Vol. 6 - Noua Creaţie

 STUDIUL XIII

Noua Creaţie - Obligaţiile Părinteşti ale Noii Creaţii

Exercitarea puterilor de reproducere este însoţită de obligaţii mari — Influenţele prenatale — „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze” — Influenţa şcolilor de duminică — Încrederea copiilor — Puterea sugestiei în educarea copiilor — Copiii noştri în timpul de strâmtorare — Distracţiile potrivite şi nepotrivite — Căsătoria copiilor Noilor Creaturi

Obligaţiile părinteşti sunt printre cele mai importante obligaţii care aparţin de problemele omenirii. Puterea de a înmulţi specia umană, cu toate posibilităţile legate de fiinţa astfel adusă în existenţă şi asociate cu ea, este o putere minunată — cea mai mare asemănare a umanităţii cu puterea divină. Este într-adevăr exercitarea puterii divine de către om ca agentul lui Dumnezeu. Posibilităţile legate de naşterea fiecărui copil se întind în direcţii diferite, de avantaj sau dezavantaj, de bine sau rău, de onoare sau dezonoare, până la extreme uimitoare. Desigur, dacă omenirea ar putea înţelege acest lucru din adevăratul punct de vedere, ea ar ridica conceperea copiilor de pe planul unei exaltări şi al unei relaxări a principiilor morale şi intelectuale pe un plan consacrat, în care responsabilităţile de tată şi mamă ar fi îndeplinite într-o manieră şi într-un grad care până acum au fost desigur atinse numai de către foarte puţini. Aceste gânduri în privinţa obligaţiei s-ar extinde nu numai asupra copilului, ale cărui însuşiri mintale, morale şi fizice depind de părinţi, ci şi asupra Creatorului care i-a încredinţat omenirii această putere de înmulţire minunată, şi Căruia, în calitatea lor de administratori, ar fi de aşteptat să-I dea socoteală pentru folosirea acestei puteri divine.

Aceste simţăminte de responsabilitate se intensifică pe măsură ce începem să ne dăm seama că sub aranjamentul divin părinţii influenţează caracterul viitorului copil, nu numai în momentul ((520)) conceperii lui, ci în toată perioada sarcinii. În perioada aceea mintea mamei, gândurile ei, dispoziţia ei, sentimentele ei, se imprimă asupra copilului în embrion; şi nu numai atât, dar în acea perioadă mama însăşi este în mod deosebit sensibilă la influenţele înconjurătoare, multe dintre ele, dacă nu toate, atârnând de grija soţului. Dacă mintea mamei va fi menţinută bine dispusă şi veselă, iar inima fericită, acestea vor influenţa favorabil embrionul; dar dacă, dimpotrivă, ea este hărţuită, îngrijorată, tulburată, asaltată de certuri şi nedumeriri, acest necaz se va imprima în mod sigur asupra embrionului, dându-i în viaţă o dispoziţie morocănoasă sau tristă sau ţâfnoasă. Dacă mediul prenatal este depravat, egoist şi josnic, este vreo mirare că embrionul astfel influenţat şi copilul născut cu astfel de impresii va fi ticălos, josnic şi cu tendinţe spre depravare, egoism etc.?

Să nu fim înţeleşi a pretinde că tot răul din lume se trage direct dintr-o moştenire părintească de păcat şi slăbiciune dată copilului în perioada de sarcină, şi nici chiar că tot se trage de aici şi de la educaţia ulterioară a copilului până la vârsta maturităţii. Admitem că este posibil ca unii bărbaţi răi şi unele femei rele să fi avut naştere şi educaţie relativ nobile, întocmai cum şi Satan a fost creat perfect şi a păcătuit cu voia când era încă sub tutela Creatorului; totuşi suntem serios înclinaţi să ne îndoim că multe din caracterele rele au avut aceste două ajutoare importante ale integrităţii. Suntem complet de acord cu declaraţia scripturală a regulii generale: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”. Câţi părinţi, mai mult sau mai puţin înclinaţi să pună la îndoială caracterul adevărat al acestei scripturi, îşi aduc aminte că educaţia unui copil trebuie să înceapă în momentul conceperii lui, şi că un copil nepotrivit conceput are nevoie să fie educat pentru a scoate din el slăbiciunile, nechibzuinţele şi păcatul care au fost imprimate în el înainte de a se naşte?

Nu vrem să dăm de înţeles că există posibilitatea naşterii unui copil perfect în condiţiile prezente decăzute şi ((521)) imperfecte. Dimpotrivă, ne amintim bine declaraţia Domnului: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” Recunoaştem că toţi putem spune despre noi: „Sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea”, şi îndemnăm doar ca, indiferent de ceea ce vede sau nu vede lumea în acest subiect, poporul Domnului din Noua Creaţie să-şi dea seama de posibilitatea uşurării într-o anumită măsură de întinăciunile şi slăbiciunile care aparţin rasei decăzute. Cel puţin ar trebui să caute să li se nască copii cu caractere atât de nobile cât pot ei să le dea sub aranjamentele divine. Ei totuşi vor fi decăzuţi şi totuşi vor avea nevoie de un Mântuitor, şi fără El nu vor putea ajunge nici la perfecţiune, nici la vrednicie de viaţă veşnică. Omul natural ar putea înţelege acest adevăr într-o anumită măsură şi ar putea profita de unele sugestii ca acestea, dar nu în măsura în care profită Noua Creatură.

Oricât s-ar strădui, bărbatul natural este totuşi natural — din pământ, pământesc — şi ca atare poate imprima asupra soţiei, iar ea asupra embrionului, numai astfel de gânduri şi sentimente cum posedă, iar acestea sunt deficitare în ceea ce priveşte sentimentele cele mai înalte — cele spirituale. În timp ce mintea Noii Creaturi înţelege speranţele, făgăduinţele şi idealurile spirituale şi caută în mod cuvenit să le imprime asupra tuturor celor pe care Domnul Dumnezeul nostru îi va chema prin adevărul şi harul Său — caută în mod special să dezvolte copii ai lui Dumnezeu — totuşi, dacă dintr-un motiv oarecare intră într-o legătură matrimonială şi consideră înţelept să procreeze o familie umană, aceştia au mare avantaj în această privinţă comparativ cu bărbatul natural şi cu femeia naturală. Ei au idealuri mai înalte, speranţe mai mari, aspiraţii mai nobile, bucurii mai curate: şi dându-şi seama de influenţa gândurilor, emoţiilor şi sentimentelor lor asupra copilului în embrion, astfel de părinţi vor fi într-o poziţie de a face pentru copil într-adevăr cu mult mai mult decât alţi părinţi pentru odraslele lor.

Lumea a câştigat o înţelepciune cumva egoistă în această privinţă. De exemplu, cei pe care-i interesează animalele de prăsilă frumoase, vite, cai, oi etc., nu numai că dau atenţie ((522)) mare unei împerecheri potrivite, ci, pe lângă aceasta, în special când este vorba de creşterea cailor de cursă, acordă atenţie mare mamelor în perioada de gestaţie. Se îngrijesc de toate nevoile şi confortul lor, grajdurile lor sunt curate, luminoase; şi fără să ştie în ce măsură iapa apreciază fotografiile, pe pereţii grajdului ei se atârnă fotografii cu cai alergând. Mai mult, când încă este în perioada de gestaţie, este dusă la curse, unde poate vedea cai în concurs etc. Toate acestea sunt menite a produce în mamă o ambiţie, a cărei imprimare reflectată asupra mânzului ei în embrion va fi folositoare, avantajoasă pentru viteză, şi astfel profitabilă şi plăcută proprietarului din punct de vedere financiar şi în alt mod.

Părinţii umani n-au nici un astfel de interes financiar legat de odraslele lor, dar ei au, sau ar trebui să aibă, un interes mult mai adânc şi mai lipsit de egoism. Speranţele şi ambiţiile lor pentru copiii lor ar trebui să fie spre a-i vedea bine înzestraţi în privinţa calităţilor mintale şi morale. Şi, chiar dacă Noua Creatură nu poate spera să-şi conceapă copilul la natură spirituală (deoarece aceasta nu ţine de domeniul ei), ar putea spera să-i dea ca moştenire pământească o natură atât de bună încât să privească cu mare simpatie lucrurile spirituale. Astfel trebuie să fie desigur dorinţa, scopul şi speranţa lor. Mulţi copii au fost concepuţi de părinţi oneşti, temători de Dumnezeu şi au fost în mod corespunzător binecuvântaţi, iar această influenţă, favorabilă pentru un standard uman înalt, a mers oriunde a mers şi Evanghelia lui Cristos. Ca atare, noi avem astăzi tipuri şi standarde mai înalte care predomină mai larg în ţările civilizate decât în ţările păgâne, în ciuda faptului că creştinii nu şi-au apreciat decât imperfect privilegiile şi responsabilităţile legate de copiii lor.

Rezumatul argumentului este următorul: Dacă Noile Creaturi se căsătoresc şi intenţionează să nască urmaşi după trup, aceştia să-şi pregătească mintea şi dorinţa astfel încât momentul conceperii să fie nu numai un moment de iubire şi respect reciproc, ci şi de reverenţă faţă de Creator şi de apreciere a puterii de procreare asemenea lui Dumnezeu ((523)) acordată lor. Pe lângă aceasta, să fie o ocazie de rugăciune pentru binecuvântarea divină; şi după aceea, în fiecare zi şi în fiecare ceas, interesele copilului să fie păstrate în toate aranjamentele vieţii. Să nu fie considerat un simplu incident din viaţă, ci lucrul cel mai important. Ar fi o ocazie specială pentru exercitarea darurilor spiritului, care ar trebui să fi fost cultivate înainte în măsură considerabilă — credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale, speranţă, încredere, răbdare, amabilitate frăţească, smerenie, blândeţe, iubire. Acestea desigur predomină totdeauna printre cei care sunt din Noua Creaţie, dar ei trebuie să fie atenţi în astfel de timp fiindcă îşi dau seama că influenţează, marchează, imprimă caracter asupra unei alte generaţii.

Pe cât este posibil, casa să fie luminoasă şi veselă, mintea îndreptată spre astfel de canale care ar fi avantajoase, spre citire, scriere, matematici şi datoriile practice ale vieţii. Cultivarea inimii nu trebuie nici ea să fie uitată — cultivare pe liniile celui mai deplin acord cu principiile dreptăţii, iubirii şi înţelepciunii, cu o continuă recunoaştere a Domnului în toate afacerile vieţii; cu încredere iubitoare între soţ şi soţie, şi cu simţăminte blânde şi binevoitoare faţă de lume în general. Având bunăvoinţă, dreptate, iubire, în legătură cu toate afacerile vieţii, condiţiile ar fi foarte favorabile; dar astfel de stare ar fi greu de imaginat fără concursul cel mai deplin al soţului şi fără prevederea şi supravegherea lui atentă, căci, după cum am sugerat deja, în astfel de împrejurări mama este cel mai puţin în stare să preia supravegherea lucrurilor, chiar dacă sunt acele lucruri care în mod cuvenit aparţin de domeniul ei în familie. Apoi, de asemenea, soţul trebuie să fie cu atât mai atent să conducă conversaţia în manieră cuvenită, să se îngrijească de hrană potrivită şi consistentă, atât mintală cât şi materială, şi mai presus de orice să trezească mintea sănătoasă a soţiei sale în privinţa Domnului şi a planului Său glorios, precum şi a tuturor aspectelor caracterului divin, a înţelepciunii, iubirii, bunătăţii, dreptăţii şi puterii acestuia.

Mulţi părinţi creştini ar putea replica la acestea că ei n-au astfel de situaţie în viaţă încât să aibă toate comodităţile, ((524)) confortul şi independenţa de grija casei şi de alte griji în astfel de timp. Răspundem că noi doar am arătat idealul şi că este pentru fiecare copil al Domnului să caute să ajungă cât se poate de aproape de acest ideal. Dar Noua Creatură să nu uite niciodată că în aceasta, ca şi în toate celelalte experienţe ale vieţii, Domnul prin harul şi spiritul Său îi compensează pentru toate dezavantajele şi lipsurile pământeşti. Unul ca acesta, în împrejurări nefavorabile în oarecare grad, să caute cu atât mai serios în rugăciune, ca inima să i se umple cu pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere şi să lase ca aceasta să domnească continuu. Un rezultat al acestei păci în inimă este că, oricâtă dezordine ar fi, în mod inevitabil, în jurul mamei, copilul s-ar bucura în mod sigur de o mai mare măsură de pace şi iubire decât altfel — mai mult decât ar avea fraţii şi surorile lui născuţi în alte împrejurări. Ar fi mai puţin nervos şi morocănos, mai liniştit şi mai paşnic, mai dispus pentru dreptate în principiu şi conduită.

„Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze” 

„Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său” (Prov. 13:24). „Care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” „Dacă sunteţi scutiţi de discplinare . . . sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii.” Evr. 12:7.

Nimic nu este mai departe de intenţia noastră decât să îndemnăm la folosirea nediscriminatorie şi frecventă a nuielei în creşterea copiilor. Am citat însă aceste scripturi pentru a arăta poziţia greşită a celor care susţin că pedeapsa corporală din partea părinţilor, chiar şi atunci când este necesară, este greşită. Casa condusă cu nuiaua trebuie să fie din necesitate o casă nefericită. Casele Noilor Creaturi trebuie să fie conduse cu iubire şi nu cu nuiaua. Nuiaua trebuie ţinută numai ca o necesitate ocazională pentru a impune legea iubirii; şi când este administrată trebuie mânuită de mâna iubirii şi niciodată de mâna furiei. Noile Creaturi, conduse de spiritul chibzuinţei, învaţă treptat că ordinea este una din primele legi ale cerului şi prin urmare trebuie să fie unul din primele elemente şi caracteristici ale caselor Noilor Creaturi.

((525)) 

Ordinea însă nu înseamnă cu necesitate linişte absolută, altfel pustia şi cetăţile tăcute ale morţilor ar fi singurele locuri unde ar domni ordinea. Ordine poate însemna atât bucurie cât şi pace, atât fericire cât şi odihnă, atât libertate cât şi lege. Ordine înseamnă lege — la Noile Creaturi Regula de Aur şi Legea Iubirii fiind cele care conduc pe capul casei şi pe ajutorul său, precum şi pe copii, şi fac din părinţi exemple pentru copii în toate darurile creştine. Legea, chiar Legea Iubirii, înseamnă răsplăţi şi pedepse, iar în familie părinţii le împart pe acestea. Potrivit slăbiciunilor recunoscute ale acestora, ei la rândul lor au nevoie de îndrumare de la Tatăl ceresc pentru a-L slăvi nu numai în inima şi voinţa lor, dar pentru ca şi casele lor să fie modele pământeşti de case ale celor drepţi, case ale celor care au mintea lui Cristos.

Răsplăţile lor pentru copii trebuie să conste în pregătirea unui astfel de confort şi a unei astfel de binecuvântări cum permit împrejurările, sub controlul unei providenţe recunoscute. Pedepsele lor pot fi mai mult sau mai puţin severe, după gradul voinţei copilului, dar niciodată după standardul dreptăţii, niciodată cu încercarea de a da copilului măsura deplină a ceea ce conduita lui ar putea cere în mod just — fiindcă nici noi înşine nu suntem sub dreptate, ci sub milă, sub iubire, şi trebuie să arătăm milă, nu numai în purtarea noastră cu alţii, ci în special în purtarea noastră cu copiii noştri, ale căror imperfecţiuni şi neajunsuri pot fi găsite fără îndoială în grad mai mare sau mai mic la noi şi la strămoşii noştri. Iubirea poate pedepsi uneori prin refuzul unui sărut, aşa cum poate răsplăti uneori prin acordarea unui sărut; ea poate opri pentru un timp pe cel nesupus de la tovărăşia celor ascultători şi de la plăcerile pregătite pentru ei. Legea Iubirii poate uneori chiar aplica nuiaua disciplinei până la a i se refuza cina sau a i se da numai strictul necesar, pâine şi apă, şi a i se reţine unele din plăcerile şi confortul adiţional; sau uneori poate mânui nuiaua literală a pedepsei pentru a impune ascultarea şi a păstra astfel ordinea şi binecuvântările casei, ((526)) nu numai pentru copiii ascultători, ci şi pentru cel pedepsit, pe care speră astfel să-l binecuvânteze şi să-l aducă în armonie deplină.

Nu prea este necesar să prevenim Noua Creaţie să nu folosească cuvinte aspre sau mânioase faţă de copiii lor, căci ei ştiu că acest fel de vorbire este nepotrivit pentru oricine în orice împrejurări. Dimpotrivă, „cuvântul lor să fie totdeauna cu har”, cu iubire, cu blândeţe, chiar şi când mustră. Nu este necesar să sugerăm clasei căreia ne adresăm că este nepotrivit a lovi copilul în mod necugetat, ceea ce i-ar putea dăuna nu numai fizic — poate lezând auzul pentru totdeauna — dar i-ar răni şi sentimentele, ar putea dezvolta frica de părinţi în locul iubirii, care ar trebui să fie considerată singura bază potrivită pe care să se zidească ascultarea şi ordinea casei. Mai mult, lovirea necugetată sau remarcile tăioase ar fi greşite, ar indica o stare greşită a minţii părintelui — o stare nefavorabilă luării unei decizii potrivite, juste asupra problemei pe linia Legii Iubirii. Părintele este dator faţă de el însuşi ca parte a propriei discipline, ca şi faţă de copil, să nu aplice niciodată o pedeapsă la care nu s-a gândit suficient şi pe care, judecând la rece şi fără patimă, n-a găsit-o că este, nu mai mult, ci mai puţin decât ar cere dreptatea în mod cuvenit. De asemenea, el are datoria faţă de sine să-l facă pe copil să înţeleagă pe deplin situaţia, necesitatea păstrării ordinii în casă, ca fericirea casei să poată continua pentru binecuvântarea tuturor celor care stau în ea; să-l facă pe copil să înţeleagă bine şi aceea că părintele n-are nici o mânie faţă de el, nici o răutate, ură, nimic în afară de simpatie, iubire şi dorinţa de a-i face bine.

Părinţii pământeşti pot încerca un astfel de control, dar le va lipsi un ajutor principal în urmărirea lui, deoarece, nefiind supuşi deplin şi complet Tatălui ceresc, controlului şi Cuvântului Său, ei nu pot arăta, ca Noile Creaturi, spre Legea divină şi spre responsabilitatea lor faţă de aceasta, precum şi spre recunoaşterea ei şi spre străduinţele lor de a fi ascultători de ea. Părinţii creştini au un imens avantaj în ((527)) felul de a proceda cu copiii lor — dacă-l vor folosi. Ei trebuie să le citească copiilor din Cuvânt aprobarea divină a autorităţii părinteşti — cerinţa divină ca un părinte să înveţe pe copil calea care trebuie s-o urmeze; şi, mai mult, trebuie să arate necesitatea acestui lucru — fiindcă noi suntem toţi decăzuţi şi nu suntem în stare să ne ridicăm la standardul divin etc.; că toate aceste mijloace şi corecţii sunt necesare ca ajutoare pentru a contracara tendinţele rele sub care am fost născuţi. Este o mare greşeală să presupunem că mintea copiilor nu apreciază aceste principii, nu apreciază ceea ce este corect şi ceea ce este greşit şi nu apreciază că este potrivit a se aplica pedepse drepte pentru facerea răului şi răsplăţi pentru facerea binelui.

Mulţi părinţi uită să privească înapoi şi să observe cât de timpuriu au învăţat ei să aprecieze principiile dreptăţii — să aprecieze grija părintească ce n-a neglijat să mustre, să corecteze şi chiar să pedepsească atunci când s-a părut că este necesar. Să ne amintim de asemenea ce ascuţit a fost simţul nostru de dreptate când eram copii — cum am aprobat în mintea noastră disciplinarea părintească atunci când am înţeles că motivul ei era pentru dezvoltarea caracterului, dar cum am fost nemulţumiţi dacă n-am văzut un principiu de dreptate, dacă am fost mustraţi sau am fost altfel pedepsiţi pentru lucruri de care n-am fost vinovaţi, sau dacă ni s-a aplicat o pedeapsă care o depăşea pe aceea care în mod rezonabil corespundea greşelii. Acesta este nu numai cel mai bun şi mai sigur mod de a controla un copil pentru a-i îndruma mintea în privinţa a ceea ce este corect şi greşit, adevăr şi minciună, dreptate şi nedreptate, ci constituie şi o educare a copilului în caracter, când este cel mai susceptibil la influenţa părinţilor. Este o formare a caracterului într-un timp când conştiinţa şi judecata copilului sunt în formare şi când în mod cuvenit el îl recunoaşte pe părinte ca singurul său legiuitor. Dacă această lucrare de formare a caracterului este ignorată în frageda pruncie, în anii următori este mult mai dificilă, pe lângă dezavantajele care se vor aduna între timp atât pentru părinte cât şi pentru copil, pentru vecini şi prieteni.

((528)) 

Este deci cu totul important să remarcăm că educarea unui copil nu constă numai în învăţarea lui cu privire la purtarea exterioară, în politeţe, curăţenie, ascultare etc., ci mai mult, şi de fapt mai ales, în stabilirea principiilor corecte în inimă — în recunoaşterea cuvenită a minţii Domnului ca singurul standard de viaţă, atât pentru cei bătrâni cât şi pentru cei tineri. Regula de Aur, Legea Iubirii, de generozitate, smerenie, răbdare, blândeţe, îngăduinţă, trebuie să fie insuflată în privinţa relaţiei copilului cu alţi membri ai familiei, cu tovarăşii de joacă etc. Copilul învăţat să fie egoist, sau unul al cărui egoism natural nu-i este adus la cunoştinţă cu blândeţe (nu în prezenţa altora) şi nu este mustrat şi corectat iubitor, este lipsit de o lecţie foarte importantă la momentul cel mai potrivit.

Părintele care neglijează o astfel de ocazie pentru instruirea şi corectarea minţii, a judecăţii, precum şi a conduitei exterioare, nu numai că neglijează cea mai favorabilă ocazie în privinţa copilului său, dar permite să crească buruieni în grădina inimii unde trebuie să crească numai darurile spiritului, şi astfel îşi adună mai mult sau mai puţin necaz în relaţiile cu acel copil în anii următori. Multe din necazurile şi lacrimile unor părinţi bine intenţionaţi, datorate neascultării, încăpăţânării, egoismului şi dezmăţului copiilor lor, puteau fi evitate dacă şi-ar fi făcut datoria faţă de aceştia în copilăria timpurie. Mai mult, astfel de părinţi pierd o mare binecuvântare în propriile lor experienţe; căci fără îndoială este adevărat că părintele care-şi va educa în mod corect copilul, în lipsă de egoism, în iubire, ascultare, respect faţă de Dumnezeu, ajutorare faţă de semenii săi etc., etc., va avea experienţe valoroase pentru sine — crescând în har, crescând în cunoştinţă şi crescând în iubire, în timp ce se va strădui să înveţe pe copilul său aceste principii. El va învăţa şi aceea că copilul va aşteapta să-l vadă ilustrând în conduita sa zilnică şi în relaţia sa cu Dumnezeu, cu membrii familiei sale şi cu semenii săi, principiile pe care el caută să le insufle altora. Aceasta îl va ((529)) face cu atât mai atent la propriile cuvinte, la propria conduită; iar astfel de grijă, astfel de prudenţă în toate afacerile mici ale vieţii, publice şi particulare, va dezvolta desigur în astfel de părinte tot mai mult din darurile Spiritului Domnului, făcându-l astfel tot mai plăcut Domnului şi pregătindu-l şi desăvârşindu-l pentru Împărăţie.

Atmosfera casei, oricât ar fi de săracă, trebuie să fie de curăţenie. Absolută curăţenie în gând, cuvânt şi faptă ştim că este imposibilă în stările noastre prezente, întocmai cum şi curăţenia materială este absolut imposibilă unde aerul este plin de funingine şi praf. Însă orice casă creştină trebuie să fie atât de aproape de curăţenia absolută cât este posibil — atât de lipsită de noroiul şi murdăria exterioară cât vor permite împrejurările, şi atât de lipsită de deviere şi întinare morală cât se poate obţine în vasele de pământ imperfecte. Fiecare copil trebuie să poată privi înapoi la casa lui, oricât de simplă, oricât de slab mobilată, ca la un loc curat, o casă a lui Dumnezeu, un loc sfânt. El trebuie să poată privi înapoi şi să-şi amintească vocea rugăciunii la altarul familiei, cuvintele blânde ale tatălui sau mamei în diferite împrejurări şi spiritul general al păcii şi odihnei prin mulţumirea şi supunerea la providenţele divine. El trebuie să poată simţi mireasma dulce a iubirii pătrunzând casa şi fiind asociată cu fiecare membru al ei, manifestându-se în smerenie, blândeţe, amabiliate, ajutorare.

Se poate aştepta ca un copil crescut şi educat într-o astfel de atmosferă de iubire să dorească să-I fie plăcut Domnului şi să I se supună din primele momente de când este conştient; şi de când ajunge la vârsta de zece, doisprezece ani, trebuie să fie încurajat să se gândească la cuviinţa unei depline consacrări Domnului — să nu uite că în perioada de imaturitate a judecăţii starea lui în faţa Domnului este prin părinte, dar că pe măsură ce ajunge la maturitatea minţii, Domnul aşteaptă o consacrare personală. Dacă un copil educat astfel ar neglija sau ar refuza să se consacre Domnului, putem fi siguri că influenţele de acasă ar continua ((530)) încă, deşi ajungând la anii maturităţii şi nefăcând nici un legământ cu Domnul, unul ca acesta ar putea pe bună dreptate ezita să se apropie de tronul harului — ar putea ezita să ceară de la Domnul binecuvântarea pe care El a promis-o celor care sunt ai Săi, fiindcă a refuzat să devină al Său. Cu toate acestea, unora ca aceştia le va rămâne totuşi o amintire scumpă a timpului când se apropiau de tronul harului şi a grijii divine asupra casei copilăriei şi asupra lor, şi va exista continuu o dorinţă după protecţia divină, după privilegiul apropierii de Creator cu strigătul, „Ava, Tată”, şi după realizarea legăturii cu El. Dacă unul ca acesta va deveni părinte, va simţi instinctiv dorinţa să-şi crească copiii cum a fost crescut el, şi toate aceste influenţe vor avea tot mai mare atracţie pentru inima sa, existând mari probabilităţi ca cel puţin atunci să se consacre. În orice caz, influenţele unei case evlavioase vor fi fost cu el, o protecţie sfântă de multe excese sub care altfel ar fi putut cădea.

Comparaţi o asemenea casă, cu mireasma dulce a iubirii, blândeţii, răbdării, amabilităţii ei, cu casa în care Spiritul Domnului nu este vizibil — casa în care egoismul este legea, în care copilul observă certuri între părinţi şi cum fiecare caută la ale sale pe socoteala celuilalt, în care copilul nu aude decât mustrări, plângeri, găsire de greşeli, cuvinte mânioase, sunete aspre etc. Acestea devin contagioase printre copii, iar ei la rândul lor se ceartă în legătură cu micile lor afaceri, vorbesc mânios unul cu altul şi ţin casa în continuă tulburare. Practicarea continuă a egoismului în casă dezvoltă această caracteristică în mintea şi în conduita copilului.

Dacă părintele i se adresează cu o voce mânioasă, „ticălos mic”, şi dacă simţămintele copilului, la început rănite prin astfel de caracterizare negativă, se înăspresc, atunci el treptat se va obişnui să fie mândru că este un mic ticălos. Când va auzi pentru prima dată pe mama mânioasă şi nerăbdătoare exclamând: „te bat de te las lat!” sau: „îţi rup spatele!”, fără îndoială că prin cuvinte se va transmite o ((531)) măsură de teroare în inima copilului, dar nu după mult timp va afla că acestea sunt ameninţări goale, de care nu prea are motive să se teamă, şi treptat, aflând că legile civile ale ţării nu permit părintelui să-l trateze cu brutalitate, mintea copilului va trage concluzia că părintele ar vrea să-i facă rău dar n-are libertate. Dintr-o astfel de minte mică va fi scos afară mult din instinctul originar al iubirii. Copilul va găsi că părinţii sunt la fel de nesinceri şi în privinţa promisiunilor — că se fac adesea promisiuni fără nici cea mai vagă intenţie de a le îndeplini. Astfel copilul este învăţat să mintă, să ameninţe, să promită, să înşele pe alţii în privinţa intenţiilor sale adevărate. Este vreo mirare că astfel de copil creşte cu un caracter dur? Mirare este mai degrabă că între educaţia rea, educaţia indiferentă şi lipsa oricărei educaţii, lumea civilizată nu este mult mai rea decât este.

Copiii născuţi în îndreptăţire 

În toate aceste chestiuni Noua Creatură are un avantaj decisiv asupra tuturor celorlalţi în privinţa copiilor. Ei ar trebui, ca început, să fie mai nobili prin naştere, mai bine înzestraţi prin naştere. Iar această înzestrare prenatală trebuie să fie cultivată chiar din cele mai fragede momente ale prunciei. Cât se poate de sigur, pruncul de câteva zile va fi nervos, iritabil şi abătut dacă mama este aşa; influenţa merge la copil nu numai prin laptele mamei, ci şi telepatic, electric, de la persoana ei la copil. Ce avantaj general are deci Noua Creatură prin Spiritul Domnului care locuieşte în ea, cu pacea, iubirea şi bucuria lui; şi ce favorizat este pruncul care e sub asemenea grijă! Vorbind din punct de vedere uman, ce mari sunt posibilităţile lui în comparaţie cu posibilităţile altora, în privinţa nobleţei bărbăţiei şi feminităţii; şi vorbind din punctul de vedere al Cuvântului Domnului, ce mare este avantajul lui când ne amintim că copiii poporului consacrat al Domnului, asemenea părinţilor, sunt sub supravegherea providenţei divine în privinţa tuturor afacerilor lor; copiii credincioşilor vin şi ei sub condiţiile ((532)) făgăduinţei că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele” lor!

Nu este greu de văzut că copiii Noilor Creaturi au o stare îndreptăţită de probă înaintea lui Dumnezeu, în virtutea relaţiei părinţilor lor cu El şi cu ei. După cum neascultarea şi înstrăinarea de Tatăl ceresc a lui Adam şi a Evei au adus înstrăinare pentru toţi urmaşii lor, tot aşa, reconcilierea poporului Domnului prin meritele marii ispăşiri nu numai că-i aduce pe ei înapoi în armonie cu Dumnezeu, dar şi copiii lor sunt socotiţi îndreptăţiţi prin părinţi şi datorită părinţilor, până la un astfel de timp când copilul va avea înţelegerea şi voinţa sa proprie. Chestiunea este însă mai complexă când un părinte este al Domnului iar celălalt este străin de El; dar apostolul ne asigură că într-un astfel de caz Domnul socoteşte copilul ca al Său, prin părintele care este ucenicul Domnului. Influenţa părintelui credincios, a părintelui consacrat, este socotită că anulează şi domină influenţa părintelui neconsacrat în ceea ce-l priveşte pe copil. Despre acest subiect apostolul spune:

„Altminteri copiii voştri ar fi necuraţi”
(păcătoşi, condamnaţi) 

„Soţul necredincios este sfinţit prin soţia credincioasă şi soţia necredincioasă este sfinţită prin fratele (în privinţa subiectului în analiză, adică a urmaşilor lor); altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi (păcătoşi sub condamnare, neîndreptăţiţi, fără legătură cu Dumnezeu, străini de grija şi binecuvântările Lui), pe când acum (având în vedere această pregătire a harului divin) sunt sfinţi (adică sub starea îndreptăţirii de probă în faţa lui Dumnezeu, prin care El îi poate trata, nu ca duşmani).” 1 Cor. 7:14.

Chestiunea creşterii cuvenite a copiilor poate fi dificilă, dar nu prea dificilă pentru Domnul; şi, prin urmare, părintele care a devenit creştin poate aştepta ca harul Domnului să abunde proporţional în privinţa afacerilor sale, şi ar trebui să caute cu atât mai serios înţelepciunea şi ((533)) ajutorul care vin de sus, pentru ca el să fie pe drept în stare să se achite de datoriile sale în cele mai grele împrejurări. Harul Domnului ne este de-ajuns în orice condiţii. Faptul că unul este Creatură Nouă iar celălalt este necredincios sau neconsacrat, nu schimbă aranjamentul divin în privinţa conducerii familiei. Aceasta revine totuşi soţului, şi dacă este Creatură Nouă el trebuie să conducă afacerile familiei sale cât poate de bine în împrejurările date şi condus de înţelepciunea făgăduită de sus. Dacă soţia este Creatură Nouă, chibzuinţa ei, devotamentul ei faţă de principiile dreptăţii, blândeţea, smerenia, atenţia, grija ei, trebuie s-o facă un astfel de mărgăritar în familie, trebuie să-i facă lumina astfel să strălucească în faţa soţului, încât lui să-i facă plăcere să-i acorde controlul deplin al copiilor, pentru care ar vedea că ea este în mod special potrivită. Însă orice conducere sau autoritate pe care ea ar exercita-o, îi va fi încredinţată de soţul ei, care, fie că este credincios fie că este păcătos, este capul responsabil al familiei sale.

La fel soţul, lăsând lumina sa să strălucească, să se aştepte ca nu după mult timp soţia şi copiii să vadă deosebirea dintre el şi oamenii nereligioşi, spiritul său de iubire, blândeţe şi ajutorare, şi spiritul chibzuinţei. Cu toate acestea, dacă aceste rezultate, care trebuie să fie aşteptate, nu vin — dacă tratamentul din partea partenerului necredincios este cu atât mai rău cu cât credincioşia sa va fi mai mare — chiar până acolo încât să fie necesară separarea, să nu uităm că sfatul Domnului ne-a prevenit că ar putea fi astfel de experienţe, zicând: „Nu vă miraţi de prigonirea ca de foc . . . care a venit peste voi ca să vă încerce”; apoi: „Omul va avea ca vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.” Apoi iarăşi: „N-am venit să aduc pace, ci sabie”. Mesajul Meu, deşi este un mesaj de pace şi binecuvântare în prezent, adesea duce la conflict, deoarece copiii întunericului urăsc lumina şi deoarece mulţi dintre ei, sub înşelarea Adversarului şi sub slăbiciunile naturii lor decăzute, vor duce o luptă continuă împotriva lui. Nu gândiţi că este ceva ciudat, consideraţi că este parte ((534)) din încercarea voastră, suportaţi-o ca parte din voinţa divină până când Domnul va deschide o uşă de scăpare.

Unii care au devenit poporul consacrat al Domnului, membri ai Noii Creaţii, apelează după ajutor zicând: „În experienţa mea creştină timpurie din biserica nominală am fost învăţat greşit. Am fost condus spre înţelegerea că primind religia am fost mântuit, n-am mai avut nevoie de nimic, ci doar să merg regulat la biserică şi să-mi plătesc datoriile. Am primit puţină învăţătură, sau n-am primit deloc, în privinţa necesităţii dezrădăcinării păcatului şi egoismului din inima mea şi a primirii în locul lor tot mai mult din Spiritul Domnului, cu bogăţia lui de iubire şi cu toate darurile interioare asociate lui. Am acordat orice timp liber şi energie ajutorării soţului în afacerile lui şi străduinţei de a se ridica în lume, şi am rămas în ignoranţă în privinţa sensului conceperii mele de Spirit şi că eu trebuia să cultiv o înnoire a minţii, care ar însemna tot mai puţină străduinţă după lucruri pământeşti şi tot mai multă străduinţă după caracter, daruri, putere şi creştere cerească. Între timp mi s-au născut copiii. Presupun că au moştenit de la mine aceste trăsături pe care le cultivam în timpul sarcinii, iar după naşterea lor mi-am dat seama că au fost foarte neglijaţi cu privire la ceea ce acum văd că este educaţia cuvenită pe care trebuie s-o primească un copil, datoria cuvenită a unui părinte care este Creatură Nouă în Cristos Isus. Acum copiii mei sunt nestăpâniţi, încăpăţânaţi, egoişti, neascultători. Le lipseşte nu numai respectul faţă de Dumnezeu, ci şi respectul faţă de mine şi de vederile mele religioase. Ce aş putea face cu ei? Îmi dau seama de iertarea Domnului prin Cristos, pentru eşecul din ignoranţă al datoriei mele faţă de ei în trecut. Îmi dau seama şi că nu fac decât să culeg ce-am semănat, iar experienţele mele actuale sunt doar o răsplătire dreaptă pentru neglijarea datoriei mele din trecut. O, unde a fost simţul meu creştinesc? Ce lipsit am fost de spiritul chibzuinţei, şi unde au fost instructorii şi îndrumătorii mei religioşi, care nu numai că m-au învăţat greşit în privinţa caracterului şi planului divin, dar care nu ((535)) m-au instruit nici măcar în privinţa celei mai simple datorii naturale — a obligaţiilor mele părinteşti? Vai, îmi dau seama că mi-am cheltuit banii în sprijinirea lor cu ceea ce nu hrăneşte, cu ceea ce nu satură — natural sau spiritual! Dar acum, care este datoria mea? Ce cale să urmez? Cum aş putea îndrepta pe cât se poate neglijenţa mea din trecut?”

Răspunsul nostru la astfel de întrebări este că în aceasta ca şi în alte chestiuni poporul Domnului nu trebuie să se întristeze ca alţii care n-au nici o nădejde. Domnului, fără îndoială, Îi va plăcea să afle că regretăm că nu ne-am făcut datoria în trecut şi fără îndoială Îi va plăcea să-I cerem iertare pentru astfel de neajunsuri, şi să-I făgăduim credincioşie mai mare de acum încolo în căutarea şi urmărirea obligaţiilor faţă de cei dependenţi de noi. Lui Îi va plăcea desigur să luăm experienţele noastre prezente legate de copiii nesupuşi, cu răbdare, cu îngăduinţă, ca parte a pedepsei pentru păcatele de omitere sau de angajare în privinţa educaţiei lor; şi astfel primite, aceste încercări pot servi la şlefuirea şi pregătirea noastră pentru Împărăţie.

În ceea ce priveşte datoria unui astfel de părinte faţă de astfel de copii, ar fi fără îndoială să înceapă a le da învăţături pe care ar fi trebuit să le dea în prima copilărie, în privinţa responsabilităţii faţă de Domnul, a principiilor corectitudinii, justiţiei, iubirii unul faţă de altul şi faţă de toţi. Şi această instruire trebuie făcută cu multă iubire, îngăduinţă şi răbdare, ceea ce ar fi o lecţie remarcabilă pentru copil în privinţa puterii harului în inima părinţilor. Potrivit vârstei copilului şi altor circumstanţe însoţitoare — a măsurii în care s-au înrădăcinat principiile greşite etc. — rezultatele ar trebui aşteptate cu răbdare; iar restricţiile care ar părea absolut necesare ar trebui aplicate cu blândeţe, consideraţie, şi cu explicaţii. Autoritatea părintească trebuie să fie stabilită blând, nu aspru. De la copiii care au avut obiceiul de a stăpâni casa nu trebuie să se aştepte să devină buni şi ascultători instantaneu. În privinţa detaliilor aranjamentelor şi conducerii casei trebuie căutată înţelepciunea de sus, fiindcă nici un străin de casă nu poate ((536)) înţelege pe deplin toate afacerile familiei altuia, nici nu poate da îndrumări specifice în privinţa conducerii ei cuvenite.

Două principii trebuie să conducă: întâi de toate, iubirea pentru Domnul şi pentru copii, şi această iubire trebuie să fie îndrumată de Cuvântul lui Dumnezeu; în al doilea rând, să fie continuu căutat Cuvântul lui Dumnezeu, ca sursă a autorităţii şi instruirii. Mai mult, toţi părinţii trebuie să înveţe să-şi trateze copiii cu consideraţie. Fie că sunt copii educaţi în mod cuvenit fie că nu, ei trebuie să-şi dea seama că părinţii le respectă conştiinţa şi judecata şi se străduiesc să se poarte cu ei în armonie cu aceste elemente ale caracterului. În special când copilul ajunge la starea maturităţii, să se apeleze la raţiunea lui sau a ei, şi în aceeaşi măsură să se abandoneze forţa şi pedeapsa corporală.

Principiul dreptăţii, la care ne-am referit deja, se găseşte într-o anumită măsură în aproape fiecare fiinţă umană, şi în special dacă simţul dreptăţii este văzut că lucrează în cooperare cu egoismul. Astfel, când ajunge la vârsta maturităţii, copilul simte instinctiv că a trecut o linie şi nu trebuie să mai fie tratat ca un copil, ci ca un tovarăş; nu mai trebuie să i se poruncească în nimic, ci să i se ceară; nu mai trebuie să i se ceară să dea socoteală strictă, amănunţită a tuturor banilor câştigaţi, ci să i se permită mai mare discreţie şi afirmare a personalităţii decât înainte. Părinţii înţelepţi, drepţi, iubitori, să nu încerce o încălcare a acestor drepturi ale maturităţii, ci mai degrabă să caute de atunci înainte să se poarte cu copilul cum s-ar purta cu un frate sau cu o soră mai mică — ca sfătuitor şi cel mai bun prieten. Părinţii buni sunt uneori neînţelepţi şi nedrepţi în această privinţă şi profită de autoritatea pe care copilul a recunoscut-o până la momentul acela. Ei ignoră noua lor stare de maturitate şi încearcă să perpetueze imperativul autorităţii părinteşti ca înainte; iar aceasta se soldează uneori cu o măsură de succes, dar niciodată, credem noi, spre avantajul lor real sau spre avantajul real al copiilor. Ei ştiu, şi copiii lor ştiu, că ei profită de ascultarea copilului şi ((537)) că, dacă copilul s-ar răzvrăti, lucrurile s-ar aranja repede în alt mod. Ei trebuie să se gândească la faptul că modul acesta este dăunător pentru afecţiunea reală a copilului faţă de ei. Copilul vede această dovadă de egoism şi nedreptate în conduita părinţilor, despre ale căror sentimente gândise diferit înainte. Iubirea fiască este astfel subminată chiar la rădăcinile ei, şi este posibil ca părinţii să afle greşeala unei astfel de căi înainte de a muri, chiar dacă aceasta a reuşit temporar. Nu vrem să sugerăm că obligaţiile copilului faţă de părinţi încetează când acesta ajunge la anii maturităţii. Chiar dimpotrivă. Noi susţinem, în armonie cu legea civilă din lume, că un copil este obligat să-şi susţină părinţii atâta vreme cât aceştia vor trăi şi cât copilul va avea puterea să procure cele necesare. Argumentul nostru este că, în timp ce înainte de maturitate părinţii au avut control deplin, după maturitate copilul are o personalitate şi individualitate care trebuie să fie recunoscute şi la care trebuie să se apeleze. Este de datoria copilului să aibă grijă de părinţi, dar dacă se apelează la el în mod potrivit, grija trebuie să fie acordată cu atât mai prompt şi mai iubitor. Obligaţia copilului de a-şi sprijini părinţii bătrâni corespunde exact cu responsabilitatea părinţilor pentru grija şi sprijinul rezonabil al copilului în prima copilărie şi înainte de maturitate. Părintele care a procedat drept şi iubitor faţă de copilul său, va fi lăsat desigur arareori lipsit, câtă vreme copilul acela va avea puterea să se îngrijească de el.

În timp ce considerăm datoriile părinţilor faţă de copii, se ridică diferite întrebări cu privire la câtă educaţie este cuvenită, la restricţiile rezonabile legate de felul de lectură şi informaţie care să se înmagazineze în minte. Noi suntem dintre aceia care apreciază foarte mult valoarea educaţiei; totuşi noi credem că trebuie exercitată mare înţelepciune în privinţa caracterului educaţiei. Educaţia este ca şlefuirea. Aproape orice piatră se poate face să arate frumos prin şlefuire atentă, dar şlefuirea atentă nu este la fel de valoroasă sau folositoare pentru toate pietrele. În cazul unui ((538)) diamant sau rubin, sau al altei pietre preţioase, şlefuirea este absolut necesară pentru dezvăluirea calităţilor ascunse ale pietrei; fără faţete, frumuseţile şi strălucirile pietrei n-ar putea fi apreciate şi nici nu şi-ar putea revărsa strălucirea. Dar aceeaşi şlefuire făcută unei pietre de pavaj de stradă ar fi o risipă de energie; mai rău încă, ar face piatra prea valoroasă, prea frumoasă pentru a fi folosită la pavaj. Mai mult, ar fi mai puţin potrivită pentru pavaj după ce a fost fasonată decât dacă ar fi fost lăsată cum era, sau dacă ar fi fost cioplită numai în mare, pentru a o face să se potrivească la locul ei.

Astfel înţelegem noi că este şi în privinţa educaţiei, a şlefuirii minţii printr-un „curs clasic” la colegiu. Unora le-ar folosi astfel de curs, în timp ce altora le-ar dăuna. Cine n-a văzut oameni atât de educaţi încât n-au putut ocupa în viaţă locul pentru care talentele lor naturale îi făcea potriviţi? Educaţia lor era prea mare, şi, asemenea omului din pildă, ei nu puteau săpa şi să cerşească le era ruşine, iar pentru altceva erau nepotriviţi. Dacă în providenţa Domnului părinţii ar afla că au un copil cu minte strălucită, şi dacă providenţa le-ar îndruma afacerile aşa încât considerentele financiare şi alte considerente i-ar deschide copilului calea spre colegiu, ei ar putea foarte bine să se gândească dacă aceste indicii ar fi sau nu îndrumarea Domnului în privinţa datoriei lor faţă de copil, şi ar trebui să-şi urmeze convingerile. Cu toate acestea, trimiţându-l la colegiu, ar trebui să simtă o mare nelinişte în prezent, o mare teamă, ca nu cumva această şlefuire exterioară în înţelepciunea acestei lumi să-i şteargă toată şlefuirea credinţei, caracterului şi inimii pe care ei ca părinţi şi instructori cuveniţi i-au acordat-o din fragedă copilărie şi înainte.

Poporul Domnului din Noua Creaţie ar trebui să înveţe să aprecieze educaţia inimii, a caracterului şi a credinţei în Dumnezeu ca o educaţie superioară în orice privinţă faţă de orice s-ar putea obţine în şcolile acestei lumi — că „înţelepciunea de sus . . . mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune” este de dorit mai mult decât toată înţelepciunea din lume. Ei ar trebui să se gândească bine dacă copilul lor ar fi ((539)) atât de bine înrădăcinat şi stabilit în caracter, în principiu, în loialitate faţă de Domnul şi de Cuvântul Său, încât tendinţele spre necredinţă din şcolile zilelor noastre, cu învăţăturile lor raţionaliste numite Critica Radicală, Evoluţia etc., nu i-ar putea înlocui credinţa bine înrădăcinată în Domnul şi în Cuvânul Său. Într-adevăr, pericolul este atât de mare încât noi să fim înclinaţi mai degrabă a fi mulţumiţi cu o educaţie care se poate obţine în şcolile publice şi în licee sau şcoli tehnice.

Scriem în deplină cunoştinţă că pentru cei cu minte lumească acest sfat este nechibzuinţă sau mai rău. Cu toate acestea, noi am învăţat să privim lucrurile din ceea ce credem a fi punctul de vedere divin şi recomandăm ca tot poporul consacrat al Domnului să se străduiască, în lucrul acesta şi în toate lucrurile, să caute acest punct de vedere — felul de a vedea al Domnului asupra acestui subiect. Am mai putea adăuga că în timpurile încordate în care trăim, cu goana, agitaţia şi nervozitatea zilelor noastre, persoana care-şi petrece viaţa până la vârsta de douăzeci şi unu de ani în şcoală, fiind şlefuit pentru activităţile vieţii, a pierdut un alt fel de şcoală, obţinută de către băiatul care, sfârşindu-şi cursul de liceu, să zicem la patrusprezece sau cincisprezece ani, mai urmează un curs de pregătire în afaceri de vreun fel, „urcând scara”. Când termină şase ani de şcoală în afaceri practice, după toate probabilităţile, el va fi mult mai în stare să se descurce în condiţiile prezente decât tânărul care a petrecut acelaşi număr de ani în pregătire la colegiu.

În legătură cu joaca: unul dintre avantajele majore ale jocului este exerciţiul plăcut leg

at de el, deoarece este fără îndoială un fapt că exerciţiul făcut cu plăcere este mult mai folositor decât exact acelaşi exerciţiu făcut ca o corvoadă. Prin nişte procese necunoscute ale organismului nostru, mintea şi dispoziţia au de-a face cu toate funcţiile vieţii. Dispoziţia fericită cooperează cel mai bine cu toate forţele şi funcţiile naturii pentru întărirea organismului nostru şi pentru compensarea pierderilor. Dar este o idee greşită a insista că ceea ce este folositor este o corvoadă şi numai ceea ce este nefolositor este o plăcere, o joacă. Noi suntem ((540)) de părere că o idee greşită despre această chestiune a făcut pe mulţi oameni să cultive joaca şi inactivitatea când, dimpotrivă, ar fi trebuit să se împotrivească la impulsurile naturale ale naturii decăzute în aceste direcţii. Aranjamentul grădiniţelor este o mişcare de dată relativ recentă, în ceea ce noi apreciem a fi o direcţe bună — pentru a face plăcută instruirea pentru copil. Şi toată plăcerea care urmează, favorizată de părintele înţelept, trebuie să fie ceva în aceeaşi direcţie — nimic ce este numai pierdere de timp şi de energie nu trebuie să fie aprobat.

Relaxarea şi recrearea trebuie asigurate mai ales prin schimbarea ocupaţiei, mai degrabă decât prin inactivitate sau prin exerciţiu nefolositor. Fetiţelor le place să-şi îmbrace păpuşa, s-o îngrijească şi să se joace „de-a casa”. Băieţeii se joacă „de-a magazinul”, şi folosind nisip etc. ca înlocuitori, ei încheie târguri imaginare cu ceai, cafea, zahăr şi cartofi; sau se joacă „de-a caii”, conduc căruţa cu caii, sau îşi imaginează că sunt predicatori sau misionari sau învăţători sau doctori. Toate aceste jocuri sunt în direcţia cea bună şi trebuie încurajate la cei mici. Când cresc, trebuie atraşi de la acestea, spre a considera ca parte din recrearea lor să dea ajutor la menţinerea casei în ordine sau să dea ajutor părinţilor sau tutorilor, sau altora, la magazinul sau atelierul adevărat. Dacă vor fi învăţaţi să le placă să fie folositori, de ajutor altora, financiar sau altfel, dacă vor fi învăţaţi că lenea este un păcat şi o ruşine, o discreditare pentru orice persoană şi o risipă de ocazii valoroase, ei vor fi în atitudinea cuvenită să se confrunte cu plăcere cu datoriile vieţii şi să nu invidieze pe cei care risipesc timp şi bani uitându-se la un joc cu mingea sau participând la ceva la fel de nechibzuit şi nefolositor.

Economia de timp şi de mijloace trebuie învăţată încă din prima copilărie — nu în vederea cultivării egoismului, ci o economie conform voinţei divine, de a nu se risipi nimic. Învăţătorul, după ce a hrănit mulţimea, a poruncit să se adune ce a rămas şi să nu se risipească, indicând astfel gândul Său în privinţa tuturor afacerilor, să nu se facă nici o risipă; ca noi să recunoaştem o responsabilitate faţă de El ((541)) pentru fiecare moment, fiecare ban, fiecare zi; nu o responsabilitate care să ne ţină în frică, ci o responsabilitate care se delectează în a remarca voinţa divină, în a fi cât se poate de în conformitate cu ea şi care îşi dă seama că astfel de cale este plăcută Domnului şi ca atare poate fi cu totul urmată.

Ocuparea cuvenită a minţii copilului 

Pe măsură ce copilul creşte şi-şi dă seama ce multe sunt de învăţat în lume, el să fie încurajat să citească, dar de la început să fie învăţat să deosebească înţelept între „aşchiile” ficţiunii şi „merele” cunoaşterii. Să i se arate că fiecare aşchie înmagazinată în mintea sa este mai rea decât lipsită de valoare, este o daună sau o povară, pe lângă faptul că aceasta costă timp valoros, care putea fi folosit avantajos în acumularea de cunoştinţe atât de necesare nu peste mult în achitarea cuvenită de datoriile vieţii. Să fie încurajat să citească asemenea cărţi care i-ar da informaţii, nu romane. Să cunoască în măsură considerabilă în privinţa istoriei ţării sale natale şi să aibă o cunoştinţă rezonabilă despre restul lumii. El le poate obţine acestea din istorii; nu vrem să spunem doar istoriile care dau ordinea împărăţiilor, bătăliilor şi generalilor, dar mai ales acele lucrări care arată dezvoltarea socială, morală şi intelectuală din veacurile trecute şi din lume aşa cum este acum. Într-o manieră plăcută şi blândă copilului trebuie să i se arate importanţa unor astfel de informaţii ca un aspect al educaţiei pentru viitorul său — să se apeleze la raţiunea şi judecata sa, şi astfel el se va înscrie în favoarea acestor lecturi educative şi în opoziţie cu toată literatura necultivată, de proastă calitate, visătoare, care-i va face rău şi-l va lăsa nepregătit pentru datoriile vieţii.

Dauna produsă de sugestiile rele 

Rândurile următoare au apărut în critica unui roman recent, în coloanele publicaţiei Church Standard (Stindardul Bisericii — n. e.). Ele ilustrează partea cea mai rea a lecţiei pe care vrem s-o arătăm:

„Unul din cele mai îngrozitoare gânduri legate de acest subiect este permanenţa impresiilor rele în memoria umană. ((542)) Cu ani în urmă, nu are importanţă câţi şi nici nu trebuie spus dacă în această ţară sau în alta — o doamnă zăcea pe patul de moarte. Era încă tânără şi trăise o viaţă mai protejată decât este obişnuit. În fiecare fapt şi cuvânt ea fusese puritatea întruchipată. Se credea că în toată viaţa ei nu avusese ocazia să audă vreodată nici măcar o silabă dintr-un cuvânt murdar. Totuşi, în delirul ei, ea a vărsat în auzul prietenilor şi a celor de faţă un torent de blesteme obscene la care aceştia au rămas şocaţi. Unde ar fi putut auzi ea asemenea cuvinte, nu şi-au putut imagina şi nici n-au aflat vreodată. Dar trebuiau ei oare să presupună că în secret ei îi plăceau şi se desfăta în ele? Nu. Presupunerea adevărată este că, auzindu-le în ceva împrejurare rea, le-a detestat cu totul şi că, în chiar efortul ei de a le uita, s-au fixat în memorie astfel încât i-au rămas până în ceasul morţii. Aceasta este nu numai vederea caritabilă, dar este şi vederea justă şi rezonabilă. Dar nu întotdeauna este aşa. Dacă mintea şi imaginaţia au fost deschise şi au fost ţinute deschise multe ceasuri sau zile pentru recepţionarea gândurilor necurate şi pentru contemplarea imaginilor obscene, cine poate spune efectul degradant al acestor asocieri mintale? Dintre toate lucrurile rele din această lume cu multe rele, nu cunoaştem nici unul atât de teribil de îngrozitor în subtilitatea şi permanenţa influenţei lui corupătoare, cum este o carte rea scrisă de un om de geniu.”