Prima moarte din familia lui Adam trebuie să fi aruncat asupra ei o umbră grea. Speranţa din făgăduinţa divină, că Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, s-a stins pentru un timp. Apoi s-a născut Set. Numele lui arată speranţa părinţilor că el va fi omul promis de Domnul - nevăzând că Cel făgăduit va fi Mesia, care va veni mult mai târziu şi a cărui lucrare o mai aşteaptă lumea încă.

Chiar dacă spunem că aceasta este prima moarte, să nu uităm că din punct de vedere divin, Adam şi rasa lui erau deja morţi, aşa încât nimeni nu-şi poate recâştiga viaţa veşnică decât prin opera Mântuitorului, de ispăşire a păcatului.

Actualmente îîn 1914 - n. e.ş populaţia lumii este de un miliard şase sute de milioane, în fiecare zi murind nouăzeci de mii.

Este fără îndoială o fericire pentru rasa noastră decăzută că noi nu putem aprecia adânc durerile şi necazurile altora. Fiecare individ, fiecare familie are parte de necazuri, cam cât poate suporta. De fapt, bine a cântat poetul, dându-şi seama că exteriorizarea durerii este o nechibzuinţă:

„Mergi şi îngroapă-ţi tristeţea
De care lumea-şi are a ei parte,
Mergi şi adânc o îngroapă,
Mergi şi cu grijă o ascunde”.

Speranţa, bucuria şi pacea ne vin prin făgăduinţa divină că va veni timpul când nu va mai fi necaz, moarte, păcat, durere. Împărăţia lui Mesia va birui păcatul şi moartea, şi va lucra pentru ca voia lui Dumnezeu să se facă tot atât de deplin pe Pământ cum se face acum în ceruri. Mat. 6:9, 10.

Experienţele noastre cu păcatul şi pedeapsa lui ar trebui să ne facă compătimitori. Noi n-ar trebui să facem nimic spre a le mări altora necazul, ci spre a-l uşura. Cuvintele lui Isus ating această coardă a compătimirii: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”. Nu există altă odihnă pentru cei cu inima ostenită, decât în unirea cu Cristos.