Vol. 6 - Noua Creaţie

 STUDIUL VI

Noua Creaţie - Ordinea şi disciplina noii creaţii

Sensul rânduirii — Numai cei doisprezece au fost slujitori plenipotenţiari — „Cler” şi „laici” — Alegerea de bătrâni şi diaconi — Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie — Cine poate alege bătrâni şi cum — Majoritatea nu este suficientă — Diferiţi slujitori — O slujire plătită? — Disciplina în ecclesii — Chemări greşite de a propovădui — „Mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială” — A mustra nu este o poruncă generală — Mustrările publice rare — „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău” — Provocarea la iubire — „Strângerea noastră laolaltă” — Varietatea şi caracterul adunărilor noastre — Doctrina este totuşi necesară — Ocazii pentru întrebări — Ilustrarea unor adunări folositoare — „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui” — Servicii funerare — Zeciuieli, colecte, binefaceri

În analizarea acestui subiect este bine să avem clar în minte unitatea Bisericii, şi că în timp ce întreaga Biserică din lume este una, totuşi în alt sens fiecare adunare sau grup de credincioşi în parte este o reprezentare a întregului. Fiecare Ecclesie în parte trebuie prin urmare să-L considere pe Domnul ca şi Cap al ei şi să-i considere pe cei doisprezece apostoli ca cele douăsprezece stele, cei strălucitori, învăţătorii, pe care Domnul i-a ţinut în mod special în mâna Sa şi i-a controlat — folosindu-i ca purtătorii Săi de cuvânt pentru instruirea Bisericii Sale din orice loc, din orice adunare, de-a lungul întregului veac.

Fiecare adunare sau Ecclesie — chiar dacă este formată numai din doi sau trei — trebuie să caute a recunoaşte voinţa Capului în privinţa tuturor afacerilor ei. Trebuie să simtă unitatea cu toate ecclesiile de „o credinţă la fel de preţioasă” — de pretutindeni — în sacrificiul iubitului Răscumpărător şi în promisiunile lui Dumnezeu. Trebuie să fie bucuroşi să audă despre binele acestora şi să recunoască faptul că Domnul, ca ((274)) supraveghetor al lucrării Sale, poate astăzi ca şi în oricare perioadă să folosească instrumente speciale pentru serviciul Bisericii ca întreg, precum şi să folosească anumiţi membri din fiecare mic grup local. Uitându-se astfel la Domnul şi recunoscând caracterul servilor pe care-i va folosi — smeriţi, zeloşi, vorbiţi de bine, limpezi în Adevăr, dând dovadă că au ungerea, învestirea Spiritului — ei vor fi pregătiţi să se aştepte la astfel de slujiri generale pentru nevoile întregii Biserici şi să caute o parte în binecuvântarea generală şi în administrarea „hranei la timp” promisă nouă de Învăţătorul. Ei de asemenea îşi vor aminti în mod special cum El a făgăduit binecuvântări deosebite pentru sfârşitul acestui veac şi că El va da casei credinţei lucruri noi şi vechi prin canale cuvenite pe care El le va alege. Mat. 24:45-47.

Mijloacele, canalele acestor binecuvântări, vor fi supravegheate şi îndrumate de Domnul Însuşi. Toţi membrii corpului uniţi cu Capul trebuie să aibă încredere şi să caute împlinirea făgăduinţelor Lui; dar trebuie, cu toate acestea, să „cerceteze duhurile” — să încerce doctrinele de la oricine ar proveni ele. Încercarea nu implică o lipsă de încredere în cei recunoscuţi drept canale ale Adevărului îndrumate divin, ci implică o credincioşie faţă de Domnul şi faţă de Adevăr care sunt mai presus de toţi învăţătorii omeneşti şi de cuvintele lor; implică de asemenea că ei nu ascultă vocea omului, ci vocea Păstorului Principal; că ei se ospătează din cuvintele Lui şi le iubesc — le place să le mestece şi să le digere. Astfel de membri ai corpului se întăresc tot mai mult în Domnul şi în puterea tăriei Lui, mai rapid decât alţii, fiindcă sunt mai atenţi la conducerea şi instruirea Domnului.

Această unitate generală a corpului, această simpatie generală, această instruire generală printr-un canal general pe care Domnul l-a pregătit pentru adunarea la Sine a mărgăritarelor Sale la a doua prezenţă a Sa (Mal. 3:17; Mat. 24:31), nu este opusă unei recunoaşteri cuvenite a ordinii în fiecare grup mic sau ecclesie. Oricât de mic ar fi grupul, trebuie să fie ordine în el. Totuşi, prin acest cuvânt „ordine” ((275)) nu vrem să spunem rigiditate sau formalism. Ordinea care funcţionează cel mai bine şi cel mai satisfăcător este cea care funcţionează fără zgomot şi al cărei mecanism este ascuns. Dacă adunarea este numai din doi, trei, cinci sau zece, ea trebuie totuşi să privească spre Domnul ca să-I recunoască îndrumarea în privinţa membrilor care să fie recunoscuţi ca bătrâni, vârstnici sau cei mai avansaţi în Adevăr, care posedă diferitele calităţi de Bătrân, după cum le-am văzut deja schiţate în Cuvântul inspirat — claritate în Adevăr, capacitate de a învăţa, curăţenia vieţii în privinţa caracterului moral şi abilitatea de a păstra ordinea fără fricţiuni inutile, cum ar putea fi exemplificat în familia sa etc.

Dacă membrii micului grup au astfel în faţă Cuvântul şi Spiritul Domnului şi-i însufleţesc, rezultatul raţionamentelor lor combinate, aşa cum este exprimat într-o alegere de slujitori, trebuie să fie acceptat ca fiind gândul Domnului asupra acelui subiect — persoanele alese ca bătrâni ar fi după toate probabilităţile cele mai bune şi cele mai potrivite dintre ei. Totuşi, este nevoie de grijă, ca asemenea selecţii să nu se facă fără o considerare cuvenită şi rugăciune; prin urmare, este recomandabil să se facă dinainte anunţul cuvenit şi să se recunoască faptul că numai cei care pretind că sunt membri ai Noii Creaţii (bărbaţi şi femei) vor încerca să exprime gândul Domnului asupra acestui subiect — prin vot. Aceştia trebuie să fi trecut de punctul căinţei de păcat şi al reparării în măsura capacităţii lor, precum şi al acceptării sacrificiului Domnului Isus ca bază a armoniei lor cu Dumnezeu, şi trebuie să fi făcut apoi o deplină consacrare a lor faţă de Domnul, venind astfel sub ungere şi sub toate privilegiile „casei fiilor”. Numai aceştia sunt competenţi să aprecieze şi să exprime gândul, voinţa Capului corpului. Numai aceştia constituie Biserica, corpul lui Cristos, chiar dacă şi alţii, care n-au făcut încă pasul consacrării, dar care se încred în sângele preţios, pot fi socotiţi ca membri ai „casei credinţei” în al căror progres se speră şi al căror bine trebuie avut în vedere.

((276))

Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie

„Au rânduit bătrâni în fiecare adunare (ecclesie) şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului.” Fapt. 14:23.

Forma acestei declaraţii, împreună cu alte frecvente referiri la bătrâni în legătură cu toate bisericile, justifică deducţia că acesta era obiceiul invariabil în Biserica timpurie. Termenul „bătrâni”, aşa cum se vede din text, include evanghelişti, pastori, învăţători şi profeţi (sau expunători publici); de aceea este important să aflăm ce înseamnă cuvântul „rânduit”. În prezent acest cuvânt este folosit cu referire la o ceremonie de instalare; dar nu aceasta este semnificaţia cuvântului grecesc kirotoneo folosit în acest text. El înseamnă „a alege prin ridicare de mâini”, forma încă obişnuită a votării. Această definiţie este dată în „Young's Analytical Concordance” (Concordanţa Analitică a lui Young). Deoarece aceasta poate fi considerată o autoritate presbiteriană, vom da şi definiţia din „Strong's Exhaustive Concordance” (Concordanţa Completă a lui Strong), care poate fi considerată o autoritate metodistă. Cea din urmă defineşte rădăcina cuvântului — „unul care ridică mâna, sau care votează (prin ridicare de mână)”.

Unde Domnul nostru a spus despre apostoli: „Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit” (Ioan 15:16), este folosit un cuvânt grecesc complet diferit. Acesta este acelaşi cuvânt, tithemi, folosit de apostol când a vorbit despre rânduirea sa, zicând: „Am fost pus predicator şi apostol” (1 Tim. 2:7). Dar această rânduire, aşa cum apostolul spune clar, n-a fost „de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl” (Gal. 1:1). Toţi membrii Corpului Uns, uniţi cu Capul şi părtaşi ai Spiritului Său, sunt prin aceasta rânduiţi în mod asemănător, de fapt nu la apostolie ca şi Pavel, ci să fie slujitori (servi) ai Adevărului, fiecare după măsura talentelor şi ocaziilor sale (Isa. 61:1) — numai cei doisprezece fiind rânduiţi să fie apostoli, sau reprezentanţi speciali — slujitori plenipotenţiari.

Revenind la rânduirea sau recunoaşterea bătrânilor prin votul adunării (Ecclesiei) Noii Creaţii, prin „ridicare de ((277)) mână”, după cum am văzut mai sus, observăm că acesta era modul obişnuit, fiindcă apostolul foloseşte acelaşi cuvânt grecesc, spunând cum a devenit Tit ajutorul lui. El spune că Tit „a fost de asemenea ales de biserici ca tovarăşul nostru de călătorie” (King James — n. e.). Cuvintele în caractere cursive sunt din cuvântul grecesc kirotoneo, care înseamnă, după cum s-a arătat mai sus, „a alege prin ridicare de mână”. Mai mult, cuvântul „de asemenea” implică aici faptul că apostolul a fost ales prin vot similar. Ales, nu ca să fie apostol, ci să fie misionar — un reprezentant al bisericilor pentru această ocazie şi fără îndoială pe cheltuiala lor.

Evident însă că unele dintre călătoriile de mai târziu ale apostolului au fost fără votul sau sprijinul Bisericii din Antiohia (2 Tim. 1:15). Reglementările Bisericii timpurii lăsau pe toţi liberi să-şi exercite talentele şi administraţia conform propriei conştiinţe. Ecclesiile (adunările) puteau accepta sau refuza chiar şi serviciile apostolilor ca reprezentanţi speciali ai lor, iar apostolii puteau accepta sau respinge astfel de servicii — fiecare folosindu-şi propria libertate de conştiinţă.

Dar oare nu este menţionată în Noul Testament nici o rânduire de bătrâni etc., în afară de aceasta — o alegere? Nu este oare nimic ce să însemne a da autoritate sau permisiune de a propovădui, aşa cum este folosit în general cuvântul rânduit acum în toate denominaţiile în legătură cu permisiunea sau rânduirea bătrânilor, predicatorilor etc.? Vom examina aceste întrebări.

Cuvântul a rândui, în privinţa bătrânilor, este folosit numai într-un singur loc şi este traducerea unui cuvânt grecesc diferit, anume, kathestemi, care înseamnă — „a aşeza sau a stabili” — Young. „A aşeza” — Strong. Acest cuvânt apare în Tit 1:5: „Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” — adică, după cum am aranjat eu. Versiunea Revizuită (engleză — n. e.), „după cum te-am însărcinat”. La suprafaţă acest text pare să implice că Tit a fost împuternicit să-i numească pe aceşti bătrâni, indiferent de dorinţele ((278)) adunărilor (bisericilor, ecclesiilor); şi pe această vedere se bazează teoria episcopală despre ordinea bisericii. Toţi catolicii, episcopalii şi metodiştii-episcopali pretind pentru episcopii lor autoritate apostolică să pună, să aşeze sau să numească bătrâni pentru adunări — fără ridicare de mână sau fără votul Bisericii.

Textul respectiv este un zid de apărare pentru această idee; dar el pare să fie mai degrabă un sprijin slab când remarcăm ultima propoziţie — „după cum ţi-am poruncit” — şi reflectă faptul că apostolul în mod sigur n-ar fi „poruncit” sau dat instrucţiuni lui Tit să facă diferit de ceea ce a făcut el (apostolul) în această chestiune. Relatarea despre procedeul apostolului, tradusă corect, este foarte explicită: „Au ales bătrâni prin ridicare de mâini în fiecare Ecclesie şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului”. Fapt. 14:23.

Fără îndoială că sfatul apostolului şi sfatul lui Tit, pe care el în mod special l-a recomandat fraţilor, ca un slujitor credincios al Adevărului, va fi nu numai dorit, dar şi căutat de fraţi şi urmat în mod foarte general; cu toate acestea, apostolul şi toţi cei care au urmat în urmele sale au căutat să pună responsabilitatea acolo unde a pus-o Dumnezeu — pe Ecclesie, a cărei preocupare trebuie să fie să „cerceteze duhurile (învăţăturile şi învăţătorii), dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1). „Dacă cineva nu vorbeşte după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isaia 8:20 — Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n. e.); şi „depărtează-te de aceştia”, sfătuieşte apostolul; nu trebuie să voteze pentru aceştia şi sub nici o formă să nu-i accepte ca învăţători, bătrâni etc.

În orice caz, acordul Ecclesiei va fi necesar — fie exprimat prin vot, după cum s-a spus, fie nu; deoarece să presupunem că Tit ar fi numit bătrâni nepotriviţi pentru fraţi, cât timp ar fi domnit pacea? — cât serviciu pastoral sau alt fel de serviciu ar fi îndeplinit un astfel de bătrân respins de sentimentele Bisericii? Practic deloc.

Intrigile clericale, şi nu învăţăturile Domnului nostru şi ale celor doisprezece apostoli ai Săi, sunt responsabile de dezbinarea sfinţilor în două clase numite „cler” şi „laici”. Spiritul clerical şi al lui anticrist caută încă să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu în orice mod posibil — proporţional ((279)) cu densitatea ignoranţei care predomină într-o adunare. Domnul şi apostolii recunosc drept corpul lui Cristos nu pe bătrâni, ci Biserica (Ecclesia), şi orice demnitate sau onoare le acordă bătrânilor credincioşi, ca servi ai Domnului şi ai Bisericii, nu este doar recunoaşterea lor de către ei înşişi sau recunoaşterea lor de către alţi bătrâni. Adunarea care-i alege trebuie să-i recunoască, trebuie să le recunoască darurile şi capacităţile creştine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, altfel nu le poate acorda asemenea stare sau onoare. Ca atare, nici un Bătrân n-are vreo autoritate prin propria sa numire. De fapt, dispoziţia de a ignora Biserica, corpul lui Cristos, şi a se pune pe sine şi judecata sa mai presus de toţi, este cea mai bună dovadă că un astfel de frate nu este în atitudinea cuvenită să fie recunoscut ca Bătrân — smerenia şi recunoaşterea unităţii Ecclesiei ca şi corp al Domnului fiind de primă necesitate pentru astfel de serviciu.

Nici un frate nu trebuie să-şi asume datorii publice ca şi conducător sau reprezentant etc., în Biserică fără alegere — chiar dacă este sigur că nu există nici o îndoială în privinţa acceptării sale. Metoda scripturală de rânduire a bătrânilor în toate bisericile este alegerea în adunare — prin vot prin ridicare de mână. A insista asupra unei astfel de alegeri înainte de a servi înseamnă a urma ordinea scripturală; aceasta îl întăreşte pe Bătrân, şi, pe lângă aceasta, îi aminteşte Ecclesiei datoriile şi responsabilităţile ei, ca fiind aceea care numeşte pe bătrâni în numele şi spiritul Domnului — ca exprimând alegerea lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu. Mai mult, acest aranjament scriptural îi face pe membrii Ecclesiei să fie interesaţi în toate cuvintele şi faptele bătrânilor, ca slujitori şi reprezentanţi ai lor. Ea se opune ideii larg răspândite, că bătrânii au în proprietate şi stăpânesc adunarea, şi pune capăt obişnuinţei lor de a gândi şi a vorbi despre membrii ei ca „poporul meu” — mai degrabă decât ca „poporul Domnului pe care eu îl servesc”.

De ce nu sunt aceste lucruri, atât de evident scripturale, mai general înţelese şi prezentate? Fiindcă naturii umane îi place să aibă onoare şi grad înalt, şi cade repede în condiţiile greşite favorabile acestora; fiindcă ele au fost populare timp de şaptesprezece secole; fiindcă oamenii cedează acestor condiţii ((280)) şi le preferă în locul libertăţilor cu care Cristos îi face liberi. Apoi, de asemenea, mulţi s-au simţit atât de încrezători că obiceiurile Babilonului trebuie să fie corecte, încât n-au studiat niciodată Cuvântul Domnului asupra acestui subiect.

Durata serviciului bătrânilor

Nimic nu se spune prin inspiraţie în privinţa perioadei pentru care trebuie ales un Bătrân: avem prin urmare libertatea să exercităm raţiune şi judecată în această chestiune. Mulţi pot fi socotiţi bătrâni sau fraţi dezvoltaţi în Biserică şi pot fi folositori şi foarte apreciaţi, şi totuşi să nu fie dintre bătrânii aleşi, puşi de Ecclesie ca reprezentanţi ai ei — evanghelişti, învăţători, pastori. „Femeile bătrâne”* sunt astfel menţionate de câteva ori cu cinste de către apostoli, fără nici cea mai vagă sugestie că vreunele dintre ele au fost vreodată alese ca bătrâni sau învăţători reprezentativi în adunare (Ecclesia). Unii aleşi, ca fiind potriviţi pentru serviciul Ecclesiei, ar putea înceta să aibă calităţile stipulate, sau alţii ar putea, sub providenţa divină, înainta la o mai mare eficienţă în serviciul Bisericii. Un an, sau diviziunile lui — o jumătate sau un sfert de an — ar părea perioade potrivite pentru astfel de servicii — cea din urmă dacă persoana este mai puţin încercată, prima dacă este bine încercată şi cunoscută favorabil. În absenţa legii, sau chiar a sfatului sau sugestiei, rămâne pentru fiecare adunare să decidă cum poate mai bine care este voinţa Domnului în fiecare caz.

____________________

*Locul femeii în Biserică este tratat în cap. 5

____________________

Numărul bătrânilor

Scripturile nu limitează numărul bătrânilor, dar, în mod raţional, acesta ar depinde mult de mărimea Ecclesiei şi de numărul celor disponibili — competenţi etc. (Să nu se presupună despre nimeni că este credincios şi deplin consacrat; prin cuvânt şi faptă el trebuie să dea dovezi negreşite de credinţa şi consacrarea sa cu mult timp înainte de a fi ales Bătrân.) Noi favorizăm ideea de a fi atâţia câţi ((281)) posedă calităţile arătate şi de a împărţi serviciile între ei. Dacă îi va mişca zelul cuvenit, ceva fel de lucrare misionară sau evanghelistă îi va prinde curând pe unii dintre ei, sau părţi din timpul multora. Fiecare Ecclesie trebuie să fie astfel un seminar teologic din care să iasă continuu învăţători eficienţi spre câmpuri de slujire mai largi. Bătrânul care ar manifesta gelozie faţă de alţii şi o dorinţă de a-i împiedica să slujească, ar trebui să fie considerat ca nevrednic de a continua în funcţie; totuşi nici unul incompetent sau începător să nu fie ales — pentru a-i satisface vanitatea. Biserica, în calitate de membri ai corpului lui Cristos, trebuie să voteze cum cred ei că ar dori Capul ca ei să voteze.

Poate trebuie să facem o prevenire împotriva alegerii unui Bătrân unde nu se găseşte nici unul competent pentru serviciu, în privinţa calităţilor prezentate de apostoli — este cu mult mai bine a nu avea deloc bătrâni decât a avea unii incompetenţi. Între timp, până când se va găsi un frate competent pentru serviciu, adunările să se desfăşoare fără bătrân, cu Biblia ca manual şi cu fratele Russell prezent în mod reprezentativ ca învăţător prin Studii şi prin Turnuri — ca Bătrânul vostru ales, dacă aşa preferaţi.

Cine poate alege bătrâni şi cum?

Numai Ecclesia (corpul — bărbaţi şi femei), Noile Creaturi, sunt alegători sau votanţi. „Casa credinţei” în general, credincioşii care nu s-au consacrat, n-au nimic de-a face cu astfel de alegere, fiindcă alegerea Domnului, prin „corpul” Său care posedă Spiritul Său, este cea căutată. Tot corpul consacrat trebuie să voteze şi oricare dintre ei poate face nominalizări la o adunare generală convocată în acest scop — de preferinţă cu o săptămână înaintea votării, aşa încât să se ofere timp pentru analiză.

Unii au propus ca votarea să fie cu buletine de vot, aşa încât cu toţii să fie mai liberi să-şi exprime alegerea lor reală. Noi răspundem că oricare ar fi avantajul acesteia, este anulat printr-un dezavantaj: şi anume, pierderea disciplinei şi zidirii caracterului, lucruri care se câştigă prin metoda apostolilor de „ridicare a mâinii”. Fiecare trebuie să înveţe să fie sincer şi ((282)) neprefăcut, totuşi, în acelaşi timp, iubitor şi blând. Votul, să nu se uite, este alegerea Domnului — exprimat prin membrii corpului în măsura capacităţii lor de a o discerne. Nimeni nu are libertatea de a se sustrage de la această datorie, nici să favorizeze pe unul mai mult ca pe altul, decât dacă crede că el are şi exprimă gândul Domnului.

O majoritate nu este suficientă

În chestiuni lumeşti vocea unei majorităţi simple decide, dar evident n-ar trebui să fie aşa în Ecclesia sau corpul Domnului. Mai degrabă, pe cât este posibil, ar trebui să predomine regula juraţilor şi să se caute un verdict sau o decizie unanimă. Fratele care ar obţine o majoritate simplă la vot nu s-ar putea simţi prea bine să accepte acest lucru ca fiind „alegerea Domnului”, după cum nu s-ar putea simţi prea bine nici adunarea. Un alt candidat care ar putea atrage sprijinul tuturor, sau aproape al tuturor, ar trebui să fie căutat, prin vot după vot, săptămână după săptămână, până când s-ar găsi, sau chestiunea ar fi abandonată; sau toţi să fie de acord asupra a doi, trei sau mai mulţi care ar putea servi pe rând şi astfel ar satisface ideile tuturor. Dar dacă predomină dragostea fierbinte pentru Domnul şi pentru Adevăr, cu rugăciune pentru îndrumare şi cu dispoziţia de a da întâietate unul altuia în onoare, acolo unde talentele sunt la egalitate se va găsi în general că este uşor să fie unitate în judecată în privinţa voinţei divine asupra subiectului. „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă.” „Păstraţi unirea Duhului în legătura păcii.” Filip. 2:3; Efes. 4:3.

Aceeaşi ordine trebuie să domnească şi în legătură cu alegerea ajutoarelor numiţi diaconi şi diaconese, a căror reputaţie bună trebuie de asemenea să fie remarcată ca o calitate. (Vezi 1 Tim. 3:8-13.) Aceştia pot fi pentru orice serviciu cerut — şi ei trebuie să aibă cât se poate de multe din calităţile bătrânilor, inclusiv capacitatea de a învăţa şi harurile Spiritului.

Diversitatea slujitorilor

După cum am văzut deja, bătrânii ar putea avea calităţi speciale într-o privinţă sau în alta — unii excelând la ((283)) îndemnuri, alţii la învăţare, alţii la prorocie sau oratorie, unii ca evanghelişti, în a trezi interesul necredincioşilor, iar alţii ca pastori, realizând o supraveghere generală a turmei în diferitele ei interese, locale şi generale. Cuvintele apostolului Pavel către Bătrânii Ecclesiei din Efes ne dau sfera generală a slujirii la care fiecare trebuie să se adapteze şi să-şi potrivească talentele ca administrator. Cuvintele lui sunt foarte vrednice de a fi considerate atent şi cu rugăciune de către toţi cei care acceptă serviciul de Bătrân în oricare parte a lucrării. El a zis: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul sfânt supraveghetori (cuvânt în altă parte redat greşit episcopi) ca să păstoriţi Biserica (Ecclesia) lui Dumnezeu” (Fapt. 20:28). O, da! bătrânii au nevoie întâi de toate să ia seama la ei înşişi, ca nu cumva mica onoare a poziţiei lor să-i facă mândri şi aroganţi şi ca nu cumva să-şi asume autoritatea şi onorurile care aparţin Capului — Păstorul Principal. Păstorirea turmei este de competenţa Domnului; după cum este scris, „El Îşi va paşte turma ca un Păstor” (Isa. 40:11). Prin urmare, când unul este ales Bătrân, este ales ca să reprezinte pe Păstorul Principal — ca el să poată fi instrumentul sau canalul prin care marele Păstor al turmei să trimită celor care sunt ai Săi „hrană la timp”, „lucruri noi şi vechi”.

„«Vai de păstorii (pastorii) care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele», zice Domnul. De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel, împotriva păstorilor (pastorilor) care pasc pe poporul Meu: «Mi-aţi risipit oile, le-aţi izgonit şi nu v-aţi îngrijit de ele; iată, vă voi pedepsi pentru răutatea faptelor voastre», zice Domnul. . . . «Voi pune peste ele păstori care le vor paşte; nu le va mai fi teamă, nici groază».” Ier. 23:1,2,4.

Punerea mâinilor de către bătrâni 

(1) „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie (prezicere), cu punerea mâinilor de către ceata bătrânilor (bătrânii adunaţi).” 1 Tim. 4:14.

(2) „I-au adus (pe cei şapte diaconi aleşi de Biserică) înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei.” Fapt. 6:6.

(3) „În biserica (Ecclesia) din Antiohia . . . uhul sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care ((284)) i-am chemat.» Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.” Fapt. 13:1-3.

(4) „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă şi să nu te faci părtaş păcatelor altora.” 1 Tim. 5:22.

(5) „Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau (predicau).” Fapt. 19:6.

(6) „Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi aceia au primit Duhul Sfânt.” Fapt. 8:17-19.

(7) „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele.” 2 Tim. 1:6.

Adunăm astfel mărturia inspirată privind punerea mâinilor în Ecclesia Noii Creaţii. În ultimele trei (5, 6 şi 7) referirea la împărţirea „darurilor” obişnuită în Biserica timpurie este evidentă. Apostolii îşi puneau astfel mâinile peste toţi credincioşii consacraţi şi urmau unul sau mai multe daruri — „limbi” etc. „Fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor.”* Primele patru texte (1, 2, 3, 4) pot fi grupate împreună, dând aceeaşi învăţătură generală, şi anume, ca un semn de aprobare sau sprijinire — dar nu ca un semn de permisiune sau autorizare.

———————

*Vezi Vol. V, cap. 8.

———————

(1) Timotei, „fiul” adoptiv al lui Pavel în slujire, fusese deja botezat şi primise deja un dar al Spiritului sfânt prin apostolul Pavel (vezi 7) când a plecat cu el la Ierusalim (Fapt. 21:15-19). Fără îndoială, atunci şi acolo „Iacov şi toţi bătrânii”, bătrânii-apostoli, recunoscând devotarea lui Timotei şi legătura lui strânsă cu Pavel, l-au binecuvântat împreună, punându-şi mâinile peste el prin aceea că l-au sprijinit; şi relatarea sugerează că ei au făcut acest lucru nu conform unui obicei şi nici faţă de toţi tovarăşii lui Pavel, ci „prin prorocie” — indicând că au fost îndrumaţi spre aceasta prin ceva prezicere sau instrucţiune din partea Domnului.

(2) Aceşti diaconi n-au fost însărcinaţi sau autorizaţi să propovăduiască, prin punerea mâinilor apostolilor, deoarece ei n-au fost aleşi să fie predicatori, ci să servească la mese; şi, oricum, prin ungerea lor cu Spiritul sfânt, ei aveau deplină autoritate să propovăduiască în măsura talentelor şi ocaziei. Şi fără a fi menţionată vreo autorizare sau ((285)) permisiune, sau altă rânduire din partea cuiva, îl găsim pe Ştefan, unul dintre aceşti diaconi, propovăduind cu atâta zel încât a fost primul, după Învăţătorul, care şi-a pecetluit mărturia cu sângele său. Această punere a mâinilor a însemnat în mod evident numai aprobarea şi binecuvântarea apostolică.

(3) Punerea mâinilor peste Pavel şi Barnaba nu putea fi o permisiune de a propovădui, deoarece ei erau deja recunoscuţi ca bătrâni şi dădeau învăţătură în Biserica din Antiohia de peste un an. Pe lângă aceasta, amândoi propovăduiseră mai înainte în altă parte. (Compară Fapt. 9:20-29; 11:26.) Această punere a mâinilor putea numai însemna sprijinirea lucrării misionare care urma să fie întreprinsă de Pavel şi de Barnaba — că Ecclesia din Antiohia s-a unit cu ei în misiune şi probabil le-a suportat cheltuielile.

(4) Aici apostolul sugerează că punerea mâinilor lui Timotei peste un împreună-lucrător în vie ar însemna aprobarea sau sprijinirea acestuia, aşa încât, dacă respectivul s-ar dovedi slab în vreo privinţă, Timotei ar suporta consecinţele negative împreună cu el. El trebuia pe cât posibil să se asigure să nu-şi folosească influenţa pentru a prezenta pe unul care ar aduce daună oilor Domnului, fie moral, fie doctrinar.

Nu trebuia riscat nimic; trebuia folosită precauţia, fie că se dădea o scrisoare de recomandare, fie o sprijinire publică sub forma unei declaraţii ca Domnul să-l aibă în pază. Acelaşi sfat este potrivit şi acum pentru tot poporul Domnului proporţional cu gradul influenţei lor. Nimic din aceasta însă nu sugerează că cineva era dependent de sprijinul lui Timotei pentru a avea dreptul de a propovădui: acel drept conform capacităţii fiindu-le acordat de Domnul tuturor celor care primesc Spiritul sfânt al ungerii.

O slujire plătită?

Obiceiul unei slujiri plătite, acum atât de general şi considerat de către mulţi inevitabil şi indispensabil, n-a fost folosit în Biserica timpurie. Domnul nostru şi cei doisprezece aleşi de El, după câte putem noi judeca din mărturiile inspirate, au fost săraci — în afară poate de Iacov, Ioan şi Matei. Obişnuiţi ((286)) să dea de bună voie leviţilor, evreii evident au extins această obişnuinţă la orice aparţinea de domeniul religios, care li se părea că era de la Dumnezeu. Ucenicii aveau un casier general, Iuda (Ioan 12:6; 13:29), şi evident n-au dus lipsă niciodată, deşi, la fel de evident, n-au solicitat pomeni niciodată. Nici o aluzie de acest fel nu este nici măcar sugerată în relatarea cuvintelor Domnului nostru. El S-a încrezut în prevederea Tatălui şi anumite femei onorabile L-au slujit pe El (şi pe ai Săi) din îndestularea lor. Vezi Mat. 27:55, 56; Luca 8:2, 3.

Dacă în predicile şi pildele Domnului nostru ar fi fost introduse apeluri pentru bani, aceasta ar fi stors viaţa din ele. Nimic nu ne atrage mai mult decât evidenta lipsă de egoism a Învăţătorului şi a tuturor celor care au fost aleşi de El în mod special, Iuda fiind singura excepţie şi avariţia lui costându-l căderea (Ioan 12:5, 6). Iubirea de bani şi de a face impresie şi sistemul cerşitului din Babilon fac mult astăzi împotriva puternicei lui influenţe; iar absenţa acestui spirit printre cei credincioşi ai Domnului acum, ca şi la prima venire, spune mult în favoarea lor pentru cei care îi studiază ca epistole vii, dar care nu apreciază cu totul învăţăturile lor. Domnul S-a îngrijit până acum într-o manieră uimitoare de lucrarea Sa de „seceriş” fără a se face nici măcar un apel pentru bani; şi noi avem încredere că niciodată nu va fi altfel, crezând că acesta este gândul Domnului.

Cei ambiţioşi după plăcerile şi bogăţia lumii să le caute în domeniul comerţului sau profesiilor lucrative, dar nimeni să nu devină slujitor al Evangheliei lui Cristos din vreun alt motiv decât iubirea pentru Dumnezeu, pentru Adevărul Său şi pentru fraţi: o iubire care se va bucura să sacrifice comoditatea, bogăţia şi onoarea oamenilor — nu murmurând, ci din inimă. Dar, vai! creştinătatea nominală a devenit mare şi lumească, iar servii ei sunt onoraţi cu titlurile, Sfinţia Sa, Preasfinţia Sa, Înalt Preasfinţia Sa şi Doctor în Teologie; şi împreună cu aceste onoruri şi titluri merg salarii — nu conform nevoilor slujitorului, ci pe baza rentabilităţii în capacitatea sa de a atrage număr mare şi oameni bogaţi. Au urmat rezultatele naturale — „Preoţii lui învaţă pe popor pentru plată şi prorocii lui prezic pentru ((287)) bani; totuşi se sprijinesc pe Domnul şi zic: «Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire»”. „Păzitorii lui sunt orbi, fără cunoştinţă, toţi sunt nişte (D....D....s) câini muţi (în limba engleză „dumb dogs”, făcând aluzie la iniţialele titlului Doctors of Divinity, adică Doctori în Teologie — n.e.), care nu pot să latre; visează, stau tolăniţi şi le place să doarmă (comoditatea): sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd de calea (bunăstarea) lor, fiecare după câştigul lui din partea (denominaţia) în care se află (Biblia ebraico-engleză, J. P. Green — n. e.) „Îi vor gâdila urechile (după lauda oamenilor) . . . şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” Isa. 56:10, 11; Mica 3:11; Filip. 3:2; 2 Tim. 4:3, 4.

Unii s-ar putea gândi că trebuie să se evite ambele extreme — salarii mari şi lipsa de salarii — şi şi-ar putea aminti cuvintele Domnului: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” şi cuvintele apostolului: „Dacă am semănat între voi cele duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?” Trebuie să reţinem însă că nici aceste declaraţii tari ale Scripturii nu se referă la salarii princiare, ci la simplele necesităţi. Acest lucru este ilustrat de apostol prin citatul: „Să nu legi gura boului care treieră grâul”. Boul trebuia să fie lăsat liber să se îngrijească de necesităţile lui, dar nu mai mult. Apostolul ne-a arătat cheia slujirii sale pline de succes, zicând: „Nu vă voi fi o sarcină, căci nu caut bunurile voastre, ci pe voi înşivă . . . Şi eu voi cheltui prea bucuros şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit de voi cu atât mai puţin.” 2 Cor. 12:14, 15.

Nici mersul în urmele lui Isus nici mersul în urmele celui mai important dintre apostolii Săi, Pavel, nu ne va duce în direcţia salariilor. Acesta din urmă, după ce arată că a cere remuneraţie pământească pentru servicii spirituale n-ar încălca dreptatea în nici un sens, ne spune despre propria sa cale în această chestiune prin cuvintele:

„N-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva. Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea (ale mele) au lucrat pentru nevoile mele şi ale ((288)) celor care erau cu mine. În toate privinţele v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: «Este mai ferice să dai decât să primeşti»”. Fapt. 20:33-35.

„Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta (asupra voastră ca să cerem lucruri pământeşti în schimbul celor spirituale), ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Cor. 9:12). „Când eram la voi şi m-am găsit în nevoie, n-am fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit (voluntar) fraţii care au venit din Macedonia.” 2 Cor. 11:9.

Libertăţile noastre în aceste privinţe sunt la fel cu ale apostolilor; şi fidelitatea faţă de cauză trebuie să ne facă să umblăm în urmele lor în această privinţă şi în toate. Domnul, apostolii şi cei asociaţi cu ei, care au călătorit şi şi-au folosit tot timpul în slujirea adevărului, au acceptat contribuţii voluntare de la fraţi pentru a-şi acoperi cheltuielile, şi, după cum a fost deja sugerat, punerea mâinilor Bisericii din Antiohia peste Pavel şi Barnaba, când erau pe cale să pornească în prima lor călătorie misionară, pare să fi implicat că Biserica devenea responsabilă de cheltuielile lor şi în mod corespunzător participa în lucrarea lor; întocmai cum noi toţi, ca Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere, ne unim pentru a trimite „Peregrini”, devenind răspunzători pentru cheltuielile lor.

Nu există nici o aluzie, directă ori indirectă, că bătrânii care serveau Biserica acasă primeau fie salariu fie bani de cheltuială; şi noi credem că în general se va găsi că este avantajos ca fiecare Biserică locală să folosească serviciile voluntare ale membrilor ei — puţine sau multe, mari sau neînsemnate. Această metodă scripturală este sănătoasă din punct de vedere spiritual: ea tinde să atragă pe toţi membrii spre exercitarea darurilor lor spirituale şi-i face pe toţi să privească spre Domnul ca adevăratul Păstor, mai mult decât metoda angajării. Pe măsură ce creşte numărul învăţătorilor calificaţi, să se imite exemplul Bisericii din Antiohia — unii să fie trimişi ca misionari, colportori, peregrini etc.

Cu toate acestea, dacă o adunare consideră că sfera ei de folosinţă este largă şi că un frate ar putea să-şi dedice în mod avantajos tot timpul pentru slujirea ei şi a lucrării misionare, ((289)) şi dacă îi oferă voluntar bani suficienţi pentru cheltuielile lui, nu cunoaştem nici o scriptură care să interzică acceptarea acestora. Dar atât Bătrânul care serveşte cât şi Ecclesia care-l sprijină trebuie să aibă grijă ca suma pusă la dispoziţie să nu fie mai mare decât cheltuielile rezonabile de trai ale slujitorului şi ale celor care în mod cuvenit depind de el. Şi ambii trebuie să aibă grijă ca toţi membrii Ecclesiei să fie folosiţi, şi îndeosebi cei care posedă calităţi pentru slujba de bătrâni, altfel spiritul Babilonului, bisericismului, se va dezvolta în mod sigur.

Disciplina în Ecclesie
— Mat. 18:15-18 —

Administrarea disciplinei nu este numai funcţia bătrânilor, ci a întregii Biserici. Dacă unul pare să fie în eroare sau în păcat, presupusa lui greşeală trebuie să-i fie arătată numai de către cel care a fost lezat sau de către primul care a descoperit greşeala. Dacă cel mustrat nu-şi dovedeşte nevinovăţia şi continuă în eroare sau păcat, atunci să li se ceară la doi sau trei fraţi fără idei preconcepute să asculte problema şi să sfătuiască pe cei în dispută. (Pot să fie sau să nu fie bătrâni, dar funcţia lor n-ar aduce nici o forţă sau autoritate în cazul respectiv decât dacă judecata lor ar fi mai matură şi influenţa lor cu atât mai puternică.) În cazul în care comitetul ar decide în unanimitate pentru una dintre părţi, cealaltă parte să accepte şi chestiunea să se sfârşească total — corectarea sau repararea fiind făcută prompt, pe cât posibil. Dacă unul dintre cei iniţial în dispută mai persistă în calea sa greşită, cel care a făcut acuzaţia iniţială sau unul dintre cei chemaţi în comitet, sau preferabil toţi aceştia împreună îşi pot exercita atunci (dar nu mai devreme) privilegiul de a aduce chestiunea în faţa Ecclesiei, corpul, Biserica. Astfel este evident că Bătrânii n-ar fi în nici un sens judecători ai membrilor — audierea şi judecata ar fi lăsată pentru corpul local, pentru Biserică.

Cei doi paşi preliminari (menţionaţi mai sus) fiind făcuţi, faptele fiind adeverite bătrânilor, ar fi de datoria lor să convoace o adunare generală a Ecclesiei, sau a corpului consacrat, ca o ((290)) curte cu juri — pentru a audia cazul în toate amănuntele lui şi în numele Capului şi în reverenţă faţă de El să ia o decizie. Iar chestiunea să fie atât de clară şi cel condamnat să primească un tratament atât de generos, încât decizia să fie unanimă sau aproape unanimă. În acest fel pacea şi unitatea corpului (Ecclesiei) ar fi păstrate. Căinţa este posibilă chiar până în momentul condamnării de către Biserică. Ba mai mult, însuşi obiectivul fiecărui pas al acestor demersuri este asigurarea căinţei şi reformării — pentru a-l recupera pe încălcător; obiectivul nu este deloc pedepsirea lui. Pedepsirea nu este pentru noi, ci pentru Dumnezeu. „Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19). Dacă cel care a greşit se căieşte la vreunul din paşii demersului, aceasta trebuie să fie o pricină de mulţumire şi bucurie pentru toţi câţi posedă Spiritul Domnului, şi numai aceştia sunt membri ai corpului Său. Rom. 8:9.

De fapt, chiar dacă încălcătorul refuză să asculte decizia (să se supună) întregii Biserici, nu trebuie să i se administreze nici o pedeapsă, sau nu trebuie nici măcar să se încerce. Ce trebuie făcut atunci? Pur şi simplu Biserica trebuie să-i retragă părtăşia şi toate semnele sau manifestările de legătură frăţească. De atunci încolo încălcătorul trebuie tratat „ca un păgân şi ca un vameş”. Mat. 18:17.

În cursul acestor demersuri, greşelile sau eşecurile încălcătorului nu trebuie dezvăluite public — scandalizându-l pe el, Biserica şi pe Domnul, Capul Bisericii. Nu trebuie să se vorbească aspru despre el nici chiar după separare, întocmai cum noi nu trebuie să dojenim sau să blamăm pe păgâni şi pe vameşi, ci să „nu vorbim de rău pe nimeni” şi să „facem bine la toţi” (Tit 3:2; Gal. 6:10). Iubirea este calitatea care insistă asupra celei mai stricte ascultări de aceste ultime două cerinţe faţă de „toţi” oamenii: cu cât mai mult va insista iubirea ca un „frate”, un membru confrate din Ecclesie, corpul lui Cristos, nu numai să nu fie lezat prin declaraţii false sau deformate, ci, pe lângă aceasta, slăbiciunile, gafele sau păcatele lui să fie acoperite cu grijă nu numai faţă de lumea necompătimitoare, ci şi faţă de „casa credinţei” şi chiar faţă de Biserică — până când ultimul pas, de „a spune Bisericii”, s-ar găsi că este absolut ((291)) necesar. La fiecare pas spiritul iubirii va spera că cel care greşeşte lucrează sub unele înţelegeri greşite şi se va ruga pentru înţelepciune şi har ca să întoarcă pe păcătos de la eroarea căii lui şi astfel (dacă este posibil) să salveze un suflet de la moarte. Iac. 5:20.

O, de ar locui Spiritul sfânt, spiritul iubirii, în fiecare membru al Ecclesiei atât de abundent încât să producă durere când aude o poveste defăimătoare despre cineva, şi în special despre un membru-tovarăş! Acest lucru ar elimina imediat jumătate din frecuşuri sau chiar mai mult. Şi nici urmarea procedurii de mai sus, schiţată de Domnul nostru, n-ar duce la judecăţi frecvente în Biserică: mai degrabă, în timp ce s-ar îndepărta motivul animozităţilor, s-ar insufla un respect pentru judecata Bisericii ca fiind judecata Domnului, iar vocea Bisericii ar fi auzită şi ar fi în consecinţă respectată. Mai mult, dacă ordinea şi iubirea ar predomina astfel, putem fi siguri că fiecare ar căuta pe cât posibil „să-şi vadă de treburile sale” şi să nu încerce să-şi mustre fratele sau să-l corecteze, sau să ducă problema în faţa unui comitet sau în faţa Bisericii, decât dacă problema ar avea destulă importanţă în ceea ce-l priveşte pe el, Biserica sau Adevărul.

Fără îndoială, majoritatea tulburărilor în Biserică (precum şi în societate şi în familie) apar nu dintr-o dorinţă de a face rău, nici chiar dintr-un rău comis neintenţionat, ci din neînţelegeri şi din interpretări cel puţin parţial greşite ale intenţiilor şi motivelor. Limba este făcătorul-de-rele general, şi de aceea face parte din spiritul minţii sănătoase a pune pază atât buzelor cât şi inimii, din care ies sentimentele lipsite de generozitate care, fiind exprimate de buze, aprind focul patimilor rele şi adesea rănesc pe mulţi. Noua Creaţie — Biserica — are instrucţiuni stricte de la Domnul şi Capul lor asupra acestui subiect important. Spiritul Lui de iubire trebuie să-i umple atunci când merg singuri, în particular, la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau să discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe el (sau pe ea) să se ruşineze de conduita lui, nici să-l dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obţină o încetare a răului şi dacă este posibil o reparare pentru lezarea deja făcută. A ((292)) le spune altora despre rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor — contrar Cuvântului şi Spiritului Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar pentru a cere sfat: noi avem sfatul Domnului şi trebuie să-l urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înţelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să nu se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.

Dacă tulburarea nu este serioasă, problema ar trebui să se oprească după ce s-a apelat personal la cel care a comis greşeala, fie că acesta ascultă, fie că refuză să asculte — să cedeze. Dar dacă este considerat necesar al doilea pas, nu trebuie să se dea nici o explicaţie despre necaz celor cărora li se cere să discute, până când se întâlnesc în prezenţa acuzatorului şi a acuzatului. Astfel „vorbirea” defăimătoare va fi evitată şi comitetul de fraţi va veni nepărtinitor şi va putea cu atât mai bine sfătui cu înţelepciune ambele părţi; căci necazul ar putea fi de ambele părţi, sau poate cu totul de partea acuzatorului. În tot cazul, acuzatul va fi impresionat de astfel de tratament corect şi va fi mult mai posibil să cedeze în faţa acestor sfătuitori dacă şi lor li se va părea greşit cursul lui. Dar, fie că acela pe care comitetul îl consideră că este în eroare va ceda fie că nu, toată chestiunea rămâne încă strict privată şi nu trebuie să se facă nici o menţionare a ei nimănui, până când, dacă se crede că este suficient de importantă, se aduce în faţa Bisericii şi se face o examinare finală. Atunci pentru prima dată aceasta devine o chestiune comună numai pentru sfinţi, şi în măsura în care sunt sfinţi nu vor dori să spună nimănui mai mult decât este necesar în privinţa slăbiciunilor sau păcatelor cuiva*.

____________________

*Pe lângă acestea vedeţi cap. 9 — „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta”.

____________________

În privinţa împlinirii celor găsite de curtea Bisericii, chestiunea rămâne pe seama fiecărui individ; prin urmare, fiecare trebuie să discearnă pentru sine dreptatea deciziei. Pedeapsa retragerii părtăşiei este destinată a fi o corectare în dreptate şi este prescrisă de Domnul. Este spre a servi ca protecţie pentru Biserică, spre a-i separa pe cei care umblă în ((293)) neorânduială, nu după spiritul iubirii. Aceasta nu trebuie considerată o separare continuă, ci numai până când cel mustrat va recunoaşte greşeala şi o va repara în măsura capacităţii sale.

Acuzaţii împotriva bătrânilor

„Împotriva unui Bătrân să nu primeşti învinuire decât atunci când sunt doi sau trei martori.” 1 Tim. 5:19.

În această declaraţie apostolul recunoaşte două principii. (1) Că un Bătrân a fost deja recunoscut de adunare ca având un caracter bun şi nobil, şi că este în mod special serios cu Adevărul şi devotat lui Dumnezeu. (2) Că astfel de persoane, datorită proeminenţei lor în Biserică, vor fi marcate de Adversar ca obiective speciale ale atacurilor lui — obiective ale invidiei, răutăţii, urii şi conflictului din partea unora, întocmai cum a prevenit Domnul nostru — „Nu vă miraţi . . . dacă vă urăşte lumea”; „Ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”; „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Belzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui!” (1 Ioan 3:13; Ioan 15:18; Mat. 10:25). Cu cât fratele va fi mai credincios şi mai capabil, cu cât va fi mai aproape de asemănarea Învăţătorului său, cu atât alegerea sa ca Bătrân va fi mai potrivită; şi cu cât Bătrânul va fi mai credincios, cu atât mai sigur va avea ca duşmani — nu numai pe Satan şi pe mesagerii lui, ci şi pe toţi aceia pe care Satan îi va putea înşela şi induce în eroare.

Aceste motive trebuie să fie o garanţie pentru un Bătrân împotriva condamnării lui pe cuvântul unei persoane, dacă altfel viaţa lui pare armonioasă. Cât priveşte bârfa sau zvonurile, ele nu trebuie luate deloc în considerare, fiindcă nici un adevărat tovarăş de jug, care recunoaşte regula Domnului (Mat. 18:15), n-ar răspândi zvonuri sau n-ar avea încredere în cuvântul celor care astfel ar nesocoti îndrumările Învăţătorului. Pentru a fi ascultaţi, acuzatorii trebuie să pretindă că au fost martori. Şi chiar dacă doi sau mai mulţi martori ar face acuzaţii, n-ar exista altă cale de a audia cazul decât cea numită deja. O persoană care aduce acuzaţii împotriva Bătrânului trebuie, după ce discuţia personală a eşuat, să ia cu el alţi doi sau trei care vor deveni ((294)) astfel martori la nesupunere. Apoi chestiunea, încă necorectată, ar putea fi adusă de către Timotei sau de către altul înaintea Bisericii etc.

De fapt, această acuzaţie în faţa a doi sau trei martori fiind cerinţa în privinţa tuturor membrilor, lasă loc presupunerii că apostolul pretindea doar că un Bătrân trebuie să aibă toate drepturile şi privilegiile garantate oricărui frate. Poate că unii ar fi înclinaţi să susţină că deoarece un Bătrân trebuie să „aibă mărturie bună” nu numai în Biserică ci şi în afara ei, acesta ar trebui să fie judecat pentru cea mai mică acuzaţie, datorită poziţiei sale influente. Dar cuvintele apostolului stabilesc faptul că şansele unui Bătrân trebuie să fie egale cu ale celorlalţi.

Această chestiune a martorilor trebuie să fie adânc imprimată în mintea fiecărei Creaturi Noi. Ceea ce alţii pretind a şti şi ceea ce spun în mod defăimător nu trebuie nici măcar luat în seamă — nu trebuie primit. Dacă doi sau trei, urmând îndrumările Domnului, aduc acuzaţii împotriva cuiva, nu muşcător şi defăimător, ci după instrucţiuni — în faţa Bisericii, aceştia nu trebuie crezuţi nici atunci; dar atunci va fi timpul potrivit ca Biserica să asculte cazul — să asculte ambele părţi în prezenţa ambilor, şi apoi să se ia o decizie în frică de Dumnezeu şi să se dea un sfat, în aşa mod exprimat încât să-l ajute pe vinovat să se întoarcă la dreptate şi nu să-l împingă în întunericul din afară.

Chemări greşite de a propovădui 

Un număr considerabil de oameni declară că au primit din partea Domnului o chemare să propovăduiască Evanghelia; poate că ei adaugă imediat că niciodată n-au ştiut de ce, sau că sunt conştienţi că n-au calităţi speciale pentru serviciu, sau că împrejurările păreau să-i împiedice totdeauna de a răspunde la chemare. Întrebându-i în legătură cu natura „chemării”, va ieşi la iveală faptul că a fost numai imaginaţie sau presupunere. Unul a fost atras cândva în experienţa sa (poate înainte de a deveni creştin) de ideea că el ar trebui să se devoteze lui Dumnezeu şi serviciului Său, iar idealul lui cel mai înalt despre ((295)) serviciul lui Dumnezeu a fost luat din experienţele sale cu biserica nominală, reprezentat prin predicatorul ale cărui servicii le frecventa familia sa. Altul a fost atras de ideea de a fi aprobat şi şi-a spus: Cât mi-ar plăcea să pot purta haina şi să primesc respectul, titlurile şi salariul unui predicator — chiar de mâna a doua sau a treia. De asemenea, dacă a fost stăpânit de mare apreciere de sine, el a mai fost probabil atras şi de ideea că, aşa cum apostolii aleşi au fost „fără carte şi simpli”, tot aşa, poate, Dumnezeu l-a avut în mod special în vedere datorită lipsei lui de talent şi educaţie. Dumnezeu a favorizat pe mulţi ca aceştia, precum şi cauza Sa, nedeschizând calea pentru ambiţiile lor greşit interpretate a fi chemarea Lui de a propovădui.

După cum s-a arătat deja, fiecare membru al Noii Creaţii este chemat să propovăduiască; nu prin ambiţia sau imaginaţia sa, ci prin Cuvânt, care cheamă pe toţi cei care n-au primit harul lui Dumnezeu în zadar, să „vestească virtuţile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). Această chemare include prin urmare pe toţi cei concepuţi de spiritul Adevărului — bărbaţi şi femei, robi şi slobozi, bogaţi şi săraci, educaţi şi needucaţi — negri, cafenii, galbeni şi albi. Ce încredinţare mai este necesară pe lângă aceasta — „Mi-ai pus în gură o cântare nouă”, chiar „bunătăţile Domnului”? Ps. 40:3; 107:43.

Este adevărat, Domnul a ales în mod special şi a chemat în mod special pe cei doisprezece apostoli pentru o lucrare specială; este de asemenea adevărat că El a intenţionat ca, în măsura în care poporul Său va asculta cuvintele Sale, El va „pune mădularele în trup”, pe fiecare aşa cum Îi va plăcea Lui — pe unii pentru un serviciu, iar pe alţii pentru altul, „fiecăruia după puterea lui” (Mat. 25:15). Dar El arată clar că mulţi vor căuta să „se pună” pe ei înşişi învăţători; că datoria Bisericii este să privească continuu spre El ca şi Capul şi Conducătorul lor adevărat şi să nu favorizeze pe fraţii egoişti, ambiţioşi; că neglijarea acestei datorii va însemna neglijarea cuvintelor Lui, prin urmare insuficienţa iubirii şi ascultării; şi va fi în mod ((296)) sigur spre dezavantajul spiritual atât al unei astfel de Ecclesii cât şi spre al învăţătorului care se pune pe sine.

Regula Domnului în acest subiect este clar prezentată — „Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11). Biserica trebuie să urmeze această regulă, această gândire a Spiritului, în toate problemele în care ea va căuta să cunoască şi să se supună Domnului ei. Metoda Domnului este să avanseze numai pe acela al cărui zel, credincioşie şi perseverenţă în facerea binelui s-au arătat în lucrurile mici. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). „Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri” (Mat. 25:21, 23). Există totdeauna mult loc la capătul de jos al scării onoarei. Oricine va vrea, nu va trebui să stea mult fără ocazii de a servi pe Domnul, Adevărul şi fraţii în modurile umile pe care cei cu spirit mândru le vor dispreţui şi neglija, căutând serviciu mai onorabil în ochii oamenilor. Cei credincioşi se vor bucura în orice serviciu şi lor le va deschide Domnul tot mai larg uşile ocaziei. Astfel voinţa Sa, exemplificând înţelepciunea de sus, trebuie să fie urmată cu grijă de către fiecare membru al Noii Creaţii — în special în votul său, în ridicarea mâinii, ca membru al corpului lui Cristos pentru a exprima voinţa Capului.

Un frate care-şi caută propriile interese trebuie să fie evitat, oricât ar fi el de capabil; iar un frate mai puţin capabil, dar smerit, ar trebui să fie ales ca Bătrân. O mustrare aşa de blândă ar fi benefică pentru toţi — chiar dacă nici un cuvânt n-ar fi rostit în privinţa motivelor conducătoare. Iar în cazul unui Bătrân capabil care dă dovadă de un spirit dictatorial, sau care este înclinat să se considere mai presus de Biserică şi că el aparţine unei clase deosebite, sau că implică un drept divin de a învăţa, care nu vine prin Ecclesie (Biserică), ar fi atât o amabilitate cât şi o datorie faţă de un atare să fie pus la un serviciu mai puţin proeminent, sau scos pentru o vreme de la orice serviciu special, până când îşi va însuşi această mustrare blândă şi-şi va reveni din capcana Adversarului.

Cu toţii trebuie să nu uităm că ambiţia, ca şi alte caracteristici, este necesară în Biserică precum este şi în ((297)) lume; dar la Noua Creaţie nu trebuie să fie o ambiţie egoistă, de a fi mare şi proeminent, ci o ambiţie iubitoare, de a servi pe Domnul şi poporul Său, chiar şi pe cel mai umil. Ştim cu toţii cum ambiţia a dus la căderea lui Satan — de la favoarea şi serviciul lui Dumnezeu la poziţia unui vrăjmaş al Creatorului său şi un împotrivitor al tuturor reglementărilor Sale drepte. În mod similar, toţi cei care-i adoptă cursul, zicând: „Mă voi ridica deasupra stelelor lui Dumnezeu (mă voi pune mai presus de alţi fii ai lui Dumnezeu), voi fi ca Cel Preaînalt — (un conducător printre ei, un uzurpator al autorităţii divine, fără numire divină şi contrar reglementărilor divine)”, sigur vor suferi dezaprobarea divină şi înstrăinare proporţională de Domnul. Şi influenţa acestora, ca şi a lui Satan, sigur va fi dăunătoare. După cum Satan ar fi un învăţător periculos, la fel toţi care au dispoziţia lui ar conduce în mod sigur în întuneric în loc de lumină, fiindcă ei nu sunt în atitudinea cuvenită să primească lumina şi să fie folosiţi ca mesagerii ei pentru alţii.

Prin urmare, ori de câte ori un frate se simte sigur că el este chemat să predice în calitate publică atunci când nici o uşă de serviciu nu i s-a deschis în modul stabilit — dacă el este înclinat să se impună Bisericii, fără să aibă cererea ei aproape unanimă — sau dacă, după ce a fost ales în poziţia de conducător sau Bătrân, el caută să menţină poziţia şi s-o considere ca fiind a lui de drept, fără voturile obişnuite ale Bisericii care din timp în timp îi cere să-şi continue serviciul, trebuie să considerăm fie că fratele n-a remarcat specificul cazului, fie că el are spiritul greşit, egoist, nepotrivit vreunui serviciu în Ecclesie. În ambele cazuri ar fi cuvenit să se facă o schimbare la prima ocazie potrivită pentru alegeri: şi, după cum s-a sugerat deja, prima duminică a anului sau a trimestrului ar fi un timp potrivit, uşor de reţinut.

„Mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială”

„Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi. Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci urmăriţi totdeauna ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi.” 1 Tes. 5:14, 15.

((298))

Acest îndemn nu este pentru bătrâni, ci pentru întreaga Biserică, inclusiv bătrânii. El ia cunoştinţă de faptul că deşi Biserica întreagă, ca Noua Creaţie a lui Dumnezeu, are o stare perfectă înaintea Lui ca Noi Creaturi în Cristos Isus, cu toate acestea, toţi au imperfecţiunile lor după trup. Arată mai departe ceea ce toţi recunoaştem, şi anume, că există diferenţe în gradul şi felul imperfecţiunilor noastre trupeşti, aşa încât, după cum la copiii unei familii pământeşti diferite dispoziţii cer un tratament diferit din partea părinţilor, cu mult mai mult în familia lui Dumnezeu există diferenţe de dispoziţie atât de mari, încât cer consideraţie specială a unuia faţă de altul. A lua în seamă imperfecţiunile altora din punctul de vedere al criticii, ar însemna a ne dăuna mult nouă înşine, cultivând în inimile noastre o dispoziţie de găsire a greşelilor, foarte atenţi la slăbiciunile şi imperfecţiunile altora, şi proporţional, poate, înclinaţi să fim orbi faţă de propriile defecte. Asemenea tendinţă de a critica este cu totul străină de spiritul şi intenţia îndemnului apostolului.

Îndemnul li se adresează celor care au fost concepuţi de spiritul adevărului, spiritul sfinţeniei, spiritul smereniei, spiritul iubirii. Cei care cresc astfel în darurile Spiritului se vor teme şi vor critica mai ales propriile lor defecte, în timp ce iubirea faţă de alţii îi va face să-i scuze pe aceştia şi să-i îngăduie în mintea lor cât se poate de mult. Dar în timp ce acest spirit al iubirii scuză ofensele şi slăbiciunile fraţilor, el trebuie să fie totuşi treaz pentru a le face bine — nu prin gâlceavă, conflict, ceartă, dispută, găsire de greşeli şi defăimarea unuia de către altul, ci într-o manieră cum ar aproba Regula de Aur. Cu blândeţe, smerenie, îndelungă răbdare şi răbdare, va căuta să îngăduie slăbiciunile celuilalt şi în acelaşi timp să se ajute reciproc să iasă din ele, fiecare amintindu-şi de propriile slăbiciuni de vreun fel.

Cei care trăiesc în neorânduială nu trebuie să fie mângâiaţi, sprijiniţi şi încurajaţi în calea lor greşită; ci cu blândeţe, cu iubire, ei trebuie să fie preveniţi că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, şi că, în măsura în care vrem să creştem ((299)) în asemănarea şi favoarea Lui, trebuie să respectăm regulile ordinii. Ei trebuie să fie preveniţi că nimic nu este mai departe de aranjamentul divin decât anarhia; şi că, după cum chiar şi oamenii lumeşti recunosc principiul că până şi cea mai rea formă de guvernare imaginabilă este preferabilă anarhiei, tot aşa poporul lui Dumnezeu, care a primit spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt, cu atât mai mult trebuie să recunoască acest principiu în Biserică; şi apostolul ne îndeamnă să ne supunem unul altuia, pentru interesele generale ale cauzei Domnului. Dacă am fi toţi perfecţi şi judecata noastră în privinţa voinţei Domnului ar fi prefectă, toţi am gândi exact la fel — n-ar exista necesitatea deosebită de a ne supune unul altuia; dar, deoarece judecata noastră diferă, este necesar ca fiecare să-l ia în considerare pe celălalt şi punctul lui de observaţie şi judecată, şi fiecare să caute să cedeze ceva în interesul păcii generale — da, să cedeze totul, aşa încât să păstreze unitatea Spiritului în legăturile păcii în corpul lui Cristos, exceptând cazul în care prin asemenea curs ar fi încălcat principiul.

Cei care trăiesc în neorânduială sau dezordine nu sunt cu totul de blamat pentru starea lor, poate. Mulţi oameni s-au născut în dezordine şi sunt înclinaţi să fie dezordonaţi în îmbrăcăminte şi în toate afacerile vieţii. Dezordinea, prin urmare, este parte din slăbiciunea lor, la care trebuie să ne gândim compătimitor, blând, dar, cu toate acestea, să nu se permită a dăuna Bisericii lui Dumnezeu, a-i împiedica folosul, a-i împiedica cooperarea în studiul şi serviciul Adevărului. Voinţa lui Dumnezeu nu este ca poporul Său să aibă acea blândeţe care să nu-i dea tăria să se ocupe de persoanele dezordonate. Amabil, iubitor dar ferm, trebuie să li se arate că aşa cum ordinea este prima lege a cerului, tot aşa ea trebuie să fie foarte apreciată printre cei care au minte cerească; şi că ar fi un păcat din partea adunării să permită ca unul, doi sau mai mulţi membri să încalce reglementările divine, aşa cum sunt exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu şi cum sunt în general înţelese de către adunarea cu care ei sunt asociaţi.

((300))

A mustra nu este o poruncă generală

Ar fi totuşi o mare greşeală a presupune că apostolul folosind acest limbaj general către Biserică a vrut să spună că fiecare persoană din Biserică trebuie să facă astfel de mustrare. A mustra înţelept, cu folos, este într-adevăr o problemă foarte delicată şi extrem de puţini au talentul s-o facă. Se înţelege că alegerea bătrânilor de către adunare înseamnă alegerea celor care posedă cea mai mare măsură a dezvoltării spirituale, combinată cu calităţi naturale care să-i constituie reprezentanţi ai adunării, nu numai în privinţa conducerii adunărilor etc., ci şi în privinţa menţinerii ordinii în adunări şi a mustrării celor nesupuşi, în mod înţelept, blând, ferm. Că acesta este gândul apostolului, este arătat clar în cele două versete precedente, în care el spune:

„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiţi în pace între voi.” 1 Tes. 5:12, 13.

Dacă s-ar căuta şi s-ar aplica în mod cuvenit înţelepciunea divină în alegerea bătrânilor adunării, urmarea ar fi că acei astfel aleşi ar fi foarte apreciaţi; şi deoarece începătorii nu trebuie aleşi, înseamnă că aceştia au fost apreciaţi şi selecţionaţi pentru lucrarea lor fiindcă fraţii au observat că aveau o măsură considerabilă din spiritul sfânt al iubirii, înţelepciunii şi smereniei, pe lângă anumite daruri şi calităţi naturale pentru acest serviciu. „Trăiţi în pace între voi”, după cum îndeamnă apostolul, ar însemna că, după ce a ales aceşti bătrâni ca reprezentanţi ai adunării, corpul în general va aştepta de la ei să facă serviciul pentru care au fost aleşi şi nu va încerca fiecare să mustre sau să prevină etc. Într-adevăr, după cum am văzut deja, poporul Domnului nu trebuie să se judece personal unul pe altul; şi numai adunarea ca întreg poate exclude pe unul dintre ei de la părtăşia şi privilegiile adunării. Iar aceasta, după cum am văzut, poate veni numai după ce au fost făcuţi diferiţii paşi de natură mai personală — ((301)) după ce toate eforturile de reformare s-au dovedit inutile şi interesele Bisericii în general au fost grav ameninţate prin cursul greşit al încălcătorului. Dar în textul care ne stă în faţă apostolul îndeamnă ca adunarea să „recunoască” — adică să cunoască, să privească spre cei pe care şi i-a ales ca reprezentanţi şi să aştepte ca ei să păzească interesele Bisericii, şi să prevină pe cei nesupuşi până la punctul în care chestiunea ar fi destul de serioasă pentru a-i aduce în faţa Bisericii ca o curte.

Mustrările publice, rare

Ar putea fi necesar ca această prevenire, în unele împrejurări, să fie făcută public în faţa adunării, după cum apostolul îi sugerează lui Timotei: „Pe cei care păcătuiesc (public) mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă frică” (1 Tim. 5:20). Asemenea mustrare publică implică un păcat public de natură gravă. Pentru orice abatere relativ uşoară de la regulile de ordine, bătrânii, sub legea iubirii şi sub Regula de Aur, trebuie desigur să „vegheze unii asupra altora ca să se îndemne la dragoste şi la fapte bune”, şi astfel veghind ei vor şti că un cuvânt în particular va fi probabil mult mai de ajutor pentru persoană decât o mustrare publică, ce ar putea tăia, răni sau leza o natură sensibilă, unde astfel de lezare nu era deloc necesară şi unde iubirea ar fi îndemnat la o metodă diferită. Dar, chiar dacă un Bătrân trebuie să mustre public un păcat grav, trebuie s-o facă totuşi iubitor şi cu dorinţa ca cel mustrat să poată fi corectat şi ajutat să-şi revină, şi nu cu dorinţa de a-l face plin de ură şi a-l îndepărta. De fapt nici nu este de competenţa Bătrânului să mustre pe cineva până la măsura excluderii lui de la privilegiile adunării. Mustrarea până la această măsură, după cum tocmai am văzut, poate pleca numai de la Biserica întreagă şi după o deplină audiere a cazului, în care cel acuzat are posibilitate deplină să se apere sau să-şi îndrepte căile şi să fie iertat. Biserica, Ecclesia, consacraţii Domnului, ca întreg, sunt reprezentanţii Săi, iar ((302)) Bătrânul este numai reprezentantul Bisericii — cea mai bună concepţie a Bisericii în privinţa alegerii Domnului. De aceea, Biserica, nu bătrânii, constituie curtea la care se apelează în ultimă instanţă în toate aceste chestiuni; prin urmare, cursul unui bătrân este totdeauna supus reexaminării sau corectării de către Biserică, conform judecăţii unite a voinţei Domnului.

În timp ce considerăm această fază a subiectului, ne-am putea opri o clipă să vedem măsura în care Biserica, direct sau indirect, sau prin bătrânii ei, trebuie să exercite această datorie de a-i preveni pe cei nedisciplinaţi şi în cele din urmă a-i exclude din adunare. Nu stă în puterea Bisericii să excludă pentru totdeauna. Fratele care, după ce a ofensat fie pe un frate membru sau întregul corp al Bisericii, se întoarce şi spune: „Regret calea mea greşită şi promit să depun cele mai bune străduinţe pentru ca pe viitor să fac ce este bine”, sau ceva echivalent, acesta trebuie să fie iertat — pe deplin, cu generozitate — atât de sincer cum şi noi sperăm ca Domnul să ierte păcatele tuturor. Nimeni în afară de Domnul nu are puterea sau autoritatea să separe pentru totdeauna o persoană — puterea de a separa o mlădiţă din Viţă. Suntem informaţi că există păcat spre moarte, pentru care este inutil a ne ruga (1 Ioan 5:16); şi noi trebuie să ne aşteptăm ca un astfel de păcat cu voia care ar aduce pedeapsa cu Moartea a Doua să fie atât de deschis, atât de flagrant, încât să fie repede văzut de către cei care sunt în părtăşie cu Domnul. Nu trebuie să judecăm pe cineva după ceea ce are în inimă, fiindcă noi nu-i putem citi inima; dar, dacă comite păcat cu voia spre moarte, în mod sigur acesta se va manifesta la exterior — prin buzele lui, dacă sunt încălcări doctrinare, negând sângele preţios al ispăşirii; sau prin imoralităţile lui, dacă s-a întors ca să umble conform trupului, „ca scroafa spălată care s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă”. În privinţa unor astfel de persoane, la care se face referire în Evrei 6:4-8; 10:26-31, apostolul ne atrage atenţia să n-avem nimic de-a face cu ei — nici să nu mâncăm cu ei, nici să nu-i primim în casele noastre şi nici să nu le urăm succes (2 Ioan 9-11); fiindcă cei care au legături cu ei sau le urează succes ar fi socotiţi ((303)) că-şi iau locul ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ca părtaşi la faptele rele sau la doctrinele rele, după cum ar fi cazul.

Dar în privinţa altora, care „umblă în neorânduială”, reglementarea este foarte diferită. Un astfel de frate sau soră excluşi nu trebuie trataţi ca vrăjmaşi, nici consideraţi ca atare, ci ca fraţi care greşesc, după cum spune apostolul mai departe în aceeaşi epistolă: „Dacă cineva n-ascultă ce spunem noi în această epistolă (dacă este nedisciplinat, nu este dispus să se supună judecăţii sănătoase şi regulilor iubitoare şi generoase ale ordinii), pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3: 14, 15). Un caz cum este acesta ar implica din partea fratelui ceva împotrivire deschisă, publică faţă de regulile de ordine aşezate de către apostol, ca purtător de cuvânt al Domnului; iar o astfel de împotrivire publică la principiile corecte trebuie mustrată de adunare, dacă adunarea decide că fratele este atât de nedisciplinat încât are nevoie de prevenire; iar dacă el nu consimte la forma cuvintelor sănătoase, trimise nouă de Domnul nostru prin apostol, să fie considerat atât de în dezacord, încât să nu mai fie cuvenit a avea părtăşia fraţilor până când va consimţi la aceste cerinţe raţionale. Fraţii nu trebuie să treacă pe lângă el pe stradă fără să-l observe, ci să fie tratat cu politeţe. Excluderea trebuie să fie numai de la privilegiul adunării şi de la orice asocieri frăţeşti speciale etc., caracteristice pentru credincioşi. Acest lucru este implicat şi în cuvintele Domnului nostru: „Să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”. Domnul nostru n-a vrut să spună că noi trebuie să-i facem rău unui păgân sau unui vameş, nici în vreun fel să tratăm aspru pe vreunul din ei, ci numai că noi nu trebuie să avem părtăşie cu aceştia ca fraţi, nici să nu umblăm după confidenţele lor, nici noi, ca Creaturi Noi, să nu le facem confidenţe. Casa credinţei trebuie să fie cimentată şi legată împreună prin iubire, prin simpatie reciprocă şi prin exprimarea acestora în diferite moduri. Fratele exclus este făcut să sufere prin lipsa acestor privilegii şi binecuvântări, până când simte că trebuie să-şi reformeze căile şi să se întoarcă ((304)) la adunarea familiei. În privinţa aceasta există o sugestie spre căldură, cordialitate, frăţie adevărată, care trebuie să predomine printre membrii corpului Domnului.

„Mângâiaţi pe cei cu o minte mai slabă” (King James — n. e.)

Continuând examinarea cuvintelor apostolului din textul nostru, remarcăm că Biserica trebuie să mângâie pe cei cu o minte mai slabă. Observăm astfel că primirea Spiritului sfânt nu transformă corpurile noastre muritoare aşa încât să le învingem cu totul slăbiciunile. Sunt unii cu o minte mai slabă, alţii cu un corp mai slab, şi fiecare are nevoie de compătimire în privinţa slăbiciunii sale. Cei cu o minte mai slabă nu se vor vindeca miraculos; nici nu trebuie să aşteptăm ca, din cauză că mintea unora este mai slabă şi nu sunt în stare să înţeleagă toate lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile planului divin, ei, prin urmare, să nu fie din corp. Dimpotrivă, după cum Domnul nu caută pentru Biserica Sa numai pe aceia care sunt frumos dezvoltaţi fizic, puternici şi robuşti, tot aşa El nu caută numai pe aceia care sunt puternici şi robuşti la minte, şi care sunt în stare să judece şi să analizeze amănunţit, complet, fiecare trăsătură a planului divin. Se vor afla în corp unii care sunt capabili de aceasta, dar alţii au o minte mai slabă şi nu ajung nici la nivelul mediu de cunoştinţă. Ce mângâiere să le dăm noi acestora? Răspundem că bătrânii, în prezentarea Adevărului, şi toată Biserica în relaţiile lor unii cu alţii, trebuie să-i mângâie pe aceştia, nu în mod necesar arătând slăbiciunea lor şi trecând peste ea, ci mai degrabă în general — neaşteptând de la membrii familiei lui Dumnezeu acelaşi grad de pricepere şi discernământ intelectual. Nimeni să nu pretindă că aceia care au astfel de neputinţe nu sunt, de aceea, din corp.

Învăţătura este aceeaşi şi dacă acceptăm versiunea revizuită: „Îmbărbătaţi pe cei timizi” (engleză — n. e.). Unora în mod natural le lipseşte curajul şi combativitatea, şi oricâtă bunăvoinţă şi oricât de loiale inimi ar avea, nu pot fi tot atât de „tari în Domnul” ca şi alţii din corp, nici nu pot să „lupte lupta cea bună a credinţei” în mod deschis. Domnul însă ((305)) trebuie să le vadă voinţa, intenţia de a fi curajoşi şi loiali, şi fraţii de asemenea trebuie să le vadă — dacă este să ajungă în rândul biruitorilor.

Toţi trebuie să recunoască faptul că Domnul judecă pe poporul Său după inimă, şi dacă aceştia care au o minte mai slabă sau sunt timizi au avut suficientă minte şi voinţă să înţeleagă principiile de bază ale planului divin de răscumpărare prin Isus Cristos, şi îndreptăţirea lor în ochii lui Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul, şi dacă pe această bază se străduiesc să trăiască o viaţă de consacrare Domnului, în toate modurile trebuie trataţi aşa încât să fie ajutaţi să simtă că sunt membri pe deplin ai corpului lui Cristos; iar faptul că ei nu pot expune sau nu pot discerne, poate, cu claritate fiecare trăsătură a planului divin din punct de vedere intelectual şi nu-l pot apăra atât de curajos ca alţii, nu trebuie să fie socotit că pune sub semnul întrebării acceptarea lor de către Domnul. Ei trebuie să fie încurajaţi să stăruie în sacrificiul de sine în serviciul divin, făcând ceea ce mâinile lor găsesc de făcut, spre gloria Domnului şi spre binecuvântarea poporului Său — să fie mângâiaţi cu gândul că la timpul cuvenit toţi care rămân în Cristos şi cultivă roadele Spiritului Său şi umblă în urmele Sale de sacrificiu vor avea corpuri noi cu capacitate perfectă, în care toţi membrii vor putea cunoaşte aşa cum şi ei sunt cunoscuţi — şi că între timp Domnul ne asigură că puterea Lui se arată cu atât mai deplin în slăbiciunea noastră.

„Sprijiniţi pe cei slabi”

Aceasta implică faptul că în Biserică unii sunt mai slabi decât alţii; mai slabi nu numai fizic, ci şi spiritual — în sensul că au organisme umane degradate în aşa fel încât întâmpină greutate mai mare în creşterea şi dezvoltarea spirituală ca Noi Creaţii. Aceştia nu trebuie să fie respinşi din corp, ci trebuie să înţelegem că, dimpotrivă, dacă Domnul i-a socotit vrednici să ia cunoştinţă de harul Său, înseamnă că El poate să-i scoată biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios. Ei trebuie să fie sprijiniţi cu astfel de promisiuni ((306)) cum oferă Biblia — în privinţa faptului că atunci când suntem slabi prin noi înşine putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, aruncând toată grija noastră asupra Lui şi prin credinţă intrând în posesia harului Său; în privinţa faptului că în ceasul slăbiciunii şi ispitei vor găsi că se împlineşte făgăduinţa: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. Întreaga adunare poate ajuta la această mângâiere şi sprijinire, deşi, desigur, bătrânii au faţă de aceştia o însărcinare şi o responsabilitate deosebită, deoarece ei sunt reprezentanţii aleşi ai Bisericii şi ca atare ai Domnului. Apostolul, vorbind despre diferiţii membri ai corpului, după ce spune despre pastori şi învăţători, vorbeşte despre „ajutoare” (1 Cor. 12:28). Evident că buna plăcere a Domnului ar fi ca fiecare membru al Bisericii să caute să ocupe un astfel de loc folositor, nu numai să ajute pe bătrânii aleşi ca reprezentanţi ai Bisericii, dar şi să se ajute unul pe altul, făcând bine tuturor oamenilor când avem ocazia, dar mai ales casei credinţei.

„Fiţi răbdători faţă de toţi”

În ascultarea de acest îndemn, de a exercita răbdare unul faţă de altul în toate împrejurările, Noile Creaturi vor afla nu numai că exercită atitudinea cuvenită unul faţă de altul, dar şi cultivă în sine unul din cele mai mari daruri ale Spiritului sfânt — răbdarea. Răbdarea este un dar al Spiritului care va găsi posibilitate abundentă de exercitare în toate afacerile vieţii, faţă de cei din afara Bisericii şi faţă de cei din Biserică, şi este bine să reţinem că toată lumea poate avea pretenţie la răbdarea noastră. Discernem acest lucru numai când obţinem vederi clare asupra stării creaţiei care suspină, descoperite nouă prin Scripturi. Acolo vedem istoria căderii şi cum toţi au suferit daune prin ea. Acolo vedem răbdarea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi iubirea Sa minunată în răscumpărarea lor şi în pregătirea făcută pentru ei, nu numai pentru binecuvântarea şi ridicarea Bisericii Sale din mocirlă şi din groapa oribilă a păcatului ((307)) şi morţii, ci şi pregătirile glorioase pentru toată omenirea. Vedem de asemenea că marea greutate pentru lume este că ea se află sub înşelările Adversarului, „dumnezeul veacului acestuia”, care acum îi orbeşte şi-i înşală. 2 Cor. 4:4.

Desigur că această cunoştinţă trebuie să ne dea răbdare! Şi dacă avem răbdare cu lumea, cu mult mai mult trebuie să avem răbdare cu acei care nu mai sunt din lume, dar care prin harul lui Dumnezeu au venit sub condiţiile iertării Sale în Cristos Isus, au fost adoptaţi în familia Sa şi caută acum să meargă în urmele Sale. Ce răbdare iubitoare şi persistentă ar trebui să avem faţă de aceşti ucenici confraţi, membri ai corpului Domnului! În mod sigur n-am putea avea nimic altceva decât răbdare faţă de aceştia; şi desigur că Domnul şi Învăţătorul nostru ar dezaproba în mod special şi ar mustra într-un anumit fel lipsa de răbdare faţă de vreunul din ei. Mai mult, avem mare nevoie de răbdare chiar şi faţă de noi înşine sub necazul şi slăbiciunile prezente şi în bătăliile cu lumea, corpul şi Adversarul. Dacă învăţăm să apreciem aceste fapte, ne va ajuta să devenim mai răbdători faţă de toţi.

„Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău”

Acesta este mai mult decât un sfat individual: este o poruncă adresată Bisericii întregi şi este aplicabilă fiecărei adunări a poporului Domnului. Ea implică faptul că dacă unii din casa credinţei sunt dispuşi să se răzbune, să-şi ia revanşa, să întoarcă altuia rău pentru rău, fie fraţilor fie celor din afară, n-ar însemna că Biserica se amestecă în treburile altora dacă ar observa asemenea curs. Este de datoria Bisericii să ia seama la aceasta. „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău”, înseamnă, fiţi atenţi să se respecte acest spirit cuvenit în mijlocul vostru printre fraţi. Prin urmare, dacă bătrânii ar afla despre astfel de situaţii care intră în sfera acestei porunci, ar fi de datoria lor să sfătuiască blând fraţii sau surorile în privinţa ((308)) Cuvântului Domnului, şi dacă aceştia n-ar asculta, ar fi de datoria celor dintâi să aducă chestiunea în faţa adunării etc., etc. Şi aici este sarcina Bisericii să ia cunoştinţă de un astfel de curs nepotrivit din partea cuiva. Noi trebuie nu numai să luăm seama unul la altul şi să ne păzim unul pe altul cu un interes blând, să observăm ca să nu se facă paşi înapoi, ci trebuie să luăm seama ca, dimpotrivă, toţi să urmărim ceea ce este bine. Trebuie să ne bucurăm şi să lăudăm orice dovadă de progres în direcţia bună, dându-i sprijinul nostru individual şi ca adunare a poporului Domnului. Astfel făcând, după cum sugerează apostolul, putem să ne bucurăm totdeauna, şi pe bune motive, fiindcă astfel ajutându-ne unul pe altul, corpul lui Cristos va spori de la sine în iubire, crescând tot mai mult în asemănarea Capului şi devenind tot mai potrivit pentru moştenire împreună cu El în Împărăţie.

„Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm
la dragoste şi la fapte bune”
— Evrei 10:24 — 

Ce gând frumos şi iubitor este exprimat aici! În timp ce alţii îşi observă semenii ca să le găsească greşeli, să-i descurajeze sau să profite în mod egoist de slăbiciunile lor, Noua Creaţie trebuie să facă contrariul — să-şi studieze unii altora cu grijă dispoziţia, cu scopul evitării de a spune sau a face unele lucruri care ar răni inutil, ar stârni mânia etc., ci pentru a se îndemna la iubire şi la conduită bună.

Şi de ce nu? Nu este oare toată atitudinea lumii, a cărnii şi a diavolului provocatoare de invidie, egoism, gelozie, şi plină de ispite rele spre păcat în gând, cuvânt şi faptă? De ce atunci, Noile Creaturi din corpul Cristosului să nu se abţină de la asemenea provocări la adresa lor şi a altora, şi nu numai atât, dar şi să se angajeze în provocarea sau îndemnarea în direcţie inversă — spre iubire şi fapte bune? Sigur că acest sfat, ca toate sfaturile şi îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu, este raţional şi folositor.

((309))

„Strângerea noastră laolaltă”

„Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” Evr. 10:25.

Porunca Domnului, prin apostol, în privinţa strângerii poporului Său, este în deplină armonie cu cuvintele Sale: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Obiectivul acestor strângeri este indicat clar; ele sunt pentru înaintarea reciprocă în lucrurile spirituale — sunt ocazii pentru a se provoca sau îndemna unul pe altul la tot mai multă iubire faţă de Domnul şi unul faţă de altul, şi la sporirea faptelor bune de orice fel care ar slăvi pe Tatăl, care ar binecuvânta comunitatea frăţească şi care ar face bine tuturor oamenilor cum avem ocazia. Dacă cel care zice, iubesc pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, nu ştie ce zice şi se înşală pe sine (1 Ioan 4:20), noi credem că la fel greşesc şi cei care zic, doresc să fiu cu Domnul şi să mă bucur de binecuvântările şi părtăşia Sa, dacă ei între timp neglijează ocaziile de a se întâlni cu fraţii şi nu se bucură de tovărăşia şi părtăşia lor.

Este în natura lucrurilor ca orice fiinţă umană să caute ceva tovărăşie; şi experienţa atestă adevărul proverbului: „Păsările de acelaşi soi se adună”. Dacă, prin urmare, părtăşia celor cu minte spirituală nu este apreciată, dorită şi căutată, dacă nu ne folosim de ocazii ca să ne bucurăm de ea, putem fi siguri că acestea sunt indicii nesănătoase în privinţa stării noastre spirituale. Omul natural iubeşte şi se bucură de părtăşia şi tovărăşia naturală, şi plănuieşte şi aranjează cu asociaţii lui în privinţa afacerilor şi plăcerilor, chiar dacă speranţele şi planurile lor comune sunt de fapt foarte limitate comparativ cu speranţele nespus de mari şi preţioase ale Noii Creaţii. Pe măsură ce minţile noastre se transformă prin înnoirea făcută de Spiritul sfânt, dorinţa noastră de a avea părtăşie nu dispare, ci doar se îndreaptă spre canale noi, unde găsim un câmp minunat de părtăşie, investigare, discuţie şi plăcere — istoria trecută şi prezentă a păcatului şi a creaţiei gemânde — ((310)) relatarea lui Dumnezeu despre răscumpărare şi despre eliberarea viitoare a creaţiei gemânde — chemarea noastră de sus la moştenire împreună cu Domnul — dovezile că eliberarea noastră se apropie etc. Ce câmp bogat pentru gândire, studiu, părtăşie şi comuniune!

Nu-i de mirare când spunem că acela care nu apreciază privilegiul întâlnirii cu alţii pentru discutarea acestor subiecte este bolnav spiritual, în unele privinţe, fie că el îşi recunoaşte boala fie că nu. Se poate ca el să fie bolnav de un fel de mândrie spirituală şi mulţumire de sine, ceea ce-l face să-şi spună, eu n-am nevoie să merg în şcoala comună a lui Cristos ca să fiu învăţat cu ceilalţi urmaşi ai Lui; voi lua lecţii particulare de la Domnul acasă şi El mă va învăţa separat lecţii mai adânci şi mai spirituale. Mulţi par să sufere de acest individualism spiritual — să-şi imagineze că sunt mai buni decât alţi fraţi ai Domnului şi că El se va abate de la procedura obişnuită şi de la liniile marcate în Cuvântul Său, pentru a-i servi într-un mod deosebit, numai fiindcă ei se apreciază mai mult decât ar trebui şi fiindcă ei o cer. Asemenea fraţi să nu uite că n-au nici o făgăduinţă de binecuvântare de la Domnul atâta vreme cât sunt în această stare a inimii şi conduitei. Dimpotrivă, „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”. Domnul binecuvântează pe acei care aud şi se supun instrucţiunilor Sale, zicând: „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”. Pentru cei care sunt în atitudinea corectă a inimii este suficient că Domnul a poruncit să ne adunăm în numele Său; că El a promis binecuvântări speciale chiar pentru doi sau trei care-L ascultă şi că Biserica este în mod reprezentativ corpul Său şi trebuie să-şi facă creşterea „prin ceea ce dă fiecare încheietură”, şi să se edifice şi să „se zidească unul pe altul” ca membri, în toate darurile şi roadele Spiritului. Uneori dificultatea nu este numai egocentrismul spiritual, ci parţial neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu şi sprijinirea pe înţelegerea omenească, presupunând că făgăduinţa „toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu” implică o învăţare individuală, ((311)) separat unul de altul. Obiceiurile apostolilor şi învăţăturile lor, ca şi experienţa poporului Domnului, sunt contrare unui asemenea gând.

Pe de altă parte însă, noi nu trebuie să dorim numai număr, impresie şi popularitate, ci trebuie să reţinem că binecuvântarea făgăduită de Domnul este pentru „doi sau trei” dintre voi; şi iarăşi, îndemnul prin apostol este la „strângerea noastră laolaltă”. Domnul şi apostolii nu învaţă aici un spirit sectar, când dau de înţeles că adunările nu trebuie să fie adunări lumeşti, în care poporul Domnului trebuie să se amestece, ci adunări creştine — adunări ale celor care au cunoştinţă de harul lui Dumnezeu şi care l-au acceptat printr-o deplină consacrare faţă de El şi faţă de serviciul Lui. Cei lumeşti nu trebuie îndemnaţi să vină la aceste adunări. Ei nu sunt dintre voi, întocmai cum nici „voi nu sunteţi din lume”; şi dacă ei ar fi atraşi, fie de muzică fie de alte aspecte, spiritul poruncii s-ar pierde, fiindcă acolo unde ar prisosi lumescul şi o dorinţă de a plăcea şi a atrage pe cei lumeşti, obiectivul cuvenit al adunării s-ar pierde foarte repede din vedere. Acest obiectiv cuvenit, după cum se menţionează, este „să vă zidiţi pe credinţa preasfântă”, „să vă zidiţi unii pe alţii”, „să ne îndemnăm” unii pe alţii „la dragoste şi la fapte bune”. Iuda 20; 1 Tes. 5:11; Evr. 10:24.

Cei înclinaţi spre rău să se adune laolaltă, dacă vreau; cei înclinaţi spre morală să se adune laolaltă cu cei de felul lor; iar cei concepuţi de Spirit să se adune laolaltă şi să procedeze după liniile aşezate în Cuvântul Domnului pentru edificarea lor. Dar dacă ei neglijează aceasta, vina pentru consecinţele nefavorabile să nu cadă asupra Capului Bisericii sau asupra apostolilor credincioşi, care au accentuat clar calea potrivită şi au exemplificat-o în conduita lor.

Aceasta nu înseamnă că celor din afară trebuie să li se interzică intrarea în adunările Bisericii, dacă sunt destul de interesaţi să vină şi să „vadă buna voastră rânduială”, precum şi să fie binecuvântaţi prin conversaţia voastră sfântă, prin îndemnurile la fapte bune şi la iubire şi prin expunerea ((312)) Cuvântului divin al făgăduinţei etc. Apostolul face aluzie la aceasta foarte clar în 1 Corinteni 14:24. Ceea ce vrem să spunem este că „strângerea noastră laolaltă” nu este o strângere de necredincioşi, unde se depun constant eforturi de a frânge inimile păcătoşilor. Păcătosul trebuie să fie liber să frecventeze, dar să fie lăsat să vadă singur ordinea şi iubirea care predomină printre cei consacraţi ai Domnului, pentru ca astfel, chiar dacă înţelege numai în parte, el să fie mustrat pentru păcatele lui prin discernerea spiritului sfinţeniei şi purităţii în Biserică, şi să fie convins de erorile lui de doctrină văzând ordinea şi simetria adevărului care domneşte printre poporul Domnului. Compară 1 Cor. 14:23-26.

Aceasta ne conduce spre o analiză generală a

Caracterului adunărilor

poporului Domnului. Remarcăm întâi de toate că în acest subiect, ca şi în altele, poporul Domnului este lăsat fără reguli şi reglementări de fier — lăsat liber să se adapteze după condiţiile schimbătoare ale timpului şi ţării, lăsat liber în exercitarea spiritului minţii sănătoase, lăsat liber să caute înţelepciunea care vine de sus şi să manifeste gradul în care a ajuns la asemănarea de caracter a Domnului sub disciplinarea Legii Iubirii. Legea Iubirii se va asigura să îndemne la modestie în privinţa inovaţiilor sau schimbărilor de la obiceiurile Bisericii timpurii; se va asigura să ezite a face schimbări radicale, decât dacă le va discerne necesitatea, şi chiar şi atunci va căuta să stea aproape de spiritul fiecărui îndemn, al fiecărei instrucţiuni şi practici din Biserica timpurie.

În Biserica timpurie avem exemplul apostolilor ca învăţători speciali. Avem exemplul bătrânilor făcând lucrare pastorală, evanghelică şi profeţie sau vorbire publică; şi dintr-o ilustraţie, dată specific în 1 Corinteni 14, putem judeca faptul că fiecare membru al Bisericii era încurajat de apostoli să-şi mobilizeze orice talent şi orice dar ar poseda, ca să slăvească pe Domnul şi să servească fraţilor — astfel să se pregătească pe sine şi să se întărească în Domnul şi în Adevăr, ajutând pe alţii şi fiind ((313)) la rândul lui ajutat de alţii. Acest fel obişnuit de adunare a Bisericii din zilele apostolilor, cum este relatat, n-ar putea fi urmat astăzi cu totul şi în detaliu, datorită „darurilor Spiritului” deosebite, acordate temporar Bisericii timpurii pentru convingerea celor din afară şi pentru încurajarea personală într-o vreme când, fără aceste daruri, ar fi fost imposibil ca vreunul dintre ei să se edifice sau să aibă folos în vreo măsură. Cu toate acestea, din obiceiul timpuriu aprobat de apostol putem scoate anumite învăţături valoroase şi folositoare, care pot fi însuşite de micile grupuri ale poporului Domnului de pretutindeni, după împrejurări.

Învăţătura principală este aceea de întrajutorare reciprocă, de „zidire unii pe alţii” în „credinţa preasfântă”. Obiceiul nu era ca unul sau chiar mai mulţi bătrâni să predice în mod regulat, nici să facă sau să încerce să facă toată edificarea sau zidirea. Obiceiul era ca fiecare membru să-şi facă partea, partea bătrânilor fiind mai importantă, conform capacităţilor şi darurilor lor; şi putem vedea că acesta ar fi un aranjament foarte folositor şi ar aduce o binecuvântare nu numai pentru cei care ar auzi, ci şi pentru cei care ar participa. Şi cine nu ştie că până şi cel mai slab vorbitor şi cea mai analfabetă persoană poate comunica gânduri preţioase pentru toţi care ascultă, dacă inima lui este plină de iubire şi devotament pentru Domnul. Felul de adunare descris aici de către apostol este evident un exemplu de adunare aşa cum erau majoritatea adunărilor ţinute de Biserică. Relatarea arată că era o adunare combinată, în care, adaptând relatarea la prezent, unul ar putea îndemna, altul ar putea expune, altul ar putea oferi o rugăciune, altul ar putea propune o cântare, altul ar putea citi o poezie care s-ar potrivi cu sentimentele şi experienţele, în armonie cu subiectul adunării, altul ar putea cita nişte scripturi care se referă la subiectul în discuţie, şi astfel Domnul ar putea folosi pe toţi membrii Bisericii în edificarea reciprocă, zidirea reciprocă.

Gândul nostru nu este că în Biserica timpurie nu era niciodată predică. Dimpotrivă, găsim că oriunde mergeau ((314)) apostolii, erau consideraţi expunători deosebit de capabili ai Cuvântului lui Dumnezeu, care erau probabil prezenţi doar puţin timp, iar în timpul prezenţei lor, este posibil, ei ţineau toată vorbirea publică, deşi nu ne îndoim că se ţineau şi alte adunări cu caracter social, deschise pentru toţi. Această practică a propovăduirii de către apostoli a fost fără îndoială urmată şi de alţii care nu erau apostoli, ca de exemplu, Barnaba, Timotei, Apolo, Tit etc., şi unii s-au bucurat de aceleaşi libertăţi pe care le-au folosit abuziv şi au exercitat mare influenţă pentru rău — Imeneu, Filet şi alţii.

Unde Domnul n-a aşezat legi definite, ar fi nepotrivit să fie fixată o lege de către noi sau de către alţii. Oferim totuşi unele sugestii, adică, Biserica are anumite nevoi spirituale care se cer a fi servite:

(1) Instruirea este necesară — în chestiunile mai mult profetice şi de asemenea în doctrinele morale, precum şi în privinţa dezvoltării harurilor creştine.

(2) Datorită metodelor mai mult sau mai puţin diferite de folosire a limbii şi datorită unei limitări mai mari sau mai mici a minţii şi a unor grade diferite de percepţie spirituală, cum este între cei care sunt prunci în Cristos şi cei care sunt mai maturi în cunoştinţă şi în har, este recomandabil să se ofere ocazii ca fiecare să fie încurajat să-şi exprime înţelegerea lucrurilor pe care le-a învăţat, fie din citit fie din auzit, cu scopul ca, dacă înţelegerea acestor lucruri este defectuoasă, aceasta să poată fi corectată prin declaraţiile altora despre subiectul respectiv.

(3) Trebuie să fie în mod frecvent adunări obişnuite în care oricui să i se dea în mod rezonabil posibilităţi depline pentru a-şi prezenta ceea ce el crede că este o vedere despre adevăr diferită de cea în general susţinută şi aprobată poate de Ecclesie.

(4) Trebuie să fie servicii devoţionale nu numai legate de toate adunările poporului Domnului, ci şi, după cum arată experienţa, fiecare are folos când în prezenţa fraţilor săi mărturiseşte cu gura sa, fie prin relatarea experienţelor fie prin rugăciune, devotamentul său faţă de Domnul.

((315))

Doctrina este totuşi necesară

În privinţa primei propuneri: noi trăim astăzi într-un timp când doctrinele în general sunt privite batjocoritor şi mulţi pretind că doctrina şi credinţa n-au nici o valoare în comparaţie cu faptele şi morala. Nu putem fi de acord cu aceasta, fiindcă găsim că este complet în dezacord cu Cuvântul divin, în care credinţa este plasată întâi, iar faptele după ea. Credinţa noastră este acceptată de Domnul şi conform credinţei ne va răsplăti, deşi El va aştepta în mod cuvenit ca o credinţă bună să producă atâtea fapte bune câte vor permite slăbiciunile vasului pământesc. Aceasta este regula credinţei prezentată peste tot în Scripturi. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4). Nimeni, prin urmare, nu poate fi biruitor dacă nu exercită credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Lui; şi pentru ca cineva să exercite credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, acesta trebuie să le înţeleagă; şi această posibilitate şi capacitate de a se întări în credinţă va fi în măsura înţelegerii planului divin al veacurilor şi a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe legate de el. De aceea, doctrina — învăţătura — este importantă, nu numai pentru cunoştinţa pe care poporul lui Dumnezeu trebuie s-o aibă şi s-o îndrăgească mai presus de cunoştinţa lumii în privinţa lucrurilor despre Dumnezeu, ci în special pentru influenţa pe care această cunoştinţă o va avea asupra tuturor speranţelor, scopurilor şi conduitei. „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte” (1 Ioan 3:3), este o expresie scripturală pe deplin în acord cu declaraţiile anterioare. Cel care se va strădui să se cureţe, să-şi cureţe conduita, pentru a avea succes trebuie să înceapă acolo unde arată Scripturile, cu inima, şi trebuie să progreseze, folosind pentru curăţare făgăduinţele inspirate. Şi aceasta înseamnă o cunoştinţă a doctrinelor lui Cristos.

Este însă potrivit să distingem clar şi să facem deosebire între doctrinele lui Cristos şi doctrinele oamenilor. Doctrinele lui Cristos sunt cele pe care El Însuşi şi apostolii Săi inspiraţi ((316)) le-au pus în faţa noastră în Noul Testament. Doctrinele oamenilor sunt reprezentate în crezurile oamenilor, dintre care multe sunt în contradicţie mare şi gravă cu doctrinele Domnului şi toate sunt în dezacord unele cu altele. Mai mult, nu este suficient că noi am primit doctrinele o dată, căci, după cum dă de înţeles apostolul, noi primim comorile harului lui Dumnezeu în vase slabe de pământ care curg foarte tare, şi, ca atare, dacă vom înceta a primi, vom înceta a avea; din care cauză este necesar ca noi să avem „învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă” şi să reînnoim şi să repetăm continuu studiul planului divin al veacurilor, folosind orice ajutoare şi orice asistenţă ne-ar da providenţa divină, căutând pe cât posibil să ne supunem poruncii apostolului, de a nu fi „numai ascultători uituci, ci împlinitori cu fapta”, şi astfel „împlinitori ai Cuvântului”. Iac. 1:22-25.

A doua propunere a noastră este una care poate la început nu va fi atât de mult apreciată ca prima. Este posibil ca gândul multora, dacă nu al tuturora, să fie că acei care pot exprima adevărul cel mai clar, cel mai fluent, cel mai corect, trebuie să fie singurii care să-l exprime, iar ceilalţi să stea în linişte, să asculte şi să înveţe. Acest gând este corect în multe privinţe. Sugestia noastră nu este ca unii care sunt incapabili să dea învăţătură şi care nu înţeleg clar planul divin să fie puşi să înveţe sau să fie priviţi ca învăţători, sau cuvintele lor să fie primite ca învăţătură. Dar este o mare diferenţă între a pune pe unii ca aceştia să înveţe — cum este în cazul bătrânilor — şi a avea o adunare în care toţi membrii Noii Creaţii ar avea o ocazie de a se exprima pe scurt sau de a pune întrebări, cu înţelegerea că Biserica nu susţine întrebările, îndoielile sau expresiile lor, ca fiind părerea generală a grupului. La asemenea adunări se pot prezenta şi idei greşite sub formă de întrebări — nu cu intenţia de a învăţa aceste opinii, nici cu scopul de a le impune, ci în vederea criticării lor. Dar să fim atenţi la încălcarea conştiinţei prin vreo încercare de a apăra eroarea. Astfel de procedeu trebuie să fie aprobat numai în prezenţa cuiva avansat în Adevăr, în stare să dea o bază ((317)) scripturală pentru credinţa sa şi să arate calea Domnului mai bine. Se pune întrebarea: ce avantaj ar putea avea un astfel de procedeu? Noi răspundem că am văzut avantajele demonstrate frecvent. Adeseori este greu — uneori imposibil — să se spună lucrurile în modul cel mai simplu şi mai direct; şi este tot atât de imposibil ca toate minţile, oricât de oneste, să înţeleagă cu acelaşi grad de claritate un subiect din aceeaşi ilustraţie. De aici vine valoarea întrebărilor şi a unei varietăţi de prezentări ale aceluiaşi adevăr, aşa cum este ilustrat în pildele Domnului nostru, care prezintă subiecte din diferite puncte de vedere, permiţând o vedere mai completă şi mai armonioasă a întregului. De asemenea, am observat că declararea nepricepută şi cumva cârpăcită a unui adevăr poate câteodată avea acces în unele minţi unde o declaraţie mai clară şi mai logică a eşuat — incompetenţa vorbitorului potrivindu-se în unele privinţe cu planul de raţiune şi judecată mai jos al ascultătorului. Noi trebuie să ne bucurăm dacă Evanghelia se propovăduieşte şi găseşte adăpost în inimile flămânde, oricare ar fi canalul, după cum explică apostolul — „unii . . . predică pe Hristos din invidie şi din duh de ceartă”. Nu putem decât să ne bucurăm dacă unii sunt aduşi la o cunoştinţă corectă a Domnului, chiar dacă trebuie să regretăm mult motivele nepotrivite ale prezentării, sau, ca şi în cazul celălalt, imperfecţiunea prezentării. Noi iubim şi dorim să servim pe Domnul, Adevărul şi fraţii, şi ca atare trebuie să ne bucurăm de orice ar aduce rezultatele dorite şi să ne facem aranjamentele astfel încât să nu fie împiedicat acest lucru, pe care noi îl recunoaştem a fi un fapt. Aceasta nu înseamnă că acei lipsiţi de logică şi incompetenţi să fie puşi să înveţe în Biserică, nici nu înseamnă să ne imaginăm că prezentările lipsite de logică ar fi în general cele mai pline de succes. Chiar dimpotrivă. Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm cu totul ceea ce vedem că uneori este un canal de binecuvântare pentru unele minţi şi care are suportul uzanţei Bisericii timpurii.

În sprijinul celei de-a treia propuneri a noastre: Nu are importanţă cât de siguri suntem că avem adevărul, ar fi desigur ((318)) neînţelept ca noi astfel să închidem şi să zăvorâm uşa întrebărilor şi expresiilor contrare, încât să excludem tot ceea ce liderul adunării sau întreaga adunare ar putea considera eroare. O singură limitare trebuie să existe pentru a fi o excludere totală, şi anume, adunările Creaturilor Noi nu trebuie să fie pentru analizarea subiectelor lumeşti, ştiinţelor şi filosofiilor lumeşti, ci numai pentru studiul revelaţiei divine; iar în studiul revelaţiei divine adunarea trebuie să recunoască, în primul rând, în ultimul rând şi întotdeauna, diferenţa între principiile fundamentale ale doctrinelor lui Cristos (pe care nici un membru nu le poate nici schimba, nici consimţi să fie puse la îndoială) şi discuţia despre doctrinele avansate, care trebuie să fie pe deplin în armonie cu principiile fundamentale. Pentru cele din urmă trebuie să se dea totdeauna ocazii depline şi nestingherite ca să fie ascultate, şi să fie adunări în care să fie ascultate. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să fie ascultate tot mereu şi că unei persoane trebuie să i se permită să încurce şi să deranjeze fiecare adunare şi fiecare subiect cu vreo anumită marotă. Marota lui să aibă o audiere corectă şi o discutare corectă cu o ocazie potrivită, în prezenţa unora bine pregătiţi în Adevăr, şi dacă este respinsă de adunare ca fiind nescripturală, iar promotorul ei nu se convinge de faptul că este nescripturală, acesta să se abţină cel puţin de la a-şi impune subiectul asupra atenţiei Bisericii pentru o vreme îndelungată — poate un an — când el ar putea cere, fără a fi nepotrivit, o altă audiere, care i-ar putea fi acordată sau nu, după cum adunarea ar considera că subiectul este vrednic de audiere şi de investigare sau nu.

Ceea ce sugerăm noi este că, dacă nu există asemenea supapă, pot surveni două pericole: Primul este pericolul căderii în starea pe care o vedem predominând acum în bisericile nominale ale creştinătăţii, în care este imposibil să se găsească acces la urechile lor prin adunările obişnuite ale Bisericii, fiecare cale de acces fiind cu grijă păzită. Celălalt pericol este că persoana având o teorie care judecăţii lui i se pare adevăr — nu are importanţă cât de falsă sau ((319)) iraţională ar fi — nu s-ar simţi niciodată mulţumită dacă n-ar avea o audiere rezonabilă, ci ar impune continuu subiectul, pe când, după ce a fost ascultat în mod rezonabil, chiar dacă n-a fost convins de eroarea argumentului său, el ar fi dezarmat în privinţa faptului că n-ar fi potrivit să se impună subiectul asupra celor care deja i-au auzit ideea şi au respins-o.

A patra propunere a noastră: Creşterea în cunoştinţă este foarte posibil să diminueze devoţiunea — straniu cum ar putea părea. Noi vedem că avem capacităţi atât de mici, iar timpul pentru cele religioase este atât de limitat, încât dacă atenţia ni se îndreaptă cu energie spre un canal, este posibil să ducă la scăderea ei în alte direcţii. Creştinul nu trebuie să fie numai cap fără inimă, nici numai inimă fără cap. „Spiritul minţii sănătoase” ne îndrumă spre a cultiva toate roadele şi darurile care sunt necesare pentru a rotunji şi completa un caracter perfect. Tendinţa zilelor noastre în toate chestiunile este în direcţia opusă — spre specializare. Un muncitor face această parte, altul face cealaltă parte, aşa încât acum foarte puţini muncitori înţeleg o meserie pe deplin, aşa cum era altădată. Noua Creatură trebuie să se împotrivească acestei tendinţe şi să facă în consecinţă „cărări drepte pentru picioarele sale”, ca nu cumva în timp ce cultivă un element al harului să cadă în pericol prin lipsa exercitării cuvenite a altei facultăţi sau privilegiu dat de Dumnezeu.

Calităţile devoţiunii se găsesc la toţi oamenii într-un grad de dezvoltare mai mare sau mai mic. Aceste calităţi mintale sunt numite veneraţie şi spiritualitate, iar ele cheamă în ajutor conştiinţa, speranţa, armonia etc. Dacă acestea vor fi neglijate, rezultatul va fi că interesul şi iubirea faţă de Adevăr vor degenera, aşa că în loc ca inimile noastre să fie conduse spre Domnul cu mai mare apreciere a iubirii Sale şi cu mai mare dorinţă de a-I fi plăcuţi, a-L onora şi a-L servi, vom constata că trăsăturile inferioare vor intra mai mult în controversă, luând locul acestora superioare, iar investigaţiile vor ajunge să fie mai mult în lumina filosofiilor mintale, în care vor intra combativitatea, distructivitatea, ((320)) ambiţia, cearta şi slava deşartă. Prin urmare, Noua Creaţie are nevoie nu numai să unească serviciile devoţionale, rugăciunea şi lauda, ca părţi ale fiecărei adunări, dar noi credem că ea are nevoie pe lângă acestea şi de o adunare devoţională specială o dată pe săptămână, care să includă şi posibilitatea mărturisirii în privinţa experienţelor creştine — nu după felul obişnuit de a merge înapoi cu unul până la douăzeci de ani sau mai mult, ca să se spună cum s-a făcut la început convertirea etc., ci o mărturie la zi, referindu-se în mod specific la starea inimii din momentul acela şi din timpul săptămânii care a trecut de la ultima adunare de acelaşi fel. Asemenea mărturii la zi se dovedesc folositoare celor care aud, uneori încurajându-i prin relatarea experienţelor favorabile, iar alteori mângâindu-i prin povestirea încercărilor, dificultăţilor, nedumeririlor etc., fiindcă ei discern astfel că nu sunt singurii care au experienţe grele şi uneori eşecuri.

Astfel cu toţii pot învăţa mai bine sensul cuvintelor apostolului: „Nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit” (1 Pet. 4:12). Ei află că toţi care sunt poporul Domnului au încercări şi greutăţi, şi fiecare învaţă astfel să compătimească cu celălalt; şi pe măsură ce creşte legătura compătimirii, creşte şi spiritul ajutorării, precum şi spiritul iubirii — Spiritul sfânt. Ar putea fi avantajos ca astfel de adunări de la mijlocul săptămânii să aibă un subiect sugerat la adunarea din duminica anterioară, iar acest subiect fiind în mintea adunării, să inspire pe fiecare ca să remarce experienţele care-i vin în viaţă şi să le noteze, şi în special cele în privinţa subiectului numit pentru acea săptămână. Fără îndoială că fiecare creştin are o mulţime de ocazii în fiecare săptămână să-şi noteze învăţăturile şi experienţele vieţii pe diferite linii; dar majoritatea, negândindu-se, neobservând, lasă ca aceste experienţe valoroase să treacă pe lângă ei fără a le recunoaşte, învăţând mai ales din experienţele mai mari şi mai amare ale vieţii ceea ce ar fi putut învăţa mai bine dacă ar fi fost atenţi la purtarea zilnică a Domnului cu ei prin providenţele Sale.

((321))

Pentru a ilustra: Presupunem că subiectul săptămânii a fost „Pacea lui Dumnezeu”, din textul, „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filip. 4:7). Fiecare din comunitatea frăţească ar trebui să observe în timpul săptămânii în ce măsură această scriptură şi-a găsit împlinirea în cazul său şi care lucruri păreau a întrerupe şi a împiedica această pace domnitoare — aducând nelinişte, nemulţumire. Aceste experienţe şi învăţăturile scoase din ele, spuse de către cei mai pricepuţi şi de către cei mai puţin pricepuţi din grup (bărbaţi şi femei), nu numai că vor aduce în atenţia fiecăruia propriile lor experienţe din prima parte a săptămânii, dar la experienţele lor vor adăuga şi învăţăturile şi experienţele altora din a doua parte a săptămânii, lărgind astfel compătimirea şi îndrumându-i tot mai mult spre a discerne frumuseţile păcii în contrast cu cearta — binecuvântarea păcii lui Dumnezeu în inimă, şi cum este posibil a avea această pace chiar şi înconjuraţi de agitaţie şi confuzie sau de condiţii neliniştitoare asupra cărora n-avem nici un control. Aspectul devoţional al acestor adunări va creşte profitul lor. Cel care-şi dă seama bine de propriile defecte şi care se străduieşte serios să crească în harurile Spiritului va fi mai serios în devoţiunea sa faţă de Domnul, în dorinţa sa de a-I fi plăcut Lui şi a se împărtăşi tot mai mult din Spiritul Său sfânt*.

———————

*Există zece adunări de felul celor descrise aici, ţinute de Biserica din Brooklyn în fiecare miercuri seara. Ele au loc în diferite locuri, convenabile pentru micile grupuri care le compun, iar numărul celor care le frecventează variază între şapte şi şaizeci şi cinci.

———————

În aceste adunări, ca şi în toate celelalte, este evident că binele cel mai mare se poate realiza prin păstrarea ordinii — nu în măsura distrugerii vieţii şi libertăţii adunării, ci în măsura cuvenită, pentru a-i păstra cel mai bine libertatea, fără anarhie sau dezordine, sub restrângere înţeleaptă, iubitoare, blândă. De exemplu: caracterul adunării trebuie să fie înţeles dinainte; şi ar fi de datoria conducătorului să o conducă cu laxitate rezonabilă, iubitoare, spre scopul specificat şi asupra căruia s-a convenit. Trebuie să fie înţeles că acestea ((322)) nu sunt adunări de întrebări generale, nici adunări de discuţii, nici de predică, deoarece alte adunări sunt prevăzute pentru aceste lucruri şi cei care doresc pot să le frecventeze, dar că aceste adunări au o sferă limitată. Pentru a ţine adunarea la subiect cum se cuvine şi pentru a evita discuţiile particulare sau replicile unuia către altul, conducătorul — fiind cel ales să reprezinte întregul — trebuie să fie singurul care să răspundă sau să critice pe alţii — şi aceasta numai când este necesar. Este datoria lui obligatorie să vadă ca unele relatări ale experienţelor să nu fie atât de lungi încât să fie obositoare şi să împiedice pe alţii de a avea posibilitate, precum şi ca adunarea să nu se prelungească peste limita ei rezonabilă, asupra căreia s-a convenit. Toate aceste lucruri revenindu-i conducătorului, implică faptul că el trebuie să fie Bătrân în Biserică. Un începător cu experienţă insuficientă, chiar cu cele mai bune intenţii, ar putea fi ori prea indulgent ori prea rigid în aplicarea principiilor pentru astfel de ocazie; ar putea fie să strice adunarea cu prea mare îngăduinţă, fie să ofenseze pe un frate vrednic sau pe o soră vrednică printr-o corecţie neînţelept exprimată şi printr-o aplicare neînţeleaptă a regulilor cuvenite. Mai mult, conducătorul unei astfel de adunări trebuie să fie un Bătrân, sau unul competent să deţină poziţia de Bătrân în Biserică, aşa încât să aibă o cunoştinţă suficientă a Cuvântului, precum şi experienţă în har şi capacitatea de a învăţa, pentru a putea da un cuvânt de încurajare sau un îndemn sau sfat folositor ca răspuns la diferitele mărturii prezentate. Pentru că, „bun este un cuvânt spus la timpul potrivit!” — cu cât mai folositor, adesea, decât un întreg discurs în alte împrejurări. Prov. 15:23.

Deşi în cele precedente am indicat diferitele interese care trebuie satisfăcute în adunare, în mod special am descris-o numai pe ultima — care, apropo, noi o considerăm una din cele mai importante dintre toate: adunarea cea mai folositoare în creşterea spirituală. Acum să aruncăm o privire la ceea ce ar putea fi aranjamente bune cu privire la alte feluri de adunări. Acestea ar diferi în funcţie de împrejurări, condiţii şi numărul celor care formează ((323)) adunarea — Ecclesia, corpul. Dacă numărul ar fi cam de cincizeci şi dacă unii ar fi în mod special talentaţi în vorbirea publică şi în expunerea clară a Adevărului, sfătuim că un serviciu de predică pe săptămână ar putea fi în general avantajos — în special fiind adunarea la care ar putea fi invitaţi prietenii, vecinii şi alţii. Dar dacă în providenţa Domnului nici unul din adunare nu este calificat pentru prezentarea unui discurs coerent, logic, raţional asupra unui subiect scriptural, noi credem că ar fi mai bine ca această formă de adunare să nu fie încercată, sau timpul să fie împărţit între câţiva care posedă ceva capacitate de a trata un subiect scriptural în mod coerent în public, subiectul fiind acelaşi iar fraţii urmând unul după altul. Sau asemenea bătrâni ar putea face alternativ, unul în această duminică, altul în următoarea, şi aşa mai departe, sau doi în această duminică, doi în următoarea şi aşa mai departe. S-ar părea că interesele cele mai bune ale întregii Biserici s-ar păstra aducând în faţă şi acordând ocazii tuturor fraţilor după măsura capacităţii lor — estimând totdeauna că smerenia şi claritatea în Adevăr sunt absolut esenţiale — nu înfloriturile şi oratoria.

Dar cea mai importantă adunare, după judecata noastră, cea mai folositoare, alături de cea devoţională descrisă la început, este cea în care ia parte întregul grup de credincioşi, uneori sub un coordonator sau conducător, iar alteori sub altul. Pentru aceste adunări poate fi luat pentru discuţie fie un subiect, fie un text din Scriptură, iar conducătorului, care se uită peste subiect dinainte, să i se încredinţeze autoritatea de a-l împărţi printre fraţi competenţi, dacă este posibil stabilindu-le partea cu o săptămână înainte, pentru ca ei să poată veni la adunare pregătiţi să ofere sugestii, fiecare în privinţa părţii anumite din subiect. Aceşti participanţi principali în examinarea subiectului (poate doi, sau poate şase sau mai mulţi, după cum ar cere numărul persoanelor competente, mărimea adunării şi greutatea subiectului) vor găsi că Bibliile Bereene cu referinţe la Studii şi la Turnuri şi Indexurile pe subiecte sunt foarte folositoare. Ei să prezinte subiectul fie în propriile lor cuvinte, fie să găsească extrase ((324)) speciale din Studii şi Turnuri etc. exact la subiect, pe care le-ar putea citi în legătură cu unele remarci potrivite.

După ce adunarea se dechide prin laudă şi rugăciune, Coordonatorul poate anunţa subiectele în ordinea cuvenită; şi după ce fiecare vorbitor fixat şi-a prezentat cele găsite pentru partea sa din subiect, acesta să rămână deschis ca toată adunarea să pună întrebări şi să facă comentarii, fie în armonie fie în opoziţie cu ceea ce a fost deja prezentat asupra subiectului de către vorbitorul principal. Dacă adunarea nu pare înclinată să discute şi are nevoie să fie încurajată la participare, Coordonatorul să facă acest lucru prin întrebări iscusite. Numai Coordonatorul să se adreseze vorbitorilor sau să încerce să răspundă ori să armonizeze declaraţiile lor, deşi, desigur, el poate cere oricărui vorbitor explicaţii în plus despre poziţia sau motivele sale. Vorbitorii trebuie să-şi adreseze remarcile Coordonatorului şi niciodată unul altuia, şi astfel pericolul confruntărilor personale şi al certurilor poate fi evitat. Coordonatorul să nu participe în nici un alt fel decât în cel arătat mai sus în privinţa discuţiei, dar trebuie să fie în stare să adune la sfârşit diferitele constatări, făcând pe scurt un rezumat al întregului subiect din punctul său de vedere, înainte de a încheia adunarea cu laudă şi mulţumire.

Fiecare punct poate fi dus la bun sfârşit şi întregul subiect poate fi bine discutat şi examinat, aşa încât să fie clar discernut de toţi. Sau, în unele dintre subiectele mai complexe, Coordonatorul ar putea face mai bine un rezumat şi ar putea spune ideile sale la încheierea examinării fiecărui subiect. Nu cunoaştem un alt fel de adunare mai bun decât acesta pentru un studiu amănunţit al Cuvântului divin. Noi îl considerăm mult mai avantajos de obicei decât propovăduirea obişnuită pentru majoritatea grupurilor poporului Domnului.

O adunare de felul acesta include toate aspectele menţionate prin sugestiile anterioare la punctele 1, 2 şi 3. În ceea ce priveşte prima, cei cărora li se dau părţile principale au deplină posibilitate de a-şi exercita orice capacitate ar avea. În ceea ce priveşte al doilea punct, toţi ((325)) au posibilitatea să participe, punând întrebări, făcând sugestii etc., după fiecare vorbitor asupra celor câteva puncte. Iar cât priveşte al treilea punct, şi acesta este realizat printr-o astfel de adunare, deoarece, de preferinţă întreaga adunare şi nu conducătorul trebuie să hotărască asupra subiectelor pentru fiecare săptămână, şi cel puţin cu o săptămână înaintea discutării lor.

Oricine frecventează o astfel de adunare trebuie să aibă privilegiul de a-şi prezenta întrebarea sau subiectul, iar spiritul iubirii, simpatiei, întrajutorării şi consideraţiei pătrunzându-i pe toţi, trebuie să fie astfel încât să acorde o audiere politicoasă tuturor subiectelor potrivite. Iar în cazul cererii deosebite a unui subiect presupus a fi contrar cu vederile generale ale adunării, totuşi în întregime în cadrul principiilor fundamentale ale Evangheliei, persoanei doritoare să i se discute subiectul să-i fie acordat un timp rezonabil pentru prezentare şi cu acea ocazie el să fie vorbitorul principal, timpul putând fi limitat, să zicem la cam treizeci de minute, sau mai mult sau mai puţin, după importanţa subiectului şi după interesul adunării faţă de el. După prezentare subiectul trebuie să rămână deschis pentru discutarea lui de către ceilalţi din adunare, cel care a propus subiectul având după aceea câteva minute la dispoziţie pentru un răspuns scurt la orice obiecţii aduse de alţii, Coordonatorul având cuvântul final în încheierea adunării.

Un alt fel de adunare care s-a dovedit foarte avantajoasă în studierea Cuvântului este cunoscută ca „Cerc bereean de studiu biblic”. Acestea nu sunt numai cercuri de citit, ci un studiu sistematic al planului divin în toate fazele lui, luat subiect de subiect. Cele câteva volume de Studii În Scripturi, care tratează subiectele în modul în care le tratează, într-o ordine înlănţuită şi consecutivă, constituie (împreună cu Biblia) manualele pentru aceste studii biblice; dar pentru ca acestea să aducă profit este necesar ca acela care conduce şi adunarea să facă deosebire clară între citire şi studiere. În ceea ce priveşte studierea, toţi iubiţii prieteni pot la fel de bine, sau poate mai bine, citi singuri acasă. Obiectivul acestor studii este să ia o anumită porţiune din fiecare subiect, ((326)) aşa cum este prezentat într-un paragraf sau în mai multe, şi să-l discute amănunţit între ei, aducând pasaje colaterale din Scripturi etc. şi discutând amănunţit problema, şi, dacă se poate, făcând ca fiecare membru al adunării să dea expresie gândurilor sale în privinţa subiectului anumit care este sub analiză, trecând apoi la subiectul următor. Unele dintre aceste cercuri bereene au petrecut unul sau doi ani cu studierea unui singur volum de Studii În Scripturi — şi aceasta cu mare interes şi profit*.

———————

*Există treizeci şi patru de adunări de acest fel, ţinute de Biserica din Brooklyn în diferite locuri şi în serile cele mai convenabile pentru prietenii care le frecventează. Ele sunt conduse de diferiţi fraţi bătrâni.

———————

„Fiecare să fie deplin convins în mintea lui”
— Rom. 14:5 —

Orice minte logică găseşte plăcere în a ajunge la o decizie, dacă este posibil, cu privire la orice punct din adevăr; şi apostolul spune că pentru aceasta trebuie să se străduiască fiecare membru al Bisericii individual — „în mintea lui”. Este însă o greşeală obişnuită a se încerca să se aplice această regulă bună personală la o Biserică sau la o adunare în studiul biblic — a se încerca forţarea tuturor să decidă exact asupra aceleiaşi concluzii în privinţa sensului Cuvântului Domnului. Este cuvenit să dorim ca toţi să vedem „la fel”; dar nu este raţional să aşteptăm acest lucru când ştim că toţi suntem căzuţi de la perfecţiune, nu numai a corpului, ci şi a minţii, şi că aceste abateri sunt în diferite direcţii, după cum se va vedea prin diferitele forme ale capului care se vor găsi în orice adunare de oameni. Diferitele noastre feluri şi grade de educaţie sunt de asemenea factori importanţi în ajutorarea sau împiedicarea unităţii de opinie.

Dar oare nu sugerează apostolul că toţi trebuie să avem în atenţie aceleaşi lucruri? — că toţi vom fi învăţaţi de Dumnezeu aşa încât toţi vom avea spiritul minţii sănătoase? — şi că trebuie să ne aşteptăm să creştem în har şi cunoştinţă, zidindu-ne unul pe altul în credinţa preasfântă?

((327))

Da, toate acestea sunt adevărate, dar nu se sugerează că toate vor fi realizate într-o singură adunare. Cei din poporul Domnului nu numai că au minţi diferit dezvoltate şi diferenţe în experienţă şi educaţie, dar pe lângă acestea ei au vârste diferite ca Noi Creaturi — prunci, tineri, maturi. Nu trebuie să ne surprindă prin urmare dacă unii sunt mai înceţi decât alţii în a înţelege, şi, ca atare, mai înceţi în a fi convinşi în mintea lor în privinţa „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu”. Ei trebuie să înţeleagă lucrurile fundamentale — că toţi au fost păcătoşi; că Cristos Isus, Conducătorul nostru, ne-a răscumpărat prin sacrificiul Său încheiat la Calvar; că noi acum suntem în Şcoala lui Cristos pentru a fi învăţaţi şi pregătiţi pentru Împărăţie şi pentru serviciul ei; şi că nimeni nu intră în această Şcoală decât prin deplină consacrare Domnului a tot ce are. Aceste lucruri toţi trebuie să le vadă şi să consimtă la ele complet şi întotdeauna, altfel nu-i putem recunoaşte nici măcar ca fraţi prunci în Noua Creaţie; dar noi avem cu toţii nevoie de răbdare unul cu altul şi de suportarea ciudăţeniilor unuia de către altul — iar în spatele acestora trebuie să fie iubirea, care sporeşte fiecare dar al Spiritului pe măsură ce ajungem tot mai aproape de plinătatea ei.

Astfel stând lucrurile, toate întrebările, toate răspunsurile, toate comentariile — în adunări la care participă mai mulţi — trebuie să fie pentru întregul grup prezent (şi nu personal pentru unul sau mai mulţi), şi de aceea trebuie să fie adresate Coordonatorului, care-i reprezintă pe toţi — în afară de cazul când Coordonatorul pentru convenienţă îi cere vorbitorului să stea cu faţa spre ascultători şi să se adreseze direct. De asemenea, după ce şi-a exprimat opinia, fiecare să asculte în linişte opiniile altora şi să nu se simtă chemat să polemizeze sau să-şi redeclare poziţia deja declarată. După ce şi-a folosit ocazia, fiecare trebuie să lase pe seama Domnului să conducă, să înveţe şi să arate adevărul, şi să nu insiste ca toţi să fie făcuţi să vadă fiecare punct aşa cum îl vede el, nici chiar cum îl vede majoritatea. „În cele esenţiale unitate, în cele neesenţiale caritate”, este regula potrivit a fi urmată.

Suntem totuşi de acord că fiecare punct al adevărului este important, că şi cel mai mic punct de eroare este dăunător şi ((328)) că poporul Domnului trebuie să se roage şi să se străduiască pentru unitatea în cunoştinţă; dar nu trebuie să sperăm să ajungem la ea prin forţă. Unitatea de spirit bazată pe principiile fundamentale ale adevărului este lucrul important; şi când aceasta este menţinută putem fi încrezători că Domnul nostru va îndruma pe toţi care o posedă în tot adevărul cuvenit şi necesar lor. În legătură cu aceasta conducătorii turmei Domnului au nevoie de înţelepciune specială, iubire, forţă de caracter şi claritate în Adevăr, aşa încât la încheierea fiecărei adunări cel care a condus să poată fi în stare să rezume descoperirile scripturale şi să lase toate minţile sub influenţa lor binecuvântată — exprimându-se clar, hotărât, iubitor — dar niciodată dogmatic, cu excepţia principiilor fundamentale.

Serviciile funerare

Cu ocazia înmormântărilor, când printre prietenii prezenţi predomină mai multă sau mai puţină solemnitate, corpul mort, rece şi tăcut, inimile rănite şi ochii înlăcrimaţi, doliul etc., toate ajută să se imprime învăţătura generală că moartea nu este prietenul omenirii, ci vrăjmaşul ei. Asemenea ocazii sunt prin urmare foarte favorabile pentru prezentarea Adevărului şi ar trebui folosite. Mulţi care sunt acum interesaţi în Adevărul Prezent au primit primele informaţii clare despre acesta dintr-un discurs funerar. Pe lângă aceasta, în asemenea ocazii vor fi prezenţi şi vor asculta mulţi care sunt prea prejudiciaţi şi prea temători ca să se opună dorinţelor prietenilor lor şi să frecventeze vreuna din slujirile obişnuite ale Adevărului. În consecinţă, noi sfătuim ca asemenea ocazii să fie folosite cât de eficient permit împrejurările. Când decedatul este credincios iar familia se opune, acesta să facă o cerere pe patul de moarte ca cineva care reprezintă Adevărul să se adreseze celor prezenţi cu ocazia funeraliilor sale. Dacă decedatul este copil şi ambii părinţi sunt în Adevăr, nu este nici o îndoială în privinţa acestei probleme; dar dacă numai unul dintre ei ar fi în armonie cu Adevărul iar celălalt s-ar opune, ((329)) responsabilităţile ar rămâne în seama tatălui, deşi soţia ar avea perfect dreptul să-şi prezinte soţului ei opinia în această problemă, iar el să acorde consideraţie rezonabilă sugestiilor ei — nu însă în sensul evitării responsabilităţii sale faţă de Dumnezeu, ca şi cap al familiei.

În multe din micile grupuri sunt fraţi bine calificaţi să facă un discurs interesant şi folositor, potrivit pentru astfel de ocazie, fără vreo sugestie din partea noastră sau din partea cuiva; dar în majoritatea grupurilor mici de consacraţi talentul deosebit pentru un astfel de discurs lipseşte, şi pentru acest motiv oferim unele sugestii în privinţa unei metode folositoare de a conduce astfel de servicii. De preferinţă fratele care conduce serviciul să nu fie rudă apropiată cu decedatul; şi totuşi, dacă n-ar fi disponibil altul decât unul din rudele apropiate, n-ar fi nepotrivit ca un fiu sau un soţ sau un tată să conducă serviciul. Dacă nu este obişnuit cu vorbirea publică şi familiarizat cu subiectul, planul mai bun ar fi ca el să adapteze sugestiile date mai jos la metoda lui şi la ocazie — avându-le scrise şi citindu-le în faţa prietenilor adunaţi. Scrierea de mână să fie clară sau să fie scris la maşină şi să fie citit de câteva ori cu voce tare înainte de a încerca să-l citească în public, aşa încât citirea să fie cât se poate de cursivă, clară şi uşor de înţeles. Am mai sugera, dacă nu se găseşte un frate competent pentru acea ocazie, că n-ar fi un lucru nepotrivit să citească o soră — având capul acoperit.

Oferim următoarele sugestii pentru conducerea serviciului şi ca o adresare la serviciul de înmormântare al unui frate în Domnul:

(1) Să se înceapă serviciul prin cântarea unui imn potrivit, pe o melodie moderat lentă — „Stânca veacurilor”, „Mai aproape, Doamne, către Tine”, „Condu-ne, blândă lumină”, „Adormi-vom dar nu pe veci”, sau alta.

(2) Dacă unii din familie sunt membri ai bisericilor denominaţionale şi doresc să i se dea slujitorului bisericii lor o parte în serviciu, aici ar fi cel mai potrivit loc pentru el, să i se dea fie să citească din Scriptură câteva versete ((330)) asupra învierii, fie să exprime o rugăciune, sau ambele. Dacă nu este astfel de cerere, să se omită aceasta (2) şi să se treacă de la (1) la (3).

(3) Sugestie de schiţă pentru un discurs de înmormântare

Dragi prieteni: Ne-am adunat aici pentru a aduce omagiu memoriei prietenului şi fratelui nostru, ale cărui rămăşiţe pământeşti le vom încredinţa mormântului — ţărâna în ţărână, cenuşa în cenuşă. În ciuda faptului că nimic nu este mai obişnuit în lume decât moartea şi procesul care o însoţeşte, boala, durerea şi tristeţea, noi, ca fiinţe inteligente, găsim totuşi că este imposibil să ne obişnuim cu astfel de rupere dureroasă a legăturilor prieteniei, căminului, iubirii, frăţiei. Oricât am vrea să turnăm balsam pe rană, este totuşi dureros, chiar dacă noi, ca şi creştini, aşa cum spune apostolul, „nu ne întristăm ca alţii care n-au nici o nădejde”. Şi ce ar putea fi mai potrivit astăzi aici, decât o examinare a acestei speranţe bune puse în faţa noastră în Evanghelie ca balsamul din Galaad, care poate vindeca durerile de pe pământ cum nu poate vindeca nimic altceva.

Totuşi, înainte de a analiza speranţele puse în faţa noastră în Evanghelie — speranţa unei învieri din morţi, speranţa unei vieţi viitoare într-o condiţie mult mai fericită decât cea prezentă — nu în mod nepotrivit se ridică întrebarea, de ce ne trebuie astfel de speranţă? De ce să nu fim mai degrabă cruţaţi de moarte decât să ni se dea o speranţă a învierii din morţi? De ce permite Dumnezeu să trăim doar câţiva ani scurţi sau zile, şi acestea pline de necazuri? şi de ce suntem apoi îndepărtaţi ca iarba care se veştejeşte? şi de ce legăturile inimii sunt rupte, iar aranjamentele căminului şi familiei dezorganizate de acest mare vrăjmaş al rasei noastre, moartea, care de-a lungul celor şase mii de ani trecuţi a ucis, după cum se estimează, peste cincizeci de mii de milioane din rasa noastră umană, fraţii noştri după trup — copiii lui Adam? Mintea gânditoare nu poate concepe întrebare mai interesantă decât aceasta.

Necredinţa ne spune că deoarece suntem doar cel mai înalt ordin de animale, ne naştem, trăim şi murim cum mor şi animalele, şi că nu există nici o prevedere de viaţă viitoare ((331)) pentru noi. Dar în timp ce ne înfiorăm la un astfel de gând şi din experienţele noastre nu putem dovedi contrariul, noi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, am auzit Cuvântul Tatălui „vestind Evanghelia păcii prin Isus Hristos, care este Domnul tuturor”. Mesajul de pace pe care iubitul nostru Răscumpărător ni-l dă nouă ca urmaşi ai Săi nu este o negare a faptelor cazului, nu este o declaraţie că nu există durere, tristeţe şi moarte, ci inversul acestora. El spune: „Eu sunt învierea şi viaţa”. El ne spune şi că „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”. O! Această contrazicere a vocii necredinţei este plăcută pentru noi! Ea aduce speranţă, iar speranţa aduce pace în măsura în care învăţăm să cunoaştem şi să ne încredem în Tatăl şi de asemenea în Fiul, ale cărui cuvinte le-am auzit şi care duce la îndeplinire planurile îndurătoare ale Tatălui.

Dar dacă Domnul astfel intenţionează o înviere şi dacă mesajul învierii aduce pace, odihnă şi speranţă, nu este totuşi potrivit să întrebăm, de ce să lase Dumnezeu pe om întâi la nimicire şi apoi, mai târziu, printr-o înviere să zică omenirii, în limbajul psalmistului (Ps. 90:3): „Întoarceţi-vă fiii oamenilor”? De ce să nu-i păstreze în viaţă? De ce să nu împiedice tristeţea, durerea şi moartea? Noi răspundem că Scripturile, şi numai Scripturile, ne dau explicaţia condiţiilor prezente: nimic altceva nu aruncă nici cea mai slabă lumină asupra acestui subiect. Mărturia Scripturilor este că iniţial Dumnezeu a creat rasa noastră perfectă, dreaptă, în chipul şi asemănarea Sa, şi că prin neascultare primii noştri părinţi au căzut de la acea stare nobilă — au venit sub pedeapsa păcatului, care este moartea — şi că această pedeapsă pentru păcat care a fost pronunţată împotriva tatălui Adam implică în mod natural întreaga lui rasă. Avântul păcatului crescând odată cu generaţiile umane, proporţional s-au accelerat şi boala, durerea şi moartea.

Cu toţii am fost învăţăţi greşit că plata, blestemul, pedeapsa pentru păcatul tatălui Adam a fost chinul veşnic; iar noi şi toată omenirea am moştenit acea pedeapsă indescriptibilă ca rezultat al păcatului originar, şi că numai aceia care devin urmaşi ai lui Isus, sfinţii consacraţi, vor scăpa de chinul veşnic. Dar găsim, dragi prieteni, că în Cuvântul lui Dumnezeu nu ((332)) este sprijinit un astfel de plan iraţional, nedrept, neiubitor, şi că Scripturile declară foarte clar, dimpotrivă, că plata păcatului este moartea, că viaţa veşnică este darul lui Dumnezeu şi că nimeni nu poate avea acest dar decât cei care devin uniţi vital cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu. Deci vedem că, deoarece celor răi nu li se va acorda viaţă veşnică, ei n-ar putea îndura suferinţă veşnică. Declaraţia scripturală este foarte clară şi foarte raţională: „Domnul . . . nimiceşte pe toţi cei răi”. Ps. 145:20.

Remarcăm cât de clar i s-a spus acest lucru tatălui Adam când a fost pus la încercare, acesta fiind chiar timpul şi locul unde ar trebui să căutăm îndeosebi o declaraţie de la Tatăl ceresc în privinţa pedepsei mâniei Sale drepte. Declaraţia este că Domnul a făcut pregătiri generoase pentru primii noştri părinţi prin diferiţii pomi fructiferi dătători de viaţă din Paradis, şi i-a încercat doar în privinţa ascultării prin interzicerea de a mânca sau chiar de a gusta ori de a atinge fructul unui anumit pom. Această neascultare le-a adus excluderea din Paradis — excluderea de la pomii vieţii (mai mulţi pomi), şi ca atare a adus treptat condiţiile morţii care încă predomină, şi aceasta în mod crescând; fiindcă toţi sunt conştienţi că media de viaţă umană astăzi este cu foarte mult mai mică decât a tatălui Adam, care „a trăit nouă sute treizeci de ani”.

Cuvintele Domnului, aşa cum sunt prezentate în Geneza, sunt: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Această „zi”, după cum ne explică apostolul Petru, a fost o zi a Domnului, despre care el zice: „Preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani”; şi în această „zi” a murit Adam, şi nici unul dintre urmaşii lui n-a trăit peste ziua de o mie de ani. După ce Adam a păcătuit, cuvintele de condamnare ale Domnului arată foarte clar că El n-a avut de gând să-Şi tortureze creaturile şi că blestemul nu s-a extins mai departe de nimicirea vieţii prezente şi de necazurile legate de condiţia morţii. Exprimarea de către Domnul a blestemului lui Adam a fost: „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, ((333)) căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Gen. 2:17; 3:19; 2 Pet. 3:8.

Este desigur o mare pricină de bucurie să ne dăm seama că groaznica doctrină a chinului veşnic, cu aplicarea lui nu numai la primii noştri părinţi, ci şi la întreaga lor rasă, la toţi copiilor lor, este o doctrină falsă care a ajuns la noi nu din Biblie, ci din „Veacurile Întunecate”. Ea nu se află în declaraţia Domnului în nici un sens al cuvântului. Să ascultăm explicaţia acestei probleme dată de apostolul Pavel, în deplină armonie cu relatarea din Geneza. El spune (Rom. 5:12): „Printr-un sigur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat (ca rezultat al păcatului) moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit”. Ce ar putea fi mai raţional sau mai logic, sau mai satisfăcător decât această explicaţie divină a morţii? — că ea este rezultatul păcatului; că tatăl nostru Adam când a fost în încercare şi-a pierdut prin neascultare toate drepturile şi privilegiile şi a venit sub acest blestem al bolii şi durerii, tristeţii, necazului şi morţii; şi că noi, fără să avem vreo încercare (căci este inutil să fim încercaţi noi care am moştenit înclinaţiile şi slăbiciunile păcătoase) suntem părtaşi ai aceleiaşi sentinţe divine împotriva păcatului, adică, moartea — şi ca rasă mergem treptat în jos în slăbiciune, boală, durere şi necaz, în mormânt?

Explicaţia este satisfăcătoare pentru judecata noastră şi explică faptul că pruncul de numai o oră sau o zi, de o săptămână sau o lună, are parte de durere şi de procesul morţii ca şi cei care trăiesc cu câţiva ani mai mult şi participă personal la încălcarea legilor dreptăţii. „Sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea”, este o declaraţie scripturală asupra acestui punct. „Toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.”

Dar acum, unde este speranţa? Ce ajutor poate fi pentru o astfel de stare de lucruri tristă? Ce se poate face pentru cei care acum suferă, se întristează şi mor, din toată lumea — şi ce se poate face pentru cele cincizeci de miliarde care au mers deja în închisoarea morţii? Răspundem că ei desigur ((334)) nu pot face nimic pentru ei înşişi. Şase mii de ani de străduinţă umană de a se ridica din boală, durere şi moarte au dovedit fără îndoială netemeinicia oricărei asemenea speranţe. Cei care exercită credinţă trebuie să facă astfel privind spre Domnul, Dumnezeul mântuirii noastre. El a propus o mântuire, iar Biblia este revelarea planului glorios al veacurilor pe care Dumnezeu îl realizează pas cu pas. Primul pas a fost cel al răscumpărării, al plătirii pedepsei care ne stătea împotrivă — pedeapsa morţii. Aceasta a fost plătită de Domnul nostru Isus, care a murit, „Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Nici unul din rasa condamnată n-a putut face atâta încât să se răscumpere pe sine, şi de aceea, desigur — după cum a arătat profetul — „nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său”. Dar situaţia disperată a omului a fost folosită de Dumnezeu şi El a trimis pe Isus care Şi-a dat viaţa nepătată, viaţa Lui care a fost „sfântă, nevinovată şi despărţită de păcătoşi”, despărţită de rasa în proces de moarte. Dumnezeu acceptă această viaţă ca preţ corespunzător şi compensaţie pentru viaţa condamnată a tatălui Adam, şi astfel ne foloseşte nouă tuturor care suntem copii ai lui Adam, fiindcă noi n-am fost condamnaţi datorită nouă înşine, ci „prin neascultarea unui singur om”; ca atare, Dumnezeu poate fi drept şi ne poate elibera prin ascultarea şi răscumpărarea unuia — Isus Cristos, Domnul nostru. Despre El este scris că „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia pentru timpul ei”. 1 Tim. 2:6 (Diaglott — n. e.).

Să remarcăm în treacăt, dragi prieteni, că Domnul nostru n-a răscumpărat numai Biserica, ci, după cum Scripturile spun clar, „El este ispăşirea (satisfacţia) pentru păcatele noastre (ale Bisericii); şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). Aici, mulţumim lui Dumnezeu, avem baza speranţei bune care, după cum sugerează apostolul, ne permite să nu ne întristăm ca alţii care n-au nici o nădejde, sau care au doar o nădejde slabă, care nu este bazată pe declaraţiile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar, ar spune cineva, Isus a murit demult. De ce păcatul şi moartea sunt încă permise să domnească şi să înghită ((335)) familia umană? Răspunsul este că Dumnezeu a amânat trimiterea sacrificiului timp de patru mii de ani şi încă mai amână trimiterea binecuvântării asigurate prin acesta, binecuvântare care trebuie să vină în cele din urmă — care va fi sigură la „vremea potrivită”. Obiectivul întârzierii, după cum explică Scripturile, este dublu:

Întâi, să permită naşterea unui număr suficient din familia umană ca să umple sau să populeze cum se cuvine întregul pământ, când acesta va fi adus la perfecţiunea Edenului şi în întregime va fi Paradisul lui Dumnezeu restabilit pe o scară mai largă şi mai măreaţă. Aceştia câştigă în timpul prezent o anumită experienţă cu păcatul şi cu moartea, şi învaţă o parte dintr-o lecţie foarte importantă, anume, că păcatul este peste măsură de păcătos şi nu este de dorit. De îndată ce va veni timpul Domnului, despre care noi credem că nu este departe, El Îşi va împlini făgăduinţa şi Îşi va stabili Împărăţia în lume, care-l va lega pe Satan, va restrânge toate puterile şi influenţele care lucrează acum spre păcat şi moarte, şi va face ca întreg pământul să fie umplut de cunoştinţa Domnului. Astfel va binecuvânta Cristos familia umană şi o va ridica pas cu pas spre marea perfecţiune în care a fost creată — în chipul lui Dumnezeu aşa cum a fost acesta reprezentat în tatăl Adam. Această perioadă de binecuvântare este numită Împărăţia Milenară, şi Domnul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ea: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Se va cere toată această zi de o mie de ani de binecuvântare şi restabilire pentru a stabili dreptatea pe o bază fermă pe pământ şi pentru a proba omenirea — pentru a se face cunoscut care dintre oameni, prin ascultare de Cristos, vor putea fi socotiţi vrednici de viaţă veşnică, şi care, sub cunoştinţa deplină, din cauza preferinţei pentru păcat, vor fi condamnaţi la Moartea a Doua — „pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui”. Aceste binecuvântări ale Veacului Milenar se aplică nu numai la cei un miliard şase sute de milioane care trăiesc acum pe pământ, ci şi la cei cincizeci de miliarde care au intrat în mormânt, marea închisoare a morţii, de unde Domnul nostru ((336)) Isus îi va chema afară la ocaziile Împărăţiei, după cum spune: „Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor”. Apoc. 1:18.

În al doilea rând, dragi prieteni, Domnul a amânat aducerea binecuvântării generale şi a ocaziilor pentru lume de când Domnul nostru ne-a răscumpărat, pentru ca în timpul acestui Veac Evanghelic să poată aduna din lumea răscumpărată de El o „turmă mică”, o clasă „aleasă”, ucenici, urmaşi în urmele Sale, sfinţi. El caută astfel „un popor care să fie al Lui”, „o Preoţime Împărătească”, pentru a fi asociaţi cu El în acea Împărăţie Milenară — nu pentru a avea parte cu lumea în restabilirea la condiţiile pământeşti, oricât de perfecte, măreţe şi glorioase ar fi acestea, şi la o casă edenică, oricât de dorit ar fi aceasta, ci la o favoare mai înaltă, pentru a fi ca Domnul lor — fiinţe spirituale, părtaşi ai naturii divine şi părtaşi ai gloriei Sale, mult mai presus de îngeri, domnii şi puteri. Ce speranţă minunată este aceasta şi cât de inspiratoare este pentru inimile fiecăruia care a auzit invitaţia şi a devenit ucenic, urmaş al lui Isus, căutând să meargă în urmele Sale, după cum El ne-a lăsat un exemplu! Ce binecuvântare va fi ajungerea la asemenea glorie, onoare şi nemurire cum este oferită Bisericii la Întâia Înviere! şi ce mare privilegiu va fi asocierea cu Domnul nostru în împărţirea favorurilor divine întregii creaţii gemânde şi invitarea oricui va vrea să vină la apa vieţii şi să se împărtăşească din ea gratuit! Da; atunci, în Împărăţie, Spiritul şi Mireasa vor zice „Vino” (fiindcă atunci va fi o Mireasă, nunta Mielului având loc la sfârşitul acestui Veac Evanghelic), „cine vrea să ia apa vieţii fără plată” (Apoc. 22:17). Nu sunt oare acestea două motive bune pentru care Dumnezeu a amânat acordarea binecuvântării imediat ce sacrificiul răscumpărării de la Calvar a fost încheiat? Desigur că ne putem bucura de această amânare şi de ocazia care a urmat pentru noi, ca să fim chemaţi şi să ne întărim chemarea şi alegerea.

Aceasta, dragi prieteni, este o expunere scurtă a speranţelor glorioase care au animat pe iubitul nostru frate a cărui memorie o onorăm astăzi. Aceste speranţe au fost ca o ancoră pentru sufletul lui, care l-au făcut în stare să stea ferm alături de ((337)) Domnul şi să-şi arunce sorţii cu aceia care-L mărturisesc pe Învăţătorul şi care caută să-şi ia crucea zilnic, urmându-L pe El. Decedatul a avut însuşiri nobile, pe care fără îndoială mulţi dintre voi le-aţi recunoscut; dar noi nu ne bazăm speranţele şi bucuriile în privinţa lui pe presupunerea că el a fost perfect, ci pe cunoştinţa că Isus Cristos a fost Răscumpărătorul lui perfect şi că s-a încrezut în El; şi oricine se încrede în El nu va fi dat de ruşine, ci va ieşi în cele din urmă învingător. Fără îndoială că iubitul nostru frate a avut însuşiri vrednice de stimă pe care toţi le-am putea copia, dar noi nu trebuie să ne luăm nici un model pământesc. Dumnezeu Însuşi ne-a dat prin Fiul Său un exemplu glorios, pe care noi, asemenea iubitului nostru frate, trebuie să ne străduim să-L copiem. Facem bine dacă nu ne uităm unul la altul, ci la modelul perfect, Isus. Facem bine dacă trecem cu vederea neajunsurile naturale, pe care le are toată lumea prin cădere, şi ne amintim că acelora care sunt urmaşii Domnului toate acestea le sunt acoperite cu haina dreptăţii Lui, aşa încât ei sunt acceptaţi „în Cel Preaiubit”.

În sfârşit, dragi prieteni, să luăm învăţătura scurtimii vieţii prezente; şi că în timp ce Dumnezeu are mari binecuvântări păstrate pentru lume, noi care am auzit deja despre harul Său şi despre mântuirea în Isus, avem privilegii speciale, ocazii speciale, şi corespunzător responsabilităţi speciale legate de cunoştinţa noastră. După cum spune apostolul: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat”. Dacă ne aşteptăm să fim cu Domnul, să ne împărtăşim de gloria Sa şi să fim asociaţi în lucrarea Sa în viitor, ştim că aceasta va însemna că trebuie să ne fie transformat caracterul, că trebuie să ne fie înnoită inima, că trebuie să devenim curaţi nu numai în inimă — adică în intenţie, în voinţă, în scop, faţă de Dumnezeu, dar, pe cât posibil şi în cuvânt şi faptă — pe cât este în stare mintea cea nouă, sub diferite împrejurări, să controleze aceste corpuri imperfecte prin cădere. Trebuie să ne amintim nu numai să rămânem în Isus şi sub haina meritului Său, ci şi să cultivăm tot mai mult în inimile noastre darurile Spiritului; şi hotărârile bune sunt un mare ajutor în ((338)) această direcţie. De aceea, să hotărâm din nou în aceste împrejurări solemne şi având în minte aceste gânduri solemne, şi totuşi gânduri de bucurie, că în ceea ce ne priveşte ne vom strădui de acum încolo să umblăm mai aproape în urmele Învăţătorului şi să lăsăm ca lumina adevărului şi harului Său să strălucească tot mai mult prin vieţile noastre. Să ne străduim ca lumea să fie mai bună şi mai fericită cu fiecare zi trăită de noi în ea, şi pe cât posibil să-L slăvim pe Dumnezeu în corpul şi spiritul nostru, care sunt ale Lui.

(4) Discursul poate fi urmat de rugăciune, care să fie rostită ori de vorbitor, ori de un frate competent în Adevăr. Un slujitor din afară să nu fie niciodată numit să se roage după discurs. El, destul de sigur, se va ruga oamenilor şi nu lui Dumnezeu, şi va încerca să strice orice efect bun produs de discurs în mintea ascultătorilor. În rugăciune să se mulţumească în mod special Domnului pentru harul Său în Cristos Isus şi să se ceară binecuvântarea asupra tuturor celor prezenţi şi în special asupra celor întristaţi, înrudiţi cu familia.

(5) Serviciul poate fi încheiat în mod cuvenit cu o strofă sau două dintr-o cântare potrivită, aşa cum s-a sugerat mai înainte.

(6) Recomandăm doar câteva cuvinte de rugăciune la mormânt, după coborârea sicriului.

Variante ale discursului, adaptate la împrejurări 

Discursul de mai sus, desigur, poate fi la fel de potrivit pentru o soră, înlocuind cuvântul „frate” cu „soră”; dar în cazul unei persoane din lume sau al unuia care n-a declarat că era deplin consacrat Domnului, ar fi necesar să se facă unele modificări care vor fi văzute cu uşurinţă de către o persoană competentă să ţină un astfel de discurs.

În cazul unui copil, fie din părinţi credincioşi, fie necredincioşi, discursul poate fi modificat să se potrivească făcându-se referire la cel decedat ca la „tânărul nostru prieten secerat în înmugurirea bărbăţiei sau feminităţii de către nemiloasa doamnă cu coasa, moartea”; sau, dacă este prunc, se poate lua textul: „Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ((339)) ochi; căci munca îţi va fi răsplătită, zice Domnul; ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului” (Ier. 31:15-17). În astfel de cazuri ar fi potrivit să se accentueze faptul, pe care nimeni nu-l va contesta, că pruncii n-ar putea comite păcat de moarte şi că astfel se verifică declaraţia Scripturii, că prin neascultarea unui om, şi nu prin neascultarea universală, a intrat păcatul în lume, şi moartea ca urmare sau pedeapsă a lui.

Zeciueli, colecte etc.

După câte ştim, nici unul dintre micile grupuri ale poporului Domnului de pe „această cale” (Fapt. 22:4) nu face colecte publice. Noi am susţinut de la început evitarea colectelor publice, nu fiindcă credem că ar fi ceva păcătos în această procedură şi nici fiindcă credem că Scripturile o condamnă, ci fiindcă problema banilor a devenit atât de proeminentă în toate denominaţiile creştinătăţii, încât în opinia noastră evitarea ei completă ar fi spre gloria Domnului. Oameni care toată viaţa lor au fost presaţi pentru bani ajung repede să creadă că mult din propovăduire şi învăţare etc. se face pentru plată — dacă nu numai sau mai ales pentru plată, cel puţin se face pentru plată în măsură considerabilă.

Nu numai Scripturile sugerează că majoritatea credincioşilor Domnului vor fi dintre cei săraci ai acestei lumi, ci şi experienţa noastră atestă acelaşi lucru — că nu sunt mulţi bogaţi, mulţi mari, mulţi nobili, ci mai ales „cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă”. Unii dintre aceştia, suntem siguri, venind la adunări unde este susţinut Adevărul Prezent, au un simţământ de uşurare în absenţa spiritului lumesc, al lăcomiei după bani; şi în unele privinţe cel puţin, acest aspect le-a recomandat Adevărul. Cei ai căror ochi se deschid la Adevărul Prezent ajung să fie stăpâniţi de zel şi energie în serviciul Adevărului, şi de o atât de mare dorinţă de a lăsa lumina lor să strălucească spre gloria Tatălui şi a Fiului, încât mulţi creştini încropiţi sunt înclinaţi să spună: care este motivul? Care este obiectivul? Cum ţi se plăteşte sau care este avantajul tău de cauţi să-mi trezeşti interesul — de-mi ((340)) împrumuţi cărţi sau îţi petreci timpul străduindu-te să-mi atragi atenţia asupra acestor teme biblice aşa cum le vezi tu? Venind la adunări şi văzând că până şi colectele obişnuite şi presiunile pentru bani sunt absente, aceşti căutători sunt cu atât mai convinşi că Iubirea pentru Domnul, pentru Adevăr şi pentru turma Sa este cea care a inspirat eforturile de a le pune Adevărul la îndemână. Chiar dacă sunt cumva înclinaţi să aibă prejudecăţi împotriva Adevărului, aceste dovezi de sinceritate şi de un spirit asemenea lui Dumnezeu, de bunăvoinţă şi generozitate, se recomandă de la sine, ca fiind emanaţii ale spiritului Domnului, spiritului iubirii.

Dar în timp ce susţinem acest principiu şi-l recomandăm cu cea mai mare căldură întregului popor al Domnului de pretutindeni, este de datoria noastră, pe de altă parte, să atragem atenţia asupra faptului că oricât de josnic, egoist şi avar ar putea fi cineva la vremea acceptării sale de către Domnul şi a consacrării sale faţă de El, acesta n-ar putea rămâne identificat cu „Biserica ale căror nume sunt scrise în ceruri” şi cu Domnul, Capul acelei Biserici, fără să câştige în grad considerabil o victorie asupra dispoziţiei sale egoiste. Ştim bine că egoismul şi zgârcenia sunt străine Spiritului Tatălui nostru ceresc şi Domnului nostru Isus şi trebuie, de aceea, să fie străine tuturor celor care vor fi recunoscuţi în cele din urmă ca şi copii ai Tatălui lor — toţi aceştia trebuind să aibă asemănarea familiei, a cărei caracteristică principală este iubirea — bunăvoinţa. Dacă, prin ereditate sau împrejurări nefericite şi educaţie, spiritul josniciei s-a dezvoltat mult în corpul muritor al unuia care a fost acceptat ca membru de probă al Noii Creaţii, el va avea în scurt timp o luptă tocmai în această privinţă. După cum sugerează apostolul, mintea trupului se va război împotriva minţii spiritului, a Noii Creaturi, iar mintea Noii Creaturi trebuie să câştige victoria dacă vrea să ajungă în cele din urmă la poziţia râvnită printre biruitori. Egoismul şi josnicia trebuie să fie învinse; evlavia, mărinimia şi generozitatea, atât ale inimii cât şi ale faptei, trebuie să fie cultivate cu sârguinţă. S-ar putea ca unii, chiar ((341)) până în ziua morţii, să fie obligaţi să lupte cu trupul, dar nu trebuie să fie nici o îndoială în privinţa atitudinii minţii, a voinţei noi; iar cei care-i cunosc cel mai bine vor observa desigur în conduita lor dovezi ale victoriei minţii noi asupra cărnii şi asupra minţii egoiste.

Prin urmare, gândul nostru în legătură cu evitarea colectelor şi a tuturor problemelor financiare în adunările Bisericii nu este spre a descuraja dărnicia. După cum observăm noi, cei care dau Domnului cu abundenţă, din inimă, cu bucurie, sunt cei mai binecuvântaţi de El în chestiunile spirituale. Se va observa că noi nu limităm această expresie, „Domnul iubeşte pe dătătorul voios”, la darurile băneşti, ci includem în ea toate darurile şi sacrificiile pe care poporul Domnului este privilegiat să le prezinte pe altarul de sacrificiu şi pe care Dumnezeu ne informează că este dispus să le accepte prin meritul iubitului nostru Răscumpărător. Într-adevăr, ori de câte ori ni s-a pus întrebarea: este mai bine să urmez o astfel de cale în afaceri şi să pot da mult din produsul mâinilor şi creierului meu pentru răspândirea adevărului, sau este mai bine să mă mulţumesc cu o posibilitate şi un serviciu mai mic în această direcţie, urmând o altă cale, care mi-ar permite să acord mai mult din timpul şi personalitatea mea intereselor Adevărului şi promulgării lui printre prieteni şi vecini etc.? — răspunsul nostru peste tot a fost că noi ar trebui să luăm în considerare că timpul şi influenţa noastră acordate serviciului Adevărului sunt încă mai apreciate în ochii Domnului decât darurile în bani.

De aceea, dacă unul constată că are talent pentru a prezenta Adevărul şi talent pentru a câştiga bani în mod legitim, sfatul nostru ar fi ca el de preferinţă să-şi exercite talentul de a câştiga bani numai într-un grad limitat, aşa încât să dea cât se poate de mult timp, atenţie şi energie folosirii talentului său mai mare, de slujire a Adevărului. Şi acest lucru s-ar aplica în grad considerabil şi la slujirile Adevărului prin pagina tipărită, răspândirea literaturii etc.

((342))

„Este mai ferice să dai decât să primeşti”, este o axiomă ce poate fi bine apreciată de către tot poporul Domnului care a ajuns la un oarecare grad de dezvoltare în asemănarea divină. Dumnezeu este marele Dătător — El dă continuu. Toată creaţia, în fiecare aspect al ei, este rezultatul acestei bunăvoinţe din partea lui Dumnezeu. El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput, cu viaţa, plăcerile, binecuvântările asocierii intime cu El. El a dat fiilor îngereşti ai lui Dumnezeu binecuvântări nenumărate. El a acordat rasei noastre, în persoana tatălui Adam, binecuvântarea vieţii şi binecuvântările bogate ale acestei lumi, care, chiar şi în starea lor prezentă decăzută şi degradată, sunt minunate. El nu numai că ne-a înzestrat cu simţuri, prin care să putem simţi mirosuri plăcute, arome plăcute, culori frumoase şi combinaţii ale lor etc., etc., ci El S-a îngrijit în mod minunat, generos, de mulţumirea acestor simţuri în natură: prin fructe şi flori, nestemate şi cer înstelat, a fost mărinimos în acordarea darurilor Sale omului natural.

Şi când contemplăm binecuvântările pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru „turma mică” a Noii Creaţii, aşa cum ne sunt descoperite în Cuvântul Său, recunoaştem că acestea sunt peste măsură de bogate, mai mult decât am fi putut cere sau gândi. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său.” De aceea, bunăvoinţa sau dărnicia, ajutorarea, binecuvântarea altora, este o parte a asemănării cu Dumnezeu. De ce să ne mirăm, deci, că trebuie să apreciem dăruirea ca superioară primirii?

În măsura în care învăţăm să apreciem lucrurile spirituale şi în măsura în care avem părtăşie cu Domnul şi devenim părtaşi ai Spiritului Său, şi în măsura în care spiritul iubirii, mărinimiei şi generozităţii este revărsat larg în inimile noastre — în aceeaşi măsură constatăm că ne place să facem bine tuturor oamenilor — în special casei credinţei. Iubirea din noi, la fel cu aceea din Tatăl ceresc, nu caută numai propriile interese şi propriul bine, ci este continuu atentă să remarce ((343)) cum pot fi acordate binecuvântări şi altora; cum poate fi luminată şi înveselită viaţa altora; cum pot fi mângâiaţi în necazurile lor şi ajutaţi în necesităţile lor. De fapt, în măsura în care această minte nouă este turnată din belşug în noi, în măsura în care ajungem să fim transformaţi prin înnoirea minţii noastre şi schimbaţi din slavă în slavă, în aceeaşi măsură ajungem să apreciem marea lucrare pe care Dumnezeu a plănuit-o pentru noi în viitor — lucrarea asemenea lui Dumnezeu de a binecuvânta toate familiile pământului, de a fi agenţii Lui în distribuirea darurilor cereşti pe care El le-a pregătit pentru toţi care vor veni în armonie cu El. Creaturile Noi află prin urmare că, deşi apreciază gloriile personale promise, în măsura în care cresc în har ajung mai degrabă să se gândească îndeosebi la privilegiile pe care le vor avea prin moştenire împreună cu Domnul lor, în slujirea restabilirii şi în multiplele ei binecuvântări pentru sărmana creaţie gemândă — ridicând pe toţi câţi vor vrea la perfecţiunea umană de la care au căzut toţi în Adam.

Acest spirit al iubirii, această dorinţă de a dărui, această dorinţă de a ajuta pe alţii, pe măsură ce în prezent creşte în inimile noastre, ne conduce nu numai spre generozitatea gândirii faţă de alţii, ci şi spre generozitatea conduitei — spre dispoziţia de a ne sacrifica timpul şi influenţa pentru alţii, aşa încât să poată fi binecuvântaţi cu lumina Adevărului Prezent, după cum şi noi am fost binecuvântaţi prin ea. Şi acelaşi spirit ne conduce, dacă n-avem talent pentru învăţare sau expunere, să căutăm a ne folosi talantul-timp şi talantul-ocazie pentru distribuirea de pliante etc., însoţită de un cuvânt la timp, oricât de scurt. Şi ne conduce mai departe, dacă avem şi talantul-bani, să-l folosim în serviciul Domnului pentru promulgarea Evangheliei. Într-adevăr, noi credem că Domnul apreciază astăzi, cum a apreciat întotdeauna, spiritul văduvei sărace care a aruncat doi bănuţi în vistieria Domnului şi a cărei negare de sine, aşa cum se vede în această mică jertfă, după cum spune Domnul nostru, a situat-o în estimarea Lui, şi ca atare şi în estimarea Tatălui, ca un dătător pe planul cel ((344)) mai înalt — după inima Sa: „Ea a aruncat din sărăcia ei tot ce avea ca să trăiască” (Luca 21:4). De aceea, ea a făcut, în felul ei, mult pentru cauza generală în direcţia în care a făcut Însuşi Domnul nostru. El Şi-a dat nu numai un mod de viaţă, ci Şi-a depus însăşi viaţa, zi de zi, ceas de ceas, în serviciul altora; şi în final la Calvar, în sensul cel mai deplin şi mai complet, Şi-a sfârşit lucrarea.

Am fost înclinaţi să ne întrebăm de ce Domnul nostru n-a prevenit-o într-o măsură pe văduva săracă de faptul că ea şi-a făcut mai mult decât datoria; că având numai doi bănuţi trebuia să-i fi păstrat pe amândoi, sau cel puţin unul din ei pentru propriile ei necesităţi. Dacă era altcineva, nu Domnul nostru sau unul dintre apostoli care să fi observat acest lucru şi să-l fi lăudat, fără să fi exprimat un cuvânt de prevenire în legătură cu el, noi ne-am fi simţit perfect liberi să fi adăugat acel cuvânt de prevenire. Dar în general presupunem că foarte puţini au nevoie de prevenire în privinţa autoconservării. Foarte puţini au nevoie să fie preveniţi să nu dea toate mijloacele lor de trai. Ar putea fi unii, dar suntem siguri că despre aceia puţini ar fi adevărat, ca şi despre văduva sărmană, că Domnul le-ar compensa într-un fel pentru ceea ce noi am fi înclinaţi să considerăm un exces de generozitate. Credem că este mai bine ca ei să greşească pe acea latură a problemei decât să greşească pe latura opusă. „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat (dacă bogăţia nu va veni în lucruri materiale, va veni desigur în cele spirituale); şi altul, care reţine mai mult decât trebuie (cei care sunt peste măsură de grijulii, peste măsură de precauţi, zgârciţi, prea conservativi), nu face decât să sărăcească (uneori sărăcie financiară, dar întotdeauna, desigur, sărăcie spirituală).” Prov. 11:24.

Deoarece Domnul n-a fixat nici o lege pentru poporul Său în privinţa bunăvoinţei, ci a lăsat chestiunea deschisă pentru cei care şi-au consacrat Lui tot ce au, este evident că El intenţionează să le măsoare consacrarea după conduita lor de după consacrare — după sacrificiile lor, negările lor de sine. Ca atare, în mod cuvenit vine întrebarea pentru fiecare în parte, în ce măsură să dau Domnului din timpul meu, influenţa mea, banii mei? Răspundem că dacă întrebarea vine din partea ((345)) unuia care a făcut o deplină consacrare şi a devenit o Creatură Nouă, nu poate fi decât un răspuns, anume, că el n-are nimic de dat — el a dat deja Domnului tot ce are. Dacă a reţinut ceva, atunci n-a făcut o deplină consacrare şi poate fi sigur că n-a fost pe deplin acceptat de Domnul.

Dar, admiţând că am dat Domnului tot, cum vom determina voinţa divină în privinţa îndeplinirii de către noi a acestui dar? Răspundem că fiecare trebuie să se considere numit de Domnul ca administrator al timpului său, al influenţei sale, al banilor săi etc., şi fiecare să caute să folosească aceşti talanţi cum poate mai bine, spre slava Stăpânului. Şi deoarece lui i se acordă privilegiul tronului harului, aceasta ar însemna că dacă se îndoieşte în privinţa folosirii acestor talanţi, poate cere de la Dumnezeu înţelepciunea Sa, pe care El o dă cu generozitate şi fără mustrare celui care-I cere. Îndrumat de această înţelepciune de sus, în măsura în care înţelepciunea şi zelul său pentru Domnul cresc zi de zi prin cunoaşterea Adevărului şi prin obţinerea spiritului acestuia, el va constata că va da tot mai mult din timpul său, tot mai mult din influenţa sa şi tot mai mult din mijloacele care-i stau la dispoziţie, pentru serviciul Adevărului — şi, pe lângă aceasta, va face planuri cum ar putea reduce din obligaţiile personale şi familiale, aşa încât să poată mări darurile şi sacrificiile sale.

După cum bine se ştie, Dumnezeu a instituit pentru evrei un sistem de zeciuială, sub care o zecime din tot sporul bogăţiei, de grâne, vegetale, cirezi, turme sau bani, era pus deoparte pentru folosire sacră, ca fiind a Domnului, ca să fie folosit numai pentru scopuri sacre. Dar acesta era un aranjament numai pentru „casa servitorilor”. Domnul a lăsat „casa fiilor” fără vreo astfel de lege sau reglementare. Sugerează oare aceasta că El aşteaptă mai puţin de la fii decât de la servi? Cu adevărat, nu; fiul care ar avea mai puţin interes pentru afacerea tatălui decât servul ar fi nevrednic de locul lui ca fiu şi desigur l-ar pierde; ar fi găsit altul care să posede mai mult din spiritul adevărat de fiu. În cazul casei fiilor, nu numai o zecime este consacrat, sacrificat, ci tot, şi tot trebuie folosit după cum ne indică ocaziile că ar putea fi servit Domnul şi cauza Sa. Astfel ((346)) trebuie să procedăm continuu, punându-ne viaţa, tot ce-i al nostru, în serviciul Adevărului*.

____________________

*Obligaţiile celor consacraţi faţă de familiile lor şi cum are aceasta de-a face cu devotarea a tot ce au Domnului sunt analizate în capitolul XIII.

____________________

Apostolul ne atrage atenţia asupra acestei lecţii în Epistola sa către Filipeni (4:17); asigurându-i că darurile lor voluntare erau atât folositoare cât şi apreciate, el adaugă: „Nu că aş căuta un dar; dimpotrivă, caut rodul care prisoseşte în folosul vostru”. El ştia că pe cât era de sigur că ei fuseseră concepuţi de Spiritul sfânt, pe atât de sigur era că acesta va începe să producă roadă de fapte bune şi binefaceri; şi cu cât aceste binefaceri erau mai evidente, cu atât avea mai mult demonstraţia creşterii lor spirituale, care era lucrul pe care de fapt îl dorea. Aşa este şi astăzi. Domnul ne informează că tot aurul şi argintul şi vitele de pe o mie de dealuri sunt ale Lui. El de fapt n-are nevoie deloc de eforturile noastre, de banii noştri; dar fiindcă ar fi spre avantajul nostru şi ne-ar ajuta la dezvoltare, El permite ca lucrarea Sa să fie într-o astfel de stare încât să aibă nevoie de toate eforturile celor care sunt cu adevărat ai Săi şi de toate mijloacele pe care ei vor fi îndemnaţi să le folosească în străduinţele lor de a-L slăvi.

Ce binevoitor este acest aranjament! Ce binecuvântări au adus deja aceste privilegii poporului iubit al Domnului! Nu ne îndoim că ele vor continua cu noi până la sfârşitul alergării noastre — cu scopul ca toţi să putem avea privilegiul binecuvântat de a ne aduce talanţii, oricare ar fi aceştia, în serviciul Domnului. Aşadar, noi sugerăm, după exemplul văduvei sărace cu cei doi bănuţi ai săi, că nimeni nu este atât de sărac încât să nu-I poată arăta Domnului dorinţa inimii sale. Aprecierea Domnului nostru pare a fi, aşa cum este exprimată într-un loc, că acela care este credincios în puţine lucruri va fi credincios şi în ocazii mai mari şi mai importante; şi acestora El este înclinat să le dea, nu numai ocaziile mai mari din viitor, ci şi ocaziile mai mari din prezent.

((347))

Sfatul nostru este ca problema banilor să fie lăsată, pe cât este posibil (şi aceasta noi credem că în totalitate), în afara discuţiei în adunările obişnuite ale Bisericii. Sfătuim să se cultive Spiritul Domnului, şi că, după cum acesta va locui cu prisosinţă în noi, fiecare va fi nerăbdător să-şi facă partea nu numai pentru satisfacerea cheltuielilor curente ale Bisericii — poate chirie sau alte cheltuieli — ci va fi nerăbdător să facă ce poate şi în privinţa extinderii luminii care-i binecuvântează propriul suflet, către alţii care mai stau încă în întuneric. În legătură cu aceasta noi sfătuim să nu se solicite bani de la alţii din afară, dar nu cunoaştem nici un motiv pentru care banii daţi de către cei din afară să fie refuzaţi vreodată. Ar fi cel puţin un indiciu al simpatiei lor şi fără îndoială le va aduce în cele din urmă, fie în viaţa prezentă fie în cea viitoare, ceva recunoaştere şi răsplată de la Cel care a spus că nici un pahar de apă rece dat unuia dintre ucenicii Săi în numele Său nu va rămânea cu nici un chip nerăsplătit. Mat. 10:42; Marcu 9:41.

* * *

„Prin huruitul aspru de acum
Îşi face loc un susur blând;
Prin nori de îndoială şi crezuri de teamă
Străbate o lumină calmă şi clară.

Cel ce nu vede îşi află calea bâjbâind;
Să ai grâu copt, cel verde vine mai întâi;
Cum tu acum simţeşti, eu am simţit,
Şi unde tu stai, eu am locuit.”

((348))

Numai dacă aş şti
Numai sigur dac-aş şti
Că tot ce mă apasă ar fi
Observat de Domnul meu —
Dureri ce taie ca un cuţit,
Zgomot, osteneală, conflict
Şi-al vieţii rău cu nume neştiut —
Ce pace aş avea eu!

Mă întreb de El ia parte
În aceste griji umane, în toate,
Acesta tare, Rege al regilor!
Dacă Acesta, care-n spaţiul infinit
Aminte ia la fiece planetă-n a ei cadru strălucit,
Poate avea harul nesfârşit
Să vadă aceste lucruri în micimea lor.

De pot fi sigur de aceasta, mie-mi pare,
În fiecare rău fiind amestecată o fericire mare,
Că aş putea durerea s-o primesc cu bucurie,
Şi aş putea lua chiar orice mi-ar aduce
Gândul ferice la divinitate
Şi simţul dulcii părtăşii creştine
Ca un câştig bogat, şi nu ca o pierdere mare.

Iubite Domn, nu mă voi mai îndoi
Că Tu mă înconjori
Cu simţire divină.
Iubirea ce-a fost răstignită pentru mine odată
Nu este acea iubire care să mă părăsească,
Ci care aşteaptă să-mi împărtăşească
Chiar grija cea mai mică.