Vol. 6 - Noua
Creaţie
STUDIUL
XIV
Noua Creaţie - Diferite Obligaţii Pământeşti
ale Noii Creaţii
„Urmăriţi ce este bine înaintea
tuturor oamenilor” — „Să nu datoraţi nimănui nimic”
— „Daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi
ceva înapoi” — Politeţea creştină — „Nu vă îngrijoraţi
pentru ziua de mâine” — „ţinta mea e Cristos, Cristos numai”
— „Este mai uşor să treacă o cămilă prin
urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia
lui Dumnezeu” — Asigurarea — Organizaţii de ajutor reciproc
etc. — Amestec conştiincios — „A binecuvânta pe Dumnezeu
şi a blestema pe oameni” — Obligaţii sociale — „Cinstiţi
pe toţi oamenii” — Să ia Noua Creaţie parte la
alegerile publice? — Noua Creatură şi reformele morale —
Purtarea de haine scumpe — Să aşteptăm podoaba de „slavă,
cinste şi nemurire” (Cornilescu — n. e.)
„Urmăriţi ce este bine înaintea
tuturor oamenilor”
— Romani 12:17 —
În
timp ce despre Noile Creaturi se spune că sunt moarte faţă
de lume şi vii faţă de Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul
nostru, metafora aceasta se aplică în întregime la speranţele,
scopurile şi ambiţiile transformate. În timp ce mintea cea nouă
este încă obligată să lucreze în corpul uman, aşteptând
corpul nou la Întâia Înviere, ea trebuie să recunoască
anumite responsabilităţi faţă de semeni — faţă
de lume. După cum ea are responsabilităţi faţă de
familia pământească şi faţă de „casa credinţei”
în lucruri naturale, iar acestea, în loc să slăbească sau
să scadă, cresc prin transformarea minţii, tot aşa
este şi în privinţa unor datorii faţă de semeni.
Toţi
oamenii ar trebui să recunoască principiul justiţiei, al
dreptăţii în procedurile lor unii cu alţii; dar Noua
Creatură, datorită primirii învăţăturii speciale
asupra acestor principii ale Legii divine în Şcoala lui Cristos,
trebuie ((564)) să fie mult mai atentă decât alţii
în privinţa exercitării acestor calităţi în
afacerile vieţii zilnice. Este cuvenit, este corect ca toţi
oamenii să se îngrijească de toate lucrurile decente şi
oneste în ochii semenilor? În mod sigur că este; şi în mod
sigur, prin urmare, responsabilităţile Noii Creaturi în aceste
direcţii sunt crescute prin poziţia sa avansată. Se aşteaptă
de la alţi oameni să fie oneşti, corecţi, drepţi,
onorabili, generoşi? De la poporul Domnului se poate aştepta
desigur să aibă instincte încă mai puternice în toate
aceste privinţe şi să se străduiască zilnic să
se ridice la norma perfectă în gând, cuvânt şi purtare.
„Să
nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi
unii pe alţii”, este regula divină, aşa cum este exprimată
de către apostol (Rom. 13:8). Ar fi bine dacă toată lumea
ar cunoaşte această regulă şi ar urma-o îndeaproape,
şi ştim că la timpul cuvenit chiar această regulă
va fi rigid aplicată — în timpul Veacului Milenar. Dar Noua Creaţie
are acum această regulă, şi chiar dacă alţii n-ar
reuşi s-o recunoască şi s-o urmeze, poporul Domnului
trebuie să se supună fără rezerve la această
instrucţiune. Până şi Israelului natural, casei
slujitorilor, Domnul le-a dat dispoziţia ca ei, dacă erau
credincioşi, să dea cu împrumut, nu să ia cu împrumut
(Deut. 15:6), şi acest principiu i se recomandă fiecărei
persoane care posedă judecată bună, ca fiind însăşi
esenţa înţelepciunii — înţelepciune care ar fi bine,
dacă s-ar putea, să se aplice la lume — înţelepciune pe
care lumea o recunoaşte, dar care relativ puţini din poporul
Domnului sau din lume se străduiesc intens s-o urmeze ca regulă
invariabilă de viaţă.
Cu
alte cuvinte, fiecare membru al Noii Creaţii ar trebui, în privinţa
lucrurilor pământeşti, să trăiască în limita
mijloacelor sale. Dacă nu câştigă decât un dolar pe zi,
nici un moment nu trebuie să se gândească să cheltuie mai
mult de atât, decât dacă are cea mai stringentă necesitate, ci
trebuie să-şi adapteze condiţiile până când va fi o
schimbare la împrejurări mai favorabile. Recunoscând că grija
providenţială a Domnului este asupra sa şi asupra tuturor
afacerilor sale, el trebuie, după ce-şi aranjează cât
ştie de înţelept lucrurile în privinţa celor materiale, să
tragă concluzia că atât acestea cât şi afacerile
spirituale au fost supuse supravegherii divine şi că Domnul a ((565))
intenţionat o binecuvântare pentru el în legătură cu
aceste condiţii. El trebuie, prin urmare, să fie cu totul mulţumit
de ele, oricât de grele ar fi — aşteptând cu răbdare de la
Domnul o astfel de uşurare cum iubirea şi înţelepciunea
pot aduce la timpul cuvenit. Dacă venitul este mare, regula lui de
conduită să fie moderaţia, în aceasta ca şi în toate
lucrurile. „Moderaţia (Biblia King James — n. e.) voastră să
fie cunoscută de toţi oamenii.” Economia este parte din
aranjamentul divin, aşa cum este exemplificată de Domnul nostru
şi de apostoli, şi în special cum este ilustrată în cazul
strângerii rămăşiţelor la porunca Celui care avea
putere să creeze din nimic hrană pentru o mulţime.
În
măsura în care mijloacele pe care le avem la dispoziţie sunt
limitate, toate cheltuielile ar trebui să fie limitate şi aduse
nu numai până la nivelul venitului, ci chiar puţin mai jos —
aşa că nu contează cât de puţin câştigăm,
o anumită parte poate fi pusă deoparte, fie pentru necesităţile
proprii de mai târziu, fie ca o jertfă de mulţumire Domnului,
sau, după cum sugerează apostolul, ca să putem da celor
care sunt în nevoi mai mari. Să ţinem minte totdeauna că
încrederea în Domnul implică mulţumire şi că aceasta
înseamnă odihna inimii. În aceste împrejurări, pâinea şi
apa sau cartofii şi sarea vor avea gust mai bun şi vor da
rezultate mai bune decât hrana cu mult mai bogată luată într-un
spirit diferit. Încrederea de asemenea va implica totdeauna mulţumire,
şi, ca atare, copilul lui Dumnezeu trăind sub cel mai simplu
regim de hrană trebuie să fie continuu plin de recunoştinţă
faţă de Dătătorul întregului Bine, cu încredere
deplină în înţelepciunea Lui, în toate afacerile vieţii.
Aceasta n-ar însemna indiferenţă faţă de progres, dacă
uşa spre acest progres şi prosperitate mai mare ar fi o uşă
dreaptă — un mijloc onorabil de a ne îmbunătăţi
starea. Găsind o astfel de „uşă” în faţa noastră,
ar trebui s-o acceptăm cu mulţumire, ca fiind prin providenţă
divină şi ca o posibilitate spre mai multe lecţii de la
marele nostru Învăţător.
Porunca,
„nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi
unii pe alţii”, sugerează că dacă în mod necugetat
şi contrar acestei înţelepciuni divine ne-am îndatorat cândva
faţă de ((566)) alţii, ar trebui să căutăm
pe toate căile raţionale şi onorabile să anulăm
acea datorie — să ne plătim datoriile. Dacă însă
datoriile ar fi făcute în cadrul unor afaceri, creditorii ştiind
la vremea aceea că îşi asumă un risc mai mare sau mai mic
şi riscul este în vederea obţinerii unui profit, şi dacă
datoriile ar fi rezultatul unui eşec legitim în afaceri şi ar
fi „anulate prin lege” — şi în special dacă acestea ar fi
contractate înainte de schimbarea naturii, înainte de a deveni Nouă
Creatură, n-ar fi greşit ca Noua Creatură să se
folosească de prevederile pentru caz de faliment, sau să se
folosească de lege, care prevede că o datorie sau o judecată
devine nulă şi neavenită după cinci ani, dacă n-a
fost reînnoită prin tribunal sau printr-o făgăduinţă
individuală.
Un
precedent scriptural pentru astfel de procedeu se găseşte în
Legea dată Israelului tipic, în privinţa iertării
datoriilor în al şaptelea an-Sabat şi a iertării încă
mai depline a tuturor obligaţiilor în al cincizecilea an-Jubileu.
Lumea a recunoscut înţelepciunea acestor aranjamente divine şi
multe popoare le-au confirmat în legile lor civile. Noile Creaturi,
folosindu-se de aceste aranjamente pământeşti în armonie cu
voinţa divină, se pot simţi liniştiţi în legătură
cu astfel de datorii, în afară de cazul că în providenţa
lui Dumnezeu ei ar fi mai târziu binecuvântaţi cu abundenţă,
când, fără îndoială, Regula de Aur le-ar dicta cuviinţa
plătirii tuturor datoriilor, fără să ţină
seama de stingerea lor sub lege.
Dacă
însă datoria n-ar fi una de afaceri, ci o obligaţie de
prietenie, un împrumut de bani sau credit, după care prietenul n-ar
aştepta şi n-ar obţine nici un profit sau câştig,
cazul ar fi total diferit. Astfel de datorie ar trebui considerată că
continuă toată viaţa, iar străduinţa de a o
rezolva ar trebui să aibă întotdeauna o influenţă
importantă asupra afacerilor datornicului. Dar, după cum s-a arătat
mai sus, după ce a devenit membru al Noii Creaţii, sub
conducerea Spiritului sfânt, a Cuvântului Său, Scripturile, şi
sub îndrumarea spiritului minţii sănătoase, nici unul din
Noua Creaţie n-ar trebui să fie datornic, ci să considere că
providenţa Domnului ((567)) este ca ei să trăiască
în limitele venitului lor. Acest îndemn, „nu datoraţi nimănui
nimic”, nu s-ar aplica în mod necesar la punerea unei ipoteci pe
proprietatea cuiva pentru o sumă mai mică decât valoarea ei
reală. Aceasta n-ar însemna împrumutare în sensul interzis, ci
doar vânzare temporară a unei părţi din proprietatea în
cauză, păstrând posibilitatea răscumpărării ei.
Văduvele
şi orfanii nu sunt răspunzători pentru datoriile fostului
cap al familiei, nici după legea umană nici după cea divină.
Bunurile cumpărate de un soţ sau tată sunt cumpărate
pe propria răspundere şi cinste, iar alţii nu pot fi ţinuţi
răspunzători pentru datoriile lui decât dacă ei îşi
iau răspunderea personală prin înţelegere directă sau
implicită. Datoriile sale dădeau înainte drept de sechestru
asupra proprietăţii (cu excepţia părţii rezervate
familiei prin lege), dar la moarte această chestiune încetează,
exceptând cazul că un membru al familiei îşi asumă de bună
voie obligaţiile. Menţionăm acest lucru fiindcă am
auzit despre cazuri în care sărmanele văduve şi orfani
s-au simţit obligaţi de legea divină, dacă nu de cea
umană, să plătească datoriile soţului şi tatălui
şi s-au frământat ani de zile străduindu-se să facă
acest lucru.
Sfatul
Domnului pentru poporul Său asupra celeilalte părţi a
problemei este la fel de explicit. Dacă văd pe fraţii lor
în nevoie, să le facă bine şi să „dea cu împrumut
fără să nădăjduiască ceva înapoi” — fără
să se gândească să câştige în schimb favoruri asemănătoare
sau alte favoruri. Trebuie totuşi să înţelegem acest îndemn,
„să dăm cu împrumut” unui frate, în armonie cu celălalt
îndemn, ca noi să nu luăm cu împrumut; şi, ca atare,
implicaţia ar fi că fratele ar avea mijloace şi ar putea să
plătească, dar că temporar ar avea nevoie şi ar putea
da vreun fel de ipotecă sau de asigurare celui care dă cu împrumut.
Dar asemenea dare cu împrumut, pentru a ajuta un frate în nevoie, să
fie făcută mărinimos şi fără speranţa
unei răsplăţi — fără a prevedea dobândă (camătă),
ci doar întoarcerea sumei în limita timpului specificat. Ar fi doar un
ajutor, o expresie a iubirii frăţeşti.
((568))
Dacă
fratele n-ar fi în situaţia să poată restitui suma sau să
poată da asigurare pentru bani, să nu se dea împrumutul, ci, în
locul acestuia, un dar — în măsura în care dătătorul ar
putea exercita caritate şi în măsura necesităţilor
fratelui. Fratele s-ar putea angaja să restituie banii, dar să
se insiste că este un dar, cu excepţia cazului când mai târziu
afacerile fratelui s-ar schimba în mod hotărâtor şi ar fi cu
prisosinţă capabil să restituie darul, caz în care dorinţa
inimii lui ar trebui să fie desigur să-i restituie. Chiar şi
atunci, dacă dătătorul ar putea să-şi permită,
i-ar putea zice fratelui: „Nu mă pot simţi fericit să iau
înapoi darul, de aceea, te implor, dă-l altcuiva care ar avea nevoie,
acum sau mai târziu”. Chestiunea ar fi însă cu totul diferită
dacă fratele sau oricare altă persoană ar dori să ia
bani cu împrumut în vederea extinderii afacerii sale sau în vederea
scoaterii unui profit. A da cu împrumut unuia ca acesta, luând măsuri
largi de siguranţă şi cerând dobândă, ar fi cu totul
legitim; şi astfel de dobândă n-ar fi „camătă” în
sensul asupririi sau în sens greşit, ci ar fi în armonie cu ceea ce
a poruncit Domnul în pilda Sa, când a zis: „Ar fi trebuit să-mi
fi dat banii celor ce schimbă banii şi, la venirea mea, eu mi-aş
fi luat înapoi cu dobândă (camătă) ce este al meu”.
Mat. 25:27.
În
armonie deplină cu aceste îndemnuri, Scripturile ne mai dau un îndemn,
care ar putea fi bine luat în seamă şi întotdeauna cu folos,
nu numai de către Noua Creaţie, ci şi de către lume în
general. Porunca spune: „Omul fără minte dă mâna, se
pune garant pentru aproapele său” (Prov. 17:18). Conform acestei
sugestii, garanţiile şi cauţiunile pentru alţii,
girarea creditelor etc. ar fi interzise, şi înţelept ar fi
pentru tot poporul Domnului să urmeze cu grijă această
regulă. Chiar şi în cel mai urgent caz imaginabil, în care ar
putea exista o necesitate aproape absolută de a garanta contractul de
împrumut al unui frate, ar trebui exercitată grijă să nu
se asume nici o sarcină care să nu poată fi satisfăcută
fără dezastru grav. Dacă contractul ar fi pentru o sumă
care ar ((569)) putea fi împrumutată fratelui, sau i-ar putea
fi dată în caz de necesitate, atunci contractul sau cauţiunea
sau girarea ar fi acceptabilă, dar altfel nu — niciodată punând
în pericol propriul credit, nici riscând propria afacere şi nici împovărând
propria familie. Compară Prov. 22:26; 11:15; 6:1-5.
Există
un fel de luare cu împrumut şi dare cu împrumut măruntă,
practicată de către mulţi, în special în privinţa
articolelor din gospodărie: săpun, zahăr, lighene, unelte
etc., care merită analizată aici. Noile Creaturi, sub controlul
spiritului chibzuinţei, trebuie să condamne în inima lor astfel
de deranjuri mărunte; în aşa măsură să se
asigure să-şi regleze afacerile şi dorinţele, încât
asemenea împrumuturi să fie o chestiune extrem de rară — o
chestiune de absolută necesitate, în caz de boală sau în alt
caz extrem. Parte din hotărârea tuturor sfinţilor Domnului ar
trebui să fie aceea de a deranja pe alţi oameni cât se poate de
puţin. Dacă, prin urmare, prin neglijarea acordării atenţiei
cuvenite propriilor afaceri le lipseşte untul la masă, să
prefere să se descurce fără el decât să deranjeze pe
un vecin şi să dea un exemplu rău. Dacă au doar un
fier de călcat şi nu-şi pot permite să cumpere altul,
mai bine să se împace cu consecinţele şi să-l
folosească pe acela unul.
Cei
care cultivă asemenea reglementări stricte în privinţa
afacerilor proprii se vor simţi în mod natural mai deranjaţi
decât alţii dacă vine la ei un vecin să ia cu împrumut.
Totuşi, poporul Domnului trebuie să dea cu împrumut, nu să
ia cu împrumut; şi sfatul nostru ar fi că trebuie, în toată
cumpătarea rezonabilă, să-şi câştige notorietate
ca fiind deosebiţi în ambele aceste privinţe — să fie întotdeauna
dispuşi să dea cu împrumut şi aceasta din toată inima,
cu bucurie şi bunăvoinţă, şi cu o dorinţă
de a plăcea şi de a ajuta în măsura în care-şi pot
permite să piardă — şi niciodată să nu fie
dispuşi să ia cu împrumut. Evident că astfel de persoane
ar fi considerate „vecini buni”, fie că ar fi considerate „ciudate”
în privinţa devotării lor faţă de Domnul ((570))
şi faţă de Cuvântul Său, fie că nu. Este adevărat,
cei care iau cu împrumut s-ar putea să nu restituie totdeauna
articolul şi s-ar putea cere efort pentru a merge după el; sau
în cazul împrumutului de hrană s-ar putea să n-o mai restituie.
Ar trebui să ne gândim însă că dacă astfel au luat
hrană cu împrumut, au consumat-o şi n-au restituit-o, ar fi mai
puţin probabil să mai vină. Dacă ne-ar permite împrejurările,
am prefera să nu cerem să ni se restituie articolul dat cu împrumut.
Am considera mai degrabă ca ocazii favorabile de a ne face prieteni
cu ajutorul „bogăţiilor nedrepte” — ocazii bune de a ne
sacrifica interesele pământeşti mărunte, ca să putem
obţine prin acestea o influenţă morală şi
spirituală mai mare la vecinii noştri.
În
timp ce analizăm acest subiect am putea menţiona altul, strâns
înrudit cu el la modul general, adică, obiceiul unora de a se socoti
liberi să se impună prietenilor ca vizitatori — împrumutând timpul
vecinilor. A fi ospitalier face parte din spiritul generos al iubirii,
şi tot poporul Domnului trebuie să cultive această dispoziţie
la fiecare ocazie potrivită, ca fiind o dispoziţie plăcută
Domnului şi folositoare propriei lor creşteri spirituale (Evr.
13:2). Trebuie să le placă să primească pe prieteni
sau pe vecini, pentru o masă sau pentru o noapte etc., după cum
le permit împrejurările: dorinţa inimii de a primi musafiri
trebuie să fie prezentă întotdeauna, fie că ocazia punerii
în practică a acelei dorinţe se va găsi sau nu.
Ospitalitatea nu înseamnă a face cheltuieli exagerate, depăşind
mijloacele, nici nu înseamnă că pentru musafiri trebuie pregătit
mai bine decât pentru propria familie. Înseamnă însă o
dispoziţie de a împărtăşi cu alţii lucrurile pe
care le avem.
Dar
să privim cealaltă latură a problemei. Poporul consacrat al
Domnului din Noua Creaţie nu trebuie să fie niciodată intruşi.
Să se asigure că au o invitaţie clară şi sunt
bineveniţi înainte de a accepta ospitalitatea pentru o masă sau
pentru o noapte. Ce ilustraţie frumoasă a acestui principiu
cuvenit avem în cazul Domnului nostru, mergând cu cei doi ucenici spre
Emaus! Dorinţa Lui a fost să meargă la ei acasă şi
să Se împărtăşească din cina lor pentru a le ((571))
acorda şi alte binecuvântări. Totuşi, când au ajuns acasă,
„El S-a făcut ca şi cum ar merge mai departe” şi a aşteptat
până când au insistat, L-au obligat, înainte de a consimţi să
rămână cu ei. Aceasta n-a fost o înşelare şi n-ar fi
o înşelare nici din partea noastră dacă am face la fel.
Domnul nostru n-ar fi rămas dacă ei n-ar fi insistat să rămână,
şi nici noi să nu stăm undeva decât dacă ni se face o
primire din toată inima, şi nici să nu rămânem mai
mult decât am fi bine primiţi din inimă, oricare ar fi împrejurările
noastre.
Ideea
care pare a predomina în mintea unora, că ei au libertatea „să
se stabilească” la rudele naturale sau spirituale, este o greşeală.
Nu există nici un astfel de drept. Noi avem dreptul să dăm
şi să fim generoşi, dar nu suntem autorizaţi să
cerem sau să pretindem astfel de lucruri de la alţii. Ei au
dreptul să dea sau să reţină ce este al lor, ce au sub
administrare. Cât să permită Noile Creaturi să li se impună
din partea fraţilor incorecţi sau a rudelor după trup ar
depinde de circumstanţe, în mare parte de condiţiile fizice
şi financiare ale vizitatorului. Totuşi, în dreptate faţă
de el însuşi şi în dreptate faţă de vizitatorul
nechibzuit în această chestiune, care are ca scop să facă
din această vizită scurtă o şedere îndelungată,
gazda ar trebui să spună amabil dar clar — „Ar trebui poate
să-ţi spun că n-ar fi convenabil pentru mine să te
ţin la noi mai mult decât până ————-”; sau, un alt
mod bun de a proceda cu astfel de oameni este să li spună la începutul
vizitei că ar fi convenabil să stea până la o anumită
dată, sau să fie invitaţi clar pentru o masă sau
pentru o zi sau o săptămână, după caz — indicând
clar durata invitaţiei şi nu să fie lăsată a fi
presupusă. Astfel de cale pare absolut necesară în interesul
casei, al bugetului familiei, al timpului propriu, al serviciului Domnului
etc., precum şi cuvenită şi folositoare pentru numărul
mare de oameni care au judecată nechibzuită în această
privinţă. Dar nu trebuie nici să gândim despre ei, nici să
le vorbim lipsit de amabilitate. Poate că ei au decăzut mai mult
decât noi sau decât alţii în privinţa acestei particularităţi
şi poate prin natură noi am decăzut mai mult decât ei în
privinţa ((572)) altor particularităţi. În orice
caz, trebuie să gândim amabil, generos în privinţa lor, şi
cu atât mai mult să hotărâm că noi vom evita cu totul
această cale neplăcută.
„Nu
vă îngrijoraţi de ziua de mâine”
— Mat. 6:34, 19, 20 —
Cuvintele
Domnului nostru citate mai sus, precum şi alte cuvinte ale Sale,
„Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia şi
rugina le strică şi unde hoţii le sapă şi le fură,
ci strângeţi-vă comori în cer”, credem că au fost grav
neînţelese de către mulţi dintre urmaşii Săi
serioşi şi bine intenţionaţi. Unii au tras concluzia că
Domnul a vrut să spună că ei trebuiau să trăiască
„de la mână până la gură” şi să nu-i
intereseze deloc viitorul. Vedem, dimpotrivă, că Tatăl
nostru ceresc nu ne-a dat astfel de exemplu; că El Se gândeşte
continuu la noi şi a aranjat anotimpurile, cerealele, legumele şi
fructele în ordinea lor. Vedem de asemenea că El a intenţionat
ca noi să recunoaştem principii similare şi a aranjat
natura astfel că este necesar să sădim dacă vrem să
mâncăm mai târziu şi să ţesem dacă vrem să
purtăm haine şi să pregătim dinainte uleiul care să
dea lumină noaptea. Acest principiu se aplică la toate afacerile
vieţii şi noi trebuie să respingem gândul că Domnul
nostru Isus a intenţionat să contrazică sau să răstoarne
acest aranjament divin, aşa cum se vede în toată natura.
Atunci,
ce a vrut să spună Domnul nostru? Răspundem că în
original ideea din primul text este: „Nu vă îngrijoraţi de (împovăraţi
cu) ziua de mâine”; „Ajunge zilei necazul ei”. Poporul Domnului nu
trebuie să se îngrijoreze în legătură cu viitorul.
Trebuie să nu fie „leneşi în activitate”, şi să
fie „fierbinţi în duh, slujind Domnului”. În timp ce sădesc
şi seamănă, plivesc şi sapă, trebuie să
recunoască prin credinţă că toate afacerile lor sunt
supuse supravegherii divine şi că Dumnezeu a promis că
toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care-L iubesc.
Ei trebuie să-şi aplice atât de amănunţit făgăduinţele
scumpe ale grijii divine, încât inima lor să fie în întregime
lipsită de îngrijorare.
((573))
Diferite
obligaţii pământeşti
Trebuie
să recunoaştem o mare diferenţă între neglijenţă
şi îngrijorare. Dacă Domnul nostru ar fi fost neglijent,
extravagant, risipitor, nepăsător în privinţa zilei de mâine,
nu le-ar fi spus ucenicilor să adune fărâmiturile care au rămas
după hrănirea mulţimilor, ci El a ilustrat tocmai în acea
întâmplare faptul că era potrivit ca ei să se gândească
la masa următoare, la ziua următoare. Dar n-a recomandat îngrijorare.
Ucenicii trebuiau să folosească ceea ce aveau la îndemână
şi să nu risipească nimic. Dar dacă rezerva se epuiza,
nu dintr-o greşeală a lor, şi dacă n-aveau mijloace
s-o completeze, ei să se încreadă în Domnul atât de complet
încât să nu lase loc îngrijorării, totuşi să nu-şi
domolească energia. Acest gând este ilustrat în cazul lui Iosif în
Egipt, unde, sub îndrumare divină, el a adunat rezerve de grâu în
timpul celor şapte ani de abundenţă şi astfel a făcut
provizii pentru cei şapte ani de foamete care au urmat.
Nici
al doilea text nu implică neglijenţă în privinţa
afacerilor zilnice ale vieţii — a intereselor vieţii prezente,
a întreţinerii cuvenite a familiei noastre etc. Atunci ce înseamnă?
Înseamnă că nimic de natură pământească nu
trebuie să devină comoara noastră — că noi
trebuie să apreciem comoara noastră cerească mai presus de
orice altceva. Inima noastră trebuie să se concentreze asupra ei,
iar mintea noastră trebuie să se hrănească din ea
continuu; îmbogăţiţi astfel, trebuie să avem odihnă
spirituală prin credinţă, având încredere în făgăduinţele
divine. Lumea nu ştie nimic despre aceste lucruri nespus de mari
şi de preţioase pe care Noile Creaturi le au prin credinţă.
Şi, după cum spune cântarea,
„Fiecare-şi
are ţinta;
Ţinta mea e Cristos, Cristos numai”.
Alegându-L
pe Cristos, noi alegem nu numai gloria, cinstea şi nemurirea, promise
celor care sunt ai Lui, ci alegem şi suferinţele din timpul
prezent, încercările, probele şi experienţele speciale
promise celor care merg în urmele Lui, ca o educaţie necesară
şi o pregătire pentru gloriile viitoare. Mai mult, toţi
aceia care caută pe Cristos, toţi aceia ((574)) care au făcut
o deplină consacrare Domnului, n-au nimic de natură pământească
despre care să spună că este al lor. Când erau din pământ,
pământeşti, ei socoteau interesele lor pământeşti ca
posesiuni personale; dar când au ajuns să fie ai Domnului, s-au
predat Lui împreună cu tot ce au posedat. Case, terenuri, copii, soţ,
soţie, fraţi, surori — totul a fost devotat, consacrat
Domnului. Prin urmare, nimic din acestea nu mai poate fi acum comoara Noii
Creaţii.
Aceasta
nu înseamnă că un bărbat nu-şi poate iubi soţia,
sau soţia soţul — că nu se pot aprecia mult unul pe altul.
Nu înseamnă că nu-şi pot iubi copiii şi nu le pot
aprecia mult calităţile inimii şi minţii. Nu înseamnă
că nu pot iubi şi aprecia frumuseţile Naturii. Nu înseamnă
că nu pot avea o casă sau animale. Dar înseamnă că
nici una dintre aceste posesiuni pământeşti nu mai poate fi comoara
lor, sau în vreun sens al cuvântului să fie în competiţie cu
Domnul, pe care L-au acceptat ca „deosebindu-se din zece mii” şi
a Cărui „fiinţă este plină de farmec”.
Banii
nu trebuie iubiţi, respectaţi, adoraţi; nu trebuie să
fim robii sau servitorii lor. Noi ne-am dat supunerea ca fii şi
servitori Creatorului Atotputernic, iar banii sunt unul din servitorii
şi uneltele Sale şi în felul acesta trebuie priviţi de către
noi care suntem administratori ai sumelor care în providenţa divină
vin sub controlul nostru.
Dar,
nu ne amintim oare cuvintele Domnului nostru către tânărul care
a venit la El zicând: „Ce-mi mai lipseşte?”, şi căruia
Isus i-a răspuns: „Dacă vrei să fii desăvârşit,
du-te, vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară
în cer. Apoi vino şi urmează-Mă”? „Dar tânărul,
auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, pentru că avea multe
avuţii” (Mat. 19:16-22). Oare aceasta nu ne dă învăţătura
că toţi din poporul Domnului trebuie să devină săraci?
Răspunsul este, da: „Greu va intra un bogat în împărăţia
cerurilor . . . este mai uşor să treacă o cămilă
prin urechea acului* ((575)) decât să intre un bogat în împărăţia
lui Dumnezeu” (Mat. 19:24). Bogaţii au ispite în lucrurile bune
ale vieţii prezente care înclină spre a le atrage inima şi
a deveni idolii şi comorile lor. De aceea ei sunt situaţi mai puţin
favorabil în acestă privinţă decât cei săraci, care
au puţin din bunurile acestei lumi de care să li se ataşeze
inima şi care sunt cu atât mai înclinaţi să asculte cu
bucurie veştile bune ale harului divin, marile bogăţii pe
care le are Domnul în păstrare pentru credincioşii Săi. Ar
fi însă o greşeală a se presupune că nimeni nu poate
avea bunurile acestei lumi fără să abuzeze de ele, fără
să le adore, fără să facă un idol din ele, fără
să le considere comorile sale. La fel ar fi o greşeală a
presupune că acei cărora le lipsesc bogăţiile pământeşti
nu le pot adora şi nu pot face comori din ele. Cine n-a cunoscut sau
n-a auzit despre oameni săraci care evident au adorat bogăţia,
au tânjit după ea, s-au luptat continuu pentru ea şi au fost
mereu nemulţumiţi pentru că n-au fost în stare să pună
mâna pe ceea ce inima lor îmbrăţişa ca o comoară?
———————
*În
timpurile vechi cetăţile mari din Orient aveau porţi mari
care se închideau la apusul soarelui şi nu se permitea să fie
deschise până la răsăritul soarelui, ca nu cumva un inamic
să profite şi să atace. Dar ele aveau şi porţi
mici care erau păzite, prin care putea intra un om şi-şi
putea duce chiar şi cămila, luând jos povara şi permiţând
animalului să se târască pe genunchi. Aceste porţi mici
erau numite „urechile acului”. Astfel un bogat poate avea intrare în
Împărăţie, dar nu împovărat de bogăţiile
sau comorile pământeşti. Acestea trebuie lăsate jos.
———————
Toţi
care vin la Domnul, fie că sunt bogaţi fie că sunt săraci
în privinţa bunurilor acestei lumi, trebuie să vină cu înţelegerea
unei depline consacrări — a unui sacrificiu deplin al inimii lor,
al voinţei lor şi a tot ce posedă — altfel nu vor fi
acceptaţi. Săracul care vine la Domnul trebuie să renunţe
la idolii imaginaţiei şi ambiţiei sale, ai râvnei
sale după bogăţia pământească pe care n-a obţinut-o
încă. Bogatul care vine la Domnul trebuie să vină, la fel,
cu o deplină predare a voinţei sale, renunţând la
planurile şi proiectele sale pământeşti, cărora înainte
le devotase cele mai bune energii ale vieţii: el trebuie să
sacrifice nu numai ce posedă, ci tot ce a sperat, la ce a ţintit
şi a avut ambiţia ((576)) să obţină —
tot trebuie să fie pus pe altarul Domnului, altfel nu poate fi
ucenicul Său.
Tânărul
bogat ar fi putut înţelege mai bine cuvintele Domnului nostru dacă
ar fi fost într-o atitudine corectă a minţii, deoarece credem că
Domnul i-ar fi explicat mai departe lucrurile. Dacă ar fi zis: Doamne,
accept condiţiile; Îţi predau tot ce am Ţie ca
reprezentant al lui Dumnezeu. Cum să procedez ca să duc la îndeplinire
instrucţiunile Tale? Să-mi vând turmele, cirezile, pământurile
şi casele, să adun pe săraci şi, luând toată
suma primită astfel, să arunc banii în aer şi să-i
las să se bată pentru ei, sau cum să procedez? Te rog învaţă-mă.
Ni-L
putem imagina pe Domnul spunându-i: Acum ai ajuns la punctul la care am
dorit şi am să-ţi explic mai în amănunt porunca Mea.
Acum ţi-ai consacrat lui Dumnezeu tot ce ai, supunându-l voinţei
Sale — pentru a fi folosit conform înţelegerii tale a ceea ce este
voinţa Sa, iar tu Mă întrebi în privinţa voinţei
Sale. Îţi voi spune: voinţa Sa este să devii
administratorul Lui, nu doar să menţii proprietatea, ci s-o
cheltuieşti, s-o foloseşti cât ştii de bine, de înţelept.
Şi-ţi sugerez să începi să iei banii pe care-i ai la
bancă şi să-i foloseşti. Poţi dacă vrei să
începi aici cu apostolii şi urmaşii Mei. Vezi ce bine le poţi
face. Când ai terminat banii aceia vinde o casă sau o turmă de
oi sau o cireadă de vite şi continuă astfel să foloseşti
mijloacele pe care Dumnezeu ţi le-a pus sub control — devenind
administratorul Lui, aşteptând ca, după ce I-ai consacrat Lui
toate, în cele din urmă să-ţi ceară socoteală.
Atunci, dacă vei putea arăta că ai folosit ce I-ai
consacrat Lui cât ai ştiut de înţelept şi de amănunţit,
poţi aştepta să auzi cuvintele binecuvântate: „Bine rob
bun şi credincios . . . intră în bucuria stăpânului tău”.
O
consacrare pentru Domnul a tot ce avem nu înseamă că toate
bunurile noastre trebuie folosite exclusiv în lucrarea religioasă.
Ca administratori ai Domnului trebuie să căutăm continuu să
cunoaştem ce I-ar plăcea Lui, luându-ne învăţătura
din Cuvântul Său. Acolo suntem învăţaţi să-L ((577))
slăvim; iar căutând să-L slăvim trebuie să ne
străduim să folosim, nu numai vocea şi condeiul nostru, ci
toţi talanţii noştri, inclusiv talantul nostru bani sau
proprietate. Deoarece noi suntem ai Domnului, toate obligaţiile care
ne revin sunt obligaţii asupra timpului şi proprietăţii
pe care le-am consacrat. De exemplu, a avea o soţie înseamnă a
avea obligaţii faţă de ea, de atenţie şi întreţinere
rezonabilă şi cuvenită; la fel copiii, sunt ipoteci pe
orice posedăm, din proprietate, sau din timp, sau din talent.
Voia
lui Dumnezeu este ca noi să recunoaştem aceste ipoteci şi să
le satisfacem zi de zi cerinţele într-o manieră rezonabilă
— neuitând că se aşteaptă de la noi să nu risipim
mijloacele Domnului, ci să căutăm să îndreptăm cât
se poate de mult din ele spre acele canale care ar fi în mod special
folositoare în promovarea adevărului religios — răspândirea
veştilor bune de bucurie mare — ceea ce reprezintă cea mai înaltă
concepţie a noastră despre lucrurile bune pentru creaţia în
creştere. Vrem să spunem că grija pentru soţie şi
copii, pentru părinţii în vârstă sau pentru alţii
dependenţi de noi în mod cuvenit, este recunoscută de Domnul ca
folosire potrivită a unei părţi din ceea ce I-am consacrat
Lui. Dar nu trebuie să permitem extravaganţa sau risipa în
privinţa acestora să intervină în folosirea mai directă
a mijloacelor noastre în ceea ce pentru noi este lucrarea principală
a vieţii — vestirea Evangheliei, vestea bună a Împărăţiei.
Nu
numai că nu trebuie să ne lipsim familia de lucrurile necesare
pentru îngrijirea ei cuvenită, ci, după cum ne învaţă
Scripturile, parte din datoria noastră este să facem pregătiri
pentru ea, privind într-o anumită măsură în viitor. Să
ascultăm mesajul prin înţelept: „Du-te la furnică, leneşule;
uită-te la căile ei şi fii înţelept” (Prov. 6:6). Găsim
că furnica adună o bună rezervă de hrană pentru
viitorii ei pui; şi la fel ne spune apostolul, că părinţii
trebuie să agonisească pentru copiii lor (2 Cor. 12:14). Conform
dispoziţiei şi tendinţei naturii noastre egoiste, decăzute,
probabil că mai puţini sunt cei care au nevoie de îndemn în
acestă privinţă decât cei care au nevoie de sfat împotriva
ducerii la extremă ((578)) în direcţia opusă. Gândul
Scripturilor asupra acestui subiect este exprimat iarăşi în
cuvintele apostolului: „Urmăriţi ce este bine înaintea
tuturor oamenilor” şi: „Dacă cineva nu poartă de grijă
de ai săi . . . a tăgăduit credinţa şi este mai rău
decât un necredincios”. Rom. 12:17; 1 Tim. 5:8.
Ideea
pare să fie că fiecare părinte este dator să-i dea
copilului o pornire în viaţă, mai mult decât micuţul corp
în curs de moarte cu care se naşte în lume. Aducând copii pe lume
este de datoria părinţilor să se îngrijească de
stabilirea lor rezonabilă şi cuvenită în ea. Aceasta
cuprinde nu numai punerea la dispoziţie a hranei şi a îmbrăcămintei
în timpul copilăriei şi tinereţii, dar şi asigurarea
instruirii intelectuale şi morale la care ne-am referit deja; şi
toate acestea înseamnă agonisire, punere deoparte din consumul
personal în interesul copiilor. Văzând nesiguranţa vieţii,
n-ar fi o aplicare iraţională a îndemnului scriptural, dacă
părintele ar avea ceva adunat pentru necesităţile familiei
în eventualitatea morţii sale înainte de a fi ajuns copiii la
maturitate. Nu ne gândim că apostolul a vrut să spună că
părinţii trebuie să caute să adune averi pentru copii,
pentru care să se certe şi prin care să fie prejudiciaţi.
Copilul născut într-o familie bună şi care primeşte
educaţie raţională şi îndrumare până la
maturitate este avut, are în sine o moştenire bogată; iar părintele
care a făcut asemenea asigurare pentru copiii săi are toate
motivele să simtă că în această chestiune a fost
condus de chibzuinţă, de Spiritul sfânt, de dispoziţia
corectă, aprobată de Domnul, chiar dacă nu lasă nici o
proprietate familiei, sau nu lasă mai mult decât un adăpost sau
o casă. Un astfel de om se va fi achitat de administrarea sa, iar
astfel de copii cu siguranţă vor aprecia la sfârşit
credincioşia lui.
Organizaţii
de ajutor reciproc etc.
Trăim
într-o zi a organizării şi trebuie să admitem că
unele dintre acestea au fost şi sunt aranjamente folositoare.
Companiile de asigurare de toate felurile sunt desigur pe baze comerciale,
şi nu, strict vorbind, filantropice. Ele sunt străduinţe
din partea omenirii de a trece peste nesiguranţa ((579))
şi peste dificultăţile vieţii prezente — de a lua
dinainte măsuri pentru caz de moarte şi pentru rezultatele ei
dezastruoase în afacerile celor dependenţi de ei. Nu trebuie să
intrăm în descrierea sau în detaliile privitoare la diferitele
feluri de asigurare, dar putem spune imediat că este doar o chestiune
de judecată în afaceri, şi nu o problemă religioasă,
faptul că poporul Domnului se va folosi de oportunităţile
asigurării sau nu.
Am
cunoscut împrejurări în care considerăm că tatăl
familiei a procedat înţelept să păstreze o poliţă
de asigurare în beneficiul soţiei şi copiilor. Acesta este un
lucru înţelept în special când soţia nu are simpatie faţă
de Adevărul Prezent şi faţă de vederile soţului
ei în legătură cu viitorul apropiat şi doreşte
asigurarea ca protecţie, odihnă şi uşurare pentru
mintea ei. Dacă judecata soţului coincide în vreo măsură
apreciabilă cu a soţiei, gândim că el ar face bine să
menţină astfel de asigurare. Noi nu susţinem asigurarea,
şi în ceea ce-l priveşte pe autor, el n-are nici una. Arătăm
doar că nu este nimic în Scripturi menit să conducă sau să
reglementeze conduita Noilor Creaturi în această privinţă,
şi că fiecare trebuie să-şi folosească judecata
în armonie cu propriile sale condiţii specifice în luarea deciziei
asupra acestei chestiuni.
Potrivit
cu aştepările noastre, stresul marelui timp de necaz va fi
asupra noastră curând, cândva între 1910 şi 1912 — culminând
cu sfârşitul „Timpurilor Neamurilor”, octombrie 1914*.
———————
*Vezi
Vol. 2, pag. 76-78. În conformitate cu aceasta, culminarea pregătirii
forţelor a avut loc în toamna anului 1914, odată cu izbucnirea
marelui război european — o etapă în răsturnarea
imperiului lui Satan.
———————
Începutul
agravării necazului nu este clar marcat în Scripturi şi este
mai degrabă presupus. Presupunem că un necaz atât de mare, o
catastrofă atât de largă în lume, cu greu ar putea avea loc în
mai puţin de trei ani, şi dacă ar dura cu mult peste trei
ani „nimeni n-ar scăpa”. În armonie cu aceste anticipări, aşteptăm
ca atunci când furtuna financiară va trece peste creştinătate,
afacerile şi băncile, valorile asigurărilor şi ((580))
proprietăţilor să cadă toate împreună; ca acesta
să constituie într-adevăr un aspect serios al necazului, aducând
spaimă şi supărare în inimile care n-au altceva pe ce să
se sprijine — n-au comori cereşti.
Este
foarte raţional să presupunem că aşa-zisele societăţi
frăţeşti de asigurare vor cădea înainte de companiile
obişnuite, fiindcă cele dintâi sunt fără capital
şi depind de cotizaţii, şi fiindcă aceste cotizaţii
vor deveni cu atât mai împovărătoare cu cât numărul
membrilor acestor societăţi nu numai că va înceta să
crească, ci, sub condiţii presante, va scădea. Eşecul
acestor diferite asociaţii va zdrobi fără îndoială
speranţele multora şi-i va face nepăsători în privinţa
oricăror perspective pământeşti. De aceea, fiecare trebuie
să decidă pentru sine cursul cel mai înţelept ca
administrator al proprietăţii sau al venitului său, oricare
ar fi acesta; dar nici unul din Noua Creaţie, stăpânit şi
condus de credinţa în Domnul, nu va simţi o astfel de agitaţie
în privinţa viitorului încât să-i aducă teamă în
inimă, şi această clasă nici nu-şi va pune încrederea
în vreo agenţie, protecţie sau ajutor uman, care să-i facă
să se simtă dependenţi de ea ca şi comoara lor, şi
să fie zdrobiţi în eventualitatea eşecului ei.
Aceasta
ne aduce în faţă toată problema ordinelor, societăţilor
etc., şi ce privilegii are Noua Creaţie în legătură
cu aceste organizaţii. Este corect ca ei să fie membri ai
acestor organizaţii? Răspundem că în timp ce asociaţiile
Bisericii sunt pur religioase, iar organizaţiile de muncă şi
de ajutor sunt în general laice, mai există şi alte ordine care
combină aspectele religioase cu cele laice. După cum înţelegem
noi chestiunea, de exemplu, Free Masons (Francmasonii), Odd Fellows,
Knights of Pythias (Cavalerii Pitiei) etc., execută anumite ritualuri
şi ceremonii de natură religioasă. Să fim înţeleşi
că noi nu ducem nici o luptă împotriva celor care sunt membri
în aceste diferite ordine, după cum nu ducem luptă nici împotriva
diferitelor sisteme religioase sectare. Punem la acelaşi nivel pe toţi
cei care au ceremonii, învăţături religioase etc. şi-i
considerăm parte ((581)) din Babilon, unele părţi
ale lui fiind mai curate, iar altele mai puţin curate, dar toate, cu
toate acestea, fiind pline de confuzie, eroare — contrar intenţiei
divine, aşa cum aceasta este înfăţişată în
organizarea Bisericii primare şi în instrucţiunile date prin
cuvânt şi exemplu de către Fondatorul ei inspirat şi de către
cei doisprezece apostoli ai Săi.
Sfătuim
Noua Creaţie să n-aibă nimic de-a face cu vreuna din aceste
societăţi semireligioase, cluburi, ordine, biserici, ci să
„iasă afară din mijlocul lor şi să se despartă
de ei, şi să nu se atingă de ce este necurat” (2 Cor.
6:17). Lucrurile lor, închinarea lor, învăţăturile lor,
doctrinele lor sunt necurate pentru noi, chiar dacă pentru ei nu sunt
necurate. Ochii înţelegerii noastre au fost deschişi, iar acum
toate lucrurile ne apar într-o lumină nouă, aşa că
lucrurile pe care odată le iubeam acum le urâm, iar lucrurile pe
care odată le uram acum le iubim.
Dar
în privinţa altor ordine şi societăţi, care n-au
nimic religios în caracterul, închinarea, învăţarea, doctrina,
practica lor, ci sunt numai societăţi de asigurare pentru ajutor
reciproc, şi care-şi anexează semne şi parole numai ca
divertisment, sau în privinţa altor societăţi muncitoreşti,
sindicate pentru ajutor reciproc, pentru protecţie împotriva nedreptăţii
şi pentru menţinerea salariilor rezonabile — n-avem nimic de
zis împotriva acestora. Toate acestea pretind că sunt organizate după
dreptate, aşa cum am putea aproba. Toate pretind că n-au nici o
intenţie de a încălca legile umane sau divine. De aceea, nu
vedem că s-ar putea ridica vreo obiecţie valabilă împotriva
acestora, dacă din vreun motiv Creaţia Nouă ar găsi că
este necesar sau folositor să se asocieze la ele. Propria noastră
alegere şi sfat către alţii ar fi, în măsura în care
se poate aplica în mod practic la cazul lor, să stea liberi
de toate organizaţiile umane, uniţi numai cu Domnul şi cu
cei care au Spiritul Său; dar cu toţii ştim presiunea sub
care au luat fiinţă sindicatele muncitoreşti, şi dacă
ele n-ar exista, după toate probabilităţile, salariile
muncitorilor ar fi mai mici decât sunt, iar condiţiile lor generale
ar fi mai rele.
((582))
Dar,
deşi avem o simpatie generală faţă de obiectivul
acestor asociaţii, nu putem susţine toate metodele urmate uneori
de ele, deoarece toţi trebuie să admită că în mod
frecvent ele folosesc tiranic puterea organizaţiei. Trebuie să
avem simpatie faţă de scopul lor general, adică: o împotrivire
la opresiunea care în mod sigur însoţeşte acumularea bogăţiei
în mâinile celor egoişti şi la tendinţele generale în
asemenea împrejurări, care împing pe cei săraci până la
punctul împotrivirii. Sfatul nostru pentru fraţii care trăiesc
în comunităţi unde sindicatele muncitoreşti au putere
şi susţin salariile ar fi ca ei să contribuie voluntar la
cheltuielile sindicatului cu aceeaşi sumă cu care ar contribui
dacă ar fi membri şi cu aceeaşi regularitate, şi în
general să se supună ordinelor sindicatului dacă nu sunt
contra conştiinţei lor; dar, dacă este posibil, să
evite a fi membri, explicându-şi poziţia când îşi oferă
cotizaţia. Aceasta ar arăta tuturor că dorinţa de a nu
fi membru nu este o dorinţă egoistă, de a evita
responsabilitatea plătirii cheltuielilor legate de menţinerea
condiţiilor favorabile sub care operează munca.
Dacă
însă nu se acceptă decât să fie membru obişnuit, nu
cunoaştem nici o poruncă din Scripturi sau alt motiv pentru care
să se abţină a fi membru — în special dacă
apartenenţa ca membru ar fi o condiţie de care ar depinde pâinea
zilnică. În asemenea împrejurări, să intre şi să
plătească regulat ceea ce se cuvine, dar să evite
frecventarea şedinţelor, cu excepţia ocaziilor când au
motive să creadă că ar putea spune un cuvânt la timp, care
ar putea fi de ajutor în direcţia cuvenită a intereselor
sindicatului, în armonie cu pacea şi dreptatea. În cazul unei greve,
să se supună ordinului de a se retrage, dar să nu ia parte
la nimic de natura revoltei sau contrar drepturilor şi libertăţilor
altora; iar acest lucru să fie bine cunoscut de către funcţionarii
societăţii, aşa încât aceştia să nu se gândească
să ceară astfel de serviciu.
((583))
Amestec
conştiincios
„Amestecul
în treburile altora” este aspru mustrat de către apostol, ca fiind
cu totul nepotrivit cu noua minte a Creaţiei Noi (1 Tim. 5:13; 1 Pet.
4:15). Un amestecător în treburile altora este unul care se ocupă
de afacerile altora, cu care propriu-zis n-are câtuşi de puţin
de-a face. Chiar şi „fiii veacului acestuia” sunt destul de înţelepţi
în generaţia lor, ca să discearnă că pe durata scurtă
a vieţii prezente o persoană cu minte rezonabil de sănătoasă
are suficient cu ce să se ocupe în a-şi vedea de afacerile ei
cum se cuvine; şi dacă ar da atenţie suficientă
afacerilor altora, ca să fie cu totul competentă să-i sfătuiască
şi să se amestece în preocupările lor, în mod sigur
şi-ar neglija într-o măsură propriile afaceri. Cu mult mai
mult Creaturile Noi, concepute de Domnul pentru spiritul minţii sănătoase,
ar trebui să-şi dea seama de acest adevăr, şi, pe lângă
aceasta, că au mai puţin timp decât lumea să se amestece
în afacerile altora, timpul lor nefiind al lor, datorită consacrării
depline Domnului şi serviciului Său, a timpului,
talentului, influenţei lor, a tot ce au.
Aceştia,
chiar dacă le lipseşte în mod natural mintea sănătoasă
asupra acestui subiect, vor fi constrânşi în direcţia corectă
prin poruncile Scripturilor şi prin aceea că-şi vor da
seama că timpul pentru împlinirea sacrificiului lor prin legământ
este scurt. Ei ar trebui să-şi dea seama şi că Regula
de Aur, cerută de la Noua Creaţie, interzice orice este înrudit
cu amestecul în treburile altora. Desigur că ei n-ar aprecia dacă
alţii s-ar amesteca în afacerile lor, şi ar trebui să fie
la fel de atenţi să le facă altora ce le-ar plăcea să
le facă alţii lor. Apostolul şi-a dat seama însă că
reversul acesteia este spiritul lumesc general, şi ca atare, sfătuieşte
pe sfinţi să studieze, să practice, să înveţe în
privinţa aceasta. Cuvintele lui sunt: „Căutaţi să trăiţi
liniştiţi, să vă vedeţi de treburi”. 1 Tes.
4:11.
Această
dispoziţie naturală, de a fi atent la afacerile altora, de a întinde
mâna să corecteze pe alţii şi de a scoate paiul din ochiul
fratelui neglijând bârna din ochiul său, aşa cum a ilustrat ((584))
Domnul această chestiune (Mat. 7:3-5), atacă uneori Noua Creatură
într-o formă ciudată. Îşi închipuie că este de „datoria”
sa să sfătuiască, să scotocească, să
investigheze, să certe, să mustre. Meditând la această
chestiune, se convinge pe sine că a nu face astfel ar fi păcat;
şi astfel acesta devine cum s-ar zice un amestecător conştiincios
în treburile altora, sau un băgăreţ — unul al cărui
obicei de a se amesteca devine îndoit de puternic şi de agresiv
printr-o conştiinţă dezinformată şi greşit
îndrumată. Aceştia, adesea oameni sinceri şi buni, Noi
Creaturi veritabile, sunt împiedicaţi de acest defect în tot ce încearcă
să facă în serviciul Domnului. Fiecare ar trebui să se
preocupe de sine şi să înveţe să aplice regulile
dreptăţii şi iubirii deja arătate. Ar trebui să-şi
educe conştiinţa ca să facă deosebire între datoria
frăţească şi amestecul în treburile altuia; şi
după câte putem observa, majoritatea celor din poporul Domnului,
precum şi a celor din lume, ar constata că se ocupă cu mult
mai puţin de ceartă, mustrare, găsire de greşeli
şi scotocire, după ce ar ajunge să aprecieze regulile dreptăţii
şi iubirii, aşa cum sunt combinate în Regula de Aur şi
aplicate în afacerile vieţii şi în relaţiile lor cu alţii.
Este
bine să întrebăm în privinţa oricărei astfel de
chestiuni care ne trece prin minte: Este oare treaba mea? În relaţiile
noastre cu oamenii din lume, la o examinare atentă vom găsi în
general că nu este treaba noastră să-i certăm sau să-i
dojenim, să-i mustrăm. Noi am fost chemaţi de Domnul şi
ne-am îndepărtat de căile lumii pentru a urma pe calea îngustă;
aceea este treaba noastră. Ar trebui să dorim ca lumea să
ne lase în pace, ca să putem urma pe Domnul; la fel şi noi, ar
trebui să lăsăm preocupările lumii în pace, ocupându-ne
de noi şi adresând mesajul Evangheliei celui care „are ureche de
auzit”. Lumea, nefiind chemată de Domnul şi nefiind venită
pe „calea îngustă”, are dreptul să aleagă în privinţa
propriei sale căi şi are dreptul să aştepte ca noi să
nu ne amestecăm, aşa cum nici noi nu dorim ca ea să se
amestece. Aceasta nu va împiedica lumina noastră să strălucească
şi astfel să exercităm indirect o influenţă
continuă asupra lumii, chiar dacă nu vom mustra sau nu ((585))
ne vom amesteca astfel în treburile altora. Acolo unde este o chestiune
de afaceri, care ne interesează din punct de vedere financiar, nu va
fi desigur amestec în treburile altora, ci va fi preocupare de treburile
noastre, dacă vom da atenţia cuvenită unei astfel de
chestiuni. Nu înseamnă amestec nici dacă părintele va avea
cunoştinţă şi autoritate în privinţa tuturor
intereselor care se ivesc în familie şi în casă. Însă
chiar şi aici trebuie avute în vedere şi conservate drepturile
personale ale fiecărui membru al familiei. Soţul şi tatăl
familiei fiind recunoscut ca şi cap al ei şi principalul în
autoritate, trebuie să-şi folosească acea autoritate cu
moderaţie iubitoare şi consideraţie înţeleaptă.
Individualitatea soţiei, gusturile şi preferinţele ei,
trebuie să fie respectate de el, şi, ca reprezentantă a lui,
ea trebuie să fie autorizată cu putere şi autoritate deplină
în domeniul ei special, ca ajutoare şi îngrijitoare a casei; iar în
absenţa lui, ea trebuie să-i reprezinte pe deplin autoritatea în
privinţa tuturor afacerilor familiei. Copiilor de asemenea, potrivit
vârstei, trebuie să li se acorde o măsură considerabilă
de intimitate şi individulitate în afacerile lor, părintele
exercitându-şi doar autoritatea şi supravegherea în legătură
cu lucrurile care ar servi la ordinea şi confortul casei, precum
şi la dezvoltarea cuvenită a membrilor ei în chestiuni mintale,
morale şi fizice. Copiii trebuie să fie învăţaţi
de timpuriu să nu se agaţe unul de altul, nici să nu-şi
ia unul altuia lucrurile, ci să-şi respecte reciproc drepturile
şi să procedeze amabil şi generos unul cu altul, conform
Regulii de Aur.
Nicăieri
nu este mai important de reţinut acest sfat împotriva amestecului în
treburile altora decât în Biserică. Fraţii ar trebui să
înveţe repede, din Cuvânt şi din învăţătura
şi exemplul bătrânilor, că intenţia divină nu
este să se amestece unul în afacerile altuia, nici să se
vorbească unul pe altul, dar că aici, ca şi în altă
parte, se aplică regula divină „să nu vorbească de rău
pe nimeni”. Amestecul în treburile altora — gândirea şi
vorbirea despre afacerile particulare ale altora, cu care n-avem de-a face
în mod direct — duce la vorbire de rău şi defăimare
şi naşte mânie, ((586)) răutate, ură, ceartă
şi diferite fapte ale cărnii şi diavolului, după cum
arată apostolul (Col. 3:5-10). Astfel se întâmplă că
adesea se seamănă mici seminţe de calomnie şi se
dezvoltă mari rădăcini de amărăciune, prin care
mulţi sunt mânjiţi. Toţi care au mintea cea nouă
recunosc în mod sigur nocivitatea acestui rău şi toţi ar
trebui să fie modele în casele lor şi printre vecini. Mintea
lumească poate recunoaşte că uciderea şi jaful sunt
rele, dar se cere o concepţie mai înaltă despre dreptate pentru
a recunoaşte spiritul Legii divine — că a defăima înseamnă
a asasina caracterul, iar a fura bunul nume, indiferent sub ce pretext, înseamnă
a jefui. Cei cu minte lumească înţeleg această chestiune
într-o anumită măsură şi sentimentele lor sunt
reprezentate în cuvintele poetului: „Cel care-mi fură punga fură
gunoi; . . . dar cel care-mi fură bunul nume fură ceea ce pe el
nu-l îmbogăţeşte, dar pe mine mă lasă într-adevăr
sărac”.
„A
binecuvânta pe Dumnezeu şi a blestema pe oameni”
Nu
ne mirăm că apostolul Iacov numeşte limba un organ nestăpânit,
plin de otravă de moarte! Nu ne mirăm când spune că dintre
membrele corpului nostru este cel mai greu de stăpânit! Nu ne mirăm
când spune că aruncă în foc cursul vieţii! (Iac. 3). Cine
n-a avut experienţe în aceste privinţe? Cine nu ştie că
cel puţin jumătate din dificultăţile vieţii se
pot pune pe seama limbii nestăpânite; că nişte cuvinte
necugetate şi impulsive au dus la războaie care au costat
milioane în bani şi sute de mii de vieţi; că acestea de
asemenea stau la baza a jumătate din procesele care se judecă în
tribunal şi a mai mult de jumătate din necazurile conjugale care
au afectat rasa noastră în cei şase mii de ani trecuţi!
Apostolul spune în privinţa limbii: „Cu ea binecuvântăm (lăudăm)
pe Domnul şi Tatăl, şi tot cu ea blestemăm (rănim,
defăimăm, supărăm) pe oameni, care sunt făcuţi
după asemănarea lui Dumnezeu. . . . Nu trebuie să fie aşa,
fraţii mei” (vers. 9, 10). Creştinul care a ajuns doar la
standardul de a nu fura de la aproapele sau de a nu-l ucide, dar comite
jaf cu limba sa asupra aproapelui — rănindu-l sau ucigându-l sau
furându-i reputaţia, numele bun, este un ((587)) creştin
care a făcut foarte puţin progres pe calea cea corectă
şi care este încă departe de starea Împărăţiei
cerurilor.
Cu
toţii ştim ce problemă grea este să ne controlăm
limba, chiar şi după ce ne dăm seama de dispoziţia ei
vicioasă din natura noastră decăzută. De aceea,
atragem atenţia asupra singurei metode potrivite de a restrânge
şi înfrâna limba, anume, prin intermediul inimii. Cuvântul
inspirat declară că „din plinătatea inimii vorbeşte
gura”. Acest lucru fiind adevărat, înseamnă că atunci când
avem mare greutate în privinţa limbii noastre, există mult ce
nu este cu totul bun în privinţa inimii noastre; şi că, în
măsura în care ne vom îndrepta inima, vom avea mai puţină
greutate în a ne controla limba. Buzele care continuu vorbesc dispreţuitor
despre alţii indică o stare de inimă mândră, îngâmfată,
dominatoare, conştientă de sine. Buzele care continuu vorbesc rău
despre alţii, fie direct fie prin insinuări, arată că
în spatele lor inima nu este curată, nu este umplută cu
spiritul de iubire al Domnului — căci „dragostea nu face rău
aproapelui”, nici chiar în gând. Ea „nu se gândeşte la rău”.
Nu-şi va permite să presupună răul în ceea ce-l priveşte.
Se va îndoi de nevinovăţia lui şi va presupune mai degrabă
favorabilul decât nefavorabilul.
Iubirea
de sine este destul de puternică la toţi oamenii ca să împiedice
limba să vorbească ceva în dauna sa proprie; şi iubirea
cuvenită, neegoistă, care va iubi pe aproapele său ca pe
sine, va urî să vorbească în detrimentul aproapelui sau
fratelui, sau chiar să arunce o umbră asupra conduitei lui, tot
aşa cum nu va fi dispusă nici să ia o astfel de cale împotriva
sa însăşi. Deci, vedem că din oricare direcţie am
privi subiectul, chestiunea de primă importanţă pentru Noua
Creaţie este ajungerea la iubirea desăvârşită în
inima noastră. Faţă de Dumnezeu, aceasta ne va stimula la
mai mult zel, energie şi jertfire de sine în cooperarea la serviciul
divin, serviciul Adevărului, iar faţă de oameni ne va
stimula nu numai să acţionăm just şi iubitor, dar
şi să gândim, să vorbim frumos despre toţi pe cât
este posibil. Acesta este Spiritul sfânt, pentru care Răscumpărătorul
nostru ne-a învăţat că trebuie să ne rugăm,
şi în privinţa căruia El a ((588)) spus că Tatăl
nostru ceresc este mai dispus să ni-l dea, decât sunt dispuşi părinţii
pământeşti să dea daruri bune pământeşti
copiilor lor; iar sinceritatea în rugăciune pentru acest spirit al
sfinţeniei, al iubirii, implică dorinţă şi străduinţă
serioasă ca iubirea să fie revărsată larg prin toate căile
fiinţei noastre, în gând, cuvânt şi faptă. Aşa vom
fi copii ai Tatălui nostru care este în ceruri şi vom fi socotiţi
vrednici de iubirea Sa şi de toate lucrurile preţioase pe care
le-a promis şi pe care le are în păstrare pentru cei care-L
iubesc.
Obligaţii
sociale
Creaţia
Nouă, atâta vreme cât este asociată cu aceste corpuri
muritoare, are prin ele relaţii de natură socială cu
oamenii naturali şi anumite responsabilităţi sociale.
Mintea cea nouă în mod natural doreşte părtăşia
cu alte minţi noi, şi în măsura dezvoltării în
darurile Adevărului ea se va găsi tot mai mult despărţită
de asocierile, scopurile, ambiţiile, literatura şi subiectele de
conversaţie lumeşti. În cazul multora se ridică întrebarea,
în ce măsură Noile Creaturi care s-au socotit moarte faţă
de lucrurile, interesele etc. pământeşti trebuie să-şi
mai menţină asocierea cu prietenii lor după trup — cu cei
neconsacraţi? Aceasta este o chestiune care merită atenţie
serioasă, plină de grijă din partea fiecăruia
individual; nu există doi care să aibă aceeaşi situaţie
şi nici un sfat care s-ar da nu s-ar potrivi în toate cazurile.
Apostolul
sfătuieşte să nu ne însoţim cu răufăcătorii,
cu cei ale căror practici le recunoaştem a fi necurate; întovărăşirea
noastră să fie în armonie cu mintea nouă. O astfel de cale
va fi fără îndoială spre avantajul nostru, fiindcă,
mai întâi, o astfel de tovărăşie nu va încuraja continuu
dorinţele noastre decăzute şi tendinţele noastre
naturale degradate; şi apoi, va fi cu atât mai folositoare în străduinţele
noastre de a urma porunca apostolului şi de a gândi, a vorbi şi
a practica „tot ce este adevărat, tot ce este ((589))
vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este
vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”. Filip. 4:8.
Totuşi,
trebuie desigur să simţim interes faţă de cei înrudiţi
cu noi prin legături de sânge, mai mult decât faţă de alţi
oameni în general. Astfel, dacă Spiritul Domnului ne conduce şi
ne îndeamnă să fim îndurători şi amabili faţă
de oameni în general, ar însemna că sentimentele noastre faţă
de rude ar trebui luate în considerare în mod special şi ar trebui
să le fim de ajutor în măsura ocaziilor noastre. Cu toate
acestea, după judecata noastră, n-ar fi nici înţelept,
nici în armonie cu învăţăturile Scripturilor şi nici
în acord cu exemplele puse de ele în faţa noastră despre
conduita Domnului şi despre conduita apostolilor, ca noi să le
oferim o părtăşie foarte deosebită rudelor noastre pământeşti,
sau să le primim ori să le tratăm mai bine decât am trata
casa credinţei, sau chiar tot atât de bine. Aici nu includem acele
relaţii strânse faţă de care am fi obligaţi, în
armonie cu cuvintele apostolului: „Dacă cineva nu poartă grijă
de ai săi . . . a tăgăduit credinţa” (1 Tim.
5:8). În general trebuie să aplicăm cuvintele apostolului: „Cât
avem ocazia, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa
credinţei”. Rudele noastre mai îndepărtate trebuie să
vină după casa credinţei.
Evident
că intenţia Domnului nostru a fost să strângă împreună
pe urmaşii Săi ca o familie nouă, ca o casă nouă,
„casa credinţei”. Ca atare, găsim repetate îndemnul şi
încurajarea la părtăşie reciprocă, ajutor reciproc
şi asociere regulată, cu făgăduinţa că acolo
unde doi sau trei se adună în numele Domnului, El va fi în mod
special prezent cu ei, ca să le acorde o binecuvântare; şi
poporul Său să nu uite strângerea lor împreună. Calea
Domnului nostru a fost în armonie deplină cu această acordare a
unei atenţii speciale casei credinţei, deoarece găsim că
la celebrarea ultimei Cine de Paşti, care trebuia să fie ţinută
de fiecare familie separat (Exod. 12:1-21), Domnul S-a întâlnit cu cei
doisprezece apostoli ai Săi ca o familie separată — separată
de toate relaţiile lor şi ((590)) ale Sale. Găsim
aceeaşi idee în cuvintele Sale când a fost informat că mama
şi fraţii Săi erau afară, dornici să-I vorbească.
El a răspuns şi a zis: „Cine este mama Mea şi care sunt
fraţii Mei? Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este
în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă”. Mat.
12:47-50.
De
aceea, urmând acest exemplu divin, trebuie să constatăm că
afecţiunea şi interesele noastre sunt atrase mai ales către
ceilalţi membri ai „corpului lui Cristos”, asociaţi în Noua
Creaţie. Acest lucru însă nu trebuie înţeles că neagă
în vreo măsură cele mai stricte reguli de bună cuviinţă
între sexe în Noua Creaţie; nu implică nici aceea că soţul
necredincios sau soţia necredincioasă trebuie neglijată
pentru ca timpul şi părtăşia să fie acordate
celor cu o minte nouă. Dimpotrivă, obligaţia fiecăruia
este faţă de perechea sa — să caute ca nici un confort
cuvenit, privilegiu sau tovărăşie să nu i se reţină.
Aceasta însă n-ar implica supunere la tiranie, ceea ce n-ar face
nici o asigurare rezonabilă pentru a urma porunca divină: „Să
nu părăsim strângerea noastră laolaltă . . . şi
cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie”. Evr.
10:25.
„Cinstiţi
pe toţi oamenii”
„Purtaţi-vă
ca nişte oameni liberi, fără să faceţi din
libertatea aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte
robi ai lui Dumnezeu. Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe
fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu, daţi cinste împăratului.”
„Daţi tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul,
daţi-i impozitul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui
datoraţi frica (respectul), daţi-i frica; cui datoraţi
cinstea, daţi-i cinstea. Să nu datoraţi nimănui nimic,
decât să vă iubiţi.”
1 Pet. 2:16, 17; Rom. 13:7, 8.
Creatura
Nouă, eliberată de rivalităţile şi ambiţiile
voinţei cărnii şi inspirată de impulsurile generoase
şi graţioase ale Spiritului sfânt, n-are nici un motiv de mândrie
sau de rivalitate invidioasă care să împiedice aprecierea
cuvenită a trăsăturilor bune ale inimii şi minţii
altora. El ar trebui să fie bucuros să vadă şi să
recunoască deplin şi fără rezerve drepturile pământeşti
şi pretenţiile altora — renunţând la drepturile şi
pretenţiile proprii în favoarea celor spirituale, ((591))
cereşti. Unii ca aceştia vor fi în mod natural cei mai sinceri
în recunoaşterea celor mari din această lume şi cei mai
supuşi faţă de legile şi cerinţele legii, cu
excepţia cazului că acestea ar fi în conflict cu cerinţele
şi poruncile divine. Puţini conducători pământeşti
din prezent, dacă sunt cumva, vor găsi greşeală în
recunoaşterea unui Creator suprem şi în supunerea faţă
de El în cel mai înalt grad. Ca atare, Noua Creaţie trebuie să
fie printre cei mai ascultători de lege din timpul prezent — nu să
fie agitatori, certăreţi, prea critici. Este adevărat, ei văd
chiar mai clar decât alţii motive de critică — văd
imperfecţiunile din toate aranjamentele prezente, bazate pe legile
egoismului. Dar ei văd cu ochii înţelegerii luminaţi prin
Cuvântul divin şi aceea că agitaţia umană şi
revoluţia nu pot produce deloc schimbarea necesară; că de
zece ori mai bine decât ceea ce omenirea ar putea fi socotită
capabilă că poate realiza, este totuşi departe de perfecţiunea
pe care ne-o arată Domnul, şi ne încurajează să
credem că El va face să vină la timpul potrivit, sub
administrarea Împărăţiei Sale — acea condiţie în
care voia lui Dumnezeu se va face pe pământ după cum se face în
cer.
Dându-şi
seama de neputinţa eforturilor umane, Noua Creatură are un
spirit al chibzuinţei în privinţa condiţiilor prezente pe
care alţii, care văd mai puţin decât ea, nu-l au. Ea poate
vedea că până şi cea mai rea formă de guvernământ
uman, până şi cel mai arbitrar abuz de putere şi
autoritate în păstrarea legii şi ordinii este cu mult mai bun
decât lipsa de lege şi anarhia. Ea a aflat, de asemenea, că pe
marele Iehova Îl interesează aceste lucruri şi că timpul
şi căile Sale sunt singurele înţelepte şi adecvate
pentru aducerea rezultatelor dorite. De aceea, Noua Creatură este răbdătoare,
bucuroasă, plină de speranţă. Cum spune apostolul
Iacov: „Fiţi deci îndelung răbdători, fraţilor . .
. venirea Domnului este aproape” (Iac. 5:7, 8). Împărăţia
Lui va aduce curând dreptate şi binecuvântare întregii lumi.
Noua
Creatură aude şi mesajul Domnului: „Nu te mânia pe cei răi”
— la timpul cuvenit vor fi nimiciţi (Ps. 37:1, 2). ((592))
De aceea, în timp ce alţii consideră important să discute
diferitele aspecte ale politicii, ale unei guvernări bune, ale finanţelor
etc., ea îşi dă seama, dimpotrivă, că Dumnezeu a văzut
mai dinainte situaţia prezentă şi că decizia împotriva
instituţiilor egoiste prezente a fost luată deja: „Mene, mene,
tekel, ufarsin — ai fost cântărit în balanţă şi ai
fost găsit uşor” (Dan. 5:25-28). Ea îşi dă seama că
judecata lui Dumnezeu în această chestiune, cum este exprimată
în Scripturi, este corectă şi inalterabilă, şi aşteaptă
răbdător ca Domnul să facă să se producă
transformarea lucrurilor conform voinţei Sale divine şi a făgăduinţelor
Sale îndurătoare. Chiar dacă-şi va da seama că
aceasta va însemna mare necaz peste lume, Noua Creatură se odihneşte
în făgăduinţele divine şi „lasă în mâna lui
Cristos cheile zilei de mâine”. Ea îşi dă seama că gândurile
sau cuvintele sau faptele sale n-ar putea schimba rezultatul final, şi
inima sa se odihneşte prin credinţă în înţelepciunea
şi puterea lui Dumnezeu. Vorbind despre Noua Creaţie în legătură
cu timpul tulbure care este iminent, profetul a spus potrivit: „Ea (Sionul)
nu se va clătina” — încrederea şi credinţa ei sunt
bine stabilite, nu în ignoranţă şi credulitate, ci în Cuvântul
viu şi statornic al lui Dumnezeu. Ps. 46:5.
Noua
Creaţie nu consideră că este necesar sau prudent să se
străduiască să alarmeze lumea în privinţa necazului
care vine. Ea îşi aminteşte, întâi de toate, că Domnul a
spus în mod specific: „Nici unul din cei răi nu va înţelege”
(Dan. 12:10). Îşi aminteşte, de asemenea, că sărmana
creaţie care suspină are destul de suportat din porţia ei
zilnică, fără a mai anticipa şi necazurile viitoare pe
care nu le-ar putea evita şi că „ajunge zilei necazul ei”.
De aceea, în timp ce nu se vor feri să „vestească tot planul
lui Dumnezeu” celor care dau dovadă că au urechi de auzit, ei
vor evita în mod înţelept şi cuvenit să-şi risipească
energia şi să stârnească mânia celor care n-au nici o
apreciere faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său.
Ei nu-şi vor arunca mărgăritarele înaintea porcilor, ci
vor avea înţelepciunea ((593)) care vine de sus — întâi
curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină
de îndurare şi de roade bune. Iac. 3:17.
A
onora pe oameni, a-i respecta conform caracterului sau funcţiei lor
şi a asculta de legi, nu înseamnă în mod necesar participare
cu lumea în funcţionarea guvernului. S-a propus o lege care să
oblige pe toţi oamenii să voteze. Oricând se va aproba acea
lege, Noile Creaturi, fiind supuse ei, trebuie să-i dea ascultare
şi aceasta fără murmur. Iar în exercitarea acestei cerinţe
să-şi folosească judecata cea mai bună şi să
voteze pentru cei pe care-i consideră cei mai buni candidaţi. Între
timp însă, deoarece nu există asemenea cerinţă pentru
ei, sfatul nostru ar fi să-şi păstreze o strictă
neutralitate în privinţa politicii şi să evite cu totul
votarea. Motivele noastre sunt după cum urmează:
1)
Pe nici un buletin electoral n-am putea spera să găsim persoane
cu totul competente pentru funcţie, conform normelor noastre de
judecată.
2)
Oricum, n-am putea spera ca voturile noastre să aibă vreo
influenţă apreciabilă asupra alegerilor.
3)
Cei din Noua Creaţie care se angajează în politică şi
în diferitele ei dispute vor găsi că-şi vor consuma nu
numai timpul, dar şi energia şi mijloacele — toate acestea
fiind consacrate Domnului, lucrurilor cereşti, promulgării veştilor
bune de bucurie mare. Şi nu numai atât, dar mintea lor va fi din
necesitate ocupată cu aceste interese politice în asemenea măsură,
încât meditaţiile lor private asupra lucrurilor mai bune —
comuniunea şi părtăşia lor în spirit cu Domnul, vor
fi în mod considerabil împiedicate.
4)
Cei care votează pentru un om sau pentru un partid vor fi mai mult
sau mai puţin obligaţi să sprijine rezultatele alegerilor,
dacă va fi necesar cu puşca şi sabia. Şi în timp ce
este adevărat că sub lege fiecare cetăţean poate fi
chemat să apere cu sabia şi puşca legile şi instituţiile
sub care trăieşte, totuşi, luând parte activă la
alegeri, persoana îşi asumă mai deosebit o obligaţie
şi o responsabilitate morală pentru rezultate şi pentru
cursul general al guvernului pe ((594)) care l-a ajutat să se
formeze. Poziţia noastră preferabilă, prin urmare — poziţia
cea mai onorabilă faţă de Domnul, faţă de
societate şi faţă de noi înşine — ar fi cea indicată
de Scripturi, poziţia de străini (Ps. 39:12; 1 Pet. 2:11). Străinii
trebuie să se supună legii; şi noi trebuie să ne
supunem. Străinii trebuie să plătească impozitele
conform legii; şi noi trebuie să le plătim. Străinii
pot căuta protecţie sub legi; şi noi putem căuta. Dar
străinii nu se vor simţi obligaţi să lupte împotriva
Împăratului lor, supunere pe care o vor recunoaşte în primul rând;
şi noi să preferăm să fim în aceeaşi poziţie,
pe cât posibil, căci nu suntem noi „strămutaţi din împărăţia
acestei lumi în împărăţia Fiului dragostei Lui” — în
starea ei embrioară? Col. 1:13.
Nu
suntem noi oare supuşii marelui Împărat? Şi nu sunt oare
toate împărăţiile acestei lumi identificate mai mult sau
mai puţin cu „prinţul acestei lumi” şi cu legea lui
egoistă? Nu suntem noi, deci, străini şi peregrini aici,
şi într-o anumită măsură înstrăinaţi
şi fără ţară? Este eminamente cuvenit ca noi să
iubim şi să apreciem fiecare lege bună şi pe toţi
cei care servesc legile pământeşti, şi să ne bucurăm
că majoritatea celor din Noua Creaţie trăiesc sub cele mai
înalte forme de guvernământ civil care se găsesc astăzi
în lume şi apreciază acest lucru ca o favoare şi o binecuvântare
divină. Ca atare, noi nu trădăm nici ţara noastră
natală, nici pe conducătorii sau legile ei; dar aceasta nu înseamnă
că trebuie să luptăm pentru acestea cu arme carnale, sau să
ne creştem responsabilitatea votând pentru ele.
Este
adevărat, guvernul nu scuteşte întotdeauna de participare la război
pe cei care se opun acestuia, deşi în trecut s-a făcut o
prevedere foarte frumoasă de acest gen pentru unii care, la fel ca
noi, cred că războiul este nedrept, şi anume, Prietenii sau
Quakerii, scutiţi de datoria militară sub legi deosebit de
generoase. Nouă ni s-ar putea cere totuşi să facem serviciu
militar, fie că votăm fie că nu; şi dacă ni s-ar
cere am fi obligaţi să ne supunem puterilor care sunt şi să
considerăm că providenţa Domnului a permis încorporarea
şi că El este în stare să conducă lucrurile spre
binele nostru şi al altora. În astfel de caz, noi am considera ((595))
că n-ar fi greşit să dăm o explicaţie parţială
ofiţerilor potriviţi şi să cerem transferul la
departamentul medical sau spitalicesc, unde serviciile noastre ar putea fi
folosite cu consimţământul deplin al conştiinţei
noastre — dar, chiar dacă am fi obligaţi să servim în
armată şi să tragem cu puşca, nu trebuie să ne
simţim obligaţi să tragem într-un semen de-al nostru.
Noua
Creatură şi reformele morale
Fiecare
membru al Noii Creaţii trebuie din necesitate să fie în armonie
cu moralitatea, dreptatea, puritatea, bunătatea de orice fel. Trebuie
să dorească să fie curat nu numai în inimă, dar pe măsură
ce aceasta progresează, va face desigur ca şi persoana sa şi
obiceiurile sale să fie curate, iar aceasta va cuprinde nu numai îmbrăcămintea
exterioară, ci şi buzele. Totuşi, unul ca acesta nu va face
aici greşeala pe care o face lumea, să considere mai necurat ce
pune în gură decât cuvintele care-i ies din ea. Curăţenia
inimii va duce la curăţenie şi adevăr pe buze, şi
la rândul ei la grijă în privinţa a ceea ce mănâncă,
ce bea, cu ce va fi îmbrăcat — cu scopul ca să poată slăvi
pe Dumnezeu în corpul şi spiritul său, care sunt ale Domnului.
Nu ne aparţine nouă să punem lanţuri şi obligaţii
care nu se găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare membru al Noii
Creaţii trebuie să-şi dea seama cât se poate de bine că
angajamentul său de consacrare atinge fiecare fapt al vieţii.
Dacă, prin urmare, este înclinat spre lăcomie la mâncare sau
spre beţie, sau spre alte obiceiuri murdare, trebuie să se gândească
atent şi în rugăciune dacă în toate lucrurile slăveşte
pe Domnul şi îşi foloseşte influenţa înaintea
semenilor săi în cea mai mare măsură posibilă. Îndrăznim
să facem sugestia că foarte puţini din Noua Creaţie
vor considera că slăvesc pe Dumnezeu mâncând şi bând
ceea ce ar împiedica într-o oarecare măsură cea mai bună
exercitare a funcţiilor mintale, morale şi spirituale. Desigur că
majoritatea îşi vor da seama că în cel mai bun caz puterile,
talentele şi facultăţile noastre mintale sunt grav slăbite
prin cădere şi au nevoie mai degrabă de întărire decât
de subminare.
((596))
Îmbrăcămintea
scumpă
Am
putea susţine cu forţă considerabilă că nimic nu
este prea bun pentru un copil al lui Dumnezeu, nobil, adevărat,
credincios, care şi-a consacrat serviciului divin viaţa şi
tot ce are. Fără îndoială, am putea gândi de asemenea că
îngerii din cer şi toate aranjamentele cereşti sunt splendide
şi glorioase la înfăţişare, şi ca atare
splendoarea reprezintă gândul şi voinţa divină în
privinţa poporului lui Dumnezeu. Privind chestiunea din acest punct
de vedere, am putea fi înclinaţi la început să spunem că
membrii Noii Creaţii şi-ar putea pe bună dreptate împodobi
din belşug corpul muritor cu aur, bijuterii şi îmbrăcăminte
scumpă; dar înainte de a decide astfel, să privim cealaltă
latură a chestiunii — motivele pentru care Noile Creaturi n-ar
trebui să-şi împodobească exagerat, extravagant corpul lor
muritor:
1)
Împodobirea personală extravagantă duce în mod natural la mai
multă sau mai puţină mândrie; şi cu toţii ştim
că iubirea de etalare, de a apărea bine în faţa altora,
este o ispită deosebită pentru carnea noastră decăzută
şi foarte nefavorabilă pentru cultivarea spiritului blândeţii
şi umilinţei. De aceea, orice ar lucra spre mândrie şi ar
împiedica dezvoltarea umilinţei ar fi contrar intereselor Noii Creaţii.
2)
Marea majoritate a familiei umane sunt împiedicaţi să aibă
podoabe exterioare luxoase din cauza sărăciei, şi atâta
vreme cât sunt controlaţi de mintea naturală se vor uita
desigur cu invidie la cei bogaţi şi în special la cei care-şi
etalează ostentativ bogăţia. De aceea, spiritul iubirii va
îndemna Noua Creaţie să ia în considerare condiţiile
şi sentimentele altora — să nu-i provoace la lăcomie,
invidie etc., nici să nu-i facă să li se pară viaţa
şi soarta amare prin comparaţie.
3)
Fiecare membru al Noii Creaţii a făcut o consacrare a tot ce are
Domnului şi serviciului Său, şi să folosească
orice are în materie de bunuri pămâneşti fără a
abuza de ele, ci în armonie cu exemplul Celui care a devenit Răscumpărătorul,
Conducătorul şi Domnul nostru. Exemplul lăsat este cel de sacrificiu
— nu numai al influenţei şi timpului, ci şi al ((597))
mijloacelor, bogăţiei etc. „El, măcar că era bogat,
S-a făcut sărac.” De aceea, fiecare membru al Noii Creaţii,
în măsura în care îşi apreciază legământul şi
caută să trăiască la înălţimea condiţiilor
lui, poate găsi o mai bună folosire a banilor încredinţaţi
lui spre administrare decât în împodobirea extravagantă, care ar
putea să-i dăuneze nu numai lui, ci şi altora să le
provoace daune. Acesta va vrea ca fiecare ban, pe cât posibil, să
fie de folos în serviciul Domnului.
Facem
bine aici, poate, să atragem atenţia asupra faptului că
acea consacrare care nu ne-ar permite să cheltuim banii pe bijuterii
sau pe îmbrăcăminte foarte frumoasă, extravagantă, n-ar
fi deloc mai credincios exercitată de noi ca administratori, în
general, dacă i-am investi în acţiuni, obligaţiuni,
proprietăţi funciare etc., în loc să-i folosim pe propria
persoană sau să-i cheltuim exagerat pe casa noastră. Banii
sunt valoroşi pentru a fi folosiţi unde-i putem da, şi
fiecare membru al Noii Creaţii care are bogăţie ar trebui să
se gândească atent la responsabilităţile acestei administrări
şi să fie gata să-i folosească conform judecăţii
sale în privinţa voinţei divine. Fiecare trebuie să-şi
amintească de faptul că toate tendinţele naturii decăzute
sunt spre egoism şi de aceea mintea cea nouă trebuie să se
lupte cu această dispoziţie a cărnii şi trebuie s-o învingă
dacă vrea să câştige premiul.
Dacă
un om din lume cu principii înalte, care declară că nu este creştin,
ci, în caz că are o religie, este budist, dacă pentru el, după
cum spune maxima, „este o ruşine să moară bogat”, cu cât
mai mult ar trebui să simtă în felul acesta membrii Noii Creaţii
— că ar fi o ruşine ca ei, după ce au făcut o
consacrare a tot ce au Domnului, să risipsească în mod
extravagant banii consacraţi, pentru propria persoană, sau să-i
adune, când ar vedea atâtea ocazii în viaţă de a folosi
avantajos acest talant! Toată creaţia suspină, suferă
durerile naşterii, cum spune apostolul; şi, cum a arătat Învăţătorul,
pe săraci îi avem întotdeauna cu noi. Fără îndoială,
toţi care au porniri bune vor găsi numeroase ocazii pentru bunăvoinţă,
binefaceri, într-un mod lumesc şi în chestiuni pământeşti.
Cu cât mai mult poate realiza Noua ((598)) Creaţie ocazii de
aplicare înţeleaptă a administrării sale şi de moderaţie
în privinţa afacerilor proprii, ca să poată folosi
ocaziile pe care le văd peste tot în jurul lor pentru a dispensa bogăţiile
spirituale pe care Domnul le-a revărsat peste ei atât de mărinimos.
Poate prin acest canal ei ar putea duce altora hainele dreptăţii
lui Cristos şi pâinea care vine din cer; pentru ca prin
această administrare să poată arăta cu atât mai
eficient virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată, lăsând acea lumină să strălucească
cu atât mai clar. Fără îndoială că pentru a da
poporului Său ocazia de a servi în această chestiune şi de
a-şi arăta devotarea şi credincioşia ca administratori,
Domnul Îşi lasă cauza în astfel de stare încât să
apeleze continuu la consacraţii Săi să se lepede de sine, să-şi
ia crucea şi să-L urmeze pe Cel pe care L-a trimis Dumnezeu să
ne fie exemplu.
Prin
aceasta nu-i îndemnăm să devină săraci şi
dependenţi de caritatea altora, dând tot ce au în serviciul
Domnului, nelăsând nici măcar sămânţa din care se
pot aştepta roadele viitoare. Nici nu îndemnăm ca sacrificiile
să fie duse la asemenea extremă încât poporul Domnului să
apară ciudaţi, zdrenţăroşi, zgârciţi. După
înţelegerea noastră, îmbrăcămintea potrivită
este o îmbrăcăminte curată, potrivită cu împrejurările
şi condiţiile, nebătătoare la ochi şi în acord
rezonabil cu mijloacele financiare. Desigur că Noua Creaţie
trebuie să fie exemple pentru lume în aceste privinţe. Ei
trebuie să fie atenţi să nu se îmbrace, nici să nu încerce
să se îmbrace peste ceea ce le-ar permite împrejurările, să
nu etaleze o bogăţie pe care n-o au, şi, de fapt, departe
de a se îmbrăca şi a trăi la limita maximă a
posibilităţilor — salariu, venit etc. — poporul Domnului
trebuie să trăiască în limitele mijloacelor, nu numai să
aibă o provizie viitoare pentru necesităţile obişnuite
ale vieţii, dar şi să fie pregătiţi să
aplice calităţile asemenea lui Dumnezeu, de bunăvoinţă
şi caritate faţă de alţii care sunt în nevoi.
