi care sunteţi necăsătoriţi să cântăriţi
cu grijă problema şi să vă gândiţi la interesele
voastre spirituale şi la privilegiile pe care le veţi pierde căsătorindu-vă),
nu ca să pun o cursă înaintea voastră (să vă
opresc de la exercitarea libertăţilor voastre), ci pentru ceea
ce este frumos (cel mai favorabil pentru voi ca Noi Creaturi) şi ca să
puteţi sluji Domnului fără piedică. Dacă cineva gândeşte
că virginitatea (că rămânând necăsătorit) este
nepotrivită (faţă de o prietenă căreia îi dăduse
motive să aştepte că se va căsători cu ea), că
a trecut de floarea vârstei (aşa încât a pierdut alte ocazii de căsătorie
prin logodna cu el) şi nevoia cere aşa (dacă ea are nevoie
de un protector sau de un sprijinitor), să facă ce vrea (să
se căsătorească sau nu); nu păcătuieşte, să
se căsătorească (dacă astfel par să dicteze
necesităţile cazului). Dar cine a luat o hotărâre tare
şi nu este forţat de nevoi, ci este liber să lucreze cum
vrea (să exercite stăpânire de sine şi să trăiască
o viaţă de celibat, ca să se dedice mai deplin Domnului
şi serviciului Său) şi a hotărât în inima lui să-şi
păstreze virginitatea (sa proprie), bine face. Astfel, cine se căsătoreşte
(dându-şi virginitatea) bine face; şi cine nu se căsătoreşte,
mai bine face.
O
soţie este legată de lege atâta timp cât îi trăieşte
soţul; dar dacă-i moare soţul, este liberă să se
mărite cu cine vrea, numai în Domnul. Dar, după părerea
mea, va fi mai fericită dacă rămâne aşa cum este.
Şi gândesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu (gândul
Domnului în acest subiect, pe care deja l-am spus. Nu vorbesc după
poruncă sau sub inspiraţie ((512)) directă, ci
conform convingerii sau judecăţii mele despre voinţa divină.)"
1 Cor. 7:25-40.
După
căsătorie este prea târziu ca cineva să decidă dacă
preferă să trăiască o viaţă de celibat sau
nu. Apostolul arată foarte clar acest lucru, declarând că nici
soţul nu are singur stăpânire asupra trupului său, nici soţia
nu are singură stăpânire asupra trupului său, ci în căsătorie
fiecare s-a predat celuilalt în astfel de grad încât orice refuzare a
drepturilor conjugale moderate, rezonabile, ar însemna o nedreptate
şi o încălcare a contractului de căsătorie. Apostolul
vorbeşte despre un astfel de curs spunând: „să nu vă
lipsiţi unul pe celălalt" (1 Cor. 7:5). Timpul considerării
unei astfel de chestiuni este înainte de căsătorie. N-ar fi
cuvenit nici ca unul să încerce să-l oblige pe celălalt,
nici ca amândoi să se angajeze la o viaţă de celibat în
lanţurile căsătoriei. În aceasta, ca şi în oricare
altă chestiune pământească, legea trebuie să fie
moderaţia, frâna prin care Natura Nouă va căuta să-şi
menţină controlul asupra cărnii* — aducând până
şi gândurile inimii în supunere faţă de Domnul. Reţinerea
absolută, oricât ar fi de dorit, după cum arată apostolul,
nu trebuie să fie impusă unul altuia, ca să nu devină
o cursă şi o ispită spre încălcarea obligaţiilor
conjugale. El spune:
„Soţul
să dea soţiei ce-i datoreşte (ceea ce ea ar cere în mod raţional,
natural şi drept), şi tot aşa şi soţia faţă
de soţul ei. Soţia nu este stăpână (n-are stăpânire)
pe trupul ei, ci soţul; tot astfel, nici soţul nu este stăpân
(n-are stăpânire) pe trupul lui, ci soţia. Să nu vă
lipsiţi unul pe celălalt decât doar prin bună învoială,
pentru un timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii; apoi să
fiţi iarăşi împreună, ca să nu vă ispitească
Satan, din cauza lipsei voastre de stăpânire. Lucrul acesta îl spun
ca o îngăduinţă, nu ca o poruncă. Eu aş vrea ca
toţi oamenii să fie ca mine (reţinut şi liber, practic
un famen). . . . Celor necăsătoriţi şi văduvelor
le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine.
Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească,
pentru că este mai bine să se căsătorească decât
să ardă" — să fie mistuiţi de o pasiune nestăpânită
care le-ar împiedica părtăşia cu Domnul şi s-ar putea
dovedi pentru ei o capcană. 1 Cor. 7:3-9.
____________________
*Restricţii
evreieşti din Leviticul 20:18; 15:25.
____________________
((513))
„Numai
în Domnul"
Ce
raţionale, ce înţelepte sunt poruncile Domnului! — ce
folositoare sunt pentru cei care au ureche să le audă şi
care se supun sfatului lor! Ca poporul Domnului să se căsătorească
„numai în Domnul", la început ar putea să pară o
limitare, o constrângere, o robie: dar nu este aşa — este numai un
sfat. Oricine urmează sfatul va afla în cele din urmă că a
fost binecuvântat prin aceasta, şi oricine nesocoteşte sfatul
va afla în general mai târziu nechibzuinţa căii sale prin
experienţe aspre.
Nici
un alt contract sau aranjament aparţinător lucrurilor vieţii
prezente nu este atât de important ca şi contractul de căsătorie:
totuşi, oameni cu o minte destul de echilibrată par să-l
trateze într-o manieră uşoară şi lipsită de
seriozitate. Unii părinţi par să analizeze mai atent şi
cu o judecată mai sănătoasă problema cumpărării
unei ferme, a creşterii vitelor, oilor, cailor, câinilor şi
porcilor, decât îşi analizează partea lor în propagarea
speciei umane. Astfel de nechibzuinţă este greu de explicat,
afară doar de presupunerea că ei privesc căsătoria ca
un fel de loterie, condusă de întâmplare în loc să fie condusă
de raţiune; sau că ei consideră pe Dumnezeu ca şi
Creatorul fiecărui membru individual al neamului omenesc —
nediscernând că lucrarea perfectă a lui Dumnezeu în privinţa
neamului nostru omenesc a fost îndeplinită în prima pereche, căreia
El i-a dat puteri de reproducere care au trecut şi la urmaşii
lor. Vederea corectă asupra naturii umane este aceea că ea e cel
mai înalt tip al creaţiei animale, şi, asemenea restului creaţiei
animale, ea a fost înzestrată de Creator cu putere de a se reproduce
fiecare după specia ei proprie. Din acest punct de vedere, devine
imediat evident că Dumnezeu nu este Creatorul direct al nici unuia
din familia umană acum în viaţă şi că diferitele
slăbiciuni, imperfecţiuni şi debilităţi mintale
sub care suferă rasa nu pot fi puse pe seama imperfecţiunii lucrării
Sale, ci pe seama căderii rasei noastre în păcat şi a acţiunilor
naturale ale păcatului — care înclină tot mai mult în jos
spre imperfecţiune, degradare, moarte.
((514))
Chiar
bărbatul natural şi femeia naturală, deci, trebuie să
se gândească atent la problema căsătoriei, aşa încât
să-şi facă pe cât este posibil partea în compensarea
influenţelor degradante care afectează rasa. Ei ar trebui să-şi
dea seama, de exemplu, de necesitatea legilor consanguinităţii
— că mariajul celor cu legături de sânge apropiate ar trebui
evitat. Astfel de reglementări n-au fost necesare la început, când
fiii şi fiicele lui Adam s-au căsătorit între ei liber
şi fără pericol, pentru că omenirea fiind încă
aproape perfectă, aceasta nu le cauza copiilor anumite slăbiciuni;
dar acum, fiindcă omenirea a devenit foarte coruptă şi
deoarece nu numai bolile, ci şi caracteristicile mintale, trăsăturile
şi sensibilităţile se transmit prin ereditate în familii,
face parte din înţelepciune — da, mai mult chiar, parte din
datorie, din dreptate faţă de copiii pe care ei ar vrea să-i
aducă în existenţă — că ar trebui nu numai să
evite legăturile de sânge apropiate, care ar putea intensifica
particularităţile şi sensibilităţile mintale
şi fizice, ci, în plus, ar trebui pe cât posibil să recunoscă
faptul că este potrivit să-şi aleagă o pereche cu
temperament diferit de al său. Natura pare să ajute într-o
anumită măsură în această chestiune, aşa încât
cei pur blonzi sau cei pur bruneţi în mod natural preferă de
obicei o pereche cu o înfăţişare contrară.
Dar,
deşi aceste reguli care aparţin omului natural s-ar aplica la
Noua Creatură, dacă ar hotărî că în toate modurile
ar fi mai înţelept să se căsătorească, mai există
încă o prevenire a apostolului, ca să îndrume potrivirea Noii
Creaţii după trup — el ar trebui să aleagă „în
Domnul". Atunci ar fi potrivit atât în cele spirituale cât şi
în cele naturale. Unii ar putea spune că dacă legătura
apropiată după trup ar putea produce extreme la copii, atunci
şi legătura apropiată după spirit s-ar putea dovedi dăunătoare
— să fie socotită că produce copii excentrici în privinţa
chestiunilor morale şi religioase. Răspunsul nostru este, nu: căci
în măsura în care se primeşte mintea cea nouă, influenţa
ei este contrară excentricităţilor trupului. Apostolul
declară: „Noi avem gândul lui Hristos", „un duh ... de
chibzuinţă" — noi vedem aceste lucruri din punctul de
vedere al lui Cristos. Noua ((515)) Creaţie este concepută
de spiritul Său, chiar dacă este încă imperfectă după
trup; şi este îndrumată de Spirit prin Cuvânt în înţelegerea
gândului divin în toate lucrurile.
Este
adevărat, această minte nouă trebuie să lucreze în
corpul muritor şi cu aparatul lui de gândire imperfect; totuşi,
deşi imperfecţiunile cărnii ar putea într-o măsură
colora mintea nouă şi i-ar putea deforma marea şi frumoasa
simetrie, voinţa este superioară, iar carnea este mai mult sau
mai puţin influenţată, formată, îndrumată şi
transformată treptat de ea, aşa încât, în măsura în
care unul va primi mintea lui Cristos, în aceeaşi măsură
va deveni, în mod sigur, tot mai chibzuit în gândirea sa asupra tuturor
problemelor şi intereselor vieţii. Aceasta nu înseamnă că
el va fi apreciat de lume ca fiind mai înţelept decât înainte, ci
înseamnă că va fi într-adevăr mai înţelept, şi
neputinţa lumii de a discerne înţelepciunea sa crescândă
va fi din cauză că lumea este oarbă, este neînţeleaptă,
n-are mintea lui Cristos şi în general vede lucrurile dintr-un punct
de vedere deformat, al depravării şi egoismului. Înţelepciunea
pe care o dorim noi este aceea care vine de sus, care, după explicaţia
apostolului, ne va face mai curaţi, mai paşnici, mai îndurători,
mai blânzi faţă de fraţi, faţă de familie, faţă
de omenire în general — da, şi faţă de creaţia
animală. Înţelepciunea acestei lumi, după cum explică
apostolul, este pământească, senzuală, drăcească.
Nu înseamnă că toţi bărbaţii şi toate
femeile lumeşti sunt senzuali şi drăceşti, ci tendinţa
generală a înţelepciunii lumeşti este în această
direcţie; iar omenirea, oricât de orbită ar fi, se străduieşte
împotriva legilor egoismului cu care este legată, deşi oamenii
caută continuu să ascundă de ei şi de alţii lanţurile
robiei lor.
„În
Domnul" ar trebui înţeles că înseamnă cu mult mai
mult decât doar o credinţă nominală în Domnul, cu mult
mai mult decât doar a fi un membru în biserica nominală. Oamenii
din lume ar trebui să se căsătorească cu oameni din
lume; oamenii din biserica nominală ar trebui să se căsătorească
cu oameni din biserica nominală; cei care doar cred, care se încred
în sângele merituos al lui Cristos, ar trebui să ia în căsătorie
tovarăşi asemănători. Dar cei care au făcut pasul
deplinei consacrări şi au devenit membri ai ((516))
corpului lui Cristos, ai Noii Creaţii, concepuţi din nou, ar
trebui să se căsătorească numai cu cei de felul lor
— numai cu Creaturi Noi — numai cu cei care sunt „în Domnul"
ca membri acceptaţi ai corpului lui Cristos, părtaşi ai
spiritului Său de sfinţenie; şi, pe lângă aceasta,
după cum s-a arătat deja, fiecare trebuie să caute să
menţină relaţia cuvenită privitoare la sexe. Femeia
trebuie să caute să se căsătorească „în Domnul"
numai cu un astfel de bărbat pe care-l poate privi ca şi cap al
familiei, moral, intelectual, spiritual — unul pe care ea îl poate „respecta".
Bărbatul trebuie să caute să se căsătorească
„în Domnul" cu una care să fie, după cât poate el
judeca, un adevărat ajutor, cu minte curată, iubitoare, blândă,
de ajutor — nu una superioară lui, spre care în mod natural ar fi
obligat să privească şi s-o aprecieze ca şi capul
cuvenit al familiei. Toate aceste reguli de căsătorie ar trebui
respectate de către Creaţia Nouă, care posedă spiritul
unei minţi sănătoase, oricât de mult ar fi ele nesocotite
de oamenii din lume, care nu sunt conduşi de mintea Domnului, ci sunt
dispuşi să meargă pe propria lor cale, să fie conduşi
de propriile lor capricii sau fantezii, sau de înşelarea unuia de către
altul. Dacă se ridică îndoieli, să fie rezolvate pe partea
sigură — să aştepte până se rezolvă.
S-ar
putea obiecta că dacă mariajul ar fi privit dintr-un punct de
vedere atât de deosebit, ar fi mai puţine căsătorii. Noi răspundem
că se poate să fie aşa, dar că o mare proporţie a
celor care sunt acum căsătoriţi, în special a celor care
au ajuns prin harul Domnului la o înţelegere mai clară a relaţiei
lor cu Domnul ca Noi Creaturi, şi la o cunoaştere a sfatului Său
în interesul dezvoltării lor spirituale în chestiuni aparţinătoare
cărnii, nu s-ar mai căsători aşa cum s-au căsătorit
— ei sunt mai înţelepţi acum. Conform curţilor de justiţie
şi uzanţelor, posibilitatea unui divorţ complet şi a
unei noi căsătorii pare să-i facă pe mulţi din
lume mai puţin pretenţioşi, mai puţin grijulii în
privinţa găsirii unei perechi. Dar Noua Creatură ar trebui
să nu uite că pentru ea contractul de căsătorie este
asemănător cu cel dintre Domnul şi Biserică —
continuu; că nu este anulat de nici o curte de justiţie pământească
în aşa măsură încât să-i permită căsătoria
cu altul, cu excepţia singurului caz specificat (Mat. 19:9). Pentru
poporul Domnului ((517)) căsătoria „în Domnul"
este de aceea un contract care atârnă greu şi ar trebui întreprins
numai după analizare atentă, cu rugăciune şi cu
examinarea fiecărui aspect legat de situaţie în măsura în
care acestea pot fi discernute.
Noua
Creaţie mai are încă o protecţie în această problemă.
Conform legământului lor cu Domnul, ei şi-au predat propria
voinţă şi au acceptat în locul ei voinţa Capului, a
Domnului; şi dacă aceasta este atitudinea minţii lor — o
dorinţă sinceră de a cunoaşte voinţa lui Cristos
(1) cu privire la întrebarea dacă să se căsătorească
sau nu, şi (2) cu privire la alegerea Domnului pentru ei, aceştia,
după exercitarea celei mai bune judecăţi şi înţelepciuni
a lor, vor încredinţa Domnului întreaga chestiune şi se vor
ruga pentru conducerea lucrurilor conform înţelepciunii Sale, cu mulţumire
bazându-şi inima pe conducerea ulterioară a providenţei
divine oricare va fi ea — fie că va fi favorabilă fie că
va fi contrară cu ceea ce aprobase judecata lor cea mai bună. În
acest fel şi nu în alt fel poporul Domnului poate fi sigur că
merge pe o cale corectă. Având în vedere cele precedente, ce
important este ca Noua Creaţie să aibă clar în minte
instrucţiunile Cuvântului Domnului asupra acestui subiect; să
aibă însuşi spiritul Adevărului şi să ţină
minte continuu faptul că sunt Creaturi Noi — că nu trăiesc
aşa cum trăieşte lumea, doar să se bucure de viaţa
prezentă, doar să crească familii după trup, ci scopul
lor cel mai înalt, obiectivul, străduinţa lor, trebuie să
fie umblarea după Spirit şi urmarea îndrumărilor Domnului
în toate lucrurile, atât naturale cât şi spirituale. Ei ar trebui
să aibă totdeauna în vedere că sunt consacraţi
Domnului, morţi cu Cristos în ceea ce priveşte această
lume, şi că scopul şi obiectivul lor major în continuare
trebuie să fie folosirea vieţii prezente şi a vaselor pământeşti
ca sacrificii, în modul cel mai înţelept posibil pentru interesul
Noii Creaturi şi al lucrării ei generale de slujire şi slăvire
a Domnului, precum şi de zidire a sa şi a altora de aceeaşi
credinţă preţioasă în harurile spirituale! Ce
important este pentru cei căsătoriţi şi pentru cei necăsătoriţi,
precum şi pentru cei care se gândesc la căsătorie, să
nu uite că tot ce au este pus pe altar şi că biruinţa
lor şi obţinerea lucrurilor ((518)) glorioase promise pot
veni numai prin consumarea sacrificiului; şi, ca atare, toate
afacerile vieţii prezente ar trebui orânduite, cât sunt ei în
stare, în astfel de manieră cum le-ar sluji mai bine pentru bunăstarea
lor spirituală, pentru bunăstarea fraţilor şi pentru
gloria Capului nostru!
El
Ştie
El
calea mea o ştie —
Şi-atunci, ce dacă-i neguroasă,
Ori aspră, ori încercuită —
Toiagul Lui mă mângâie.
Şi
dragostea-I de Şi-ar reţine,
Vreun lucru ce atâta de-aproape, drag
şi dulce mie-mi pare,
Eu l-aş lua şi cu smerire
L-aş pune la ale Lui picioare.
Ce
dulce-i gândul că El ştie
Şi-I pasă şi mâna mi-o ţine —
Şi sigur mă-ndrumă până ajung
În Patria Cerească în fine.
