SCRIPTURE
STUDIES
Vol. 6 - Noua
Creaţie
STUDIUL
IX
Noua Creaţie - Judecata Noii Creaţii
Iehova marele Judecător al universului —
Toate binecuvântările, favorurile etc., sunt de la Iehova prin Fiul
— Noua Creaţie va fi asociată şi moştenitoare împreună
cu Cristos — „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi
pe pământ” — Judecata Tatălui pentru condamnarea omenirii
este deja exprimată — Judecata în timpul Mileniului este o judecată
cu milă şi ajutor — Judecata executivă finală va fi
dreptate fără milă — Judecata Noii Creaţii în
timpul Veacului Evanghelic — Noua Creaţie este judecată după
legea desăvârşită a iubirii — Supravegherea Corpului de
către Capul glorios — „Cu ce judecată judecaţi, veţi
fi judecaţi” — Noi ar trebui să ne judecăm corect —
„Cel care mă judecă este Domnul” — Biserica trebuie să
judece anumite lucruri — „Dacă fratele tău păcătuieşte
împotriva ta” — Iertaţi de şaptezeci de ori câte şapte
— Insulte la adresa Bisericii — Toţi trebuie să ne înfăţişăm
înaintea scaunului de judecată a lui Cristos
Am văzut deja* că
întreaga lume a fost judecată ca nevrednică de viaţă
veşnică de către marele Judecător Suprem, Iehova, când
Adam, părintele ei iniţial, a eşuat în încercare. „Printr-un
singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea
(ca pedeapsă sau sentinţă), şi astfel moartea a trecut
asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit”
(Rom. 5:12). Eşecul lui Adam şi sentinţa cu moartea au
sigilat cu aceeaşi sentinţă pe toţi copiii lui. Căderea
lui, neajunsul lui, păcatul lui, s-au extins în mod natural cu forţă
şi avânt crescut asupra tuturor urmaşilor săi. Am văzut
deja că această sentinţă a fost în toate privinţele
o sentinţă justă, şi ca atare irevocabilă — că
marele Judecător al universului, hotărând în mod just
nevrednicia de viaţă veşnică a omului, nu-şi
putea retrage sentinţa, nu putea declara că ceea ce era greşit
era corect şi ((396)) cei nevrednici erau vrednici de viaţă
durabilă. Dar am văzut de asemenea că El a avut compasiune
pentru noi şi că în planul Său îndurător, alcătuit
înainte de întemeierea lumii, a analizat şi a făcut pregătiri
pentru răscumpărarea întregii omeniri**, pentru acordarea unei
noi încercări sau judecăţi tuturor membrilor ei — prevăzând
de asemenea ca preaiubitul Său Fiu, a cărui operă răscumpărătoare
a făcut posibilă împăcarea, să fie Mijlocitorul
acestui aranjament nou pentru binecuvântarea şi ridicarea rasei
noastre. Am văzut de asemenea că perioada acestei judecări
şi ridicări a celor ascultători este Veacul Milenar, care
este rezervat să fie Ziua de Judecată sau ziua de încercare a
lumii, şi care va da fiecăruia o posibilitate, nu numai să
ajungă la o cunoştinţă de Domnul şi în armonie
cu El, dar, pe lângă aceasta, să-şi dovedească
vrednicia de viaţă veşnică prin loialitate şi
ascultare. În legătură cu aceasta avem cuvintele apostolului:
„Dumnezeu . . . a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul
locuit, prin Omul pe care L-a rânduit”***. Fapt. 17:30, 31.
____________________
*Vol.
I, cap. 7
____________________
**Vol.
V
____________________
***Vol.
I, cap. 8
____________________
Fără
nici o îndoială, Iehova este Judecătorul Suprem, iar Legea lui
este standardul suprem, conform căruia trebuie luate toate deciziile
în privinţa vieţii veşnice. Astfel apostolul se referă
la „Dumnezeu Judecătorul tuturor” şi arată că
vorbeşte despre Tatăl, prin faptul că în aceeaşi
propoziţie se referă la Isus ca Mijlocitorul (Evr. 12:23, 24).
Apoi el iarăşi spune: „Domnul va judeca pe poporul Său”
şi „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice
Domnul” (Evr. 10:30; Rom. 12:19). În aceste citate din Vechiul
Testament (Ps. 50:4; Deut. 32:35, 36), Domnul la care se face referire
este Iehova. Apostolul spune iarăşi: „Dumnezeu va judeca prin
Isus Hristos secretele oamenilor (lumii)” (Rom. 2:16; 3:6). Iehova a
fost Legiuitorul şi Judecătorul originar şi El Îşi va
menţine veşnic această poziţie şi relaţie cu
toate creaturile Sale. El nu-Şi va da onoarea altuia (Isa. 42:8). Tot
aşa, în Scripturi ne arată că El este Păstorul
poporului Său. „Domnul este ((397)) păstorul meu; nu
voi duce lipsă de nimic” (Ps. 23:1). El iarăşi se denumeşte
Răscumpărătorul poporului Său: „Orice făptură
va şti că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul
tău” ( Isa. 49:26). În cel mai înalt sens al cuvântului, Iehova
Însuşi este centrul întregului plan de mântuire şi al fiecărui
aspect al lui; şi orice altă vedere asupra acestei probleme este
greşită.
Totuşi,
după cum Tatăl a binevoit să creeze toate lucrurile prin
Fiul (Ioan 1:1) — tot aşa, în toate lucrurile a binevoit să-L
înalţe pe Domnul nostru Isus ca instrumentul Său onorat. Din
acest punct de vedere observăm că toate binecuvântările,
toată autoritatea, toate favorurile au pornit de la Tatăl şi
prin Fiul, şi că Noua Creaţie, asociată cu Fiul, sunt
făcuţi astfel slujitori şi împreună-moştenitori
ai harului lui Dumnezeu.
În
sens atât de complet Tatăl ceresc „Se odihneşte de lucrarea
Sa” şi-L foloseşte pe Fiul ca agentul Său onorat, încât
iubitul nostru Răscumpărător a putut spune: „Tatăl
nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan
5:22). Domnul nostru a rostit aceste cuvinte înainte de a fi terminat la
Calvar lucrarea pe care Tatăl I-o dăduse de făcut, dar El a
vorbit din punctul de vedere al lucrării complete; căci, aşa
cum am văzut deja, încercarea Sa în privinţa calificării
pentru lucrarea intenţionată de Tatăl urma să fie
determinată prin credincioşia Sa chiar până la moarte.
Astfel, El nu numai că Şi-a demonstrat vrednicia de a fi Mare
Preot credincios şi milos, ci prin propriul sânge a garantat un Legământ
Nou pentru lume şi a deschis o cale nouă a vieţii, şi
a câştigat „cheile morţii şi ale locuinţei morţilor”
— dreptul de a le spune morţilor din marea închisoare a morţii,
„ieşiţi afară”, şi dreptul de a binecuvânta
şi ridica pe toţi câţi vor asculta glasul Său cu
supunere. Strict vorbind, din momentul învierii Domnului nostru, Tatăl
I-a încredinţat Fiului toată judecata, şi atunci El
a declarat: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi
pe pământ” (Mat. 28:18), şi primul act de exercitare a
autorităţii Sale a fost însărcinarea apostolilor ca
reprezentanţi ai Săi, să înceapă ((398))
lucrarea de adunare a membrilor clasei Mireasă, Biserica, Ecclesia,
membrii-tovarăşi ai Săi în Noua Creaţie.
Judecata
Tatălui în privinţa omenirii fusese deja exprimată şi-i
condamnase pe toţi; şi orice altă judecată din partea
Lui, sub legile dreptăţii absolute, nu putea fi de nici un folos
deosebit pentru cineva din rasa condamnată — căci toţi
„au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”.
„Nu este nici un om drept, nici unul măcar”; iar standardul divin
nu acceptă nimic mai puţin decât dreptate absolută —
perfecţiune. Prin urmare, aranjamentul divin a fost ca Domnul nostru
Isus să fie Mijlocitorul, intermediarul, Acela care să satisfacă
dreptatea şi să reprezinte rasa decăzută, precum
şi Acela spre care dreptatea Tatălui să privească în
calitate de reprezentant al omului şi care să răspundă
pentru rasă. Isus va ocupa această funcţie mijlocitoare între
Dumnezeu şi oameni până când va fi realizat pe deplin lucrarea
intenţionată — până când va fi adus iarăşi în
armonie deplină cu Dumnezeu fiecare creatură care, fiind adusă
la o cunoştinţă de Creatorul său şi de legile
Sale drepte, va dori să fie şi să lucreze în armonie
deplină cu ele. Mai mult de atât, „toată judecata” Sa va
include şi executarea constatărilor Sale, căci El nu numai
că va răsplăti pe ascultători, ci şi va „nimici
pe cei care strică pământul” — va nimici pe păcătoşii
cu voia, va nimici dintre oameni pe toţi cei care nu vor vrea să-I
asculte glasul, porunca, instrucţiunile, curmând tot păcatul
şi nesupunerea, inclusiv ultimul vrăjmaş — moartea. 1 Cor.
15:25-28; Apoc. 11:18; 2 Tes. 2:8; Evr. 2:14.
Această
judecare va fi făcută de către El în parte ca Mijlocitor
în timpul Mileniului — luând în considerare imperfecţiunile
omenirii şi pedepsind şi răsplătind corecţional
— iar în parte ca locţiitor sau reprezentant al lui Iehova, la încheierea
Mileniului — acordând răsplăţi eterne, de viaţă
veşnică celor găsiţi vrednici şi de nimicire veşnică
celor găsiţi nevrednici. Iar această ultimă judecată
executivă va fi pe linia dreptăţii fără milă
— folosul şi scopurile cuvenite ale milei fiind îndeplinite prin ((399))
domnia Sa Milenară, în care mila şi ajutorul vor fi acordate
fiecărui membru al rasei de către Răscumpărătorul
lor. Şi corpul lui Cristos, Biserica, va fi asociat cu El în
diferitele aspecte ale binecuvântării, judecării, conducerii,
corectării etc. din Veacul Milenar de compasiune şi ajutorare
— şi, posibil, şi în pronunţarea şi impunerea răsplăţilor
şi pedepselor finale.
Înainte
de a merge mai departe ca să observăm în mod special judecata
sau încercarea Noii Creaţii în timpul Veacului Evanghelic, înainte
de Împărăţia Milenară, trebuie să ne imprimăm
adânc în minte faptul că toate aceste proceduri, judecăţi
etc. sunt de la Tatăl, deşi sunt prin Fiul şi prin
Biserică; întocmai cum citim şi despre învierea din morţi,
că Dumnezeu a înviat din morţi pe Domnul nostru Isus prin
puterea Sa şi că El ne va învia şi pe noi; cuvinte despre
care noi credem că sunt în deplină armonie cu declaraţia
Domnului nostru că, „Eu îl voi învia în ziua de la urmă”.
„Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi.” „Eu sunt
învierea şi viaţa.” 1 Cor. 6:14; Ioan 6:39; 14:3; 11:25.
Judecata
sau încercarea Noii Creaţii trebuie să aibă loc în acest
veac Evanghelic, înainte ca Mileniul să fie introdus complet,
deoarece Noua Creaţie, Cap şi corp, este cea care va face
lucrarea veacului Milenar. În armonie cu aceasta Domnul spune că noi
„nu venim la judecată (crisis)” odată cu lumea (nu
vom avea parte de judecata sau încercarea lumii din ziua Milenară),
„ci am trecut (deja) din moarte la viaţă (înaintea lumii)”,
îndreptăţiţi prin credinţă şi ascultare ca
membri ai corpului Său (Ioan 5:24). Astfel deci, timpul prezent, viaţa
prezentă, pentru fiecare consacrat este ziua sa de judecată,
ziua sa de încercare, ziua sa de probare — pentru a se hotărî dacă
va fi sau nu va fi socotit vrednic de viaţă sub condiţiile
chemării şi consacrării sale. Cuvintele apostolului sunt în
armonie cu aceasta: „Judecata (krima, decizia finală) începe
de la casa lui Dumnezeu” (1 Pet. 4:17). După cum sugerează
apostolul, Noua Creaţie capătă o idee înaltă despre
cerinţele sau condiţiile divine pentru viaţă veşnică,
atunci când ia în considerare faptul că acei care au ((400))
părăsit păcatul şi şi-au îndreptat inimile spre
a cunoaşte şi a face voinţa divină trebuie să
treacă printr-un timp de încercare ca să-i probeze şi să
le facă desăvârşit caracterul — aşa cum poate
aproba Domnul.
Cine
este judecătorul noii creaţii Şi care este legea sau
standardul după care este judecată ea
Răspundem
că noi suntem judecaţi după Legea desăvârşită
a Iubirii, a Tatălui nostru din cer — că noi am fost îndreptăţiţi
de El („Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte”)
şi angajamentele noastre de consacrare au fost făcute faţă
de El, şi că toată Creaţia Nouă, atât Capul cât
şi membrii subordonaţi, sunt responsabili faţă de Tatăl,
„Dumnezeu, judecătorul tuturor”. Dar aceasta nu schimbă sau
nu intervine în ceea ce am văzut deja în privinţa metodelor
Tatălui de a lucra cu noi. Dacă El lucrează cu noi şi
ne permite să ne apropiem de tronul harului Său ceresc, aceasta
este fiindcă ne-a făcut acceptabili în Cel Preaiubit — în
Domnul şi Capul nostru, numai sub haina Sa de dreptate putându-ne
apropia de Tatăl sau putând avea favoarea Sa. Cu toate acestea, toată
puterea, toată autoritatea, este dată Fiului ca agentul şi
reprezentantul Tatălui, şi astfel vedem că deşi avem
de-a face direct cu Tatăl, El ne acordă audienţă numai
prin Avocatul nostru — întocmai cum la o curte pământească
un avocat reprezintă pe clientul său. Lumea în timpul Veacului
Milenar nu va avea acces sau nu va avea de-a face direct cu Tatăl
prin Avocat, ci, dimpotrivă, va avea de-a face direct cu Cristosul până
la încheierea veacului, când cei desăvârşiţi vor fi
prezentaţi Tatălui.
Noua
Creaţie este concepută de Tatăl — copiii Săi, nu
copiii lui Cristos; şi Tatăl este Cel care pedepseşte pe
orice fiu pe care-l primeşte. De asemenea suntem învăţaţi
în mod special să ne rugăm la tronul de har al Tatălui —
spre care Isus Răscumpărătorul nostru a deschis calea.
Şi totuşi, cuvintele Răscumpărătorului nostru
sunt adevărate în sensul cel mai absolut: „Nimeni nu vine la Tatăl
decât prin Mine”. Relaţia Domnului Isus cu Biserica este aceea
dintre ((401)) Cap şi corp, şi Capul ia cunoştinţă
şi judecă sau hotărăşte în privinţa tuturor
intereselor corpului, îndrumându-i calea, corectându-i dificultăţile,
uşurând şi dând fiecărui membru ajutor general şi mângâiere,
sprijin şi putere, folosind adesea pe ceilalţi membri ai
corpului ca slujitori sau servi ai acestuia. Totuşi, deoarece fiecare
trăsătură a acestei lucrări se face în numele şi
prin îndrumarea Tatălui, în mod cuvenit este considerată ca
fiind de la Tatăl şi prin Fiul. 1 Cor. 8:6.
În
armonie cu aceasta citim de asemenea: „Dacă chemaţi ca Tată
pe Cel care judecă fără părtinire” etc. Şi iarăşi:
„Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiţă care
n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă
care aduce roadă, El o curăţeşte, ca să aducă
şi mai multă roadă” (1 Pet. 1:17; Ioan 15:1, 2). Totuşi,
faptul că funcţia Lui de Cap al nostru este pe deplin recunoscută
şi că aceste disciplinări, curăţiri etc. sunt
realizate în noi şi faţă de noi prin El, ca agent al Tatălui,
este evident din declaraţia aceluiaşi apostol: „Înfricoşător
lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu”. Astfel el dă
învăţătura că noi nu suntem direct în mâinile
viului Dumnezeu, nici direct sub administrarea Legii Sale inflexibile. Noi
suntem în Cristos Isus, acoperiţi de meritul Lui şi
trataţi prin El, în calitate de Cap şi Învăţător
al nostru, sub prevederile îndurătoare ale Legământului
Avraamic, devenit eficient faţă de noi prin sângele Lui.
Supravegherea
gloriosului Cap asupra Bisericii sale
Nu
ne putem îndoi de iubirea şi grija Capului nostru glorificat faţă
de Biserica Sa — „corpul”, „mireasa” — chiar dacă El nu
ne-a dat nici o declaraţie explicită asupra acestui subiect.
Totuşi, în ultimul mesaj către credincioşii Săi, El
arată în mod foarte special că El este cel care stă ca
topitorul şi curăţitorul leviţilor antitipici,
inclusiv al Preoţimii Împărăteşti. Să ascultăm
cuvintele Sale către cele şapte biserici din Asia Mică,
reprezentative pentru cele şapte epoci ale experienţei unicei
Biserici:
„Adu-ţi
deci aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te . . . altfel voi
veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui.”
„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da
cununa vieţii.” „Am câteva lucruri împotriva ta . . .
Pocăieşte-te deci, altfel ((402)) voi veni la tine
curând şi Mă voi război cu sabia gurii Mele.” „Celui
care va birui îi voi da din mana ascunsă.” „Iată
ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea . . . I-am
dat timp să se pocăiască . . . o arunc . . .
le trimit un mare necaz . . . Voi lovi cu moartea pe
copiii ei; şi toate bisericile vor cunoaşte că Eu sunt
Cel care cercetez rărunchii şi inimile; şi voi răsplăti
fiecăruia dintre voi după faptele voastre . . . Celui care
va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările
Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri.” „N-am găsit
faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezului Meu. . . . Cel
care va birui ... Nu-i voi şterge nicidecum numele din
cartea vieţii.” „Iată ce zice . . . Cel care are cheia lui
David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide
şi nimeni nu va deschide.” „Iată, îţi dau din
cei care sunt în sinagoga Satanei . . . să vină să se închine
la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă
ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi
şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată
lumea.” „Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în
templul Dumnezeului Meu.” „Fiindcă eşti căldicel, nici
rece nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea.” „Te sfătuiesc
să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te
îmbogăţeşti . . . Eu mustru şi diciplinez pe toţi
aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de râvnă şi pocăieşte-te.”
Apoc. 2 şi 3.
Ne
amintim de asemenea pildele Domnului nostru despre Mine şi Talanţi,
în ambele arătând că la întoarcerea Sa va da răsplăţi
credincioşilor Săi; „va da viaţa veşnică celor
care prin stăruinţa în bine caută slavă, cinste
şi neputrezire” — altora, mânie în ziua mâniei. Pildele
ilustrează clar distribuirea acestor răsplăţi servilor
Săi, după gradul de credincioşie, de către „tânărul
de viţă nobilă” după ce a fost învestit cu
autoritate regală, iar apoi Se va ocupa de vrăjmaşii Săi.
Totuşi, apostolul atribuie Tatălui atât răsplătirea cât
şi pedepsirea. Cheia problemei se află în cuvintele Domnului
nostru, „Eu şi Tatăl Meu suntem una” — noi lucrăm la
unison în toate lucrurile.
„Nu
judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; căci cu ce
judecată judecaţi, veţi fi judecaţi”
— Matei 7:1, 2 —
Judecătorii
competenţi ai Bisericii sunt Tatăl şi Fiul — Fiul fiind
reprezentantul Tatălui, căruia El I-a încredinţat ((403))
toată judecata (Ioan 5:22, 27). Noile Creaturi nu sunt competente să
se judece unii pe alţii din două motive: (1) Puţini dintre
ei înţeleg pe deplin şi apreciază Legea divină a
Iubirii care guvernează totul. (2) Evident, puţini îşi pot
citi propriile inimi fără să greşească; mulţi
se judecă fie prea aspru fie prea îngăduitor şi ca atare
ar trebui să decline a sta să judece inima altuia, ale cărui
motive ar putea fi departe de a fi apreciate. Din cauza incompetenţei
noastre de a judeca, Domnul — în timp ce ne asigură că
aceasta va fi una dintre funcţiile noastre viitoare în Împărăţie,
după ce ne vom califica prin participare în Întâia Înviere —
interzice acum orice judecată individuală printre urmaşii Săi,
şi îi ameninţă că dacă persistă în a se
judeca unul pe altul nu trebuie să se aştepte la mai multă
milă şi îngăduinţă decât arată ei faţă
de alţii (Mat. 7:2; Luca 6:38). Acelaşi gând este întărit
şi în rugăciunea dată nouă ca exemplu: „Şi ne
iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
celor care ne-au greşit”. Mat. 6:12.
Aceasta
nu este o regulă arbitrară prin care Domnul ne va trata nedrept
şi fără generozitate, dacă noi îi tratăm pe alţii
în felul acesta: dimpotrivă, aici este implicat un principiu corect.
Noi suntem prin natură „copii ai mâniei”, „vase . . . pregătite
pentru pieire”; şi chiar dacă Domnul Îşi propune cu îndurare
să ne binecuvânteze şi să ne elibereze de păcatele
şi slăbiciunile noastre şi să ne desăvârşească
prin Răscumpărătorul nostru, El va face acest lucru numai
cu condiţia acceptării Legii Sale de Iubire şi a conformării
inimii noastre cu ea. El nu-Şi propune să accepte pe cei
neregeneraţi şi să aibă „copii ai mâniei” în
familia Sa. Ca să fie potriviţi pentru un loc în casa Tatălui
formată din multe locaşuri (planuri de existenţă) (Ioan
14:2), toţi trebuie să înceteze a fi copii ai mâniei şi să
devină copii ai Iubirii — fiind schimbaţi din slavă în
slavă de Spiritul Domnului nostru, spiritul Iubirii. De aceea,
oricine refuză să dezvolte spiritul Iubirii şi insistă,
contrar acestuia, să judece necaritabil pe ceilalţi ucenici,
dovedeşte că nu creşte în cunoştinţă şi
har, că nu este schimbat din slavă în slavă în asemănarea
inimii cu Domnul, că nu este un adevărat urmaş ((404))
al Domnului, şi, prin urmare, nu trebuie să i se acorde mai multă
milă decât acordă el însuşi în încercarea sa de a copia
pe Domnul său. Gradul asemănării cu Domnul (în iubire) va
fi demonstrat prin mila şi generozitatea sa faţă de semeni
în gând, cuvânt şi faptă.
O,
dacă toţi cei concepuţi de Spirit, „Noua Creaţie”,
şi-ar putea da seama că acest spirit al judecării (condamnării),
vai! atât de obişnuit (într-adevăr, aproape „păcatul
care înfăşoară” poporul Domnului), măsoară
lipsa lor de spirit al Iubirii — lipsa lor de Spirit al lui Cristos —
care, fiind total absent, ne-ar dovedi că „nu suntem ai Lui”
(Rom. 8:9). Suntem convinşi că, cu cât acest fapt va fi înţeles
mai repede, cu atât va progresa mai repede marea transformare „din slavă
în slavă”, atât de esenţială pentru acceptarea noastră
finală ca membri ai Noii Creaţii.
Dar
puţini din poporul Domnului îşi dau seama în ce măsură
îi judecă pe alţii, şi aceasta cu o asprime care, dacă
Domnul ar aplica-o faţă de ei, în mod sigur i-ar exclude de la
Împărăţie. Sub făgăduinţa generoasă a
Domnului nostru că vom fi judecaţi tot atât de îngăduitor
cum îi judecăm noi pe alţii, ne-am fi putut teme că tendinţa
ar fi spre prea mare bunăvoinţă, prea mare îndurare,
şi că cuvintele „nu se gândeşte la rău” ar putea
fi duse la extremă. Dar nu este aşa! Toate forţele naturii
decăzute sunt ferm fixate în direcţie opusă. Au trecut mai
bine de optsprezece secole de când Domnul nostru a făcut această
propunere generoasă, să ne judece tot atât de îngăduitor
cum îi judecăm noi pe alţii, şi totuşi ce puţini
ar putea pretinde multă milă sub această promisiune! Ar fi
folositor să ne examinăm aplecarea de a-i judeca pe alţii.
Să facem acest lucru, cu rugăciune.
Mintea
carnală sau decăzută este egoistă; şi în măsura
în care ea este pentru sine, este împotriva altora —
dispusă să se aprobe sau să se scuze pe sine şi să
dezaprobe şi să condamne pe alţii. Acest lucru este atât
de bine înrădăcinat, încât este un obicei inconştient,
cum am clipi sau am respira. Acest obicei este mai pronunţat unde
educaţia este mai avansată. Mintea recunoaşte idealurile
şi standardele mai înalte şi imediat măsoară pe
fiecare după ele, găsind desigur ((405)) ceva greşit
la toţi. Ea îşi găseşte plăcerea în a repeta
greşelile şi slăbiciunile altora, în timp ce pe ale sale
de acelaşi fel sau de alt fel le ignoră — şi uneori cu
ipocrizie chiar denunţă slăbiciunile altuia, tocmai cu
scopul de a şi le ascunde pe ale sale sau de a lăsa impresia că
are caracter superior în privinţa chestiunii în discuţie.
Astfel este dispoziţia josnică, vrednică de dispreţ a
vechii naturi decăzute. Mintea nouă, concepută de Spiritul
Domnului, Spiritul sfânt al Iubirii, este de la început în conflict cu
această minte veche egoistă, sub îndrumarea Cuvântului
Domnului — sub Legea Iubirii şi sub Regula de Aur, şi ajunge
tot mai mult în conflict pe măsură ce creştem în har
şi cunoştinţă. La început toate Creaturile Noi sunt
numai „prunci în Cristos” şi apreciază noua Lege numai vag;
dar dacă nu ajung la creştere şi nu apreciază Legea
Iubirii şi nu se ridică la înălţimea ei, marele
premiu nu va fi câştigat.
Legea
Iubirii spune: este ruşine ca slăbiciunile şi neajunsurile
fraţilor sau ale altora să fie expuse în faţa lumii; este
ruşine că mila şi simpatia nu iese în faţă să
spună un cuvânt în apărarea lor, dacă este prea târziu să
întindă mantia carităţii peste greşelile lor ca să
le ascundă cu totul! După cum nobilul, iubitorul nostru Învăţător
a spus într-o împrejurare, când I s-a cerut să condamne o păcătoasă:
„Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi
cu piatra”. Persoana fără slăbiciuni proprii ar putea fi
scuzabilă într-o măsură pentru asumarea poziţiei de
executor al Dreptăţii, fără a fi poftită de
Domnul — răzbunându-se pe cei care au greşit, expunându-i în
faţa lumii etc., dar noi aflăm că Învăţătorul
nostru, care n-a cunoscut deloc păcat, a avut atât de multă
Iubire în inimă încât a fost dispus să scuze şi să
ierte mai degrabă decât să pedepsească, să expună
greşelile şi să mustre cu asprime. Şi fără
îndoială tot aşa va fi cu toţi cei concepuţi de
Spiritul Său: în măsura în care cresc în asemănarea Sa,
ei vor fi ultimii care să se roage pentru răzbunare — ultimii
care să execute pedepse prin intermediul limbii sau altfel, până
când Marele Judecător va porunci astfel. Acum El, dimpotrivă,
ne instruieşte: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”,
şi spune: „Răzbunarea este a Mea”.
((406))
Bine
a descris apostolul spiritul Iubirii, zicând: „Dragostea este îndelung
răbdătoare, este plină de bunătate” — faţă
de cel care greşeşte. „Dragostea nu este invidioasă”
pentru succesul altora, nu caută să diminueze cinstea lor, nici
să-i tragă de la ea. „Dragostea nu se laudă, nu se umflă
de mândrie”, şi, prin urmare, nu caută niciodată să
micşoreze strălucirea altora ca să se facă pe sine să
strălucească prin contrast. „Nu se poartă necuviincios”,
fără moderaţie — nu are dorinţe extreme şi
egoiste, şi evită metodele extreme. Dragostea „nu caută
folosul său” — nu tânjeşte după onorurile, bogăţiile
sau faima altora, ci se delectează văzându-i binecuvântaţi
şi mai curând ar adăuga la binecuvântările lor decât să
le micşoreze. Dragostea „nu se aprinde de mânie”, nici chiar ca
să dea răsplăţi juste: aducându-şi aminte de
necazul prezent al întregii omeniri, venit prin cădere, este compătimitoare
mai degrabă decât mânioasă. Dragostea „nu se gândeşte
la rău”; ea nu numai că nu va inventa şi nu-şi va
imagina răul, dar va fi atât de dispusă să acorde
beneficiul îndoielii, încât „bănuielile rele” îi vor fi străine.
(Compară cu 1 Tim. 6:4.) Dragostea „nu se bucură de nelegiuire,
ci se bucură de adevăr (dreptate)”; ca atare se va delecta în
a descoperi şi a face cunoscute cuvinte şi fapte nobile, dar nu-i
va face plăcere, ci va evita expunerea cuvintelor sau faptelor ruşinoase.
Dragostea „acoperă toate” (vers. 7, subsol — n. e.) ca şi
cu o mantie a simpatiei — deoarece nimic şi nimeni nu este perfect,
aşa încât să reziste la o inspecţie amănunţită.
Dragostea anticipează şi are totdeauna pregătită
mantia bunăvoinţei. Dragostea „crede toate” — nu este
dispusă să conteste pretenţiile de bune intenţii, ci
mai degrabă să le accepte. Dragostea „nădăjduieşte
toate”, contestând cât poate de mult ideea degradării totale.
Dragostea „rabdă toate”; este imposibil să fixeze o limită
la care să-l refuze pe cel ce are remuşcări cu adevărat.
„Dragostea nu piere niciodată.” Alte haruri şi daruri şi-ar
putea servi scopul şi apoi să treacă, dar Dragostea este atât
de esenţială, încât, odată obţinută, va fi
totdeauna a noastră — toată eternitatea. Dragostea este lucrul
principal. 1 Cor. 13:4-13.
Dar,
dacă a spune adevărul în mod supărător înseamnă
a încălca Legea Iubirii şi Regula de Aur, ce vom zice despre
obiceiul încă şi mai necuviincios, încă şi mai urât,
încă şi mai ((407)) criminal, atât de obişnuit nu
numai printre cei lumeşti şi printre creştinii nominali, ci
şi printre creştinii adevăraţi — acela de a spune
despre alţii lucruri necuviincioase, despre care nu se ştie
sigur că sunt adevărate. O, ruşine! ruşine! ca cineva
din poporul Domnului să treacă cu vederea în aşa măsură
instrucţiunea Domnului, „nu vorbiţi rău de nimeni”,
şi ca cineva, în afară de cei mai mici copii şi novici în
Legea Iubirii, să-i înţeleagă atât de greşit mesajul
— încât fără cele mai neîndoielnice dovezi din gura a doi
sau trei martori, şi încă fără reţineri, până
să şi creadă răul despre un frate sau un semen, dar
mi-te să-l mai şi repete altora — să-l defăimeze pe
bază de suspiciune sau zvon!
Noi
trebuie să ne judecăm pe noi înşine
„Dacă
ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi (pedepsiţi, corectaţi
de Domnul).” 1 Cor. 11:31.
Regula
de Aur va rezolva desigur această dispoziţie de „a pălăvrăgi”
despre alţii şi despre afacerile lor. Care bârfitor vrea să
fie bârfit? Care palavragiu vrea să i se discute problemele,
necazurile şi slăbiciunile, fie în public fie confidenţial?
„Lumea” nu prea are de vorbit altceva decât bârfe şi scandal,
dar Noua Creaţie ar trebui să fie de preferinţă mută
până când iubirea şi planul lui Dumnezeu îi va fi dat marea
temă despre care au cântat îngerii — „Slavă lui Dumnezeu
în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi
Lui”. Atunci „cuvintele gurii lor şi cugetarea inimii lor” vor
fi plăcute Domnului şi o binecuvântare pentru cei cu care vin
în legătură.
Apostolul,
comentând despre limbă, arată că acest mădular mic al
corpului nostru are mare influenţă. Ea ar putea răspândi
cuvinte blânde care să nu moară niciodată, ci să
continue mereu şi mereu, binecuvântând pe cei vii, iar prin ei pe
cei încă nenăscuţi. Sau, „plină de otravă de
moarte”, ea poate răspândi seminţele otrăvitoare ale gândului
ca să amărască viaţa unora şi să strice
şi să zdrobească viaţa altora. Apostolul spune —
„Cu ea binecuvântăm (onorăm) pe Domnul şi pe Tatăl,
şi tot cu ea blestemăm (rănim) pe oameni . . . Din aceeaşi
gură iese şi binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să
fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaşi deschidere a
izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă
amară?” Iac. 3:8-11.
((408))
„Din
plinătatea inimii vorbeşte gura”; aşa că atunci când
pălăvrăgim despre alţii, „ne amestecăm” în
treburile lor, dovedeşte că un colţ mare din inima noastră,
dacă nu mai mult, este gol în privinţa iubirii şi harului
lui Dumnezeu. Acest gând ar trebui să ne ducă imediat la tronul
harului şi la Cuvânt pentru umplerea cu Spirit aşa cum a promis
Domnul celor care înfometează şi însetează după el.
Dacă, mai rău decât pălăvrăgeala goală
şi amestecul în treburile altora, ne place să auzim
şi să vorbim de rău pe alţii, starea inimii este încă
şi mai rea: se revarsă de amărăciune — invidie, răutate,
ură, ceartă. Iar aceste caracteristici, după cum spune
apostolul, sunt „fapte ale cărnii şi diavolului” (Gal.
5:19-21). De-am putea lua „Creaţia Nouă” prin surprindere
şi de-am trezi-o complet asupra acestui subiect; căci dacă
faceţi aceste lucruri veţi cădea negreşit, şi
unora ca aceştia nu li se va da nici o intrare în Împărăţia
veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.
Pregătirea
pentru Împărăţie ne conduce tocmai în direcţia opusă,
după cum spune apostolul: „Să uniţi cu credinţa
voastră . . . răbdarea . . . dragostea de fraţi, iubirea
. . . Căci dacă faceţi lucrul acesta nu veţi
aluneca niciodată; căci . . . vi se va da din belşug
intrare în Împărăţie” (2 Pet. 1:5-11). Apostolul Iacov
este foarte clar asupra acestui subiect şi spune: „Dacă aveţi
în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă
lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului.
Înţelepciunea aceasta nu vine de sus şi este pământească,
sufletească, demonică” (Iac. 3:14, 15). Oricine are astfel de
spirit defăimător şi amar, are tocmai contrariul Spiritului
lui Cristos, Spiritului sfânt, spiritului Iubirii: acesta să nu se
mintă nici pe sine nici pe alţii — să nu se laude cu ruşinea
sa — să nu pună astfel întunericul în locul luminii,
spiritul lui Satan în locul Spiritului Celui Uns.
Continuând,
apostolul arată că secretul confuziei şi neliniştii
care a tulburat poporul Domnului din toate timpurile este starea necurată,
numai parţial sfinţită a inimii, zicând: „Căci
acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine (nelinişte,
tulburare) şi orice lucru rău” (Iac. 3:16). Dacă acestor
buruieni ale naturii vechi decăzute li se permite să crească,
ele nu numai că vor fi vătămătoare, dar treptat ((409))
ele se vor îngrămădi şi vor ucide toate florile şi
darurile dulci şi frumoase ale Spiritului.
Judecarea
de sine corectă
Apostolul
Pavel se referă la creşterea noastră cuvenită ca Nouă
Creaţie şi la judecarea sau criticarea corectă a noastră
înşine, zicând: „Fiindcă avem astfel de făgăduinţe,
iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a
cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea
în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1). „Fiecare să se
cerceteze pe sine însuşi” — să-şi observe slăbiciunile
şi murdăria naturii sale decăzute, carnale, şi să
caute să se cureţe, „dezbrăcându-se” de faptele „omului
cel vechi” şi fiind înnoit, schimbat din slavă în slavă,
tot mai mult în chipul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, care este atât
Modelul cât şi Răscumpărătorul şi Domnul nostru.
Dar apostolul ne îndeamnă să ne curăţim cât este
posibil nu numai carnea, ci şi spiritul sau mintea — ca mintea nouă,
hotărârea sau voinţa sfântă să capete deplin control
şi ca fiecare gând să fie adus în robie faţă de voinţa
lui Dumnezeu, aşa cum aceasta este exprimată şi ilustrată
în Cristos.
Va
fi zadarnic să ne străduim a ne curăţi carnea şi
a ne înfrâna limba dacă neglijăm inima, mintea, spiritul, în
care se nasc gândurile, care numai se manifestă în murdăria cărnii
— prin cuvinte şi fapte. Numai prin rugăciune şi
perseverenţă se poate realiza această curăţire
care este necesară pentru a avea o parte în Împărăţie
— „ducând până la capăt sfinţirea în frică de
Dumnezeu”. Dar noi nu putem spera că vom putea efectua o curăţire
absolută a cărnii. Domnul cere o curăţire absolută
a voinţei, a inimii, a spiritului (implicând o curăţire cât
se poate de completă a cărnii şi a limbii). Acolo unde El
vede inima curată şi loială faţă de El, faţă
de spiritul Său şi faţă de legea Iubirii, va da, la
timpul cuvenit, corpul nou potrivit pentru ea. „Ferice de cei cu inima
curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Mat. 5:8.
Cât
de potrivite sunt aici cuvintele apostolului (2 Tes. 3:5): „Domnul să
vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu” —
dragoste care este blândă, umilă, răbdătoare, îndelung
răbdătoare — care nu caută mai mult decât are, ((410))
care nu se îngâmfă, nu este invidioasă — care nu se gândeşte
şi nu vorbeşte răul, ci se încrede, este blândă
şi atentă conform Regulii de Aur. Noi avem nevoie să ne fie
îndreptată inima spre această iubire, căci, fiind o
Creaţie Nouă umblăm pe o cale nouă — nu după
trup, ci după Spirit. Şi singur Domnul este îndrumătorul
şi conducătorul nostru competent — deşi El poate folosi
diferitele „membre” ale Sale ca purtătorii Săi de cuvânt.
„Urechile tale vor auzi după tine (din trecut) glasul care va zice:
«Iată drumul, mergeţi pe el».” Isa. 30:21.
„Nici
eu însumi nu mă mai judec — Cel care mă judecă este
Domnul”
Sunt
unii din Noua Creaţie — remarcabil de puţini totuşi —
care par dispuşi să se judece fără milă. În mod
cuvenit ei critică orice greşeală şi slăbiciune a
lor şi doresc să se elibereze de orice neajuns, dar în mod
necuvenit ei uită că Domnul nu ne cunoaşte şi nu ne
judecă după trup, ci după spirit — după
intenţie, voinţă, dorinţă, efort. Ei dau prea
mare atenţie cuvintelor fariseilor: „Îţi mulţumesc că
nu sunt ca ceilalţi oameni”, şi prea puţină atenţie
cuvintelor inspirate ale Domnului privind baza acceptării Lui şi
virtutea sângelui preţios în curăţirea de tot păcatul.
Cugetând despre această chestiune ei uită că dacă ar
fi perfecţi sau ar putea face perfect n-ar mai avea nevoie de nici un
Mântuitor, de nici un Avocat. Ei uită că „prin har suntem mântuiţi”
şi nu prin faptele cărnii.
Aceştia
trebuie să-şi aplice cuvintele apostolului: „Este ceva foarte
neînsemnat să fiu judecat de voi sau de vreo judecată omenească.
Ba încă nici eu însumi nu mă mai judec, căci nu sunt conştient
de nimic (greşit ca administrator) împotriva mea; totuşi, nu
pentru aceasta sunt îndreptăţit: Cel care mă judecă (pe
mine şi pe toţi) este Domnul. De aceea să nu judecaţi
nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la
lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va descoperi gândurile
(intenţiile) inimilor”. 1 Cor. 4:3-5.
Încrederea
noastră este în Domnul şi nu în carnea noastră slabă,
decăzută. Noi am aflat despre harul şi îndurarea lui ((411))
Dumnezeu faţă de toţi care se încred în El şi caută
să umble conform Spiritului iubirii, chiar dacă nu pot
umbla pe deplin la înălţimea cerinţelor lui
perfecte. Noi însă nu sperăm să fim perfecţi în trup,
ci perfecţi în spirit, în intenţie; şi credinţa
şi zelul nostru (prin meritul Răscumpărătorului) vor
fi socotite ca fiind compensatoare pentru neajunsurile noastre reale, pe
care noi le urâm şi ne străduim zilnic împotriva lor. Analizând
problema, întrebăm: Ne iubeşte Dumnezeu pe noi care prin natură
am fost copii ai mâniei ca şi alţii? Este El pentru noi, dornic
să ne ajute şi să ne acorde încredere pentru orice dorinţă
bună şi efort, chiar dacă ele duc la eşec parţial
sau total? Da, Domnul răspunde: „Însuşi Tatăl vă
iubeşte”. Apostolul adaugă: Dacă Dumnezeu aşa ne-a
iubit, pe când noi eram încă păcătoşi, încât El a
dat pe Singurul Său Fiu Conceput pentru răscumpărarea
noastră, „cum nu ne va da fără plată, împreună
cu El, toate (cele necesare pentru alergarea noastră pentru premiul
pe care ni-l pune în faţă în Evanghelie)?” Desigur, dacă
El ne-a iubit pe când eram păcătoşi, acum ne iubeşte
cu mai multă gingăşie — acum că ne-a adoptat în
familia Sa — acum că vede în inimile noastre o dorinţă
sinceră de a-I face voia. Să fim ca atare de bună credinţă
şi să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului
ceresc, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm
har, ca să ne ajute la orice timp de lipsă. Evr. 4:16.
Un
cuvânt de prevenire este însă necesar pentru celălalt aspect
al acestei probleme. Cu toţii am cunoscut exemple în care smerenia
şi lipsa de încredere, teama şi îndoiala în harul lui
Dumnezeu au cedat locul unei stări opuse, de siguranţă de
sine încrezută, de orbire totală în privinţa greşelilor
şi de mulţumiri fariseice pentru că se simţeau mai
buni decât alţi oameni. Vai! aceasta este o stare cât se poate de
deplorabilă şi ne temem că este fără speranţă!
Credinţa este necesară, dar trebuie să fie credinţă
în Dumnezeu şi nu în sine. Cauza unei astfel de abateri se va găsi
în general în neglijarea Legii Iubirii şi a Regulii de Aur.
Denaturarea iubirii faţă de Domnul, a iubirii faţă de
planul Său îndurător, a iubirii faţă de fraţii
din Creaţia Nouă şi a iubirii compătimitoare faţă
de lume este — iubirea de sine, încrederea în sine, cinstirea de sine,
mărirea de sine. Să ne păzim de această cale lăturalnică
ce duce departe ((412)) de Domnul, de Spiritul Său şi de
Împărăţia Sa. Deşi conducătorii sunt în mod
special expuşi la această capcană, totuşi şi alţii
sunt expuşi la ea. Unii foarte deficitari în orice calitate de învăţător
devin grozav de „umflaţi de o mândrie deşartă prin gândurile
firii păcătoase” — mândri, neştiind nimic, dar „având
boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de
cuvinte, din care se nasc: invidia, certurile, cuvintele jignitoare, bănuielile
rele. . . . Fereşte-te de astfel de oameni. Negreşit, evlavia însoţită
de mulţumire este un mare câştig”. 1 Tim. 6:4-6 (Cornilescu
— n. e.); vezi şi 1 Ioan 3:9, 10.
Biserica
trebuie să judece unele lucruri
Deşi
individual noi nu trebuie să judecăm sau să condamnăm,
ci să aşteptăm timpul Domnului pentru manifestarea publică
a deciziei Sale în privinţa fiecărui membru al corpului Său,
„Creaţia Nouă”, totuşi în unele cazuri Biserica (adunarea,
Ecclesia) este obligată de datorie să judece. De exemplu,
apostolul menţionează un caz de desfrânare recunoscut public de
către vinovat şi cunoscut întregii Biserici; el spune că
având părtăşie cu astfel de libertin mărturisit
Biserica greşise şi de aceea el îşi exercita autoritatea
apostolică excomunicându-l pe vinovat, separându-l de părtăşia
credincioşilor, predându-l în mod figurativ Satanei pentru pedepse,
pentru nimicirea carnalităţii, pentru ca spiritul, mintea cea
nouă să poată fi astfel mântuită în ziua Domnului,
la timpul socotelii de la încheierea acestui veac. 1 Cor. 5:5.
Numai
Domnul Însuşi sau unul dintre apostolii Săi (cei doisprezece
speciali, dintre care Pavel a fost ultimul, ales în locul lui Iuda) ar
avea autoritatea, dreptul să procedeze în maniera declarată; întocmai
cum numai un apostol ar fi putut proceda cum a procedat Petru cu Anania
şi Safira (Fapt. 5:1-11). Apostolul Pavel explică mai departe
poziţia lui zicând: „V-am scris în epistola mea să n-aveţi
nici o legătură cu cei desfrânaţi; însă n-am înţeles
(interzicerea legăturilor) cu desfrânaţii lumii acesteia, sau
cu cei lacomi de bani, sau cu cei zgârciţi, sau cu cei care se închină
la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume”.
El a vrut ca ei să vadă că un lucru este să ai legături
de ((413)) afaceri cu cei nesfinţiţi, şi un lucru
complet diferit este să-i recunoşti pe aceştia ca membri
confraţi ai Noii Creaţii. Nici coborârea standardului moral n-ar
fi o amabilitate faţă de încălcător; lui i-ar fi de
mai mare ajutor dacă ar vedea că necurăţia lui l-a
separat în întregime de poporul Domnului; şi dacă într-adevăr
ar fi conceput de Spiritul lui Dumnezeu, el şi-ar da seama cu atât
mai prompt şi mai acut de poziţia sa adevărată, ar învăţa
lecţia şi s-ar căi. Biserica a exercitat o caritate greşită
faţă de încălcător şi prin aceea a riscat o
demoralizare generală printre membrii ei, şi de asemenea o
contaminare printre toţi credincioşii din alte adunări care
puteau afla despre stările care domneau în Corint.
Apostolul
schiţează pe scurt datoria celor credincioşi în asemenea
cazuri; şi noi parafrazăm cuvintele sale după cum urmează:
Ceea ce v-am scris este că voi nu trebuie să aveţi părtăşie
cu un om cunoscut ca „frate” dacă este desfrânat, sau
lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător,
sau beţiv, sau hrăpăreţ — nu, nici măcar
să nu mâncaţi cu acesta. De fapt, eu nu încerc să judec
lumea, ci vă îndemn pe voi ca Biserică să-i judecaţi
pe aceia pe care-i acceptaţi ca fraţi. Dumnezeu îi va judeca pe
cei din afară: datoria voastră este să scoateţi din
mijlocul vostru persoanele rele. 1 Cor. 5.
Apostolul
urmează acest argument criticând faptul că în disputele dintre
fraţi exista tendinţa de a apela la curţile de justiţie
lumeşti în loc de a suporta cu răbdare răul dacă
acesta era suportabil, sau, dacă era insuportabil, să-l ducă
în ultimă instanţă în faţa Bisericii ca o curte.
Apostolul îndeamnă ca, dacă Dumnezeu alege Biserica pentru a fi
viitorul judecător al lumii, desigur membrii ei să nu fie mai puţin
corecţi, onorabili şi drepţi în deciziile lor decât lumea,
chiar şi acum. Şi cel mai puţin apreciat în Biserică
trebuie să fie demn de încredere în asemenea probleme. Nu este nici
unul printre voi în a cărui înţelepciune şi integritate
toţi s-ar putea încrede fără rezerve, şi la a cărui
decizie s-ar supune cei în cauză?
„De
ce nu răbdaţi mai bine paguba?” De ce nu suportaţi
nedreptatea, dacă gândiţi că decizia este incorectă?
— de ce nu suportaţi pierderea, decât să continuaţi
certurile sau să ((414)) recurgeţi la curţile de
justiţie publice cu acuzaţii unul împotriva altuia? Nu, spune
apostolul, îmi dau seama nu numai că nu sunteţi dispuşi să
suferiţi nedreptatea de dragul păcii şi armoniei în corpul
lui Cristos, dar mai rău, şi mai mult: sunt printre voi din
aceia care-s dispuşi să nedreptăţească şi să
înşele — şi încă pe fraţii lor. Ca Biserică a
Domnului, nu căutaţi voi să ajungeţi în Împărăţie?
Şi „nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi;
nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli,
nici cei adulteri, nici cei afemeiaţi cu ei înşişi,
nici homosexualii, nici hoţii, nici cei lacomi de
bani, nici beţivii, nici defăimătorii,
nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia
lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi
fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi
fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Hristos şi
prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Cor. 6:1-11.
Această
listă de încălcări care ar exclude pe cineva de la Împărăţie
trebuie să fie un ghid în privinţa încălcărilor care
să-l excludă pe acesta de la părtăşie în Biserică.
În privinţa tuturor acestor lucruri, deci, se aplică cuvintele
„Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela”,
oricine ar fi acela care este vinovat de vreuna din aceste încălcări.
„Dacă
fratele tău păcătuieşte împotriva ta”
Dar
nu este oare aceasta în conflict cu porunca Domnului nostru, „Nu judecaţi
ca să nu fiţi judecaţi?” Nu trebuie oare să-l judecăm
pe răufăcător individual şi apoi să vorbim, sau să
clevetim despre faptele sale rele, sau să-l „vorbim de rău”,
aşa încât toată Biserica să-l cunoască şi să-l
respingă pe răufăcător?
În
nici un caz: aranjamentul divin este în armonie deplină cu el însuşi
când este corect înţeles. Dacă A şi B au o neînţelegere,
şi A crede că a fost păgubit de B, el nu trebuie să-l
judece pe B în sensul de a-l condamna. El poate doar spune: „Este o neînţelegere
între noi şi eu sunt sigur că am dreptate; deşi B s-ar
putea simţi şi el sigur că are dreptate şi că eu
n-am fost păgubit”. A nu poate exclude de la părtăşie
pe B în baza aceasta, căci a face astfel ar însemna să-l judece
((415)) — să-l condamne. El ar putea să-şi
spună: „Problema este totuşi măruntă, ca între fraţi,
şi o voi lăsa să treacă, crezând că B, ca frate
în Domnul, nu m-a nedreptăţit intenţionat şi poate că
vederea mea, nu a lui este cea greşită”.
Dacă
nu este în stare să privească astfel, totuşi nu trebuie să
judece, nu trebuie să decidă că el are dreptate şi B
nu are — ci trebuie să meargă la B şi să-i
explice cum îi apare lui situaţia, şi dacă este posibil să
ajungă la o înţelegere amabilă, frăţească,
poate prin concesii reciproce. Dar dacă ei nu pot fi de acord, el le
poate cere la doi sau trei fraţi dintre cei mai înţelepţi
din Biserică, C şi D (fraţi în a căror sinceritate B
şi el ar avea mare încredere), să meargă cu el la B
în această problemă — nu să-l condamne pe B, căci
nu trebuie să-l fi condamnat sau judecat nici A însuşi, ci să
audieze cazul în prezenţa lui A şi B şi să-i sfătuiască
pe amândoi. Aceasta ar trebui să dea rezultate satisfăcătoare
pentru toţi — în special dacă toţi au spiritul iubirii
unul faţă de altul şi dorinţa de a proceda corect unul
faţă de altul ca membri ai corpului uns. Dar dacă pacea nu
este încă stabilită, totuşi nu trebuie să se facă
nici o judecare, nici o condamnare, deoarece nu pot „judeca” doi
sau trei fraţi, ci numai Biserica poate judeca.
Dacă
atunci când A a luat cu el pe C şi D, ei şi-au spus părerea
împotriva lui A şi în favoarea lui B, aceasta ar trebui să pună
capăt situaţiei. În asemenea condiţii, A nu poate duce
cazul în faţa Bisericii. În mod evident el ar fi încrezut şi
„obraznic” dacă ar duce cazul mai departe. Instrucţiunea
Domnului nu-i mai dă alte privilegii (Mat. 18:15); dar dacă el
ar fi tot nemulţumit, nu cunoaştem nici un principiu care să
fie încălcat dacă ar lua pe alţi doi sau trei fraţi
capabili şi fără prejudecăţi, E, F, G, şi ar
merge la B pentru o nouă audiere a cazului şi a avea sfatul lor.
Dar
dacă, atunci când A a luat pe C şi D şi au mers la B, toţi
au fost în favoarea argumentelor lui A, că B îl nedreptăţise
şi refuza să se oprească, şi dacă B după un
timp rezonabil refuză sau neglijează să îndrepte greşeala,
A ar fi privilegiat ca împreună cu C şi D să ceară o
adunare a Bisericii, în faţa căreia A şi B să repete
toată situaţia — căci trebuie să se presupună că
dacă B se asociază încă cu ((416)) Biserica înseamnă
că el îi recunoaşte sfatul şi autoritatea, şi trebuie
de asemenea să se presupună că B este conştiincios. Când
Biserica ascultă cazul, să nu uite că numai îndreptăţiţii
şi sfinţiţii constituie Biserica şi că ei
stau la judecată în numele Domnului şi Capului lor
şi pentru a exprima judecata Lui. Demersul nu este pentru a se
face o luptă de partide în Biserică, ci pentru a se păstra
unitatea în legătura păcii. A şi B desigur nu trebuie să
voteze, şi nu trebuie să voteze nimeni care simte altceva decât
dorinţa de a exprima judecata Domnului în cazul respectiv. Decizia
trebuie să fie unanimă, sau practic unanimă — chiar dacă
aceasta ar trebui să ceară ceva modificare a sentimentelor
extreme. Dreptatea să fie totdeauna temperată de milă, „luând
seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu”. Gal.
6:1.
Decizia
Bisericii trebuie să fie acceptată de către toţi ca
finală; şi oricine refuză să accepte şi să
se conformeze cerinţelor ei în astfel de chestiune de morală
(nu de conştiinţă) trebuie să fie pentru alţii
„ca un păgân şi ca un vameş” — până când va
înceta să sfideze Biserica — când, desigur, acesta va fi iertat
şi primit la părtăşie deplină ca înainte.
Obiectivul nu este ca fratele să fie respins complet, ci numai să
se arate lipsă de favoare faţă de calea sa greşită
cu scopul de a-l ajuta să şi-o corecteze. A-l trata pe un atare
„ca pe un păgân şi ca pe un vameş” n-ar însemna ca
acesta să fie defăimat şi dezonorat nici chiar după ce
a fost pus la o parte. Cei din poporul Domnului nu trebuie să fie defăimători
sau bârfitori în nici o împrejurare: porunca generală „nu vorbiţi
rău de nimeni” se aplică în cazul acesta cu exactitate. Nici
despre vameşi şi păcătoşi nu trebuie să
vorbim rău, şi nici să ne uităm cu mânie la ei sau să
refuzăm a avea afaceri cu ei, ci trebuie să le reţinem părtăşia
deosebită şi politeţea care sunt cuvenite fraţilor din
Noua Creaţie care posedă Spiritul sfânt şi iubirea,
bucuria şi pacea acestuia.
Dacă
B ar refuza să asculte Biserica şi să înceteze a mai face
rău lui A, iar mai târziu s-ar căi şi ar fi reprimit la părtăşie
deplină, ar trebui să se ţină cont de neascultare ca
un lucru împotriva lui, dacă vreodată ar fi nominalizat pentru
datoriile de Bătrân. El ar trebui să manifeste o schimbare
categorică ((417)) înainte de a fi considerat potrivit pentru
acel serviciu; deoarece chiar dacă ar fi cu totul conştiincios,
calea lui ar dovedi cel puţin că este mărginit în privinţa
a ceea ce este drept acolo unde interesele sale personale ar fi implicate.
Într-adevăr, a refuza să dea atenţie sfatului a trei fraţi
şi a necesita aducerea celui greşit în faţa Bisericii
pentru judecare ar fi un indiciu nefavorabil, chiar dacă după
aceea el ar asculta Biserica, s-ar supune şi i-ar aduce despăgubiri
lui A.
Iertaţi
de şaptezeci de ori câte şapte
Să
presupunem că la început când A a mers la B să discute
nedreptatea care i-a fost făcută lui A, discuţia a avut ca
rezultat recunoaşterea de către B a greşelii sale şi
străduinţa de a o îndrepta cât se poate de bine; sau să
presupunem că el s-a căit astfel după a doua vizită a
lui A împreună cu C şi D, atunci care ar trebui să fie
atitudinea lui A faţă de B? A ar trebui să-l ierte, şi
aceasta din toată inima. Să nu-i dea nici măcar o pedeapsă,
ci să-şi amintească cuvintele: „Răzbunarea este a
Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul!” Dar cât de des trebuie să
se facă acest lucru? De câte ori trebuie să-l iertăm dacă
se căieşte? De câte ori trebuie să-i suportăm slăbiciunile?
„De şapte ori?” — a întrebat Petru. Răspunsul Domnului
nostru este acelaşi şi pentru noi — „Eu nu-ţi zic până
la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”.
Noi trebuie să iertăm greşelile altora aşa cum am vrea
noi ca Tatăl din cer să ne ierte greşelile împotriva legii
Sale divine. Dacă suntem ispitiţi să dispreţuim pe
fratele nostru pentru slăbiciunile sale, să ne gândim la
propriile slăbiciuni şi să ne amintim că acela care nu
arată milă nu va primi milă*. Iac. 2:13.
———————
*Vezi
şi cap. 6 — „Disciplina în Ecclesie”
———————
Ofense
la adresa Bisericii
Am
analizat procedura corectă în judecarea ofenselor personale, dar în
cazul desfrânării menţionat de apostol şi în alte
posibile cazuri ofensa ar putea să nu fie împotriva vreunui anumit
membru al Ecclesiei, ci împotriva întregii ((418))
Ecclesii, împotriva cauzei pe care noi împreună o reprezentăm.
Care trebuie să fie atunci modul de a proceda?
Ar
putea fi la fel ca şi în cazul unei nedreptăţi individuale,
dacă păcatul n-ar fi de domeniu public. Dar dacă problema
ar fi cunoscută public, ar fi de datoria bătrânilor să-l
citeze pe ofensator în faţa Bisericii pentru judecare, fără
vizitele preliminare private, fiindcă publicitatea l-a făcut să
treacă de domeniul rezolvării private. Tot aşa, dacă
ar fi un caz de defăimare a bătrânilor sau a vreunuia dintre ei,
cazul ar trebui audiat de către Biserică, şi nu în
particular, deoarece defăimătorii, dacă în deplină
cunoştinţă au gândit că au o cauză bună,
totuşi au neglijat regula Domnului („Du-te între tine şi el
singur”, iar apoi „mai ia cu tine unul sau doi fraţi”) şi
au răspândit poveşti scandaloase şi defăimătoare,
prin aceasta au dus cazul în afara puterii de îndreptare individuală
şi l-au făcut caz pentru Biserică.
În
asemenea cazuri ar fi potrivit ca Bătrânul defăimat să
convoace consiliul Bătrânilor ca reprezentanţi ai Bisericii, să
nege calomniile şi să ceară ca defăimătorii să
fie traşi la răspundere în faţa Bisericii pentru acuzaţiile
de defăimare şi mărturie mincinoasă, deoarece ofensa
lor a fost faţă de Biserică (1) prin aceea că a fost
contrară regulilor aşezate de Capul Bisericii şi contrară
decenţei şi bunelor moravuri; şi (2) deoarece defăimarea
fiind la adresa unui Bătrân ales de Biserică, a fost astfel defăimare
la adresa întregii Biserici care l-a ales. Defăimătorii ar
trebui să fie condamnaţi şi mustraţi, cerându-li-se să-şi
recunoască greşeala; dar după ce s-ar face acest lucru ei
ar avea dreptul să facă demersuri împotriva Bătrânului
presupus a fi în eroare, întocmai cum ar fi trebuit să facă de
la început.
Toţi
trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de
judecată a lui Cristos
— 2 Cor. 5:10 —
„Ne”
din acest text se referă fără îndoială la Biserică
— Noua Creaţie. Nu trebuie să fie confundat cu adunarea „tuturor
popoarelor” înaintea Fiului Omului când El va veni în slava Sa împreună
cu toţi sfinţii mesageri, aşa cum se ((419))
relatează în Matei 25:31-46. Când Fiul Omului va „sta pe scaunul
de domnie al slavei Sale”, El a promis că Ecclesia Sa
credincioasă, Mireasa Sa, va avea parte de scaunul acela de domnie
şi slavă şi va lua parte la acea judecată Milenară
a popoarelor, inclusiv a „tuturor celor din morminte”.
Judecata
Bisericii este evident înfăţişată şi descrisă
de Domnul nostru în Matei 25:14-30 şi Luca 19:12-26. Ea va avea loc
la sfârşitul acestui veac şi va fi prima lucrare a Regelui la a
doua venire a Sa, înainte de a începe să Se ocupe de lume. El Se va
socoti întâi cu servii Săi, cărora le-a încredinţat
diferite administrări de bogăţie şi influenţă,
talent şi ocazie, pe care ei le-au folosit mai mult sau mai puţin
credincios, perseverent şi sacrificator de sine. Cu aceştia
trebuie să Se socotească, iar credincioşii să fie răsplătiţi
şi să primească stăpânire peste două cetăţi,
cinci cetăţi sau zece cetăţi — altfel numite „bucuriile
Domnului”. Răsplăţile nu vor fi toate la fel în privinţa
slavei şi onoarei, deşi toţi vor fi slăviţi
şi onoraţi. După cum „o stea se deosebeşte în strălucire
de altă stea”, tot aşa vor fi şi cei care vor avea parte
de Întâia Înviere la „slavă, cinste şi neputrezire”. 1
Cor. 15:41.
Probele
vor fi credincioşia, iubirea şi zelul. Cei care au talanţi
şi-i îngroapă în pământ, în afaceri, în plăceri
sau lenevie, vor arăta astfel lipsă de iubire şi apreciere
— şi prin urmare nevrednicie de Împărăţie şi
nu vor intra „în bucuriile Domnului”, nici nu li se va permite să
domnească împreună cu El pentru binecuvântarea lumii.
