Vol. 6 - Noua
Creaţie
STUDIUL
VII
Noua Creaţie - Legea Noii Creaţii
Scoaterea unei legi presupune capacitatea de a
ţine acea lege — Legea divină aşa cum a fost scrisă
iniţial — O lege a vieţii nu putea fi dată unei rase decăzute
— Răscumpărarea, nu prin lege, ci prin har — Legământul
Legii împlinit şi Legământul Nou sigilat prin acel unic
sacrificiu al lui Cristos — Legea sinaitică numai pentru Israelul
trupesc — Legea Noului Legământ — Porunca sub care se dezvoltă
sfinţii — Noua Creaţie separată şi distinctă în
relaţia sa divină şi în legământ — Creşterea
în aprecierea legii desăvârşite — Alergarea la ţintă
şi rămânerea cu fermitate la ea — Regula de aur — Legea desăvârşită
a libertăţii
Scoaterea unei legi de
către o autoritate competentă presupune din partea primitorului
capacitate de a ţine acea lege, sau unele aranjamente pentru
absolvirea de ofensele comise sub acea lege. Scoaterea unei legi presupune
posibilitatea încălcării ei, şi, ca atare, o lege prevede
întotdeauna pedepse. În cazul tatălui Adam, care, aşa cum ni
se spune, a fost creat în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
şi asupra căruia a venit o sentinţă sau un blestem din
cauza neascultării de voinţa divină, mergând în urmă
cu analiza lucrurilor vedem că trebuie să i se fi dat o lege
şi că aceasta a fost suficient de explicită, altfel el nu
putea fi condamnat pe drept ca încălcător al legii de către
Creatorul său. Ni se spune clar că păcatul din Eden a fost
neascultarea de porunca divină. Justeţea sentinţei cu
moartea care a venit asupra lui Adam, şi prin el în mod natural s-a
extins asupra urmaşilor lui, a implicat înţelegerea de către
el a legii sub care era şi faptul că el a încălcat-o cu
bună ştiinţă: altfel greşeala ar fi fost a
legiuitorului. Că Adam a fost în stare să primească legea
divină şi să i se supună este evidenţiat şi ((350))
prin faptul că n-a existat nici o prevedere de absolvire de sub acea
lege — nici un mijlocitor — ci, ca rezultat al încălcării a
venit asupra lui pedeapsa deplină.
Nu
avem nici o relatare în sensul că Creatorul a prezentat tatălui
Adam şi mamei Eva un cod de legi scrise în piatră sau altfel;
şi un asemenea cod de legi fiind obişnuit astăzi, din cauza
slăbiciunilor umane mulţi nu pot vedea în ce manieră a
avut Adam cel perfect o lege perfectă, sub care a fost încercat
şi condamnat din cauza eşecului. Este o greşeală să
presupunem că legile trebuie să fie scrise pe ceva în exterior
— pe hârtie, piatră etc. — şi să nu ne dăm seama
că o formă mai înaltă de scriere a Legii divine ar fi în
crearea omului atât de în armonie cu principiile dreptăţii, încât
ar fi potrivit să spunem că Legea divină — aprecierea a
ceea ce este corect şi greşit — a fost scrisă în
organismul său perfect. În acest fel Legea lui Dumnezeu este scrisă
în propria Sa fiinţă şi în a tuturor oştilor îngereşti,
şi astfel, de asemenea, Legea divină a fost scrisă în însăşi
constituţia lui Adam şi a Evei. Ei nu erau înclinaţi spre
păcat. Erau mai curând înclinaţi spre dreptate. Ei au fost
drepţi, înconjuraţi de condiţii drepte şi perfecte,
şi conştienţi de obligaţiile faţă de
Creatorul lor şi de responsabilităţile de a se supune fiecărei
porunci a Lui; şi ei ştiau, nu în mod vag, ci precis, ce
poruncise El. Prin urmare ei n-au avut scuze în încălcarea lor. Îndurarea
i-ar putea scuza, pretinzând lipsa lor de experienţă etc. în
privinţa pedepselor, dar faptul că este posibil ca ei să nu
fi înţeles pe deplin ce constituia pedeapsa pentru păcat nu
schimbă celălalt fapt, că ei au deosebit calea corectă
de cea greşită. Ei au ştiut că era corect să se
supună lui Dumnezeu şi era greşit să nu se supună
— cu totul aparte de aprecierea calamităţilor care aveau să
urmeze nesupunerii. Apostolul confirmă relatarea din Geneza în toate
aceste amănunte, zicând că „nu Adam a fost înşelat”
— că el a comis încălcarea cu bună ştiinţă,
cu voia, şi că astfel şi-a atras blestemul, sau sentinţa
păcatului cu voia, pe care o declarase Creatorul său mai înainte,
adică moartea.
((351))
Privind
astăzi în jurul nostru, aflăm că lumea în general a
pierdut în măsură considerabilă această asemănare
originară cu Dumnezeu în care au fost creaţi primii noştri
părinţi — au pierdut mult mai mult decât aprecierea intuitivă
a ceea ce este corect şi greşit. Legea divină, odată
implantată clar şi distinct în natura umană, a fost în
foarte mare măsură ştearsă în timpul celor şase
mii de ani de „stăpânire a păcatului şi morţii”.
Dumnezeu, prin comunicarea Sa cu unii din familia umană, a însufleţit
într-o anumită măsură legea originară în multe inimi,
reconstituind mai adânc sau mai puţin adânc diferitele trăsături
ale dreptăţii; şi totuşi, chiar şi printre cei
mai civilizaţi şi mai încreştinaţi, nimeni nu îndrăzneşte
să se încreadă, fără rezerve, în propria sa judecată
cu privire la ceea ce este corect şi greşit în diferite
probleme. De aceea noi trebuie să avem în faţă anumite
norme divine la care să putem merge, şi în conformitate cu ele
să ne putem corecta felul cum evaluăm ceea ce este corect şi
greşit, şi să le putem aduce mai aproape de reperul divin.
Totuşi, chiar şi în cei mai degradaţi oameni din lumea păgână
găsim adesea elemente de conştiinţă şi desigur
anumite concepţii mai mult sau mai puţin primitive despre ceea
ce este corect şi greşit. Acestea sunt rămăşiţele
deformate şi stâlcite ale legii originare din fiinţa omului, el
fiind creat în armonie cu aceasta, ca şi „chip al lui Dumnezeu”.
Apostolul se referă la această stare de lucruri printre păgâni,
zicând: „Gândurile lor . . . sau se învinovăţesc sau se
dezvinovăţesc între ele”. El spune că astfel ele „arată
că lucrarea legii este scrisă in inimile lor” — rămăşiţe
ale legii originare, dovezi fragmentare că odată ea a fost înnăscută
în omenire. Rom. 2:15.
Printre
oameni sunt legi pentru călcătorii de lege şi pentru cei
care nu sunt călcători de lege — (1) legi de cetăţenie,
care garantează viaţa, pacea, libertatea etc., pentru cei supuşi,
şi care în mod corespunzător ameninţă pe încălcători
cu pierderea libertăţii, privilegiilor etc., prin închisoare.
(2) Legi care stăpânesc pe condamnaţi cu mai mare asprime dacă
nu urmează o cale moderată, dar în nici un sens al cuvântului
nu le oferă libertăţi.
((352))
Tot
aşa este şi cu legea divină. Avem la început legea
originară sub care Adam a fost pus la încercare. La început el a
avut privilegii şi binecuvântări — viaţă, pace,
fericire şi toate lucrurile necesare. Legea i le garanta pe acestea
atâta vreme cât rămânea supus Creatorului său: şi pentru
neascultare a fost prevăzută o pedeapsă cu moartea — „vei
muri negreşit”; şi această pedeapsă s-a extins în
mod natural asupra urmaşilor săi. Ca atare, de la încălcarea
lui, Adam a fost vinovat, condamnat, lipsit de speranţa vieţii
de care se bucurase înainte, lipsit de căminul său din Eden,
lipsit de comuniunea avută înainte cu Creatorul său. Pământul
nepregătit a fost marele lui penitenciar, iar mormântul, închisoarea
lui continuă. Legea care stăpânise asupra lui se sfârşise
acum, în sensul că ea nu-i mai oferea nici o speranţă sau
perspectivă de viaţă, ci îl condamnase deja la moarte. El
nu mai era sub legea vieţii şi nici unul din copiii săi nu
s-a născut sub legea vieţii, sau cu vreo speranţă sau
perspectivă de a obţine viaţă veşnică: toţi
erau prizonieri. Păcatul şi moartea erau, figurativ vorbind,
capturatorii, chinuitorii şi gardienii lor.
Dar
dacă legea originară nu mai putea acţiona pentru ei, ci îşi
exprimase deja răzbunarea împotriva lor, ei se găseau totuşi
sub anumite legi naturale. Ei au găsit că în starea lor de închisoare
acţiona o lege prin care fiecare încălcare a conştiinţei,
fiecare afundare mai adânc în ceea ce ei recunoşteau ca păcat,
le aducea cu atât mai repede degradarea şi moartea; şi cu cât
mai atent căutau să urmeze ceea ce ei recunoşteau a fi
drept, cu atât mai mult găseau că starea lor de închisoare era
mai favorabilă, deşi nu era nici măcar sugerată vreo
eliberare.
Apostolul
sugerează că n-a fost posibil ca Dumnezeu să-i dea rasei
noastre decăzute o lege a vieţii. Ei erau condamnaţi în
mod just, şi atâta vreme cât acea condamnare rămânea,
nu li se putea da nici o lege a cărei respectare să le asigure
eliberarea din moarte. Înainte ca familiei umane să-i poată fi
dată o astfel de lege a vieţii, trebuia satisfăcută
sentinţa primei legi şi trebuia ridicat blestemul sau
condamnarea ((353)) ei; apoi puteau fi făcute alte
aranjamente, inclusiv oferte de viaţă veşnică bazate
pe condiţii — dar nu înainte ca ispăşirea pentru prima
încălcare şi anularea sentinţei ei să fi fost
efectuate. Domnul a făcut aluzii cu privire la intenţia Sa de a
efectua o astfel de ispăşire pentru păcat, pentru a da
omenirii altă ocazie de viaţă veşnică în locul
celei date tatălui Adam şi pierdute de el pentru sine şi
pentru urmaşii săi. Însă făgăduinţele
divine au fost extrem de vagi, abia suficiente ca bază pentru speranţă;
ca atare, în virtutea făgăduinţelor divine, se spune
despre familia umană, fiind prizonieri sub controlul Păcatului
şi Morţii, că sunt „prizonieri ai nădejdii”.
Una
dintre aceste aluzii la o ispăşire etc., a fost făcută
în cuvintele Domnului atunci când a pronunţat sentinţa, când
a declarat că sămânţa femeii va zdrobi în cele din urmă
capul şarpelui (Gen. 3:15). În acest limbaj misterios şi
figurativ Domnul vorbea despre răsturnarea puterilor răului,
despre o biruinţă care trebuia să vină prin şi
pentru familia adamică. Această sămânţă a femeii,
după cum ştim cu toţii, şi-a avut împlinirea în
Cristos. După patru mii de ani de la degradare Dumnezeu a trimis pe
Fiul Său, „născut din femeie”, şi astfel membru al
rasei condamnate şi identificat cu ea, „pentru ca, prin harul lui
Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” — să
plătească pedeapsa pentru fiecare om, să îndepărteze
blestemul sau sentinţa morţii de la fiecare om — să
acorde, prin urmare, fiecărui om o stare juridică ce ar permite
să fie dată iarăşi o lege a vieţii —
respectarea ei aducând răsplata vieţii veşnice.
Dar
înainte de a veni timpul ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul
şi să realizeze prin El răscumpărarea rasei de sub
blestemul morţii, El a avut o anumită relaţie specială
cu Avraam şi cu familia lui, cunoscuţi mai apoi ca israeliţi.
Întâi de toate, lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu le-a dat făgăduinţe
mai mult sau mai puţin explicite, informându-i despre intenţiile
Sale binevoitoare de a binecuvânta toate familiile pământului.
Astfel de mesaj venind de la marele Judecător care condamnase
omenirea ((354)) însemna mult: însemna fie încălcarea Dreptăţii,
prin ridicarea blestemului sau sentinţei, fie, altfel, marea Curte
supremă a Universului avea un plan prin care ea putea fi dreaptă
şi totuşi să exercite milă faţă de acei
membri ai omenirii care s-ar arăta vrednici de ea, venind în armonie
cu aranjamentele Sale drepte. Patriarhii s-au bucurat în aceste făgăduinţe
şi şi-au dat seama mai mult sau mai puţin clar de o viaţă
viitoare prin învierea morţilor, care va fi folositoare nu numai
pentru ei şi pentru urmaşii lor, ci va însemna în cele din urmă
o binecuvântare pentru fiecare creatură din omenire.
În
vederea acestei făgăduinţe făcute lui Avraam, Domnul a
plasat asupra copiilor Săi, israeliţii, la Muntele Sinai, o Lege
specială. Acea Lege a fost baza unui Legământ făcut cu ei.
Dacă ţineau Legea, atunci toate făgăduinţele erau
ale lor. Legea aceea a fost recunoscută ca fiind perfectă,
dreaptă şi bună în toate amănuntele ei; dar fiindcă
israeliţii erau decăzuţi, degradaţi, imperfecţi,
a fost de aceea necesar mai întâi să se numească un mijlocitor,
adică Moise, şi apoi să se găsească un mijloc
prin care încălcările poporului împotriva acestei Legi să
poată fi în mod tipic şterse o dată pe an şi să
li se permită să-şi continue eforturile de a ţine
Legea din generaţie în generaţie. Instituirea acestei medieri a
lui Moise şi a jertfelor tipice pentru păcate etc. arată că
oamenii cărora li s-a dat acest Legământ şi această
Lege erau recunoscuţi ca incapabili de absolută ascultare de ea.
Aceasta se vede clar prin contrast cu darea originară a Legii din
Eden, unde nu s-a dat nici un mijlocitor şi nu s-a făcut nici un
aranjament pentru slăbiciunile cărnii. Acest fapt singur ne
spune în termeni siguri că primul Adam a fost perfect în chipul
şi asemănarea Creatorului său şi că el a fost
capabil de ascultare absolută faţă de Legea divină. Ne
spune că între timp omenirea a decăzut foarte mult; fiindcă
aranjamentele făcute în legătură cu Legea Mozaică au
fost astfel încât să li se potrivească oamenilor decăzuţi,
degradaţi.
Mai
mult, avem asigurarea apostolului că nici un evreu în afară de
Domnul nostru Isus n-a ţinut vreodată Legea şi că,
prin urmare, numai Isus a câştigat sau ar fi putut câştiga ((355))
răsplăţile Legământului Legii făcut cu Israel.
Cuvintele apostolului sunt: „Nimeni nu va fi îndrepăţit înaintea
Lui prin faptele Legii”. De aceea Legea a servit unui scop dublu: (1) a
arătat că nimeni din omenirea decăzută n-a putut
ţine Legea divină sau n-a putut fi acceptabil în ochii lui
Dumnezeu; şi (2) a dovedit că Domnul Isus a fost perfect, prin
aceea că a ţinut Legea pe care nici o persoană imperfectă
n-o putea ţine. Ţinând astfel Legea, El a devenit singurul moştenitor
al Legământului făcut cu Avraam. El a fost astfel numit Sămânţa
prezisă a lui Avraam, în care toate familiile pământului vor
fi binecuvântate. Legământul acela, ajungând astfel să se împlinească
prin Isus Cristos, s-a terminat, în ceea ce priveşte sămânţa
de binecuvântare făgăduită. Cu toate acestea, privind cu
atenţie în urmă la făgăduinţă găsim că,
în unele privinţe cel puţin, ea este dublă — că
include o sămânţă spirituală şi de asemenea una
pământească, după cum este sugerat în făgăduinţă:
„Sămânţa ta va fi ca stelele cerului şi ca nisipul de pe
ţărmul mării”. Gen. 22:17.
Domnul
nostru Isus împlinind Legământul are la dispoziţia Sa toată
problema binecuvântării familiilor pământului; dar conform
planului divin, sub care lucrează şi va lucra, El va binevoi să
folosească în cele din urmă pe unii din sămânţa pământească,
Israelul natural, ca instrumentele sau agenţii Săi pământeşti
în această lucrare de binecuvântare. Ca atare, cât priveşte
Israelul după trup, Legământul nu este cu totul pus deoparte,
ci, după cum declară apostolul, după stabilirea Împărăţiei
cereşti la a doua venire a Domnului, pe Israelul natural îl aşteaptă
o binecuvântare. Cuvintele apostolului sunt: „Darurile de har şi
chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. „În ce priveşte
alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor lor.” „Prin
îndurarea arătată vouă (Bisericii) să capete şi
ei îndurare.” „Dumnezeu a închis pe toţi în neascultare, ca să
aibă milă de toţi.” Sugestia este că Eliberatorul
care va veni din Sion pentru binecuvântarea întregii lumi va îndepărta
nelegiuirea întâi de la Iacov, şi astfel Iacov — Israelul după
trup — va coopera în cele din urmă la binecuvântarea lumii. Rom.
11:26-32.
((356))
Vedem,
deci, că până la prima venire a Domnului nostru lumea era fără
lege, cu excepţia legii generale a naturii — legea stării
noastre decăzute şi întemniţate; legea care declară că
noi putem face ca necazurile noastre să treacă mai repede, chiar
dacă nu este în puterea noastră să scăpăm de ele;
legea care declară că în timp ce sub sentinţa originară
moartea este sigură şi în timp ce nu putem spera să scăpăm
de ea, putem totuşi întârzia într-o măsură executarea ei
pentru un timp şi îi putem cumva domoli rigorile. Vedem că
singura Lege sau Legământ în afară de această lege a fost
cea dată lui Israel, în privinţa căreia Moise spune atât
de clar că n-a aparţinut altor popoare sau neamuri, zicând:
„Nu cu părinţii noştri a făcut Domnul legământul
acesta, ci cu noi, care suntem toţi vii astăzi aici” (Deut.
5:3). Am văzut că Legea aceea, departe de a-i îndreptăţi
pe israeliţi şi departe ca ei să câştige binecuvântările
Legământului ataşate la Lege, nimeni n-a reuşit s-o ţină,
cu excepţia unuia — omul Isus Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul
nostru. Să urmărim problema mai departe şi să observăm
cum operează acum Legea divină.
Domnul
nostru Isus a respectat — adică a împlinit — declaraţia
sinaitică a Legii divine prin moartea Sa. Un rezumat al cerinţelor
Legii sinaitice este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău,
cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea
ta şi cu toată puterea ta . . . Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”. Tatăl ceresc a aranjat
lucrurile aşa încât Fiul Său preaiubit, după ce a lăsat
gloria stării spirituale şi a devenit om perfect printre oamenii
imperfecţi, întâi de toate a apreciat voinţa Tatălui —
ca El să devină Răscumpărătorul omului. Acest
lucru n-a fost obligatoriu şi El a avut libertate dacă voia să-Şi
placă Sieşi; dar dacă făcea astfel nu împlinea Legea,
care spunea că toţi câţi erau sub ea trebuiau să
iubească pe Dumnezeu în grad suprem — mai mult decât se iubesc pe
sine — şi trebuia ca astfel să le placă să facă
voia divină încât să-şi sacrifice cu bucurie propria voinţă,
da, însăşi viaţa.
Acest
lucru este sugerat în cuvintele: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul ((357))
tău şi cu toată gândirea ta şi cu toată puterea
ta”. O asemenea iubire faţă de Dumnezeu n-ar ezita să-şi
dea viaţa, fiinţa, puterea, un sacrificiu de bunăvoie
pentru planul divin. Şi astfel, după cum spune apostolul, găsindu-Se
în forma unui om şi înţelegând clar programul divin, Domnul
nostru Isus S-a predat fără rezerve ca sacrificiu pentru om. Da!
este declarat că El a făcut-o cu bucurie, după cum citim:
„Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu.
Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps. 40:8). Iubirea
faţă de oameni, cu care S-a înrudit prin naşterea Sa pământească,
a fost şi ea un factor în cazul acesta; totuşi să-i fi
iubit ca pe Sine n-ar fi implicat sacrificiu de Sine pentru ei. Asemenea
sacrificiu însemna să-i iubească pe oameni mai mult decât pe
Sine. Ascultarea de prima parte a acestei Legi presupunea sacrificarea
omului Isus Cristos. Vedem că toate acestea erau legate de ţinerea
Legământului Legii, căci El S-a născut sub Legământul
Legii şi era obligat faţă de toate condiţiile lui. El
n-ar fi putut deveni moştenitorul făgăduinţei
avraamice decât prin această ascultare, chiar până la moarte.
Dar
încă un lucru s-a împlinit prin moartea Sa — încă un lucru
pe lângă faptul că El S-a dovedit vrednic să fie Sămânţa
făgăduită a lui Avraam, competent şi vrednic să
binecuvânteze lumea. Acest lucru a fost răscumpărarea
lui Adam şi a rasei lui de sub sentinţa iniţială cu
moartea. În aranjamentul divin cele două lucruri au fost efectuate
simultan — prin acelaşi sacrificiu; cu toate acestea, noi trebuie să
facem deosebire clară între cele două. Domnul nostru nu numai că
a împlinit Legământul Legii prin ascultarea Sa până la
moarte, ci, pe lângă aceasta, prin aranjament divin El a garantat
prin aceeaşi moarte un Legământ Nou. Legământul Legii,
după cum am văzut, a dovedit vrednicia Lui personală, dar
Legământul Nou se referă la omenire. Sentinţa morţii
era asupra rasei noastre şi binecuvântările permanente pentru
rasă nu puteau veni decât dacă mai întâi de toate era satisfăcută
şi anulată sentinţa originară. Numai atunci putea
cineva binecuvânta omenirea sau putea avea autoritate de a o binecuvânta
şi a ((358)) o ridica din moarte la viaţă; fiindcă
până atunci sentinţa divină cu moartea era împotriva ei
şi Dumnezeu nu putea în nici un caz achita pe păcătos
nesocotindu-Şi propia Sa Lege. Cât de frumos, printr-un singur act,
economia divină nu numai a încercat pe Răscumpărătorul
în privinţa vredniciei Sale de a fi eliberatorul şi ridicătorul
rasei, dar şi a plătit răscumpărarea pentru tatăl
Adam şi astfel, în acelaşi timp, pentru toţi copiii săi,
care în mod natural s-au împărtăşit din păcatul
şi moartea pe care el şi le-a atras asupra sa! Am tratat deja
acest subiect* şi aici nu vom intra în alte detalii.
———————
*Vezi
Vol. V, cap. 14, 15
———————
Aici
studiul nostru este în legătură cu Legea divină. Am văzut
că Legea Sinaitică s-a extins numai asupra urmaşilor
naturali ai lui Avraam; că restul oamenilor au fost lăsaţi
fără Dumnezeu, fără speranţă, fără
îndemnuri, fără încurajări, fără făgăduinţe
— înstrăinaţi, străini (Efes. 2:12). Vedem că Legământul
Sinaitic este sfârşit în privinţa marii încercări şi
a premiului ei. Vedem de asemenea că a fost garantat un Legământ
nou (Evr. 7:22), făcut eficient prin sângele lui Cristos; şi
acum întrebăm dacă acest Legământ Nou a intrat sau nu în
vigoare, şi dacă a intrat, îl însoţeşte sau nu-l însoţeşte
o Lege nouă, aşa cum Legea Sinaitică a însoţit Legământul
Legii. Noi răspundem că Legământul Nou n-a intrat în acţiune
în ceea ce priveşte lumea; că el nu va intra în acţiune
pe deplin şi complet până la a doua venire a lui Cristos,
şi că, după cum tocmai am văzut, Israelul după
trup va fi printre primii din omenire care vor profita de Noul Legământ.
Noul
Legământ nu numai că va aduce pace în privinţa
blestemului originar şi-l va declara pe deplin plătit de Răscumpărătorul,
şi că toţi care vor veni prin El la Tatăl vor putea,
printr-o ascultare atunci posibilă, să aibă restabilire din
condamnarea originară, ci, pe lângă aceasta, va aduce îndurare
faţă de Israelul natural, condamnat în plus sub Legământul
Legii. Fiecărei creaturi i se va face cunoscut nu numai că
pentru păcatele din trecut s-a dat răscumpărarea, dar că
toate slăbiciunile şi imperfecţiunile sub care omenirea încă
trudeşte, le vor fi trecute cu vederea ((359)) şi oamenii
vor fi trataţi de atunci încolo după ceea ce sunt în realitate,
şi prin legile Împărăţiei Mijlocitoare a lui Cristos
vor fi ajutaţi să se ridice tot mai mult din starea prezentă
a morţii mintale, morale şi fizice, sus, sus, sus la perfecţiunea
naturii umane, în care vor fi capabili să fie supuşi la încercare
în faţa Atotputernicului, fiind capabili să demonstreze
caracter şi vrednicie de viaţă veşnică sub legile
Împărăţiei Sale. Prin urmare, acest Legământ nou
cuprinde toată mila şi favoarea lui Dumnezeu intenţionată
pentru lumea întreagă în timpul Veacului Milenar. Este Legământul
iertării, binecuvântării şi restabilirii tuturor celor
care, atunci când ochii şi urechile li se vor deschide, se vor
folosi de acest har al lui Dumnezeu în Cristos Isus.
Legea
Noului Legământ
Va
exista o Lege legată de Noul Legământ. Va fi aceeaşi Lege
a lui Dumnezeu care nu se schimbă dar care în diferite timpuri are
diferite declaraţii mai mult sau mai puţin explicite. Aceasta va
fi tot Legea care declară opoziţie divină faţă de
păcat, şi favoare şi binecuvântare divină faţă
de cei drepţi. Acest standard absolut va fi totdeauna în faţa
lumii în timpul Veacului Milenar şi fiecăruia i se va cere să
ajungă cât se poate de aproape de standardul perfect; dar se vor
face îngăduinţe pentru oricine se va strădui să
asculte, după măsura slăbiciunii sale, care, sub acele
condiţii binecuvântate ale restabilirii, va dispărea treptat,
pe măsură ce persoana va înainta în ascultare pas cu pas.
Astfel este scris: „«Iată legământul pe care-l voi face cu
casa lui Israel după zilele acelea», zice Domnul: «Voi pune Legea
Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor . . . căci le
voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul
lor»”. Evr. 8:10; Ier. 31:33, 34.
Aici
avem ştergerea păcatelor şi nelegiuirilor trecute, o
lucrare treptată în timpul Veacului Milenar; şi de asemenea
avem lucrarea treptată de refacere, rescriere a Legii divine în
inimile oamenilor — a oricui va vrea. Această rescriere a Legii
divine în caracterul oamenilor este doar un alt fel de a ni se spune
despre „restabilirea tuturor lucrurilor despre ((360)) care
Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci”,
care va fi realizată în acea mare zi de domnie a lui Cristos. Şi
să nu uităm declaraţia explicită — „Oricine nu va
asculta de Prorocul acela (oricine nu se va supune rescrierii Legii divine
în caracterul său), va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt.
3:23.
Dar
acum să ne întoarcem: Vorbeam despre operarea Noului Legământ
în timpul Veacului Milenar — în timpul când Cel care a răscumpărat
lumea Îşi va exercita puterea şi autoritatea ca marele Profet,
marele Învăţător, binecuvântând lumea prin procese de
restabilire, rescriere a caracterului divin în inimile oamenilor. Acum însă
întrebăm, ce este între timp — în intervalul dintre anularea Legământului
Legii prin împlinirea lui în Isus Cristos Domnul nostru, şi
inaugurarea condiţiilor Noului Legământ din Veacul Milenar —
ce se poate spune despre acest interval? Există aici vreun Legământ
în acţiune? Şi dacă există, este vreo Lege legată
de el? Răspundem că în acest interval al Veacului Evanghelic
Domnul selecţionează membrii Noii Creaţii şi este în
acţiune, în operare, un Legământ, iar acesta are o Lege.
Pentru a aprecia acest lucru trebuie să ne amintim cuvintele
apostolului: „Legea . . . a fost adăugată din cauza fărădelegilor,
până când avea să vină «Sămânţa»”. Vedem,
aşadar, că Legământul Legii dat la Sinai a fost adăugat
la un Legământ anterior; şi privind în urmă vedem că
Legământul Avraamic a fost cel originar şi că acesta a rămas
în picioare timp de patru sute treizeci de ani înainte ca Legământul
Legii să fie adăugat. Apostolul atrage atenţia
asupra acestuia zicând că „Legea venită după patru sute
treizeci de ani” nu putea desfiinţa Legământul originar sau
nu-l putea face ineficient. Gal. 3:19, 17.
Astfel
vedem că atunci când Domnul nostru Isus Cristos a împlinit Legământul
Legii, Legământul Avraamic originar a fost lăsat exact cum era
înainte ca Legământul Legii să fie adăugat. Acest Legământ
Avraamic este cel sub care se dezvoltă Creaţia Nouă. Această
făgăduinţă sau Legământ Avraamic spune: „Toate
familiile pământului vor fi ((361)) binecuvântate în tine
şi în sămânţa ta”. Apostolul arată că această
Sămânţă a lui Avraam la care se face referire în făgăduinţă
este Cristos — Cristos Isus Domnul nostru; şi el adaugă: „Dacă
sunteţi ai lui Hristos, (dacă deveniţi fiecare în parte
membri ai corpului lui Cristos) sunteţi «sămânţa» lui
Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” sau Legământului.
Gal. 3:16, 29.
Aşadar
acum înţelegem, căci apostolul spune iarăşi: „Voi,
fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei”
— într-un sens total diferit de cel în care erau evreii sub Lege. El
arată clar distincţia între acest Israel spiritual şi
Israelul natural, spunându-ne că copiii lui Iacov după trup nu
sunt copiii lui Avraam la care se referă făgăduinţa,
ci copiii credinţei sunt socotiţi ca fiind Sămânţa.
El arată că Avraam a simbolizat pe Tatăl ceresc; Sara, soţia
lui, a simbolizat acest Legământ originar, de la care va porni în
cele din urmă atât de multă binecuvântare; dar, după cum
Sara a fost stearpă o vreme şi n-a adus sămânţa făgăduinţei,
tot aşa Legământul lui Dumnezeu a fost sterp timp de aproape
două mii de ani şi a început să nască Sămânţa
făgăduită la învierea din morţi a Domnului nostru.
Atunci S-a născut Capul Seminţei lui Avraam, şi în cele
din urmă întreg corpul lui Cristos, Isaac cel antitipic, va fi eliberat
(„născut dintre cei morţi”) în starea spirituală.
Atunci Sămânţa fiind venită, făgăduinţa sau
Legământul îşi va avea împlinirea — toate familiile pământului
vor fi binecuvântate.
În
perioada stearpă a acestuia, a Legământului originar, a fost adăugat
alt Legământ, adică Legământul Sinaitic, evreiesc sau al
Legii. El a născut copii — o sămânţă trupească,
nu conform făgăduinţei, nu potrivită să împlinească
făgăduinţa originară. Apostolul arată că
acest Legământ al Legii a fost simbolizat prin roaba Sarei, Agar,
iar evreii sub Legământul Legii au fost simbolizaţi prin Ismael,
fiul ei; şi deoarece Dumnezeu a spus că fiul femeii roabe (Agar)
nu va fi moştenitor cu fiul femeii libere (Sara), în mod antitipic
însemna că evreul sub Legământul Legii nu va moşteni făgăduinţa
avraamică originară, care trebuia ((362)) să treacă
la Sămânţa spirituală. Toate acestea sunt descrise frumos
şi amănunţit de către apostolul Pavel în scrisoarea
sa către Galateni (Cap. 4). Argumentul apostolului este împotriva învăţăturii
false că creştinii trebuie să devină evrei şi să
vină sub Legea Mozaică pentru a fi moştenitori sub făgăduinţa
avraamică originară.
Pavel
arată că, dimpotrivă, toţi care sunt sub Lege sunt în
robie şi că Sămânţa spirituală a lui Avraam
trebuie să fie liberă, cum a fost Isaac — nu cum a fost Ismael.
Argumentul lui mai departe este că dacă vreunul dintre neamuri,
iniţial nefiind sub Lege, va intra sub Legământul Legii
Sinaitice, el se va separa astfel de Sămânţa adevărată
a lui Avraam şi se va face un ismaelit antitipic. Cuvintele
apostolului sunt: „Eu, Pavel, vă spun că dacă veţi
fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi cu nimic. Şi mărturisesc
iarăşi oricărui om circumcis că este dator să împlinească
întreaga lege. Voi, care căutaţi să vă îndreptăţiţi
pe voi înşivă prin lege, v-aţi lipsit de Hristos, aţi
căzut din har”. Opunându-se la aceasta, el îi îndeamnă pe
evreii care s-au eliberat de robia Legământului Legii prin moartea
lui Cristos şi pe neamurile care n-au fost niciodată sub Legământul
Legii, dar care L-au acceptat pe Cristos şi Legământul Harului,
zicând: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi
deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul
robiei!” Gal. 5:1-4.
Vedem
deci că „Noua Creaţie”, cu Cristos ca şi Cap al ei,
este cea care constituie Sămânţa lui Avraam, potrivit cu Legământul
acesta originar sau avraamic, şi că aceasta va binecuvânta
lumea prin răscumpărare şi restabilire. Nu suntem surprinşi
că în tip, precum şi în ilustraţiile folosite de Domnul
şi de apostoli, această Creaţie Nouă este reprezentată
uneori ca un om matur — capul reprezentându-L pe Isus Cristos,
iar membrele reprezentând Biserica, fiecare membre în parte ale corpului
Său (Efes. 4:13; Col. 1:18). Astfel, „voi fraţilor, ca şi
Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” — membre
ale lui Isaac cel antitipic, Capul acestuia fiind Isus. Domnul nostru Se
reprezintă pe Sine şi ca Mire, iar pe ((363)) Biserica Sa
credincioasă ca logodnica Sa, aşteptând căsătoria, ca
ea să devină Mireasă. Apostolul foloseşte aceeaşi
ilustraţie, spunând: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă
înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară
curată” (Apoc. 21:2; 2 Cor. 11:2). Şi aceeaşi ilustraţie
a legăturii de căsătorie între Cristos şi Biserică
este reprezentată şi în tip, deoarece Avraam şi-a trimis
servul, Eliezer (care reprezintă Spiritul sfânt), să caute o
mireasă pentru Isaac — iar Rebeca, acceptând bucuroasă oferta,
a fost condusă în final la Isaac şi a devenit soţia lui,
întocmai cum noi suntem chemaţi să fim moştenitori ai lui
Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul
nostru, în moştenirea nestricăcioasă şi nepătată
şi care nu se veştejeşte. Oricare din aceste imagini am
examina-o, lecţia este aceeaşi — că Cristosul, Cap şi
Corp, Mire şi Mireasă, făcuţi unul, este moştenitorul
Legământului Avraamic şi al tuturor făgăduinţelor
şi lucrurilor bune incluse în acesta.
Apostolul
spune că Muntele Sinai şi Ierusalimul pământesc au fost
simboluri şi tipuri ale Israelului natural, care n-a reuşit să
obţină binecuvântarea spirituală. Rămăşiţa
Israelului natural, găsiţi vrednici de binecuvântarea spirituală,
au fost separaţi de Israelul după trup şi au devenit membri
ai adevăratului Israel al lui Dumnezeu, moştenitori împreună
cu Cristos cel înviat, în lucrurile cereşti pe care Dumnezeu le are
încă în păstrare pentru cei care-L iubesc; şi atât rămăşiţa
aceea din Israelul trupesc, cât şi ceilalţi din aceeaşi
clasă spirituală pe care Dumnezeu i-a chemat dintre neamuri, au
simboluri mai înalte decât Sinaiul şi Ierusalimul: adică,
Muntele Sion şi Ierusalimul ceresc, a căror imagine simbolică
în glorie ne este dată în Apocalipsa 21.
După
ce am stabilit clar faptul că Noua Creaţie în aranjamentul
divin şi în legăminte este separată şi distinctă,
nu numai de lume în general, ci şi de Israelul trupesc, şi după
ce am stabilit şi faptul că Noua Creaţie nu este sub Legământul
de la Sinai sau al Legii, ci sub Legământul ((364)) originar,
întrebăm: atunci ce Lege este în legătură cu Legământul
Avraamic; ce Lege este peste Noua Creaţie? Apostolul răspunde
zicând: „Nu suntem sub Lege, ci sub har”. Cum! Este posibil? Oare
Noile Creaturi în Cristos Isus nu sunt puse sub nici o Lege a poruncilor?
Oare nu sunt Cele Zece Porunci obligatorii pentru aceştia? Ca răspuns
punem o altă întrebare: au fost Cele Zece Porunci obligatorii pentru
Avraam şi pentru Isaac? Dacă răspunsul este nu, fiindcă
poruncile nu le-au fost date lor şi de aceea ei n-au fost sub acea
Lege, atunci răspunsul nostru este că acele porunci nu i-au fost
date nici Noii Creaţii şi că toţi câţi vin în
relaţie cu Dumnezeu ca membri ai clasei spirituale, numită „Corpul
lui Cristos” şi „Creaţii Noi în Cristos Isus”, sunt
liberi de condamnare şi liberi de Legământul Legii.
Poziţia
acestei Creaţii Noi în faţa lui Dumnezeu, în faţa Legii
Sale etc., este separată şi distinctă de a altora. Ei au o
stare nouă şi socotită în faţa lui Dumnezeu — prin
credinţă — o stare de îndreptăţire sau
corectitudine socotită, după cum am văzut deja. Această
corectitudine socotită, acordată lor prin meritul sacrificiului
lui Cristos, nu numai că acoperă imperfecţiunile din trecut,
ci ea continuă pentru ei ca o haină a dreptăţii care
acoperă şi îndreptăţeşte, prin al cărei
merit este acoperit fiecare defect fără voie, neajuns în cuvânt,
faptă şi gând. Ca Noi Creaturi, toţi sunt îmbrăcaţi
în mod figurativ cu haină albă — dreptatea sfinţilor,
dreptatea atribuită a Răscumpărătorului, Capul lor.
Aceste Creaturi Noi sunt acceptate în starea şi relaţia lor ca
membre ale Corpului lui Cristos pe baza declaraţiei lor de Iubire.
Declaraţia lor de consacrare este că ei astfel apreciază îndurarea
şi harul lui Dumnezeu, manifestate prin moartea Fiului Său,
şi îndreptăţirea lor prin El, şi astfel Îl iubesc
pe Dătătorul tuturor favorurilor lor, încât le face plăcere
să-şi prezinte corpurile ca jertfe vii în armonie cu invitaţia
divină.
Această
consacrare sau jertfire a intereselor, speranţelor, scopurilor şi
ambiţiilor pământeşti este determinată nu de ((365))
frică, nici de o iubire egoistă pentru răsplată, ci de
o iubire curată — de aprecierea iubirii divine şi de o iubire
sensibilă, care doreşte să se manifeste faţă de
Dumnezeu şi în cooperare cu tot planul Său minunat. Aceste mărturisiri
de iubire şi devotare fiind acceptate de Domnul, acestora le este împărtăşit
Spiritul Său şi ei sunt socotiţi ca fii ai lui Dumnezeu,
concepuţi de Spiritul sfânt. „Preaiubiţilor, acum suntem
copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă (ce
schimbare mare vom suferi când vom primi la înviere corpurile noi pe
care Domnul ni le-a promis). Dar ştim că, atunci când Se va arăta
El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este (şi
acest gând este satisfăcător pentru noi).” 1 Ioan 3:2.
A
pus oare Tatăl ceresc pe fiii Săi îngereşti sub Legea
Sinaitică? I-a avertizat oare să nu aibă alţi dumnezei,
să nu-şi facă chipuri ca să li se închine, să nu
râvnească ce-i al altuia, să nu fure, să nu pună mărturie
mincinoasă, să nu ucidă etc.? Noi răspundem, nu; în
mod sigur El n-a fixat astfel de lege pentru fiii Săi îngereşti.
Atunci de ce am aştepta ca astfel de lege să-i fie dată
Noii Creaţii? N-a acceptat oare Tatăl ceresc aceste Noi Creaturi
ca fii ai Săi şi nu le-a dat oare din Spiritul Său? Şi
ar putea fi oare necesar să le dea astfel de legi celor care au
primit Spiritul sfânt în locul propriei lor dispoziţii sau voinţe
naturale egoiste? Putem vedea că este potrivit a pune servitorii sub
legi, deoarece ei nu sunt în mod vital interesaţi de binele general
şi ar putea să nu aibă în întregime spiritul sau dispoziţia
stăpânului lor; dar dacă presupunem un stăpân perfect
şi fii perfecţi, cu totul pătrunşi de spiritul Său,
plăcându-le să-I facă voia şi bucurându-se să
fie conlucrători cu El în toate planurile Sale îndurătoare,
cum ar putea fi necesar ca un astfel de tată să pună astfel
de fii sub astfel de legi?
„Moise,
într-adevăr, a fost credincios în toată casa Lui, ca
servitor”, iar acea casă a servitorilor a fost în mod cuvenit sub
Legea Mozaică, „adăugată din cauza fărădelegilor,
până când avea să vină Sămânţa”. Isus, după
trup, S-a lipsit de un nume bun şi a devenit rob, servitor sub Lege,
pentru ca ((366)) să poată demonstra nu numai că
Legea era dreaptă, ci şi că El a fost perfect după
trup, precum şi să poată răscumpăra lumea. Când
a înviat din morţi şi a devenit „întâiul-născut dintre
morţi”, El a ajuns să fie întâiul-născut dintre mulţi
fraţi — Capul Noii Creaţii. După trup El era sub Lege,
dar Noua Creatură, Domnul înviat, nu este sub Lege, şi El este
cel care a devenit Capul casei noi a fiilor; „Hristos este credincios ca
Fiu peste casa Lui (a fiilor). Şi casa Lui suntem noi dacă păstrăm
până la sfârşit încrederea neclintită” etc. Şi
chiar dacă suntem încă în carne, ca Noi Creaturi nu
suntem din carne şi nu suntem trataţi ca şi cum am
fi carne — nu suntem trataţi de Dumnezeu cum este tratat restul
omenirii, ci, ca şi Creaturi Noi, care deocamdată locuim în
trup ca într-un tabernacol sau cort, aşteptând adopţia, adică
eliberarea corpului nostru întreg, ca să fim împreună cu Capul
nostru deja glorificat şi asemenea Lui. „Voi însă nu sunteţi
(consideraţi de Dumnezeu ca fiind) în firea păcătoasă,
ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr
în voi.” Rom. 8:8, 9.
Nimeni
nu poate înţelege clar acest subiect decât dacă-l priveşte
din punct de vedere divin. Aceste Creaturi Noi, toate concepute de
Spiritul sfânt, nu s-ar putea gândi să aibă decât un singur
Dumnezeu; nu s-ar putea gândi să-şi făcă chipuri sau
să li se închine; nu s-ar putea gândi să hulească numele
lui Dumnezeu; nu s-ar putea gândi să fure de la alţii —
foarte mult ar prefera să dea; nu s-ar putea gândi să aducă
mărturie mincinoasă împotriva altuia — mai degrabă
iubirea care este în ei ar căuta să acopere şi să
ascundă neajunsurile, nu numai ale fraţilor, ci şi ale
lumii în general; nu s-ar putea gândi să ucidă un semen —
mai degrabă şi-ar da viaţa pentru alţii şi
aceasta cu prisosinţă — da, spiritul lor sfânt i-ar îndemna
să-şi dea viaţa pentru fraţi, după cum acelaşi
Spirit sfânt L-a îndemnat pe Căpetenia mântuirii noastre să
Se dea pe Sine ca răscumpărare pentru toţi. Nu vedem noi,
deci, că dacă Dumnezeu i-ar fi dat o lege Noii Creaţii,
casei fiilor, asemenea celei date casei servitorilor, ar fi fost ceva cu
totul nepotrivit — ceva cu totul necorespunzător? Membrii acestei
„case a fiilor” ((367)) n-ar putea fi răspunzători în
faţa unei astfel de legi fără să-şi piardă
Spiritul sfânt, fără să înceteze a fi din Noua Creaţie;
căci „dacă n-are cineva Duhul (mintea, dispoziţia)
lui Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.
Dar
cum pot fi aceste Noi Creaturi fără o lege — fără
ceva reglementări? Răspundem că cea mai înaltă
declaraţie a Legii divine este Iubirea. Poruncile lui Dumnezeu sunt aşa
de cuprinzătoare, aşa de pătrunzătoare, aşa
despart încheieturile şi măduva, încât ele nu pot fi împlinite
în sensul absolut, complet, decât prin Iubire. Dacă am putea
presupune că fiecare punct din Lege ar fi împlinit cu stricteţe
şi totuşi spiritul devotării iubitoare faţă
de Dumnezeu să fie absent, Legea divină n-ar fi satisfăcută.
Dimpotrivă, Iubirea este împlinirea Legii, iar unde domneşte
Iubirea, fiecare punct şi fiecare aspect al aranjamentului divin va
fi urmărit şi ascultat cu zel după capacitatea cea mai bună
a fiinţei; nu din constrângere, ci cu bucurie, din iubire.
Astfel
de iubire pentru Dumnezeu şi pentru dreptatea Sa a declarat Noua Creaţie
la consacrare; şi atunci Iubirea a devenit Legea ei şi ea este
strâns legată de această Lege a Iubirii — chiar până la
moarte. Orice eşec în supunerea la această Lege este în acea măsură
o încălcare a relaţiei de Legământ. După cum
ascultarea de acea lege a Iubirii, în măsura cunoştinţei
şi capacităţii, înseamnă sacrificiu de sine şi
biruinţă asupra spiritului lumii, asupra slăbiciunilor cărnii
şi asupra împotrivirii Adversarului — harul Domnului compensând
pentru greşelile neintenţionate şi scoţându-i pe aceştia
biruitori prin numele şi meritul Său — tot aşa, pe de altă
parte, neascultarea voită faţă de ea, încălcarea
deliberată şi persistentă a acestei Legi a Iubirii ar însemna
pierderea spiritului înfierii — ar însemna stingerea Spiritului sfânt,
ar însemna că Noua Creatură a murit, a încetat să mai
existe.
Apostolul
preia acest punct, al felului în care harul compensează toate
imperfecţiunile noastre, şi pune o întrebare ipotetică
şi răspunde la ea, zicând: „Să continuăm să păcătuim,
ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, ((368))
care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în
păcat?” (Rom. 6:1, 2). Acceptând iertarea în Cristos, noi am
declarat că ne-am săturat de păcat şi întrucât priveşte
voinţa noastră ea a murit faţă de păcat
şi a început o viaţă nouă de dreptate. După cum
starea noastră vie faţă de Dumnezeu şi faţă
de dreptate, ca Noi Creaturi, a implicat moartea noastră faţă
de păcat, tot aşa, dacă am deveni vreodată vii faţă
de păcat până acolo încât voinţa noastră, inima
noastră, iubirea noastră, ar fi pentru păcat şi
nedreptate, ar însemna în mod sigur că am murit ca Noi Creaturi, că
n-am mai fi socotiţi de către Dumnezeu sau de către poporul
Său ca Noi Creaturi în Cristos Isus, de la care cele vechi au trecut
şi la care, cel puţin în ceea ce priveşte voinţa,
toate au devenit noi.
Este
însă cuvenit să ne oprim aici şi să remarcăm o
diferenţă între o astfel de poticnire simplă a cărnii
şi o cădere din har cu voia, după ce am gustat Cuvântul
cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, devenind părtaşi
ai Spiritului sfânt — o cădere din care ar fi cu neputinţă
a fi recuperaţi (Evr.6:4-6; 10:26). Ar trebui să facem o distincţie
clară între acestea, fiindcă sunt cu totul diferite. O
poticnire a cărnii înseamnă doar că trupul nostru muritor
a fost surprins într-o greşeală prin slăbiciunile
ereditare sau prin atacurile Adversarului, dar voinţa, inima, n-a încuviinţat
carnea deloc, sau n-a încuviinţat-o deplin. Este adevărat,
asemenea poticniri trebuie deplânse, trebuie combătute etc.; totuşi,
prin harul lui Dumnezeu, ele devin uneori un ajutor în dezvoltarea
caracterului. Astfel învăţăm să nu ne încredem în
noi înşine, să nu ne lăudăm cu puterea noastră,
ci să ne dăm seama că biruinţa care biruie lumea se obţine
prin credinţă; ca atare, când Noua Creatură află cu
tristeţe că într-o anumită măsură carnea sa s-a
poticnit, ea trebuie să se fortifice pe linia slăbiciunii astfel
indicate şi să devină mai tare în Domnul şi în
puterea tăriei Lui şi mai puţin predispusă a se
poticni din nou în legătură cu acelaşi atac.
Astfel,
ca Noi Creaturi învăţăm pas cu pas să nu ne punem încrederea
în carne, ci să privim spre Domnul, de la care ne vine ajutorul în
orice timp de lipsă — aducându-ne aminte totdeauna că suntem
încă Noi Creaturi şi că deoarece rămânem încă
sub meritul sacrificiului lui Cristos prin credinţă şi ne ((369))
străduim încă să ne îndeplinim Legământul de Iubire
până la sacrificiu de sine, de aceea, cum a spus Învăţătorul,
„Însuşi Tatăl vă iubeşte”. Noi trebuie să ne
încurajăm şi să nu uităm că Noua Creatură
nu păcătuieşte — că păcatul nu este pus pe
seama Noii Creaturi şi că, prin urmare, atâta timp cât ne luptăm
împotriva păcatului nimeni nu poate ridica acuzaţie împotriva
aleşilor lui Dumnezeu — pentru că „Dumnezeu este Acela care
îndreptăţeşte . . . Hristos a murit”. Rom. 8:33, 34.
Creşterea
în aprecierea legii desăvârşite
Deşi
Legea Iubirii a stat la baza Legământului nostru cu Domnul, sub care
am devenit Noi Creaturi, totuşi la început noi n-am înţeles pe
deplin această Lege. Începând de atunci am fost în şcoala lui
Cristos, învăţând sensul adevărat al Iubirii în plinătatea
ei, în integritatea ei, crescând în har şi în cunoştinţă,
adăugând la credinţa noastră diferitele elemente şi
calităţi ale iubirii — blândeţe, răbdare, iubire frăţească
etc. Suntem încercaţi pe linia Iubirii şi examenul nostru de
absolvire va fi în mod special în legătură cu acest punct.
Numai cei care ajung la Iubirea desăvârşită, Iubirea
sacrificatoare de sine, vor fi socotiţi vrednici să fie din Noua
Creaţie, membri ai corpului lui Cristos.
Alergarea
spre ţintă şi rămânerea cu fermitate la ea
În
altă ilustraţie apostolul reprezintă experienţele
noastre prezente ca o alergare şi ne îndeamnă să dăm
la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară
aşa de uşor, orice slăbiciune a cărnii şi orice
ambiţie omenească, pentru a putea alerga cu răbdare
alergarea pusă în faţa noastră în Evanghelie — pentru a
putea ajunge la ţinta premiului; şi după ce am făcut
totul să stăm la acea ţintă — credincioşi,
compleţi în Cristos (Filip. 3:13, 14; Evr. 12:1; Efes. 6:13).
Aceasta ne duce cu gândul la o alergare cu marcajele ei: primul, al
doilea, al treilea şi al patrulea, cu atacurile, dificultăţile,
împotrivirile şi amăgirile de pe cale, şi la intrarea
noastră în această alergare, dorind să ajungem la ţinta
Iubirii desăvârşite — ştiind că dacă nu
ajungem la acea ţintă nu vom fi asemenea Fiului Iubit al lui
Dumnezeu şi prin urmare nu vom putea fi plăcuţi lui ((370))
Dumnezeu în sensul cel mai larg, şi ca atare nu vom putea fi moştenitori
împreună cu Isus în Împărăţie. Întreaga alergare
este Iubirea, de la poartă până la sfârşit. Când intrăm
pe poartă, o facem cu Iubire recunoscătoare faţă de
Dumnezeu pentru favoarea Sa faţă de noi în Cristos, în
iertarea păcatelor noastre. Această iubire-datorie este
cea care la început ne conduce spre a ne prezenta corpurile ca jertfe
vii. Ne spunem nouă înşine că dacă Dumnezeu a făcut
atât de mult pentru noi, ar trebui să ne arătăm
aprecierea: Cristos Şi-a dat viaţa pentru noi şi noi ar
trebui să ne dăm viaţa pentru fraţi.
Acest
ar trebui sau această iubire-datorie este cu totul cuvenită,
raţională, adevărată, dar nu este suficientă. Ea
trebuie la rândul ei să ne conducă spre un fel de Iubire mai înaltă,
şi atâta timp cât am alergat până la primul marcaj avem tot
iubire-datorie, dar dincolo de el am ajuns la o iubire-apreciere. Învăţăm
mai bine să apreciem Iubirea divină — să vedem că
Iubirea lui Dumnezeu n-a fost egoistă în nici un sens al cuvântului,
ci a fost rezultatul caracterului Său grandios, nobil. Ajungem să
apreciem ceva din dreptatea divină, înţelepciunea divină,
puterea divină, iubirea divină; şi privind aceste calităţi
ale Creatorului nostru, ajungem să le iubim şi de atunci încolo
practicăm dreptatea, nu numai fiindcă este de datoria noastră,
ci fiindcă iubim dreptatea.
Insistând
mai departe în alergare, ajungem la al doilea marcaj şi aflăm că
până la punctul acela am învăţat nu numai să iubim
dreptatea, dar acum învăţăm proporţional şi să
urâm păcatul şi găsim în inima noastră o simpatie
crescândă faţă de programul divin de a îndepărta
marele val al păcatului în care s-a scufundat lumea şi a adus
cu el plata lui, moartea. Acest al doilea marcaj concepe în noi o energie,
o „însufleţire”, o activitate pentru dreptate şi împotriva
păcatului.
Iubirea
noastră creşte, iar noi alergăm mai departe spre al treilea
marcaj. Când ajungem la el, iubirea-datorie, plus iubirea principiilor
dreptăţii, s-a extins nu numai asupra caracterului divin şi
a inclus neplăcerea faţă de orice lucru rău care
lezează omenirea şi contravine caracterului şi planului
divin, dar la acest marcaj noi am ajuns într-o stare de simpatie mai largă
faţă de alţii — începem să împărtăşim
sentimentul lui ((371)) Dumnezeu, nu numai de împotrivire la păcat,
ci şi de iubire şi simpatie faţă de toţi care
caută calea dreptăţii şi sfinţeniei. Acum suntem
în stare să-i recunoaştem pe fraţi într-o lumină
cumva diferită de cea dinainte. Îi putem vedea acum ca Noi Creaturi
şi putem face deosebire între ei şi corpurile lor
muritoare, ale căror imperfecţiuni ne sunt evidente. Învăţăm
să iubim pe fraţi ca Noi Creaturi şi să compătimim
cu ei în diferitele slăbiciuni, judecăţi greşite
etc., ale cărnii lor. Atât de adâncă devine Iubirea noastră
pentru ei încât ne face plăcere să ne dăm viaţa
pentru ei — zi de zi, ceas de ceas, sacrificându-ne propriile interese,
plăceri sau comodităţi pământeşti, dând din
timpul nostru, influenţa noastră şi câte altele, pentru a-i
ajuta sau servi.
Dar
alergăm încă spre „ţintă”, căci mai este încă
o Iubire şi mai înaltă decât aceasta, la care trebuie să
ajungem — al patrulea şi ultimul marcaj — „ţinta premiului”.
Ce Iubire este aceasta? Cum poate fi ea mai mare decât iubirea
sacrificatoare pentru fraţi, în devotare deplină faţă
de Dumnezeu şi faţă de principiile dreptăţii
şi Iubirii? Răspunsul nostru este că Iubirea încă
şi mai mare este felul de iubire pe care l-a avut în vedere Domnul când
a spus că noi trebuie să iubim chiar şi pe vrăjmaşii
noştri. Pe când noi eram încă vrăjmaşi, străini,
înstrăinaţi de Dumnezeu prin fapte rele, „atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea”; în timp ce noi eram încă păcătoşi,
El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput pentru noi. Acesta este
standardul iubirii desăvârşite şi nu trebuie să
ne oprim până ce nu-l atingem. Oricine va fi acceptat de Domnul ca
membru al Noii Creaţii în glorie trebuie să ajungă la
această iubire de vrăjmaşi.
Nu
înseamnă că îşi va iubi vrăjmaşii cum îi
iubeşte pe fraţi, căci nu acesta este modelul pus pentru
noi — Dumnezeu nu-Şi iubeşte vrăjmaşii cum Îşi
iubeşte fiii, prietenii; iar Isus nu Şi-a iubit vrăjmaşii
cum Şi-a iubit ucenicii. Dar Dumnezeu i-a iubit pe vrăjmaşii
Săi aşa încât a fost gata şi dispus să facă
pentru ei orice se putea face în mod just; iar Isus i-a iubit pe vrăjmaşii
Săi aşa încât din inimă a fost dispus să le facă
bine — El nu le poartă duşmănie sau pică drept răspuns
la ura lor, ci este gata să reverse asupra lor la timpul cuvenit
binecuvântările Sale ((372)) Milenare, ca ei să poată
veni cu toţii la cunoştinţa adevărului, şi chiar
şi cei care L-au străpuns să-L poată privi şi să
plângă atunci când Dumnezeu va turna peste ei spiritul rugăciunii
şi cererii, la timpul cuvenit (Zah. 12:10). Noi trebuie să avem
iubirea de vrăjmaşi pe care Domnul nostru o descrie zicând: „Iubiţi
pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă
blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc” (Mat.
5:44). Nu trebuie să lăsăm ca vreo amărăciune,
animozitate sau răutate de vreun fel să locuiască în
inimile noastre. Ele trebuie să fie atât de pline de Iubire, încât
nici măcar un vrăjmaş să nu poată stârni în
inimile noastre vreun sentiment rău sau răzbunător.
O,
ce amabiliate îndelung răbdătoare şi frăţească
este implicată în astfel de împlinire a caracterului care nu va găsi,
nici chiar într-un vrăjmaş, nimic ce să-l stârnească
la răutate, ură sau ceartă! Şi aceasta este „ţinta”
spre care trebuie să alergăm ca Noi Creaturi. Noi am declarat
aprecierea acestui spirit de Iubire; am declarat devotare faţă
de acesta; ne-am consacrat viaţa în acord cu principiile lui; şi
acum suntem încercaţi ca să se vadă în ce măsură
declaraţiile noastre au fost sincere. Domnul foarte îndurător
ne dă timp să alergăm această alergare, să
dezvoltăm acest caracter. „El ştie din ce suntem întocmiţi;
Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” Totuşi,
este esenţial să ne conformăm acestor aranjamente dacă
vrem să fim moştenitori împreună cu iubitul Fiu al lui
Dumnezeu, ca membri ai Noii Creaţii.
Domnul
nostru Isus, Căpetenia mântuirii noastre, n-a trebuit să alerge
această alergare; n-a trebuit să dezvolte aceste diferite
aspecte ale iubirii, căci fiind perfect El le-a avut pe acestea în
perfecţiunea lor la începutul căii Sale. Încercarea Sa a fost
să se vadă dacă va sta ferm sau nu va sta lângă
aceste principii, caracteristici, dacă va continua să iubească
pe Dumnezeu şi dreptatea în grad suprem, dacă va continua să-i
iubească pe fraţi aşa încât să-Şi dea viaţa
pentru ei şi va continua să-Şi iubească vrăjmaşii
aşa încât să-I placă să le facă bine; să
se vadă dacă va sta ferm la standardul iubirii desăvârşite.
Ştim cum Şi-a demonstrat El loialitatea Iubirii în toate
gradele ei, prin aceea că Şi-a dat viaţa, nu numai pentru
prietenii Săi, ((373)) dar şi pentru duşmanii Săi,
care L-au răstignit. Şi noi trebuie să avem această
experienţă. Trebuie să ajungem la standardul Iubirii
desăvârşite în inima noastră chiar dacă în trup s-ar
putea să nu fim totdeauna în stare să exprimăm deplin
sentimentele inimii noastre.
Unii
ar putea alerga foarte repede alergarea — trecând marcajele unul după
altul, ar putea ajunge repede la starea Iubirii desăvârşite. Alţii,
animaţi de mai puţin zel, sau privind cu mai puţină
concentrare la Autorul credinţei noastre, fac înaintare mai lentă
în alergare şi ani de zile se mulţumesc cu iubirea-datorie, sau
poate merg puţin mai departe până la iubirea caracterului divin
şi a principiilor dreptăţii. Remarcabil de puţini au
trecut de aceasta, ca să ajungă mai departe, la iubirea de fraţi,
care să-i facă să se bucure în negările de sine, dacă
prin acestea ar putea servi casa credinţei; şi încă mai puţini
au ajuns până la punctul Iubirii desăvârşite — iubirea
pentru vrăjmaşii lor, care nu numai că ar evita să-i
lezeze, prin cuvânt sau faptă, ci, pe lângă aceasta, s-ar
bucura de binecuvântarea lor. Dacă Domnul a fost foarte răbdător
cu noi, dându-ne ocazii abundente de a ajunge la „ţintă”,
noi să ne bucurăm în compasiunea Sa şi să fim cu atât
mai energici acum ca să ajungem la „ţinta premiului”, aducându-ne
aminte că timpul este scurt şi că numai acest caracter de
Iubire perfectă va fi acceptat de Tatăl în Noua Creaţie.
După
cum Domnul nostru a fost încercat la „ţinta” Iubirii desăvârşite,
la fel şi noi trebuie să fim toţi încercaţi după
ce am ajuns la ea. De aceea nu trebuie să ne aşteptăm să
ajungem la acea „ţintă” doar la ultima suflare a vieţii,
ci cât se poate de repede. Vom indica Lui Dumnezeu şi fraţilor
măsura zelului şi iubirii noastre prin repeziciunea cu care vom
ajunge la această „ţintă”.
Cuvintele
apostolului, „Rămâneţi în picioare, după ce veţi
fi biruit toate” (Efes. 6:13), sugerează că după ce am
ajuns la „ţinta” Iubirii desăvârşite vor fi încă
multe încercări pentru noi — încercări ale credinţei,
încercări ale răbdării, încercări ale tuturor
diferitelor elemente ale Iubirii. Lumea nu este un prieten care să ne
favorizeze, să ne ajute să mergem înainte în direcţia bună;
Satan este încă Adversarul nostru ((374)) şi va fi în
stare să stârnească multă opoziţie — ca să ne
forţeze să ne retragem de la poziţia la care am ajuns.
Aceasta este încercarea noastră. Trebuie să ţinem ferm
toate la câte am ajuns; trebuie să „alergăm spre ţintă”
până când ne va costa viaţa pământească — dându-ne
viaţa în serviciul lui Dumnezeu pentru fraţi şi făcând
bine la toţi oamenii când avem ocazia. „Credincios este Cel care
ne-a chemat”, care promite sprijin şi orice ajutor necesar pe
această cale. Harul Lui ne este de ajuns. 1 Tes. 5:24; 2 Cor. 12:9.
Legea
Iubirii, după cum am văzut deja, este şi legea fiilor îngereşti
ai lui Dumnezeu — ascultarea lor de voinţa divină şi
armonia lor unul cu altul fiind toate bazate pe ea. Şi chiar dacă
în timpul Veacului Milenar vor fi puse asupra lumii legi şi ordonanţe,
reglementări şi cerinţe pentru a-i aduce sub aranjamentele
binecuvântate ale Împărăţiei Milenare, totuşi, aceia
care la sfârşitul Veacului Milenar vor fi socotiţi vrednici de viaţă
veşnică, putem fi siguri că vor fi depăşit
simpla ascultare de legi şi cerinţe — vor fi scris în inima
lor Legea originară a lui Dumnezeu, ascultarea, şi Legea Iubirii
care este parte din caracterul divin. Aceşti fii ai lui Dumnezeu din
timpul restabilirii pe plan uman, acceptaţi atunci de El, cu toţii
vor avea şi ei acest spirit al Iubirii, fără de care ar fi
cu neputinţă să-I fie plăcuţi lui Dumnezeu; căci
El caută pe aceia care I se închină în spirit şi în adevăr.
Astfel vedem că în timp ce atât cerul cât şi pământul
trebuie să aibă o lege şi trebuie să se ceară
ascultare de ea, totuşi standardul divin de ascultare este atât de
mult superior ideilor şi standardelor noastre pământeşti
şi imperfecte, încât acel cuvânt, Iubire, exprimă întreaga
Lege a lui Dumnezeu căreia îi vor fi supuşi toţi fiii Săi
de pe toate planurile de existenţă. Cât de minunat şi
glorios este caracterul şi planul Dumnezeului nostru! Iubirea este împlinirea
Legii Sale şi noi nu putem concepe nici o Lege mai înaltă decât
aceasta.
Până
acum ne-am ocupat de acest subiect în abstract. Acum vrem să remarcăm
faptul că Noua Creaţie, în timp ce este încă în cortul
acesta în trup şi este supusă mai mult sau mai puţin la slăbiciunile,
împotrivirile lui etc., trebuie să se regleze pe ((375))
sine, să-şi regleze conduita unul faţă de altul şi
faţă de lume după această Lege a Iubirii, Porunca cea
Nouă, pe care Domnul a dat-o tuturor celor care devin urmaşii Săi
şi care depăşeşte chiar şi cerinţele regulii
numite
Regula
de Aur
Aurul,
după cum am văzut deja, este un simbol al lucrurilor divine; de
aceea Regula de Aur este regula divină. Aceasta este de fapt o regulă
de Dreptate mai degrabă decât de Iubire. Cea mai apropiată asemănare
cu această Lege a Dreptăţii pe care omul natural o poate
aprecia acum — cel mai înalt standard cunoscut omului natural este: „Să
nu-i faci aproapelui tău ceea ce n-ai vrea ca aproapele tău să-ţi
facă ţie”. Aceasta este bunătate negativă, cel mult;
dar Regula de Aur, pe care nimeni în afară de Noua Creaţie n-o
poate aprecia în prezent, sau nici chiar înţelege, este pozitivă
— „Fă altora ceea ce ai vrea ca alţii să-ţi facă
ţie”. Aceasta este bunătate pozitivă, dar este numai
Dreptate. Dacă membrii Noii Creaţii nu reuşesc uneori să
se supună fiecărei trăsături a acestei Reguli de Aur,
simplei legi a Dreptăţii, trebuie să fie spre marele lor
regret şi spre marea lor amărăciune, dacă nu sunt decât
doar „prunci” pe calea cea nouă. Şi dacă vreo încălcare
a acestei reguli produce durere şi regret, este un semn sigur că
încălcarea n-a fost voită, n-a fost din inimă, n-a fost încălcarea
principiului de către Noua Creaţie, ci a fost cel mult o încălcare
la care a consimţit sau în care a intrat din cauza cărnii,
contrar dorinţelor spiritului sau intenţiei. Totuşi, în măsura
în care mintea cea nouă este vie faţă de Dumnezeu şi
zeloasă să facă voia Lui, în acea măsură ea va
fi promptă, trează şi energică în păzirea „vasului
de pământ” în care locuieşte. Ea va îmbrăca armătura
lui Dumnezeu ca să poată lupta o luptă bună împotriva
slăbiciunilor cărnii. Ea va insista ca în cazul în care s-a
comis vreo eroare, în cuvânt sau faptă, să se facă repede
dacă se poate o restabilire, cu dobândă bună: ca astfel
„vasul de pământ”, întâmpinând împotrivire şi fiind făcut
de ruşine, să devină mai puţin activ în opoziţia
lui faţă de mintea cea nouă.
((376))
Această
lege divină afectează relaţia Noii Creaturi cu Dumnezeu. Ea
recunoaşte sensul expresiei: „Să iubeşti pe Domnul cu toată
inima ta, cu toată gândirea ta, cu toată fiinţa
ta, cu toată puterea ta”. Ea nu găseşte aici loc
pentru sine, decât dacă eul va fi pe deplin în armonie cu Dumnezeu.
Aceasta îi afectează relaţia cu fraţii, deoarece, cum ar
putea iubi pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut (decât cu ochiul credinţei),
dacă nu iubeşte pe fraţi care au Spiritul lui Dumnezeu
şi pe care i-a văzut cu vederea naturală? (1 Ioan 4:20,
21). Pe măsură ce învaţă să gândească
atent în procedurile sale cu fraţii, să facă pentru ei
şi faţă de ei aşa cum ar vrea să facă ei
pentru el şi faţă de el, află că aceasta produce
o mare transformare în viaţă; că aceasta nu este deloc
regula sau legea sub care el însuşi şi alţii au fost obişnuiţi
să trăiască, să gândească, să acţioneze,
să vorbească.
El
află că aşa cum lui i-ar plăcea ca fraţii să
se poarte amabil cu el, să vorbească blând cu el, tot aşa
trebuie şi el să vorbească blând şi să se poarte
amabil cu ei. Aşa cum lui i-ar plăcea ca ei să fie răbdători
faţă de imperfecţiunile şi slăbiciunile lui,
şi să acopere cu mantaua carităţii aceste defecte
umane, tot aşa trebuie să facă şi el faţă de
ei. El află că aşa cum lui nu i-ar plăcea ca fraţii
să-l vorbească de rău, chiar dacă răul ar fi adevărat,
tot aşa trebuie şi el să aibă o afecţiune
binevoitoare faţă de ei şi să „nu vorbească de
rău pe nimeni”, ci „să facă bine la toţi oamenii”,
în special casei credinţei. Aşa cum lui nu i-ar plăcea ca
alţii să aştepte de la el mai mult decât ar putea el face
în mod rezonabil, tot aşa el să nu aştepte de la alţii
mai mult decât ar putea ei face în mod rezonabil. Acelaşi principiu
ar acţiona şi în privinţa lumii şi a afacerilor ei.
Astfel întregul curs al vieţii este schimbat treptat; şi după
cum sugerează apostolul, această schimbare se face pe măsură
ce „privim slava Domnului” — pe măsură ce ajungem să
apreciem şi să învăţăm să copiem grandoarea
caracterului divin condus de această Regulă de Aur a Dreptăţii
desăvârşite, asociată cu Iubire abundentă.
După
cum mintea noastră nouă, voinţa nouă concepută de
Spiritul sfânt se dezvoltă, ea este treptat „transformată din
((377)) slavă în slavă” în calitatea inimii; şi
astfel schimbaţi în inima noastră, în mintea noastră, în
voinţa noastră, în intenţiile noastre (şi pe cât
posibil şi în exterior), noi devenim potriviţi sau „pregătiţi”,
conform făgăduinţei divine, pentru schimbarea mare
şi finală a învierii, când ceea ce este semănat în slăbiciune
şi putrezire va fi înviat în putere şi glorie, o Nouă
Creaţie spirituală — Cristosul lui Dumnezeu. Diferite sfaturi
bune şi folositoare, îndemnuri şi sugestii, ne sunt date de către
apostoli şi sunt repetate şi susţinute de către diferiţi
fraţi, ca fiind de folos pentru mustrare, pentru corectare etc., dar
Legea, Legea binecuvântată sub care este pusă Noua Creaţie
este o Lege a Iubirii, care depăşeşte Regula de Aur.
Apreciată în mod corect, ar însemna că multe lucruri făcute
acum de către Noua Creaţie n-ar mai fi făcute, şi
multe lucruri neglijate acum, ar fi făcute cu zel şi asiduitate.
Legea
desăvârşită a libertăţii
Dacă
cineva a fost dispus la început să gândească despre Noua Creaţie
că este lăsată prea liberă de către Domnul, fără
restricţii şi reguli cuvenite, acesta fără îndoială
şi-a schimbat părerea ajungând să vadă lungimea, lăţimea
şi caracterul cuprinzător al acestei Legi a lui Dumnezeu,
rezumată pe scurt în acest singur cuvânt, Iubire. Apostolul o numeşte,
„legea libertăţii” (Iac. 1:25); dar Dumnezeu face ca această
lege a libertăţii să se aplice numai la Noua Creaţie
concepută de Spiritul Său. Ea nu s-ar putea aplica la nimeni
altcineva. Alţii sunt încă fie sub Legea Mozaică,
servitori nepotriviţi pentru „libertatea cu care Cristos eliberează”
pe fii, fie sub condamnarea legii originare — condamnarea la moarte, iar
ca păcătoşi condamnaţi sunt încă trataţi ca
străini, înstrăinaţi, fără Dumnezeu şi fără
speranţă în lume — ei nu ştiu nici măcar despre
harul lui Dumnezeu care în cele din urmă aduce mântuire lumii în
general, dar care în prezent a fost manifestat numai faţă de
relativ puţini, marea masă fiind împiedicaţi de Adversar să
audă mesajul iubirii şi răscumpărării divine. El
orbeşte mintea şi închide urechile majorităţii
omenirii cu doctrinele diavolilor etc. 2 Cor. 4:4; 1 Tim. 4:1.
((378))
Libertatea
nu este pentru cei înclinaţi spre rău, după cum şi
societatea mărturiseşte când îi întemniţează;
şi astfel Legea desăvârşită a Libertăţii nu
este potrivită pentru cei înclinaţi spre rău, ci pentru
cei înclinaţi spre bine — pentru cei perfecţi. Lumea
nu va fi lăsată pe seama unei Legi a Iubirii în timpul
Mileniului, ci va fi condusă cu Dreptate şi Milă sub o lege
a supunerii faţă de Împărăţie. Numai la sfârşitul
Împărăţiei (când răufăcătorii cu voia vor
fi fost îndepărtaţi în Moartea a Doua) rasa — dovedită
desăvârşită şi în acord deplin cu standardul divin
— va fi pusă sub Legea Libertăţii — Iubirea, şi
sub Regula ei de Aur. Atâta vreme cât vor fi minori, ei vor fi trataţi
în mare măsură ca servitori (Evr. 13:17). Noua Creaţie,
care este acum sub Legea Libertăţii, este tratată astfel
fiindcă pentru ei „cele vechi s-au dus, toate s-au făcut noi”
— ei acum urăsc păcatul, iubesc dreptatea şi-şi
folosesc libertatea, nu ca o ocazie de a-şi satisface carnea, ci s-o
omoare — nu să se desfăteze în păcat, ci să-şi
sacrifice interesele pământeşti în cooperare cu Domnul pentru
îndepărtarea păcatului şi pentru eliberarea lumii de el
şi de plata lui, moartea. Cei concepuţi din nou la acest spirit
sau dispoziţie nouă — Spiritul lui Dumnezeu — şi care
au devenit elevi în şcoala lui Cristos ca să înveţe de la
El şi să umble în urmele Lui — aceştia, şi numai
aceştia, pot fi puşi fără risc sub Legea Libertăţii.
Şi dacă îşi pierd spiritul înfierii, ei încetează a
mai fi fii, încetează a mai fi sub această Lege a Libertăţii.
Cei
care învaţă acum să folosească libertatea cu care
Cristos ne face liberi — cei care prin consacrare vin sub această
Lege desăvârşită a Iubirii şi care sub ea îşi
pun viaţa pentru fraţi, pentru adevăr şi pentru
dreptate — aceşti credincioşi vor fi socotiţi vrednici să
fie agenţii Domnului şi moştenitori împreună cu
Iubitul Său Fiu în marea lucrare de binecuvântare a lumii. Şi
cât este de necesară această calificare pentru lucrarea lor —
cât de evidentă este necesitatea ca aceia care vor fi învăţători
şi ajutoare, judecători şi conducători ai lumii —
binecuvântând astfel toate familiile pământului în timpul
Veacului Milenar — să dezvolte pe deplin şi să fie încercaţi
în această calitate a Iubirii, pentru a fi Preoţi Împărăteşti
milostivi şi credincioşi!
